Două seriale britanice și un numitor comun: o actriță extraordinară

După ce-am terminat de urmărit cel de-al patrulea sezon ”The Crown”, am rămas nu numai cu experiența vizionării unui serial deosebit de bine făcut, ci și cu revelația unei actrițe absolut fabuloase - Olivia Colman. Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie expresivitatea, naturalețea și-n același timp forța jocului ei, pur și simplu trebuie s-o vedeți ca să înțelegeți la ce mă refer. 

Drept urmare, m-am apucat să caut alte producții în care a jucat. Am găsit. Și mi-au plăcut. Vă povestesc astăzi despre două dintre ele, pe care le-am văzut până acum. Puteți citi fără grijă, fiindcă n-am inclus niciun spoiler.

Broadchurch (2013-2016)

Un serial britanic scurt, de numai (din nefericire) 3 sezoane și de care eu una nu m-aș mai fi săturat.
Personajele principale sunt clasicul, aș zice, cuplu de polițiști: Ellie Miller (Olivia Colman) și Alec Hardy (David Tennant). Începută nu tocmai sub cele mai bune auspicii - el îi luase locul într-o anchetă - relația lor va evolua spre încredere, prietenie și respect reciproc. Asta chiar dacă nu vor lipsi tachinările dintre ei, care vor condimenta pe alocuri povestea.
Acțiunea se desfășoară într-un sat englezesc situat pe malul mării, genul acela de localitate unde toată lumea cunoaște pe toată lumea. Spre deosebire de numeroase alte seriale polițiste, în cazul acestuia nu avem câte o nouă investigație în fiecare episod, ci unei investigații îi este dedicat un întreg sezon.

Astfel, în primul sezon se cercetează moartea unui băiețel de 11 ani; în cel de-al doilea se întrepătrund ”aftermath”-ul din primul sezon și o investigație mai veche; iar sezonul al treilea este dedicat pe de-o parte identificării unui violator în serie și pe de alta, prezintă modul în care fiecare dintre personaje s-a regăsit, s-a împăcat cu sine și și-a continuat viața după tragedia din primul sezon (moartea băiețelului i-a afectat într-un fel sau altul pe toți din comunitate și fiecare personaj și-a avut de gestionat proprii demoni).

Departe de-a fi monoton, scenariul poate fi comparat cu o pânză de păianjen, tot mai multe detalii șocante ieșind la iveală pe măsură ce povestea avansează. Acțiunea nu are nimic senzaționalist, prezentând drama unor oameni obișnuiți - și acesta este un aspect care-l face să fie atât de bun, conferindu-i simultan credibilitate și dramatism: conștientizarea faptului că se poate întâmpla oricui și că niciodată nu ajungi să cunoști pe cineva cu adevărat. 

Alegerea celor doi actori pentru rolurile principale mi s-a părut foarte inspirată; felul lui de-a fi, cinic și flegmatic, este contrabalansat perfect de sarcasmul și ironiile ei. Se completează reciproc, se susțin chiar dacă nu sunt mereu în consens, iar în momentele critice fiecare se lasă pe sine în plan secund pentru a-l ajuta pe celălalt. El e stupefiat să afle că nimeni din echipă nu-l poate suferi, poreclindu-l Shit Face, iar ea nu ezită să-și marcheze teritoriul atunci când situația o impune.... 😀

Este foarte interesant de urmărit dinamica relației lor, pentru că se potrivesc foarte bine, iar accentul lui britanic este irezistibil (mai ales felul în care pronunță numele ei, ușor tărăgănat, un fel de ”Mee-ll-eeer” 😂). Dincolo de asta, jocul Oliviei reprezintă un spectacol în sine. Are câteva monologuri atât de pline de forță, încât sunt aproape... înspăimântătoare. Nu pot să-mi imaginez cât de dificil trebuie să fie pentru un actor să intre în starea care să-i permită asemenea performanță. 

Mi-a părut foarte rău că nu are decât 3 sezoane. Pe de altă parte însă, nu e mai puțin adevărat că esențele tari se țin în sticle mici. Și dând Cezarului ce e al Cezarului, elementul de ”whodunit” a fost excelent. În primele două sezoane am rămas cu gura căscată în fața deznodământului - s-a dovedit a fi cam ultima chestie la care mă așteptasem - iar în sezonul al treilea mi-am dat seama cine e autorul cu numai câteva episoade înainte de final.

”The Night Manager” (2016)

 

Aceasta este o miniserie britanică realizată după romanul cu același titlu scris de John Le Carré, pe care am găsit-o scotocind după Olivia Colman pe Amazon Prime. Alături de ea, în distribuție se regăsesc Tom Hiddleston și Hugh Laurie (pe care mi-a fost cam peste mână să-l văd jucând orice altceva decât pe Dr. House, dar a fost foarte convingător în rol). 

Intriga este una clasică de spionaj, cu o agenție britanică a cărei șefă (Olivia Colman) îl recrutează pe Jonathan Pine, fost manager de noapte într-un hotel, pentru a-l infiltra în anturajul lui Richard Roper (Hugh Laurie), un comerciant de armament împotriva căruia nu se găsesc suficiente probe pentru a fi arestat.
Rolul Oliviei Colman este unul secundar de data aceasta, dar prestația ei a fost excelentă și-a dat mult farmec poveștii. 

