Prosit 2026! 🐷🍀🍄

La mulți ani și bine v-am regăsit în 2026! 🙂 Sper că ați trecut în noul an cum și cu cine v-ați dorit și de dragul vostru sper că, spre deosebire de mine, n-a trebuit să lucrați astăzi 😀.

Revelionul nostru a fost așa cum îl anticipaserăm - liniștit. La miezul nopții am avut surpriza că (în premieră de când locuim aici) tocmai vecinii de pe strada noastră au pus la cale artificii, și s-au întrebuințat serios. Ba au și numărat ultimele zece secunde, așa că am trecut împreună în 2026. După care am băut Prosecco și ne-am uitat din balcon la artificii, care au fost neașteptat de spectaculoase. 
(Paranteză: spre deosebire de anii anteriori, de data asta în Hamburg s-au organizat oficial jocuri de artificii. Dar afară ploua mărunt, cum se întâmplă de obicei în decembrie și chiar nu aveam niciun chef să ne vânturăm de Revelion prin metrouri, fiindcă de mașină oricum nu s-ar fi pus problema. Am stat acasă fără nici cel mai mic regret). 

A doua zi ne-am trezit puțin după ora 9 și ne-am organizat pentru ritualul nostru consacrat din prima zi a noului an. La 10:15 a început slujba transmisă în direct de la Frauenkirche (Biserica Fecioarei Maria) din Dresda și imediat după aceea, desigur, Concertul de Anul Nou de la Viena ❤️. 

Am tot citit controversele iscate pe marginea concertului și bineînțeles că am și eu o părere pe subiect (că doar nu se poate nuntă fără slută, vorba ceea 😀). Dar despre asta voi scrie într-un articol separat. Astăzi vreau să scriu doar despre cât de mult ne-a plăcut. A fost splendid, demult nu mai văzuserăm așa ceva. Nu-l știam pe Yannick Nézet-Séguin decât din auzite, dar omul este extraordinar. Atâta entuziasm, energie bună, carismă, spirit ludic, naturalețe, joie de vivre... 
Într-un interviu recent, spusese că pentru el acest concert este un vis devenit realitate; când era copil, obișnuia să dirijeze din fața televizorului. Ieri și-a trăit visul cu atât de multă bucurie, încât nu puteai să nu te emoționezi pentru el.

Din punct de vedere tehnic a fost impecabil, aspect deloc surprinzător dacă ne gândim la experiența lui. Remarcabil mi s-a părut și faptul că a dirijat pe de rost (ceea ce nu e mereu cazul; dirijori consacrați precum Riccardo Muti, Christian Thielemann sau Franz Welser-Möst au dirijat de pe partituri, ceea ce a răpit, desigur, din comunicarea și interacțiunea cu orchestra). 
”Un dirijor trebuie să aibă partitura în cap, nu capul în partitură”, spunea la un moment dat Herbert von Karajan și mare dreptate avea. 

După cum probabil știți 😀😀😀, din punct de vedere muzical inima mea îi aparține lui Zubin pentru totdeauna și urmăresc acest concert an după an, de când aveam 16 ani. Iar de când am avut imensul privilegiu de-a fi prezentă în sală la minunăția asta de concert, știu și cum se resimt emoția și energia chiar de la firul ierbii. 

Și totuși. Nu am mai văzut până acum așa veselie și interacțiune cu publicul. A transmis publicului toată fericirea lui, a fost un vulcan de bucurie și de optimism, exact ce avem nevoie la început de an. Am remarcat și comuniunea cu orchestra; era suficient să te uiți la instrumentiști și să-i vezi pe toți zâmbind. 

Repertoriul mi s-a părut bine ales, ieșind din tiparele tradiționaliste (bunăoară, piesele scrise de compozitoare) și interpretarea a fost senzațională. Atât de mult ne-a plăcut ce-a făcut la ”Københavns Jernbane-Damp-Galop” (când a făcut pe impiegatul), că am aplaudat amândoi în fața televizorului. Eu nu avusesem idee că există atât de multe instrumente și accesorii, ca să zic așa, de percuție (para-instrumente li se spune), a fost un spectacol în sine doar să urmăresc percuționiștii la lucru 🤭.

Discursul dinaintea valsului ”Dunărea Albastră” a fost, de asemenea, foarte adecvat contextului internațional, când pacea pare mai îndepărtată decât oricând.
”Pacea vine din bunătate și bunătatea, din pace”, a spus Nézet-Séguin - și cu asta, a zis practic totul. 

Niciodată n-am mai văzut publicul de la Concertul de Anul Nou ridicându-se în picioare înainte de finalul concertului. Absolut niciodată. Nici măcar la Herbert von Karajan, că tot îl pomenisem mai sus. Nici măcar la Zubin. A fost o reacție fără precedent a publicului, care spune enorm. 

”Sunt foarte curioasă ce-o să facă la Radetzky”, i-am împărtășit jupânului. Iar ce-a făcut a fost atât de neașteptat și de frumos, cum n-aș fi crezut posibil. 
Știu că părerile sunt împărțite inclusiv în privința asta, dar mie mi s-a părut fabulos faptul că a coborât printre spectatori, dirijându-i. Practic, a făcut fiecare om din sală să se simtă parte din orchestră. 

Mi-ar fi plăcut foarte mult să trăiesc asemenea experiență din Golden Hall de la Musikverein. A fost finalul perfect pentru un concert minunat, plin de viață, exuberanță și optimism. 

Referitor la dirijorul de anul viitor, m-am înșelat din nou și vom avea ocazia de-a vedea un alt dirijor aflat pentru prima dată în această onorantă ipostază: Tugan Sokhiev. Hotărât lucru, trebuie să-mi schimb abordarea când încerc să ghicesc dirijorul, în sensul că va trebui să includ în estimare și un dirijor din generația mai nouă. 

După concert am stat vreo două ore la taclale cu profesorul Langdon (altfel spus, am continuat să citesc ”Secretul Secretelor”; am parcurs două treimi și până acum este o poveste excelentă, sper ca Dan Brown să n-o dea în bară pe final, cum a făcut cu ”Origini”). După aceea am terminat cel de-al treilea film din seria ”Knives Out” (am avut parțial dreptate referitor la whodunnit, dar numai parțial) și am încheiat ziua en fanfare cu trei episoade din dragul de Lucică 😃. 

Acestea fiind spuse, vă doresc un an de care să vă amintiți a fi fost unul dintre cei mai buni ai vieții voastre 🙂.

2026, te rog, fii bun...

Bine-ai venit, 2025! 🐷🍀🍄

La mulți ani, oamenii mei și bine v-am regăsit în noul an! Sper că ați petrecut Revelionul așa cum și cu cine v-ați dorit și vă doresc să aveți parte de un an fabulos 🙂🤗.
Și de asemenea, vă doresc să nu fi început munca de astăzi (ca mine. La drept vorbind, e și o parte bună în asta - fiind încă foarte  liniște, am timp să mă ocup de niște chestiuni al căror deadline e undeva spre sfârșitul lunii și pentru care cu greu îmi voi găsi timp după ce se pornește balamucul. Ăsta ar fi ca un fel de silver lining, dar adevăru-i că tare greu te smulgi din odihnă imediat după 1 ianuarie...).