Nimic ieșit din comun, cum spuneam, dar mi-a plăcut foarte mult cum au jucat cei trei, iar să-i vezi pe Colman și Laurie jucând împreună este absolut savuros 🙂 Filmul pune probleme interesante. Este șocant să vezi până la ce nivel poate ajunge corupția, chiar dacă știm cu toții că așa se întâmplă - nivelul crește direct proporțional cu miza. 

Mie acest film mi-a deschis apetitul pentru romanele lui John Le Carré și-am oftat dându-mi seama, din nou, cât de adevărată e vorba aia: ”so many books, so little time...”. 

Acestea fiind zise, m-am reîntors la ”Elementary”, despre care am scris acum doi ani și căruia îi dusesem dorul. După ce-l termin, am în plan un alt serial cu, hai că ați ghicit, Olivia 🙂 Iuhuuu, bine e să ai și Netflix și Amazon Prime. Cred că nu m-aș supăra să am și HBO, dar să nu exagerăm totuși 😀

152

De atâtea apeluri telefonice a fost nevoie ca să prind linia liberă la coafor și să-mi fac programare. 

Coaforurile se deschid luni, iar începând de astăzi se pot face programări (exclusiv telefonic). Având încă proaspătă în minte experiența din lockdown-ul trecut, când încercasem doar sporadic să sun după ce se deschiseseră și am prins programare abia în vreo 2 săptămâni, azi m-am trezit hotărâtă să muncesc cu râvnă.

Feeling determined, cum s-ar zice 😀

Și m-am așternut pe sunat. Ocupat-ocupat-ocupat-ocupat-robot (aha, deci poate au deschis deja, dar se pierde uneori legătura și-or mai suna și altele, evident)-nu renunțăm-ocupat-ocupat-ocupat-arrghhh-robot-ocupat-ocupat-ocupat, se trezește și jupânul și se oferă să mă susțină în complexa mea îndeletnicire, la el tot ocupat-ocupat-ocupat 🤯🤯🤯

Băi Greto, la tine e zi normală de lucru, pune mâna și muncește oarece.

Ți-ai găsit să mă pot concentra. Adevăru-i că părul meu e într-o stare absolut jalnică, așa cum n-a fost de când mă știu și sper să nu mai fie niciodată. Nu e vorba numai de culoare și de rădăcinile crescute, dar s-a deteriorat, s-a uscat și cade în smocuri, deși am folosit numai produse profesionale și nu am făcut economie de măști și creme nutritive. Totuși cumva, ceva n-am făcut bine sau n-a fost de-ajuns pentru un păr foarte des, care n-a mai fost tuns sau vopsit din noiembrie.

Prin urmare, eram motivată de faptul că pur și simplu nu mă mai suport. 

Dovada străduinței și-a determinării: 

(”Outgoing” era robotul, ceea ce nu se întâmpla decât foarte rar. Și nici nu era de vreun folos, că nu făcea decât să-mi comunice că am apelat numărul cutare ceea-ce-știam-și-eu-mulțumesc-foarte-mult și să mă-ndemne să las un mesaj dacă doresc. Nu doream. ”Cancelled” era tonul de ocupat).

La cel de-al 152-lea apel, efectuat la ora 08:31 (în condițiile în care începusem la 07:59, după cum se vede în imagine), mi-a răspuns o ființă umană, foarte binevoitoare.

”În mod normal deschidem la 9, dar m-am gândit să vin un pic mai devreme”, zise ea veselă. S-a gândit bine, că așa am putut să m-apuc și eu de lucru, for a change 🙄. 

Aștept cu nerăbdare ziua de marți, când mă voi simți din nou ca un om și nu ca Meduza din mitologia greacă.

De ce e "cool" să nu ai televizor?

Văd tot mai des chestia asta, enunțată cu emfază (ca să nu spun lăudăroșenie): ”ohh, noi nu mai avem televizor de țâșpe ani!”, de cele mai multe ori urmată de enumerări precum ”preferăm să citim, să petrecem quality time cu familia, să savurăm plimbările în natură, să gătim rețetele lui Alain Ducasse (n.r. vorba vine. Omul deține 21 de stele Michelin. Poate greșesc, dar am mari dubii că se-ncumetă cineva să gătească după rețetele lui în bucătăria personală), să facem yoga și să ne descoperim sinele” (ultima e de la mine 🤭).

Acestea fiind zise, eu nu înțeleg nici de ce-ai renunța la televizor, nici de ce se face din asta o chestie de mândrie personală.

Nu se poate închide televizorul?
Nu se pot exercita toate nobilele activități mai sus-menționate dacă există un televizor în casă? Dăunează feng shui-ului să stai în lotus sau să pregătești pui Cacciatore dacă deții televizor?

În paleolitic, pe când nici nu se povestea, am trecut printr-un destul de aprofundat curs de televiziune la facultate și dacă la partea practică am cam dat rasol (”nu vă iubește camera, domnișoară” - foarte urât din partea ei, de altfel), teoria o stăpâneam destul de bine. Încă-mi amintesc de cronofagie, manipulare și mesaje subliminale. Dar toate astea nu presupun că mi-aș fi rătăcit discernământul pe te-miri-unde. 

Bunăoară, noi ne uităm rar la televizor (mă refer strict la programele TV). Mai o  Liga Campionilor, mai un concert transmis în direct de la Filarmonica din Berlin (deși ăsta nu se pune, că e prin aplicație separată), uneori o dezbatere, câteodată știrile de seară. Și, desigur, concertele Summer Night și de Anul Nou, ale Filarmonicii din Viena.
Și gata. Nu filme că mă scot din minți cu dublajul, nu emisiuni de divertisment că nu mă dau în vânt după genul lor de umor, nu dezbateri că n-am răbdare. Ne mai uităm câteodată la ”Tagesthemen” (o emisiune de știri), dar cam atât.

Ne uităm, în schimb, la filme, seriale și documentare. Pe Netflix, pe Amazon Prime și nu numai. Împreună sau separat (el nu s-a uitat la ”The Crown”, care mie mi-a plăcut foarte mult; eu n-aș avea răbdare în veci pentru ”Star Trek”, pe care el îl urmărește de câteva săptămâni bune). Descoperim mereu filme și actori interesanți, stăm de vorbă despre ce am văzut, avem multe gusturi comune și când n-avem nu-i nicio supărare. Asta nu înseamnă că facem rabat de la acel ”quality time” trâmbițat de unii. Pur și simplu, e timp și e loc pentru toate.

Sigur, aplicațiile astea ar putea fi urmărite și pe calculator, dar din punct de vedere al imaginii și al calității sunetului nu suportă comparație cu un televizor modern. Unele dintre doamnele pentru care televizorul e Scaraoțchi și piei drace spun că se uită la filme pe calculator. Asta iar e ceva ce nu pricep. De ce să-ți refuzi plăcerea vizionării în calitate superioară, doar ca să te poți lăuda că nu ”deții” televizor? N-ai discernământ, astfel încât să-ți selectezi cu atenție produsele media pe care le consumi? Nu poți citi dacă există un televizor în locuință? Beats me... 

Să ne-nțelegem: e perfect firesc să existe oameni care, din varii considerente, nu-și doresc televizor; dar nu-i pot înțelege pe cei care epatează ori își dau ochii peste cap zâmbind subțire că nu au fiindcă ei ”preferă să citească”...  🙄 Haida-de.

Acestea fiind zise, mă duc să fiu superficială și să dau drumul la televizor. Mă fascinează Olivia Colman, pe care am descoperit-o în ”The Crown” și ”vânez” pe oriunde pot producții în care a jucat. Am devorat ”Broadchurch” (mulțumesc pe-această cale cititoarei care mi l-a recomandat, într-un comentariu; e un serial excelent și merită o postare separată, pe care o va avea) și de curând am găsit pe Amazon Prime ”The Night Manager”, tot cu ea.
Ca să nu mai spun că mi-am cumpărat sezoanele din ”Elementary” pe care nu le văzusem, drept pentru care sunt tot mai entuziasmată (și tot mai superficială, ar zice unii 🙃).

Apa se bate cu finețe-n piuă

Pandemie? Restricții? Vaccinare? Neah, astea-s răsuflate. Zăpadă de ieri, cum ar zice nemții. Pasămite au reușitără (sic) românii să rezolve antemenționatele probleme - lucru deloc de mirare, dacă ne gândim că ei știu mereu cel mai bine totul, din orice domeniu, iar Angela Merkel așteaptă cu umilință să fie primită în audiență la consultantul Pandelică Atotștiutoresei, descendent direct al lui Burebista - și-acum au avut revelația că sunt fini cunoscători de artă. Sunt multilateral pluricalificați, ca să zicem așa (și să trăznim cu pleonasmul de toți pereții).

Nu știu dacă sunteți la curent cu recentul scandal care-a scindat lumea bună în două. Așadar, pentru a-l celebra pe Constantin Brâncuși, de la a cărui naștere s-au împlinit ieri 145 de ani, la primăria Sectorului 1 au fost expuse niște lucrări ale absolvenților secției de Sculptură din cadrul Universității Naționale de Artă din București.
Și de-aici s-a declanșat răscoala de la Bobâlna, versiunea 2.0. Cu furci și topoare virtuale. Lucru deloc de mirare, niciuna dintre tabere nu s-a lăsat mai prejos (și toți participanții au fost la fel de penibili, dacă mă-ntrebați pe mine). 

Tabăra ”care suntem niște rafinați cunoscători, ne-ați violat simțul estetic și ne-ați traumatizat”.