Revenind la ce spuneam, noi am petrecut ca pensionarii și a fost foarte bine. Nu ne-am fi dorit altceva.

Astăzi am schimbat câteva impresii referitoare la programele unora dintre cele mai cunoscute posturi germane de televiziune.
- Vai, cât de frumos a fost pe ARD, au cântat live Alphaville și Thomas Anders de la “Modern Talking”, awww ❤️🥹.
- Pff, pe ARD n-a fost nimic ca lumea, când am dat erau niște moșnegi cu ceva șlagăre învechite… 😒.
Presupun că m-ați identificat în dialogul de mai sus, nu? Ce vasăzică diferența dintre generații, prieteni. Vedeți, asta voiam să spun când am zis de pensionari. Și vă informez că ne-am și zbânțuit nițel pe ”You're my heart, you're my soul”, ca să fie treaba treabă 😀.

Ieri am urmărit ca de obicei Concertul de Anul Nou și nu știu cum să spun asta fără să par o snoabă elitistă, dar mi s-a părut... ok. Atât. N-a avut sclipire, n-a avut nimic ieșit din comun, deși repertoriul a fost foarte bine ales, iar interpretarea - cum altfel decât fabuloasă. Dar nu știu... am văzut atâtea concerte vieneze extraordinare și mi se pare că acum a lipsit ceva. Nici Riccardo Muti nu mai e tânăr, ieri a fost pentru a șaptea oară când a dirijat acest concert și chiar dacă dispune de resurse impresionante, până la urmă tot om e și el.

Știu că sunt subiectivă, dar pentru mine imaginea de mai jos reprezintă expresia cea mai fidelă a fericirii care ar trebui să se regăsească în acest concert devenit legendar.

Este un screenshot din filmarea concertului din 2015 și, cum spuneam - admit că sunt subiectivă, dar vă dau cuvântul meu că simt fericirea în fiecare milimetru din acest instantaneu, în fiecare bit.

În altă ordine de idei, de data asta m-am înșelat total în privința dirijorului de anul viitor. Însă à la bonne heure, cum ar spune francezii - canadianul Yannick Nézet-Séguin își va face debutul la pupitrul unuia dintre cele mai cunoscute evenimente muzicale din întreaga lume. 

Mă bucur pentru el și-mi pare bine că Filarmonica s-a scuturat un pic de opțiunile convenționale și a încredințat misiunea unui dirijor dintr-o generație mai tânără. Chiar dacă e un concert clasic, un suflu nou este întotdeauna de apreciat.

Dar nu vă pot spune ce-a ieșit pe pagina de Facebook a Filarmonicii, la postarea unde s-a anunțat cine va fi următorul dirijor. Administratorul paginii cred că s-a ales cu febră musculară la mână de la câte comentarii a șters (și bine-a făcut). Efectiv a plouat cu jigniri și mitocănii la adresa lui Nézet-Séguin, din cauză că e homosexual (nu știusem asta până acum, și-n definitiv de ce-ar fi trebuit să știu? E viața personală a omului, pentru numele lui Belzebut). N-am idee ce legătură are cu muzica lui sau cu parcursul profesional (în prezent este dirijorul a trei orchestre: dirijor-şef ales pe viaţă al Orchestrei Metropolitane din Montreal, director muzical al Operei Metropolitane din New York şi director muzical al Orchestrei din Philadelphia). Din toate aceste realizări, de-așa ceva s-au găsit să se lege? De orientarea lui sexuală? De fapt, nu știu de ce mă mai mir.
Alții aveau o problemă cu faptul că nu a fost aleasă o femeie dirijor. Am văzut întrebarea repetată cel puțin de câteva zeci de ori. Și tot de-atâtea ori li s-a explicat: o condiție esențială pentru ca un dirijor să fie invitat să dirijeze concertul de Anul Nou este să aibă o colaborare constantă de minimum zece ani cu orchestra Filarmonicii vieneze. Iar momentan nu există nicio dirijoare care să îndeplinească acest criteriu. Și cu asta basta, atât de simplu e.
Cum spuneam, chestia asta s-a repetat de zeci de ori. Credeți c-au înțeles? Dădeau ”like” răspunsului în care li se explica motivul și câteva comentarii mai jos îi vedeai din nou cu aceeași întrebare: ”why not a female conductor?” 🤦‍♀️

În fine. Până la urmă, tot ceea ce contează în cazul de față este muzica și bucuria pe care aceasta o aduce oamenilor. Asta e ceea ce rămâne.

Așadar, 2025 🙂 Te rog să fii blând cu noi și îngăduitor cu visele noastre. Și sper că vei fi nu bun, ci excelent.

Este ceea ce vă doresc și vouă. Sper ca la finalul lui decembrie să puteți spune că tocmai încheiați unul dintre cei mai buni ani ai vieții voastre 🙂.
Prin urmare, în 2025 s-o pornim!

Să credem în visele noastre 🙂

Exact în urmă cu zece ani la ora asta, îmi tremura sufletul de emoție și atâta bucurie aveam în inimă, încât mă gândeam c-o să-mi iasă din piept.
Îmi trăiam unul dintre cele mai mari vise. Mă aflam la Concertul de Anul Nou de la Viena (reprezentația de pe 31 decembrie), dirijat de nimeni altul decât dragul meu Zubin Mehta.

A trecut un deceniu de-atunci, dar nu am uitat absolut nimic din seara aceea. A fost o minune de care aveam nevoie și pe care mi-o dorisem cu atâta intensitate, încât simțeam că-mi arde inima.
Și dincolo de asta, pentru mine a fost dovada că uneori, visele devin realitate. Fie și cele foarte îndrăznețe.

Cu gândul acesta îmi iau rămas bun de la 2024 și mă pregătesc să-l întâmpin pe 2025.

Și pentru că am vorbit despre concert, ia să urmez tradiția de câțiva ani și să încerc să ghicesc cine va fi dirijorul din 2026. După cum am mai spus și-n alți ani, din punctul meu de vedere nimeni nu merită onoarea asta mai mult decât Semyon Bychkov; cred însă că următorul este fie Gustavo Dudamel, fie Andris Nelsons. Personal, sper să fie cel dintâi. Vedem mâine.

Visele se împlinesc 🙂. Să avem speranță. Să credem.
Fie ca anul 2025 să ne fie prielnic, bun și îngăduitor cu visele noastre.

Vă îmbrățișez, dragii mei și vă mulțumesc pentru încă un an în care mi-ați fost aproape ❤️.

Salată de weekend (60)

Una și cu una fac două, weekend-ul e după colț (numai să nu mă-ntrebați unde e colțul), suntem la jumătatea lunii februarie (tălicăăăă, unde a zburat timpul că parcă mai ieri ne pregăteam de sărbători), vine primăvara, în concluzie toată lumea la salată. Prima pe anul ăsta, de altfel.
Poftiți, nu vă sfiiți, avem frunze din belșug 🥬🥬🥬🥬🥬🥬🥬.