V-ați prins, ăștia sunt cei care suferă adânc, simțul estetic îi doare până-n străfundul măruntaielor și sunt marcați până la a șaptea generație de ceea ce ei numesc ”o bătaie de joc la adresa marelui nostru sculptor Constantin Brâncuși” (cu toate că dacă-i întrebi despre opera acestuia, nu vor putea numi decât ”Coloana Infinitului” și ”Cumințenia Pământului”, despre care s-a scris foarte mult când Cioloș cerea donații suspinând că vrea ”să o aducem acasă”, demers care-ntre timp a rămas înfipt și nici banii donatorilor n-au mai fost returnați).
Oamenii suferă, se tăvălesc în chinuri, Infernul lui Dante era pistol cu apă în comparație cu tortura spiritului și-a simțului estetic, masacrate la vederea ”rinocerului cu țâțe” și a ”drăcoaicelor goale care ne pervertesc cultura”, gunoaie, satanism, batjocură, săriți la luptă să alungăm dracii.

Evident, toți sunt consumatori (musai fini) de artă, l-au fumat pe Michelangelo, desigur (l-am văzut pe David dat exemplu de m-am acrit, ăștia rafinați chiar nu cunosc decât o singură sculptură renascentistă?) și sunt, cum ziceam, violați estetic.

Tabăra ”care suntem și mai rafinați și apreciem arta în toate formele ei, nu ca voi, râtanilor”.

De mare angajament și cei care cântă pe coarda ”igoranților, nu sunteți în stare să înțelegeți”. Se impune a fi menționat faptul că ăștia se străduiesc din greu să stoarcă din ei expresii pline de rafinament, de natură să-i diferențieze, nu-i așa, de ignoranții din tabăra adversă. ”Celenterate unicelulare” (🙄), ”nesocotiți fibra țării”, ”numai niște inculți și incapabili să înțeleagă postmodernismul ar putea critica aceste opere de artă”.
Bineînțeles că la atâta rafinament și cunoaștere adâncă nu putea lipsi expresia devenită între timp clișeu ”frumusețea este în ochii privitorului” (atribuită ba lui Shakespeare, ba lui Oscar Wilde, dar care de fapt îi aparține unei autoare cvasinecunoscute: Margaret Wolfe Hungerford. Ea a inclus această expresie în cartea ”Molly Bawn”, publicată în 1878).
Și mai dau ei, prea-culții, exemple de picturi aparținând lui Goya și Caravaggio, ale căror opere - unele dintre ele, foarte controversate - sunt expuse în cele mai mari galerii de artă din lume.

După părerea mea, ambele tabere au excesiv de mult timp liber la dispoziție și cu toții au pierdut din vedere un aspect esențial: arta este subiectivă. Iar estetica urâtului există într-adevăr (nu că eu aș înțelege-o; dar asta nu înseamnă că nu este un concept cunoscut și apreciat de către cei care au cunoștințele necesare - și care, deloc întâmplător, nu se regăsesc în niciuna dintre taberele de mai sus). 

Personal, nu înțeleg arta modernă. Bunăoară, vă povesteam anul trecut că am privit siderată o pictură spoită complet cu negru, intitulată ”Peinture” și expusă la Louvre; după ce privisem minute în șir ”Nunta din Cana”, de Paolo Veronese, chestia aia mi s-a părut absolut indigerabilă). Am scris de mai multe ori că nu agreez creațiile compozitorilor moderni și nu-mi spun aproape nimic nici măcar atunci când sunt dirijate de Zubin. Sunt clasică, plictisitoare și conservatoare. Accepțiunea mea despre frumos este absolut banală și cred că foarte mulți oameni simt la fel ca mine.

Și nu, nici mie nu-mi plac sculpturile de mai sus. Deloc nu-mi plac. Am gusturi banale, după cum vă spuneam. Dar de aici și până la a revărsa găleți de mizerii chipurile izvorâte din exces de simț artistic este o cale foarte lungă, și care n-ar trebui parcursă de nimeni.

Trandafirii îmbătrânesc frumos 🙂 & apel de cititor

Pe cât de mult îmi displac dulcegăriile și mesajele pentru ”Iuby” de Valentine's Day, pe atât de mult îmi displac postările de zeflemea și luat la mișto ale celor care sunt cool și nu serbează nimic astăzi, dar - ce să vezi - nu sunt atât de cool încât să respecte alegerea celor care o fac. La partea asta probabil mai conspectează încă. 

La drept vorbind, voiam să mă dau mare că s-a petrecut un fapt ieșit din comun: că o fi înțelepciunea vârstei, că s-o fi făcut gaură-n cer, o simplă coincidență sau toate trei la un loc, am primit de la dumnealui trandafiri roșii și o cutie cu macarons în formă de inimioare (pe care le-am mâncat împreună, împărțindu-le echitabil și asortându-le cu un excelent vin roșu moldovenesc).

Trandafirii sunt superbi, încadrându-se perfect între cei albi (care au mai mult de două săptămâni și totuși continuă să arate foarte bine, motiv pentru care nici nu m-am gândit să-i arunc). 

Sper că și noi vom îmbătrâni la fel de frumos precum acești trandafiri albi 🙂

Acum, referitor la partea a doua a titlului: îmi poate recomanda cineva o librărie virtuală de unde pot cumpăra cărți în format epub sau pdf? Ca să detaliez puțin - mi-aș dori să citesc noi apariții, traduse în limba română (lucrez în germană și engleză și citesc în aceste 2 limbi; lectura ocazională în limba maternă m-ar relaxa enorm). Am multe cărți în biblioteca mea virtuală, dar ori de câte ori apare ceva nou, mă lovesc de faptul că nu găsesc cartea respectivă în format electronic, așa cum mi-ar fi cel mai la îndemână. Bunăoară, acum aș avea chef de un thriller istorico-religios bun și nu găsesc mai nimic...
Mulțumesc anticipat pentru orice sugestie 🙂

Golul

”Ce simți?”, m-a întrebat omul acum câteva zile, când vorbeam despre faptul că astăzi se împlinesc 6 ani de când mama a devenit eternitate.
”Un gol”, am răspuns, fără să ezit. ”Un gol care n-a mai dispărut de-atunci”. 

Au trecut șase ani. 

Continuu să vorbesc cu ea, să o rog, să-i mulțumesc pentru ajutor (care vine de fiecare dată).
Știu că n-a plecat de tot, știu că mi-e în preajmă, o simt că e aproape.
Și mai știu și că și-a găsit liniștea. Sunt recunoscătoare pentru asta.

Dar mi-aș fi dorit să fi ajuns cu ea la Paris și la Istanbul. S-ar fi bucurat enorm.
Și mi-aș mai fi dorit ceva, care pentru foarte mulți oameni e un fapt absolut banal: să ies la o cină cu părinții mei.
N-a fost să fie nici una, nici alta.

Mă consolează doar că și-a aflat pacea și că, din Primăvara ei eternă, are grijă de mine. 

Dormi în pace, mami. Îți mulțumesc pentru că ai grijă de mine și pentru că mi-ai venit în vis. Te rog mai vino, când mai poți.
Te iubesc. Și cândva, la un capăt de curcubeu, ne vom regăsi.

Salată de weekend (43)

Afară-i frig neîncetat
Noi suntem în lockdown
Și parc-aș avea chef de-o salată
În după-amiaza unui faun.

Habar n-am de ce vă uitați cruciș. Ăsta este efectul izolării, care tocmai ce-a fost prelungită până pe 7 martie. Mă exprim rimat, mă simt ciudat 🤪

Dar puteți avea încredere, salata e comestibilă. Manjabilă, cum zicea soțul Monicăi Lovinescu. 

1) De vreo 2 zile dă în clocot Social Media că actorul Dragoș Bucur a declarat că nu poartă mască și nu se vaccinează. Postarea (interpretată pe bună dreptate ca instigare) a făcut să curgă multă cerneală și n-o să insist asupra ei. Personal, mi se pare o mizerie sinistră, în contextul în care în lume continuă să moară mii de oameni pe zi din cauza nenorocitului de virus, iar medicii sunt îngroziți de adaptabilitatea lui. Ce m-a frapat au fost următoarele două aspecte:

- ”A gândi înainte de a vorbi înseamnă a te cenzura” - așa a cuvântat cineva, cu aplombul cerut de context. Mie-mi dă fatal error chestia asta și-ncerc să-mi imaginez cum ar fi ca noi toți să spunem orice ne trece prin cap, fără a trece prin niciun filtru. 24 de ore, nu mai mult. Un război nuclear n-ar fi deloc exclus.
- Toată lumea e cu ”asumarea” și ”libertatea de exprimare” în gură, dar asta numai până când se pune problema ca acțiunile noastre să aibă niscaiva consecințe. În momentul ăla nu ne mai place și răcnim degrabă că e ”linșaj virtual” și ”execuție online”. Ah, și preferata mea, ”aruncați cu pietre”. Smiorc 🙄

2) Cu ocazia scandalului antemenționat (în care nu m-am putut abține să-mi dau și eu my 2 cents), am descoperit că-mi lipsesc ”comprehensiunea și filonul intelectual necesare pentru a-l înțelege pe Dragoș”. 😳 Emoticon-prăvălit-pe-spate-de-impresie. Ține-mă, țațo!

3) Alaltăieri am fost la ORL pentru a rezolva problema unui sâcâitor dop și mi-am dat seama încă o dată de ce admir atât de mult sistemul medical german și organizarea nemților (care poate părea uneori exagerată, dar care, de fapt, face ca totul să funcționeze). Per total, îmi dă un sentiment de siguranță. 

4) Că mi-am adus aminte și țin să exprim ideea. Teoria marelui actor de mai sus ar fi că, dacă nu ești de acord cu o lege, e perfect ok să n-o respecți. Pe-această cale aș dori să anunț că mi se pare un abuz faptul că trebuie să muncesc pentru salariul pe care-l primesc și nu sunt de acord cu această cerință 🧐 Acum că am făcut asta public, mă simt cool.

Acestea fiind zise, mă duc să-mi exersez intens comprehensiunea. Poate găsesc filonu' cela, nu de alta.

”The Crown”: o lecție de istorie autentică, din care nu lipsește umorul

Cu toate că Netflix face parte de mulți ani din viața mea, până de curând nu am avut nicio curiozitate în privința serialului ”The Crown”. Abia după lansarea celui de-al patrulea sezon, care-a făcut o vâlvă extraordinară și despre care s-a discutat foarte mult (inclusiv familia regală a avut de zis diverse, și mai nimic de bine), am devenit intrigată. Citisem mult despre monarhia britanică și m-am gândit că serialul ar putea fi ca o completare la ceea ce știam deja. 