🤐 În lista mea de Facebook se găsesc și niște oameni altminteri inteligenți, dar care, atunci când vine vorba de USR, se comportă ca un fel de martori ai lui Iehova. USR sunt cei-mai-cei, electoratul e absurd și are așteptări nerealiste, lumea e rea și nu sunt lăsați să facă - nu mai insist, probabil cunoașteți tiparul. Dar ei se declară obiectivi și nu care cumva să aduci vreo critică iubitului lor USR, că ți-ai dat foc la valiză.
Ce voiam să spun. Din nefericire și după cum cred că știți, Trump e pe cai mari și, în ciuda celor peste 90 de capete de acuzare pe care le are și-a celor enșpe procese aflate pe rol, este în pole position pentru nominalizarea în cursa prezidențială (retragerea lui DeSantis și declarația acestuia de sprijin pro Trump a fost o nucă a naibii de indigestă). Or, campania electorală poate lăsa loc de multe surprize, mai ales dacă ne gândim că democrații nu au reușit să propună un candidat suficient de puternic și competitiv, așa încât cel mai probabil vor merge tot pe mâna lui Joe Biden, a cărui popularitate nu e tocmai grozavă momentan.
Așa stând lucrurile, ce credeți că spun amicii mei useriști (în general deosebit de locvace)? Ați ghicit: nimic. Dar nimic-nimic, o plătică ar fi mai comunicativă decât ei pe subiectul ăsta. De parcă nu ei sunt aceiași care contabilizau fiecare nou cap de acuzare și parcă nu ei făceau meme-uri, amuzându-se de mugshot-urile cu Trump (cam singurul lucru palpabil reușit de justiția americană în cei 3 ani scurși de la precedentele alegeri).
V-ați întreba: și ce pot să facă? Păi nu e ca și cum s-ar aștepta cineva la asta, e clar că ei nu pot face nimic. Dar personal, mi-aș dori o fărâmă de obiectivitate. Mi-aș dori să-i citesc înfuriindu-se pe ceea ce se conturează a fi un eșec potențial catastrofal al justiției americane (nominalizarea lui Trump din partea Partidului Republican), așa cum se amuzau de mugshot-uri. În schimb au spus, grijulii, că numai în dictatură sunt judecăți rapide și e bine că durează mult, că-și iau timp să verifice faptele, probele... 🙄.
Care judecăți rapide? Alea care nu s-au încheiat în 3 ani? Și desigur, e bine să-și ia timp. Nu care cumva să se grăbească. Poate ajunge Trump să depună iar jurământul la Capitoliu cât își mai iau ei timp.

😃 N-am apucat să vă povestesc cum mi-am petrecut eu un weekend în compania a doi bărbați absolut seducători, fiecare în felul său. Asta-n timp ce omul meu nu era acasă, desigur. Că altfel poate n-aș fi avut timp să jonglez cu ambii domni 😁.
- Ce faci? mă întrebase o prietenă.
- Sunt în pat cu Stephen, i-am spus, cu toată sinceritatea. 
Stephen, as in Stephen King. Între timp am terminat ”O mână de oase” și, după un binevenit și foarte agreabil intermezzo cu ”Oamenii de pe peronul 5” de Clare Pooley (care mi-a plăcut la nebunie, nu-mi venea s-o mai las din mână), am început să citesc ”Cimitirul Animalelor”.
Ahh, cât de minunat e sentimentul că mai ai încă o mulțime de cărți necitite ale celui care-a devenit unul dintre autorii tăi preferați...!
Cine e al doilea bărbat, probabil nu mai este necesar să precizez 🙂. Am revăzut un documentar și mai multe fragmente din diverse concerte. Îmi doresc să-l mai regăsesc, în spațiu și timp real.
Cu Zubin nu m-am dus în pat, țin să menționez chestia asta. Ne-am întreținut pe sofa.
Stephen și Zubin m-au ajutat să nu mă simt singură câtă vreme omul meu a fost plecat. Și-n continuare nu înțeleg cum ajung unii oameni să se plictisească.

😎 Voi știți cum se poate forța un seif al cărui cifru nu-l cunoști? Eeee, vă împărtășesc eu o metodă revoluționară: îl îngropi în nisip fierbinte. Nu mă-ntrebați ce efect are chestia asta, că m-am trezit înainte să aflu. Dar în vis eram cu niște oameni destul de hotărâți, care păreau foarte convinși de eficiența acestui procedeu și unul dintre ei spunea că nu doar pentru seifuri funcționează, ci și pentru ”bancomate recalcitrante” 😂.
Trezindu-mă, am concluzionat că serialul ”Gomorrah”, pe care îl urmărim cu asiduitate, e profund nepedagogic (am ajuns la ultimul sezon; voi scrie separat despre el, pentru că este extraordinar).
Am cugetat tot drumul până la serviciu. Cum de-am ouat chestia asta? Și admițând că serialul trebuie să fi jucat țonțoroiul în subconștientul meu, de unde și până unde nisip fierbinte? Te pomenești că-n adâncul sufletului oi fi vreo Bonnie Parker 😂.

🎶 Din pură curiozitate, m-am înscris din nou la tragerea de sorți pentru bilete la Concertul de Anul Nou de la Viena. De fapt voiam numai să văd dacă s-a schimbat ceva față de acum zece, respectiv nouă ani când încercasem (detalii aici și aici, dacă e cineva interesat. Dar, după toate cele văzute și experimentate de mine, n-am niciun gram de încredere în tragerea la sorți. Biletele se pot găsi pe alte căi, ceva mai scumpe, dar măcar nu-și bate nimeni joc de visul tău, cum fac ăștia de la Filarmonică).
Așa, revenind. S-a schimbat ceva, destul de important și nu în bine. Nu știu de când, că n-am mai încercat demult, nemaiavând motiv. Am observat însă că, spre deosebire de atunci, nu te mai poți înscrie la toate 3 reprezentațiile (pe 30, 31 și 1 ianuarie), ci doar la una singură. Asta reduce semnificativ șansele oricărui participant. Nu că înainte ar fi fost prea multe... dar acum sunt și mai puține.
O porcărie, în concluzie. De ce-or fi făcut asta?
Realizez, din nou și din nou, cât de norocoasă am fost să pot ajunge la acest concert, dirijat de nimeni altul decât dragul meu Zubin. Știu sigur că asta e una dintre amintirile pe care-o să le iau cu mine dincolo, când o fi să fie.

Concertul de Anul Nou de la Viena, ca o șampanie răsuflată

Am așteptat Concertul de Anul Nou de la Viena cu aceeași nerăbdare și spumoasă anticipare din fiecare an. Moț în vârful patului în camera noastră de la hotelul din Berlin, cu o cafea și cu șampanie rămasă din noaptea de Revelion, gata pentru două ore de muzică frumoasă, veselă, atmosferă sărbătorească, flori minunate și balet superb. 

Am avut și-n același timp parcă n-am avut toate astea.