Sintetizând, iată care sunt concluziile mele despre, probabil, cel mai complex serial având ca personaj principal familia regală britanică.

1) Efortul producătorilor de-a reda cât mai fidel faptele, așa cum s-au petrecut în realitate, este absolut remarcabil. Atenția pentru detalii este extraordinară și rezultatele sunt pe măsură.
- toate întâmplările sunt autentice și, din acest punct de vedere, serialul are valoare de documentar. Am aflat despre o sumedenie de lucruri pe care nu le știam (ceața ucigașă din 1952, în urma căreia aproximativ 10.000 de persoane și-au pierdut viața și care a condus la adoptarea Legii Aerului Curat; surparea de teren din 1966 de la Aberfan, Țara Galilor, care a îngropat inclusiv o școală, provocând moartea a 116 copii; atentatul IRA în care și-a pierdut viața Lordul Mountbatten, unchiul lui Charles; intrusul care, profitând de-o incredibilă breșă de securitate, a escaladat gardul de la Palatul Buckingham și-a pătruns în dormitorul Reginei; și multe altele).
- actorii au fost aleși astfel încât să semene cât mai bine cu persoanele pe care le întruchipează; din acest motiv, distribuția este complet reînnoită la fiecare 2 sezoane (ca să redea pe cât posibil înaintarea în vârstă a acestora).
- inclusiv vestimentația personajelor principale din momentele cheie ale vieții lor (nunți, anunțarea logodnelor și alte evenimente oficiale de anvergură) este reprodusă cu fidelitate. Iată un exemplu mai jos: anunțul logodnei prințului Charles cu lady Diana. Controversatul răspuns al lui Charles când a fost întrebat dacă se iubesc: ”... whatever in love means” se regăsește de asemenea în film.

2) Umorul, inconfundabilul și atât de deliciosul umor britanic este nelipsit. De la acel ”to do nothing is the hardest job of all” și glumele mucalite ale Prințului Philip, până la felul în care Regina l-a pus la punct pe intrusul care pătrunsese în dormitorul ei și-i ceruse o țigară (”filthy habit”, a grăit Her Majesty, cu demnitate ultragiată), serialul este presărat cu astfel de momente savuroase, care condimentează sobrietatea și, nu de puține ori, scorțoșenia familiei regale. 

 

3) Personal, unul din marile câștiguri pe care simt că le-am avut în urma vizionării acestui serial este faptul de-a o fi descoperit pe Olivia Colman (care-a interpretat-o pe Regină în sezoanele 3-4 și de care, spre marele meu regret, ne-am despărțit; în următorul sezon, anunțat pentru anul 2022, rolul va fi interpretat de Imelda Staunton). Ce actriță e Olivia Colman, oameni buni... 🙂
Orice-aș spune eu ar fi prea puțin și n-ar reflecta nici pe departe realitatea. Pot spune că, nu doar mi-a plăcut: pur și simplu am ajuns să o îndrăgesc. Este minunată, de-o expresivitate cu totul specială și consider că succesul sezonului al patrulea (cel mai aclamat de critici) i se datorează în bună parte.

Scenaristul Peter Morgan spunea că, în acest caz, nu a fost vorba de-un casting propriu-zis: ”pentru noi un lucru era clar: Olivia Colman sau nimeni. Era Regina perfectă și nu ne-am fi putut imagina pe nimeni altcineva în acest rol”. După cum se vede, au avut absolută dreptate. Sunt convinsă că Imelda Staunton va fi la înălțime, dar îmi va lipsi foarte mult Olivia Colman și sper că va primi Globul de Aur, pentru care este nominalizată.

 

4) De ce-a fost familia regală atât de revoltată de cel de-al patrulea sezon?
Ăsta e un aspect foarte interesant și-n ceea ce mă privește cred că adevărul este altul decât versiunea oficială. S-a spus că ”unii membri ai familiei” au fost nemulțumiți de ”cruzimea” cu care au fost zugrăviți și, natural, toată lumea s-a gândit la Charles și la felul în care-a tratat-o pe Lady Diana. Ei bine, eu nu cred că despre asta a fost vorba. În definitiv, mai era o noutate pentru cineva că prințul n-o iubea și i-a făcut viața un iad? S-au scris sute de articole și zeci de cărți și s-au acordat numeroase interviuri (inclusiv Lady Diana a povestit cu lux de amănunte despre mariajul ei nefericit), așadar în privința asta serialul n-a adus nimic nou.