Christian Thielemann este un dirijor extraordinar, în privința asta nu există nicio îndoială. Dar - am spus asta și când a dirijat pentru prima dată acest concert, respectiv în 2019 - nu cred că i se potrivește genul acesta de muzică, e cam prea sobru și serios  și asemenea profil este oarecum incompatibil cu misiunea Concertului de Anul Nou, unde, ca dirijor care dă ”nota generală” a evenimentului, e de dorit să ieși din ”scorțoșenie”, ba chiar să fii oarecum ludic.

Am rămas la aceeași părere. Nu este o postură în care să se simtă confortabil, și acest lucru s-a văzut pe întreaga durată a concertului. Din punct de vedere tehnic a fost foarte precis, a dirijat impecabil - dar fără exuberanță. Tern. Fără zvâc. Și-a făcut bine treaba, însă nu mai mult de atât. Nu m-a surprins asta, mă cam așteptam să fie așa, că doar nu era să se fi transformat radical Thielemann între timp.

Surpriza am avut-o pe finalul concertului, când - așa cum a devenit o tradiție - pe site-ul Filarmonicii a fost anunțat dirijorul ediției din 2025. Aș fi pariat pe Gustavo Dudamel sau pe Andris Nelsons, dar aș fi pierdut. Concertul va fi dirijat de Riccardo Muti. Pentru cea de-a șaptea oară.

Rog să nu fiu greșit înțeleasă: îmi place Muti și îl consider un dirijor fabulos. Dar sunt mulți alți dirijori foarte valoroși, cărora nu li s-a acordat onoarea aceasta decât o dată sau de două ori și au dovedit deja că merită (precum cei la care mă gândisem eu, dar nu numai). Nu mai spun de Semyon Bychkov care este mereu trecut cu vederea, deși are o relație veche și solidă cu orchestra Filarmonicii din Viena. Nu înțeleg această... lipsă de imaginație, dacă pot să-i spun așa.

Pe de altă parte, nu am fost surprinsă să citesc avalanșa de comentarii pe pagina de Facebook a Filarmonicii, care cer imperios ”o femeie dirijor”. Port botoșei roz, dar nu prea achiesez la povestea cu cotele de gen și consider că singurele criterii pentru a ocupa o poziție sau alta ar trebui să fie competența și experiența în domeniu. În niciun caz faptul că un candidat poartă fustă și pantofi cu toc.
Dar nici măcar nu e vorba despre asta aici. Ca admirator și ”urmăritor” constant al Filarmonicii din Viena, sunt în măsură să știu că la ora actuală nu există o dirijoare care să fie o prezență constantă la pupitrul lor și care să fi construit o relație strânsă cu această orchestră. Este foarte posibil ca acest lucru să se întâmple în viitor, dar deocamdată nu este cazul. Or, din moment ce este un obicei împământenit ca dirijorii invitați să aibă o colaborare de cel puțin zece ani cu orchestra, mă hazardez să spun că mai trebuie să treacă ani buni pentru ca acest lucru să se întâmple.

Dacă tot suntem la acest capitol, admit că da, Filarmonica pare să fie destul de conservatoare, procentul femeilor în orchestră fiind unul scăzut (17%, potrivit unor cifre de dată recentă). Cu siguranță ar fi loc de îmbunătățiri, dar criteriul competenței este cel care trebuie să primeze.
Mă rog, nu e ca și cum cei mai mulți care au scris cerând ”a woman conductor” s-ar fi gândit la asta. Ei știu una și bună, să vină o femeie că așa e politically correct.

Cu fiecare an care trece realizez cât de norocoasă am fost să ajung la concertul dirijat de Zubin, în urmă cu 9 ani 🙂. A fost ultima dată când a făcut-o (starea de sănătate nu-i mai permite un asemenea angajament) și pentru mine, cea din urmă șansă de a-l ”prinde” dirijând acest inegalabil concert. Cu adevărat, în acea seară am avut o experiență din categoria ”time of my life”.

Cutremurătoarea indignare a lumii culte și patriote

Articolul de astăzi ar fi putut fi la fel de bine publicat anul trecut. Sau acum 2 ani. Și la fel de bine ar putea fi publicat anul viitor, sau peste 5 ani, fiindcă tot de actualitate va fi. Nu s-a schimbat și nu se va schimba nimic referitor la subiectul despre care urmează să scriu.

Despre ce e vorba. Destul de mulți oameni - și nu doar mulți, ci și foarte vocali - sunt de părere că a te uita la Concertul de Anul Nou de la Viena (din pură plăcere, fiindcă uite-așa îți place ție să asculți valsuri, polci, marșuri și mazurci în interpretarea uneia dintre cele mai bune orchestre din lume și îți mai plac și aranjamentele florale, închipuitule care ești) reprezintă un act de snobism și maximă ipocrizie. ”Snobism patologic”, pentru a-l cita pe un prea-scandalizat cetățean. ”Asta nu e muzică cultă”, se zburlesc dânșii, care cu siguranță ascultă simfoniile lui Mahler și Shostakovich și-n culcare și-n sculare, intonează la duș ”Adagio-ul” din simfonia a VIII-a de Bruckner și au ”Carmina Burana” la degetul mic de la piciorul stâng. ”Plictisitor, flori, pampoane și încoțopeneli”, se revoltă altcineva, clocotind de elevată indignare. ”Muzică de consum, total lipsită de rafinament”, se stropșește un altul, rănit drept în mijlocul rafinamentului.

”Dar mie chiar îmi place...”, te trezești tu să zici, făcând dovada unui tupeu deșănțat. Poftim?! Ce-ai spuuuus?!!! Îți plac manelele în frac, ai? (Ăsta e cetățeanul cu rafinamentul, strofocându-se să se exprime cu pardon). Snobule și prefăcutule ce ești, cum îndrăznești să spui că astea nu-s manele, ei lasă că știm noi că la petrecerile cu manele ești primul care se ridică să bâțâie din fund, acuma vii aicea și faci pe cultul, huo!

Să ne înțelegem. Eu n-am pretins nicio secundă că asta ar fi muzică clasică, în sensul consacrat (deși ocazional s-au interpretat inclusiv lucrări de Beethoven, Mozart, Offenbach, Brahms, Schubert sau chiar Wagner - de obicei în anii jubiliari ai compozitorilor respectivi). Dar lucrările familiei Strauss nu se pot considera ”manele” (în frac sau despuiate, tot un drac). Absolut nu. Faptul că este o muzică accesibilă nu-i știrbește valoarea.
În tot cazul, titani precum Carlos Kleiber, Willi Boskovsky, Herbert von Karajan, Claudio Abbado sau mai recent dragul meu Zubin (pentru a nu enumera decât câțiva) au dirijat aceste lucrări - unii dintre ei chiar de mai multe ori - transformându-le în tot atâtea momente de frumusețe unică și emoție pură, fără să-și mai pună problema că nu fac ”muzică cultă”... Eh, dar habar n-aveau. Ar fi trebuit să-i întrebe pe românii de pe Facebook, să le explice ei cum devine cazul cu muzica asta, dom'le.

Nu pot să vă spun cât de intens a fost dezbătută chestiunea în ultimele câteva zile. Și dacă subiectul ăsta îl puteam aborda oricând, așa cum spuneam la început, în acest an a apărut totuși un factor suplimentar: să boicotăm concertul, din răzbunare că Austria ne-a refuzat intrarea în spațiul Schengen. Brr, simt că mi s-a aplatizat creierul numai cât am scris chestia asta. Însă există mulți care au reușit să se convingă pe sine că acesta este motivul pentru care nu s-au uitat la concert - iar acum sunt mândri de ei și colcăie de principialitate și patriotism.
”Avem și noi orchestre românești bune, numai de la Viena se ia lumină? Ne-au umilit, niște îngâmfați, nu ne trebuie muzica lor!” 🐵. ”Ne-au luat pădurile și petrolul și acum ne bagă muzica lor pe gât pe bani mulți!”🙉. Mândrie națională, frățiuer, nu te pui...
Mi se pare o dovadă de aroganță stupidă și de neamprostie să susții că  tu ”boicotezi” și nu te uiți la concert ca să te răzbuni pe treaba cu Schengen. Ce legătură au compozițiile familiei Strauss și prestația unor muzicieni și balerini desăvârșiți cu o decizie politică rău-voitoare? Mă rog, caut și eu logica în carul cu fân.

”Concertul e un pansament jegos”, s-a zburătăcit unul scăpat din cine știe ce văgăună, continuând avântat ”e greu să vibrezi la Straussen, ori la Marșul lui Radecki. Azi cam ascultăm altceva. Nu un Rieux postimperial”. Am citat exact, fără să corectez numele pocite.
Strauss, Radetzky, Rieu. Ar putea avea măcar decența de-a scrie corect numele celor despre care vociferează.
Sau n-ar putea. Da, mai probabil așa.
Cea mai simpatică (deși sunt convinsă că nu asta i-a fost intenția) a fost o cetățeană care-a suspinat spășită: ”m-am uitat, dar cu inima strânsă”. Cum ar veni, a mâncat trufandale, da' așa, în silă 😂😂😂. Nu serios, unele bancuri se scriu singure.

În concluzie. Voi continua să mă uit la acest concert - și să-mi și placă! Scandalos 😒 - chiar dacă unele lucrări se repetă (este un aspect absolut nesemnificativ, în opinia mea. Și oricum nu toate se repetă, ba din contra; în fiecare an se cântă piese în premieră, care nu s-au mai regăsit în concertele de până acum. Te și-ntrebi câte-or fi, de vreme ce de zeci de ani tot apar premiere... Bunăoară, concertul de ieri a inclus 14 - din 15! - piese în premieră). Așadar, cum pot niște Pandelici și niște Vetuțe să susțină că ”sunt mereu aceleași piese”? Întrebarea este, bineînțeles, retorică.

Și mai presus de toate acestea, voi continua să mă uit pentru că-mi place, pentru că a fost un mare vis acela de-a ajunge la acest concert, vis care s-a împlinit cu 8 ani în urmă. Și dacă asta mă va scădea în ochii Pandelicilor și Vetuțelor, oh well... o să-mi fie greu, dar cred c-o să-mi treacă 🙄.

Prosit 2023! 🐷🍀🍄

Bine v-am găsit și noul an să vă fie bun, prielnic, plin de noroc, roade și belșug, precum coșul purcelului din imaginea de mai jos 🙂.

Toată lumea bine, da? Ați petrecut, ați ciocnit, ați dormit? Noi am fost, ca-n mare parte din ultimii ani, pașnici. Ne-am uitat din nou la ”Four Rooms” (cât se poate de tematic 😀 și highly recommended, în cazul în care mai e cineva care nu știe bijuteria asta a lui Tarantino, de pe vremea când încă făcea filme, nu parodii ciudate), iar după miezul nopții - marcat de niște artificii neașteptat de reușite pe care le-am urmărit din balcon - am descoperit pe RTL un top al celor mai bune hit-uri de petrecere, cu interpretări înregistrate pentru Revelion (așadar, foarte recente).
Și astfel, printre alții, i-am revăzut aseară cântând pe: Snap, Los del Rio cu ce altceva decât ”Macarena” (da, bătrâneii ăia doi încă mai pot cânta), 2 Unlimited (doar solista mai era, dar a cântat ”No Limit” de-au zburat 30 de ani într-o secundă), Anita Ward cu ”Ring My Bell”, Haiducii cu ”Dragostea din tei” 😁, Loona cu ”Bailando” și ”Mamboleo”, Backstreet Boys (da, chiar ei, the real boys! Toți 5 ❤️) cu ”I want it that way”, Mel C. feat. Alex Christensen cu ”Around the world”, Ottawan cu ”DISCO” și cea mai plăcută, pentru mine, surpriză: Dr. Alban în persoană, cu ”Sing Hallelujah!” ❤️. Mi s-a topit sufletul de drag și nostalgie, aș fi fost în stare să îmbrățișez televizorul. Și-am dansat prin cameră exact pe stilul ”dance like no one is watching” 😀.
A fost pe cât de neașteptat, pe atât de minunat. Un semn bun pentru anul nou sosit, și nu singurul.

Cu adevărat a început noul an când au răsunat primele acorduri ale inconfundabilei muzici de la Musikverein: Concertul de Anul Nou de la Viena. Mi-a plăcut foarte mult, deși Franz Welser-Möst  nu se regăsește printre dirijorii mei preferați. Corul de copii (băieți și fete) m-a emoționat, iar baletul a fost, ca întotdeauna, un recital de grație, frumusețe și bun-gust.

Am avut (din nou) dreptate în ceea ce privește dirijorul din 2024: ieri spusesem că va fi  Gustavo Dudamel sau Christian Thielemann. Personal l-aș fi preferat pe primul, dar la următoarea ediție onoarea îi revine lui Thielemann. Data trecută (în 2019) mi s-a părut cam prea scorțos și chiar arogant pe alocuri, dar cine știe, poate era inclusiv din cauza emoțiilor, fiind atunci pentru prima oară în această onorantă ipostază.

Așa, spuneam de semne bune. Au fost câteva, dătătoare de speranță:

🍰 Pentru zilele astea, am comandat un tort la o cofetărie din oraș. Decât 'jde feluri de prăjituri, mai bine un tort cinstit, ne-am zis - și la fel am procedat și de Crăciun. În ambele dăți am comandat un tort micuț, de aproximativ 8 felii, suficient pentru noi doi; săptămâna trecută fusese unul de ciocolată, iar pentru Revelion am ales unul cu frișcă & mandarine. Am mers vineri să-l ridicăm. ”Să nu vă mirați”, a spus doamna dându-mi cutia, ”de data aceasta a fost o neînțelegere și a ieșit mai mare, dar nu trebuie să plătiți nimic în plus”.
Nu ne-am supărat deloc, muncim cu râvnă la el (ceea ce nu e prea greu, delicios, ușor și pufos fiind).