În opinia mea clenciul, ca să zic așa, a fost altul. Cred că până la apariția acestui sezon, relativ puțină lume a știut despre Nerissa și Katherine Bowes-Lyon, fiicele fratelui Reginei-Mamă (deci verișoarele primare ale Reginei actuale). Acestea s-au născut cu grave dizabilități psihice și au fost închise într-un azil, unde și-au petrecut practic întreaga viață. Dar nu asta e cel mai grav, ci faptul că familia regală le-a ”radiat” pur și simplu, declarându-le moarte (inclusiv în ”Burke's Peerage”, o antologie a tuturor personalităților cu sânge albastru, erau trecute ca fiind decedate, deși trăiau). Nu au fost vizitate niciodată de familie și nu au beneficiat de niciun suport material care le-ar fi putut îndulci viața oricum nenorocită. Au trăit într-o sărăcie cruntă în azilul respectiv, împărțind inclusiv lenjeria intimă cu alte paciente internate, fiindcă sanatoriul nu avea bani să le cumpere tuturor. ”Nimeni nu trebuia să știe că-n familia noastră există sânge stricat!”, s-a apărat Regina-Mamă din film atunci când i s-a reproșat, de către fiica sa Margaret, ce-a făcut.

Nu știu dacă această scenă a fost reală - respectiv, dacă Margaret chiar a fost cea care le-a descoperit și, îngrozită, a confruntat-o pe maică-sa - dar fapt cert este că aceste două fete și-au petrecut într-adevăr viața în azil, nevizitate de nimeni din familie și nesusținute financiar, iar pe mormintele lor (Nerissa a murit în 1986, iar Katherine în 2014) nu le-au fost scrise numele, ci un număr. Probabil pentru că, așa cum se zice c-ar fi spus Regina-Mamă, ”nimeni nu trebuie să știe că...”. 

Acest lucru, cred eu, este ceea ce a deranjat cel mai mult familia. Acum întreaga lume știe ceea ce ani de zile s-au străduit să ascundă.

Rezumând, aș recomanda oricui acest serial. Este o prețioasă lecție de istorie, predată pe alocuri cu umor și cu nelipsitul aplomb britanic 🙂

PS: este, desigur, tot o opinie personală - și prin urmare, subiectivă - dar Gillian Anderson a fost o alegere foarte neinspirată pentru rolul lui Margaret Thatcher. Nu știu cum a fost ea în realitate, însă personajul redat în serial mi s-a părut îngrozitor de antipatic și de-o teatralitate inutilă.

Penița Cârcotașă își schimbă cariera

... sau poate nu? 🤔
Nu știu dacă vă mai aduceți aminte de vechea noastră prietenă, Penița Cârcotașă - și v-aș înțelege dacă n-ați ști cine e, având în vedere că n-am mai scos-o la iveală de cinci ani, biata creatură (aici e secțiunea ei, dacă sunteți curioși cine este și cu ce se îndeletnicește). 

În seara asta însă, m-a tras ea de mânecă (fie vorba-ntre noi a aruncat după mine cu un capsator, dar m-a ratat la mustață) fiindcă s-a decis că vrea să avanseze în carieră și cică s-o scot în lume.

Am întrebat ce-a apucat-o și mai s-arunce după mine cu un perforator (proaste obiceiuri a căpătat). Zice, păi tu n-ai văzut-o pe-aia care tocmai s-a angajat la Administrația Bazinală de Ape Prut-Bârlad și a vrut să dea drumul la calculator apăsând pe monitor?

Ba am văzut-o, Penițo, zic. Eu și mare parte din restul țării, probabil. Cu unele excepții (ca de pildă, cei care-au propulsat-o în funcție pe zâna asta care nici românește nu știe a vorbi), presupun că toată lumea își scuipă-n sân. Acesta este link-ul reportajului realizat de Recorder, dacă aveți nervii necesari să urmăriți discuția. În materie de nesimțire și tupeu depășește orice imaginație și personal îmi pare rău pentru inginerul competent și plin de bun-simț care o intervievase și primise apoi sarcina de-a o ”pregăti pentru dispecerat”.

Și deci așa, cuvântă Penița mea, urcându-și mai bine ochelarii pe nas (nu că ar fi fost neapărat necesar). Dacă don'șoara asta, fostă chelneriță și actual inginer hidrolog de renume internațional și intergalactic, a putut să obțină un asemenea post, eu de ce nu pot să devin, ăăă.... inginer de cercetare în construcții aerospațiale? 

Hait! Da' mult ai cugetat, soro? Cică s-a gândit foarte bine și mai ales, în aprofunzime (vorba domnișoarei inginer care constituie subiectul reportajului menționat). Și a realizat că este extraordinar de pregătită și fabulos de competentă, deci nu vede ce-ar sta în calea visului ei. 

Dar ce știi tu despre construcții aerospațiale, Penițo? Aaa, zice, păi am zburat cu avionul când eram mică. Și-am văzut multe avioane și le cântam ”avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor...”.
Bine-bine, lasă cântatul că am înțeles. Te recomandă vocea și talentul. Ceva nemaipomenit. Fizică știi? Daaa. Un corp scufundat într-un lichid e ud când îl scoți afară. Bravos. Poți să spui ce e vidul? Hmm, vidul, vidul... îl am în cap, dar nu-mi vine acuma definiția în minte!

Chiar că vid ai în cap, dacă vrei să devii inginer de aerospațiale, madam. Ce-i drept, pe criteriile directorului care-a angajat-o pe duduia din reportajul Recorder, te califici numa' bine... 