🎙Faptul că am intrat în noul an dansând, însă nu numai asta. Una dintre melodiile preferate ale mamei a fost ”No Limit”. Am mai povestit pe aici că, pe vremea când conduceam și se întâmpla să o ascult, invariabil zâmbeam, aruncam o privire spre cer și răsuceam butonul de volum aproape de maxim: ”tare, să se audă până sus la tine...”. Faptul că am dat peste cântecul acesta aseară, interpretat chiar de Anita Doth, mi-a încălzit sufletul. Mama e aici, cu mine. Am privit poza ei din bibliotecă și știu că a ascultat și ea piesa, din lumea din care mă veghează de aproape 8 ani.

🌹Uitându-mă ieri pe una dintre postările de pe contul de Facebook ale Filarmonicii din Viena care se referea la pregătirile pentru concert, am observat imediat că florile sunt asemănătoare cu cele pe care le cumpăraserăm și noi vineri. Pentru conformitate:

”Florile de la Viena parcă-s cele din poza ta”, mi-a scris o prietenă în timpul concertului și nu vă pot spune ce mult m-am bucurat că a mai remarcat cineva asta, având astfel confirmarea că nu mi s-a părut.

🧲 Este bine cunoscut faptul că, la fiecare ediție a Concertului de Anul Nou, organizatorii ”ascund” printre flori diferite obiecte, reprezentând simboluri ale norocului: o potcoavă, un purcel, o ciupercuță... și dacă ești pe fază când se dau cadre apropiate cu aranjamentele florale, poți să le vezi. Evident, trebuie să fii atent și să nu ratezi niciun cadru, fiindcă niciodată nu știi când apar... Nu mi se mai întâmplase până acum să găsesc unul în timpul concertului; am urmărit concertul din 2015 al lui Zubin de nenumărate ori pe calculator, până am găsit purcelul 🥰 și am făcut un print screen - așa, pentru mine:

Și astăzi, pentru prima dată, am văzut în direct un astfel de simbol: potcoava aurie, ascunsă între flori 🙂. Am vrut să fac o poză cu telefonul, dar secvența a fost prea scurtă.
Poate că sunt subiectivă, dar eu sper din tot sufletul că toate acestea înseamnă că ”semne bune anul are” și că vom avea un an blând și binevoitor cu noi.

2023, te rog, fii bun...

Prosit 2022! 🐷🍀🍄

Bine v-am găsit în 2022 🙂 Toată lumea pregătită să înceapă cu elan și entuziasm un nou an de muncă? 🙄
(Nu, nici eu n-am niciun chef, dar nu-i ca și cum aș avea vreun cuvânt de zis în privința asta).

Sper că ați petrecut cum și cu cine v-ați dorit. Eu n-am fost într-o stare prea glorioasă și n-am avut nicio dispoziție de-a sărbători. M-am culcat pe la 1:30 și m-am trezit pe la 9, așadar cu suficient timp la dispoziție pentru a mă pregăti de concert. Pe care l-am urmărit îmbrăcată în noul meu tricou cu Alba ca Zăpada ❤️.

Nu aveam mari așteptări de la Daniel Barenboim, pentru că nu mi-a plăcut nici în 2009, nici în 2014; fără să fi putut spune de ce, mi s-a părut în cel mai bun caz banal. Ieri mi s-a reconfirmat impresia; a fost foarte pasiv, de multe ori nesincronizat cu orchestra, cu mișcări molatice și inadecvate momentului (de exemplu, la ”Persian March”, percuționiștii loveau în tobe cu toată forța, iar el abia dacă ridicase brațul, într-o mișcare extrem de lentă și lipsită de energie).
”Eu nu înțeleg nimic din ce dirijează el”, a zis jupânul (care, prin natura profesiei, dirijează coruri și pe parcursul studiilor a făcut la rândul lui parte din mai multe coruri, deci a cântat după indicațiile mai multor dirijori, români și nemți deopotrivă). ”E desincronizat. N-aș putea cânta după ce măsură bate omul ăsta. Și din ce văd, nici orchestra nu se ia după el, oamenii cântă ce știu și bine fac”. Ulterior, am citit pe Facebook mai multe opinii similare, așadar nu a fost doar impresia noastră.

Să mai spun că a dirijat de pe partituri și nici măcar ”Blue Danube”, o piesă devenită o clasică între clasice, vorba unei prietene, n-o știa pe de rost?
Să ne înțelegem: Barenboim este un pianist foarte bun. Dar ca dirijor, e slab. Inclusiv la mult așteptatul ”Radetzky March” a dat chix; felul în care admonesta publicul și se încrunta pentru că, în entuziasmul momentului, oamenii începuseră să bată prea tare din palme, a fost absolut deplasat. 

Foarte dezamăgitor, așa cum anticipasem că va fi. Și vorbind de anticipație - am avut dreptate, anul viitor concertul va fi dirijat de Franz Welser-Möst. Nici pentru ăsta n-am mari așteptări, că-n 2011 și 2013, când de asemenea a dirijat, mi s-a părut la fel de spumos ca apa plată 🙄.

Ca să închei cu dezamăgirile concertului, mi s-a părut lamentabil felul în care au ”triat” spectatorii: neputând să permită accesul decât a 1.000 de persoane în sală, i-au exclus pe cei care aveau bilete la etaj, la galerii, precum și pe cei care aveau bilet fără loc (în picioare); cu alte cuvinte, i-au păstrat pe cei care plătiseră cele mai scumpe bilete. Gestul mi s-a părut de-o grosolănie impardonabilă. Bine, pricep că numai 1.000 de persoane erau admise, dar în acest caz de ce nu au selectat câte 250 de locuri de la fiecare categorie, pentru a rămâne imparțiali?
E adevărat că cei excluși anul acesta au acces garantat, pe aceleași locuri, anul viitor; nu cred însă că asta-i consolează prea mult și decizia nu face decât să scadă și mai mult șansele celor care participă la tragerea la sorți, de vreme ce vor fi încă și mai puține locuri puse în joc.

Urât, urât, urât.

Ziua a continuat cu lectură și serialul ”Columbo” la care ne uităm din când în când, iar azi am continuat de unde rămăsesem; am terminat seria ”Bill Hodges” de Stephen King și am început un volum de nuvele de același, ”Anotimpuri diferite”. Prima dintre ele este ”Închisoarea Îngerilor”, după care s-a realizat și un film, unanim considerat drept unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată.

Și după asta am urmărit pe Netflix cele două filme ”Sherlock Holmes” avându-i în rolurile principale pe Robert Downey Jr. și Jude Law. Excelente amândouă, vi le recomand dacă nu le-ați văzut. Mi-au plăcut foarte mult și a fost prima dată când Jude Law mi s-a părut a fi și actor, nu doar un zăhărel romanțios.

Concluzionând, se poate spune că 2022 a început cu muzică bună, cărți și filme excelente. (Da, am zis ”muzică bună” pentru că a fost un concert foarte frumos, în ciuda unui dirijor care din punctul meu de vedere n-are ce să caute acolo).

În această notă, pornesc la drum cu gânduri pozitive.

Fie ca 2022 să ne rămână în amintire ca unul dintre cei mai buni ani din viața noastră 🙂 La Mulți Ani, dragii mei, să ne citim cu bine și povești frumoase. 🙂

Prosit 2021! 🐷🍀🍄

La mulți ani și bine v-am găsit în 2021! Vă doresc să fiți sănătoși, să aveți parte de noroc și de vise devenite realitate 🙂

Concertul de Anul Nou de la Viena s-a încheiat de puțin timp și, înainte de a-mi împărtăși impresiile (surprinzător de puternice, aș putea spune), țin să notez că am avut dreptate ieri. Spuneam că la ediția din 2022 dirijorul va fi Franz Welser-Möst sau Daniel Barenboim. Ei bine, Barenboim it is - și personal sunt dezamăgită de alegere, nu mi-a plăcut nici în 2009, nici în 2014. În fine, meh, disecăm la anu'.

Revelionul nostru a fost așa cum ni l-am dorit. Împreună, în sufrageria noastră, cu bucate gustoase și vin spumos moldovenesc ”Feeria” 😀 (foarte bun) . Am privit din balcon artificiile proiectate de persoane particulare (în Germania se pot cumpăra legal doar pe 31 decembrie), care-au fost neașteptat de spectaculoase. Am sporovăit, ne-am preumblat pe toate canalele, iar după un episod din ”Fargo” onorabilul s-a retras la somn și eu am tăifăsuit cu Harry Potter și compania până după 3 dimineața. 

(Perna albastră și pătura fac notă discordantă, dar îmi abandonasem temporar culcușul pentru a mă îmbrăca și piguli corespunzător momentului 🙃). 

Mărturisesc faptul că nu avusesem mari așteptări de la Concertul de Anul Nou; o dată fiindcă Riccardo Muti nu-mi plăcuse prea mult în 2018 (mi se păruse prea scorțos și neimplicat, după cum am și scris atunci), dar mai ales fiindcă urma să fie fără spectatori și din cauza asta, mă gândeam eu, probabil destul de ciudat.

Surpriza a fost a mea, în cel mai bun sens. Da, a fost inedit să vezi sala goală, dar poate și din cauza asta, muzicienii au părut mai emoționați ca oricând. Nu le-a fost ușor, cu siguranță; energia transmisă de public este foarte importantă pentru orice orchestră. Dar au abordat situația cu o delicatețe și o grație care-au transmis un extraordinar sentiment de bine și de căldură sufletească.

Repertoriul, bine ales. Baletul, ca de obicei, superb. Riccardo Muti m-a surprins; a fost mult mai expresiv și mai ludic decât la ediția precedentă, iar discursul său a fost cald, sincer și a transmis multă emoție.

(Apropo de balet, niciodată n-am înțeles cum reușesc să realizeze sincronul. Dansul e filmat cu luni de zile înainte - de obicei, vara - și cu toate astea, mișcările balerinilor se suprapun cu maximă precizie pe muzica transmisă în direct. Nu-mi dau seama cum o fac, dar rezultatul este perfect).

Aplicația prin care s-au transmis aplauzele din întreaga lume și s-au proiectat pe ecran imaginile trimise de spectatori a fost, fără îndoială, hit-ul momentului. Nu m-aș fi așteptat la un efect atât de puternic, dar a fost. Mulți comentau pe Facebook aspectul ”dezolant” al sălii goale, dar mie nu mi s-a părut deloc așa. Ba chiar dimpotrivă. 

Departe de a fi dezolant, Concertul de Anul Nou din 2021 ne-a adus, cu adevărat, pe toți împreună. Nu au mai existat categorii privilegiate sau puternice financiar sau extrem de norocoase, care să fi avut șansa de-a se afla în sală.

Astăzi a existat doar muzica, aducându-ne împreună pe toți cei din peste 90 de țări unde concertul a fost transmis în direct.

Astăzi am fost pentru prima dată cu toții, ACOLO 🙂

Este ceea ce îmi doresc pentru noi toți în anul care tocmai a început. Să fim împreună. Să fim bine. Sper ca 2021 să fie un an bun, vindecător, îngăduitor cu noi și în care să regăsim tot ceea ce am pus ”on hold” în anul pe care l-am lăsat în urmă.

Să ne citim cu bine și povești frumoase 🙂

Prosit 2020! 🐷🍀🍄

La mulți ani și bine v-am găsit în 2020, oamenii mei! 🙂 🤗 V-aș oferi șampanie, dar, fapt nu tocmai surprinzător, nu mai am. Pot să vă invit la o pralină belgiană în schimb, că de-astea mai sunt, le consum cu parcimonie. Pfff, cât de înțeleaptă și cumpătată am devenit, să nu mă deochi.

Sper că ați petrecut Revelionul așa cum v-ați dorit și ați avut lângă voi pe cine vă e drag. Noi de data asta nu am mai ieșit în oraș, pentru că, după cum am constatat anul trecut, primăria din Hamburg nu organizează nicio festivitate, foc de artificii sau concert - fiindcă nu vor să-și asume responsabilitatea dacă se întâmplă vreo nefăcută (a se citi atentat). Prin urmare, artificiile sunt date de persoane private și nu-s chiar grozave. Nu cât să merite deranjul, în orice caz. Unde mai pui că eram răcită și nu voiam să-mi periclitez sinusurile recent desfundate cu Wasabi, de care poate vă amintiți.

Prin urmare, m-am organizat temeinic.

Ținută de scandal (tricou & colanți) și cercei cu diamante (v-am mai zis că-s rafinată și-n fond, cine mă vedea că eram asortată ca o curcă la balet?);

Bucate bune;

Șampanie veritabilă Veuve Clicquot;

Ciocolată de tot felul;

”Harry Potter” cât cuprinde. Adică ori e o noapte magică, ori nu. 

Și uite-așa am trecut în 2020, cu omul meu de mână și făcând ceea ce-mi place. Am citit cu nesaț până spre ora 3 dimineața, continuând și după ce s-a încheiat Concertul de Anul Nou de la Viena, și astăzi până spre seară. Și-aș mai fi citit, dacă n-aș fi terminat seria, spre regretul meu. Vom reveni la subiect, bineînțeles (și nu doar o dată... să nu ziceți că nu v-am spus).

Câteva cuvinte despre concert, desigur 🙂 Ca de obicei, mi-a plăcut mult, deși nu pot spune că am fost în mod deosebit impresionată de Andris Nelsons (aflat în premieră la pupitrul acestui concert renumit în întreaga lume). Am remarcat că aranjamentele florale erau destul de asemănătoare celor de-acum 5 ani, de la concertul la care am fost și eu, dar nu știu cărui fapt se datorează asta. Se prea poate să fi fost doar o coincidență.

2020  (stânga) vs. 2015 (dreapta)

Repertoriul a fost bine ales, echilibrat, incluzând și o piesă de Beethoven și marcând astfel începutul Anului Internațional Beethoven, de la a cărui naștere se vor împlini în decembrie 250 de ani.  Am mai tras de șampania rămasă de la miezul nopții și după concert am citit și iar am citit și nu m-aș mai fi săturat.