La punctul ăsta, draga mea Peniță Cârcotașă m-a privit duios (vedeți doar ce privire încărcată de duioșie are, o blândețe de să tai geamuri cu ea, nu alta 🙄) și a concluzionat: ”se vede treaba că m-ai ascuns de mult prea multă vreme... Cum crezi că aș avea nerușinarea de-a prelua un post pentru care nu am nici cea mai mică pregătire sau competență?”.

În ultimă instanță despre asta e vorba, de fapt. Despre bunul simț de-a nu te erija în ceva ce nu ești și de a nu pretinde ceva ce nu ești, în absolut niciun fel, calificat să obții.

(Am făcut mișto de tine, Penițo 😇. Știu foarte bine că n-ai face niciodată așa ceva). Dar ceea ce se întâmplă în România, cu largul concurs al autorităților, este deosebit de trist.

PS: vă las încă un link al unui reportaj Recorder, dacă mai aveți răbdare și nervi să-l urmăriți. Este pe același subiect în esență, doar că în județul Mureș. Treaba asta cu Administrația Apelor pare să fie extraordinar de mănoasă. Este de necrezut ce abuzuri se fac și ce incompetenți ajung în posturi de care depind vieți omenești.

Retrospectiva unui deceniu și-a mai multor noi începuturi

Astăzi, când se împlinește fix un deceniu de când sunt contribuabil al statului german (respectiv de când am început primul serviciu), mă gândesc nu atât la cât de grele au fost începuturile, cât la felul în care mi-am schimbat profilul, profesional vorbind. 

Și mai ales, la felul în care am început din nou și din nou, în domenii atât de diferite. 

 
1. Limba germană - de la zero

Aveam aproape 28 de ani când am purces la studiul limbii lui Goethe. Curs de 6 luni, în care am învățat și m-am și distrat (am povestit aici pe scurt despre aventurile de acolo, dacă sunteți curioși). După aceea am tot citit, încercând să acumulez vocabular, să dobândesc fluență, să mă ”împrietenesc” cu limba asta, atât de diferită. Mă amuz uneori răsfoind cărți pe care le citeam pe vremuri și văzând cât de multe cuvinte subliniasem (în primă fază citeam cu dicționarul lângă mine, până m-am prins că de fapt asta e o greșeală). Am scris mai demult un articol cu o serie de recomandări din experiența mea, pentru învățarea germanei - și cred că sunt valabile indiferent despre ce limbă străină este vorba.

2. De la jurnalism la logistică

”La ce-o să-ți folosească ție jurnalistica în viață?” m-au întrebat unii și alții când am făcut cunoscut, țanțoșă, la ce facultate vreau să merg. Păi, să vedem: 

- asta mi-am dorit cu adevărat să fac, deci am învățat cu plăcere => 4 ani de entuziasm și frenetică pregătire;

- am lucrat 3 ani în domeniu, ani de care-mi voi aminti întotdeauna cu drag => experiențe fabuloase, întâlniri, interviuri și concerte din categoria ”o dată în viață” => avantaj eu. (Spicuiesc, din amintiri: Francis Ford Coppola, Michael Bolton, Edvin Marton, George Michael, Stela Popescu, Maia Morgenstern și primele mele concerte dirijate de Zubin - la care n-aș fi ajuns dacă n-aș fi primit acreditare la Festivalul Enescu; și mulți alții...).

- poate cel mai important aspect: jurnalismul m-a învățat să mă adaptez la nou și să apreciez diversitatea. Cursurile de Filozofie, Literatură universală, Politologie, Organizații Internaționale, Sociologie și altele pe care le-am uitat - pe cât de enervante au fost, pe atât de utile (zic eu acum, nițel mai trecută prin viață fiind 🙄). Am învățat să jonglez cu tot felul de concepte, să operez cu termeni până atunci necunoscuți, pe scurt: m-am adaptat. Cred că deprinderea asta, însușită la 19-20 de ani, mi-a fost de un imens ajutor un deceniu mai târziu, când a trebuit să învăț ceva cu totul nou. Și lăsând nițel modestia să se odihnească 🙃, pot spune că devenisem foarte bună în pătrățica mea. O scurtă trecere în revistă a acestei experiențe am făcut aici.

3. De la logistică la transport feroviar

De data asta n-am mai schimbat fundamental domeniul de activitate, dar personal am resimțit mult mai puternic trecerea la o nouă branșă. Mult, mult mai puternic. Poate de unde aveam deja aproape 40 de ani; poate fiindcă mi-a fost greu să-ncep de la zero și să n-am habar de nimic, în condițiile în care la fostul job (de unde plecasem de numai o lună) eram un fel de Știe-Tot, eram respectată pentru cunoștințele și experiența mea și mă chemau periodic din felurite departamente să-i consiliez; poate pentru că era atât de diferit; poate din toate motivele astea la un loc... Cert e că mi-a fost foarte greu, deși am primit enorm de mult sprijin din partea colegilor.
Un an și jumătate mai târziu e desigur mai bine, dar tot mai am temeri, tot nu sunt acolo unde (simt eu că) aș vrea să fiu.

După toate acestea rămâne, totuși, ceva ce n-am reușit să învăț: să am răbdare cu mine însămi 🙂