Cum vă spuneam mai sus, tocmai am terminat seria ”Harry Potter” și... probabil asemeni multora care au citit-o, încă sunt ușor debusolată, ca și cum am rămas fără țintă, fără țel. Deocamdată mi-e destul de greu să-mi găsesc cuvintele, sunt absolut copleșită de această bijuterie de poveste și nu-mi pot exprima destul de elocvent admirația pentru autoare. Este o carte atât de fascinantă, cum nu aș fi crezut posibil și sunt uluită în fața universului din care cu mare greutate mă ”smulg”. Tocmai de aceea voi reveni cu postări separate, fiindcă simt nevoia să-mi clarific multe idei. Până una-alta, mă bucur că mai am de văzut ultimele 3 filme...

Așadar, 2020 🙂 Frumoasă și rotundă cifră. Sper din tot sufletul să fie un an bun, generos și îngăduitor cu visele și dorințele noastre.

Ceea ce vă doresc și vouă. Să ne citim cu bine și-n anul care tocmai a început!

Începutul noului an, între Strauss și Tarantino

La mulți ani și bine v-am regăsit în 2019! 🙂🙂🙂 Toată lumea bine, da? Și toată lumea în pijamale, bănuiesc. Bine, asta e o presupunere destul de hazardată, dar nu cred că e prea departe de adevăr, totuși. Și n-ar fi deloc rău să fie așa. Pijamalele sunt deosebit de prietenoase, în mod special după noaptea de Revelion...

... adică mă rog, nu că noi am fi dat în greu cu petrecerea. Nu suntem genul, după cum știți. Vremea a fost amabilă, așa că ne-am plimbat prin centru (Doamne, splendid oraș e Hamburg!), ne-am uitat la artificii (date de persoane private și nu de primărie, care de vreo doi ani nu se mai implică în organizare, nemaidorind să-și asume răspunderea unui eventual bucluc), am băut dintr-o șampanie (nu prea mult, că am mai avut din ea și azi, la concert) și la ora 2 dormeam deja. 

Dovada șampaniei

De fapt, s-ar putea spune că în ceea ce mă privește, Concertul de Anul Nou deține o pondere cel puțin egală cu noaptea de Revelion. Am grijă să mă trezesc din vreme, să am cafeaua pregătită (plus ”ceva bun” alături) și la ora 11:15 sunt moț în fața televizorului. Este una dintre cele mai importante ”întâlniri” ale mele, de la care fac tot ce-mi stă în putință să nu lipsesc. 

Anul acesta, concertul a fost dirijat de Christian Thielemann, aflat pentru prima dată în această nobilă postură. Eram destul de sceptică. Thielemann este un muzician îndeobște serios și sobru, considerat la ora actuală a fi cel mai bun dirijor de Wagner din lume - or, asemenea profil îmi părea oarecum incompatibil cu misiunea Concertului de Anul Nou, unde ca dirijor, care dă ”nota generală” a evenimentului, e de dorit să ieși din ”scorțoșenie”, ba chiar să fii oarecum ludic. 

Concertul mi-a plăcut (nici prea-prea, nici foarte-foarte; Thielemann a fost cam plin de el, chiar dacă din punct de vedere tehnic a dirijat foarte precis), dar baletul a fost superb, mi-a mers la suflet! Mi-am dat seama cât de dor mi-e să merg la un spectacol de balet. Ei, sper să am ocazia în viitorul apropiat 🙂

Că ziceam mai sus de ceva bun - în timpul concertului am mâncat o gogoașă Berliner (tradiționale de Anul Nou) și am băut șampanie. Ocazie cu care ne-am amintit de Tarantino în ”Four Rooms”, care, după ce mâncase o gogoașă, a luat o gură zdravănă de șampanie Cristal. Bine, a noastră nu era Cristal. Orișicât.

Tot la acest capitol, mă laud că am intuit cine va dirija anul viitor. M-am bucurat pentru Andris Nelsons, cred că merită această onoare și nu va dezamăgi.

Altminteri, n-am făcut azi nimic deosebit. Am dormit (da, iar), am socializat cu omul și am răsfoit niște cărți. Doamne, câtă nevoie a(vea)m de odihna asta. 

Acestea fiind spuse, pe cai, boieri! Și dacă nu sunt cai... vorba bancului, pe curând 😃

Prosit 2018! :)

La mulți ani și bine v-am găsit în 2018, oamenii mei 🙂 Vă doresc să aveți parte de un an cu nenumărate motive de recunoștință, cu sănătate și cu prea-plin sufletesc pentru voi și toți cei dragi vouă 🙂

Așa. Voi ce faceți? Sper că sunteți mai puțin activi ca mine, care azi am condus 360 de kilometri (venind de la jupânul), am lucrat și apoi am mai condus 45 până acasă. Deci în total mai mult de 400 de kilometri și o zi de muncă. Pupa-m-aș pe frunte de vrednică ce sunt. Poate veni și Apocalipsa în noaptea asta, are zero șanse să mă trezească. 

Revelionul l-am petrecut în pijamale, dar cu șampanie și uitându-ne din balcon la artificii. După aceea am urmărit un film cu Robert De Niro și Anne Hathaway - ”The Intern”, o comedioară simpatică din 2015. Am mai stat de vorbă, am mai tras din (sau de) șampanie, având grijă să mai lăsăm ceva și pentru a doua zi la concert, după care eu am mai citit până spre trei dimineața. 

Pentru momentul Concertului de Anul Nou m-am pregătit conștiincios: cafea (normal că) aveam, șampanie păstrasem și drept gustare - o stea din ciocolată cu alune. Păi ori ne uităm, ori nu 😃

Cu riscul de-a părea cârcotașă... mi-a plăcut în alți ani mai mult. Concertul din 2016 dirijat de Mariss Jansons a fost extraordinar, probabil una dintre cele mai bune ediții din ultimul deceniu. 

(Asta ca să nu ziceți că spun numai de Zubin 😃 Dar concertul din 2016 chiar a fost superb).

Ieri însă... mi s-a părut cam fără sare și piper, Riccardo Muti a fost cam bățos și sobru, nu a comunicat aproape deloc cu publicul și relativ puțin cu orchestra. Adică a lipsit acel ”je ne sais quoi”, acel factor nedefinit care te face să-ți simți sufletul ca un balon roz cu heliu. Probabil asta inclusiv ca urmare a faptului că n-a dirijat pe de rost, ci a avut partituri. Adevăru-i că, la calibrul lui Muti și ținând cont de anvergura evenimentului, te-ai fi așteptat să învețe piesele. 

”Un dirijor trebuie să aibă partitura în cap, nu capul în partitură”, spunea la un moment dat Herbert von Karajan și mare dreptate avea. Sigur, exagerez un pic, dar chiar cred că altfel ar fi fost concertul în absența partiturii.

Comentatoarea de la postul german spunea că Muti e tipul de dirijor în general pasiv și care ”lasă orchestra să se desfășoare în voia ei”. În umila mea opinie, poate-ar fi fost de dorit să fie mai implicat. Muzicienii au cântat cum era de așteptat, adică excepțional, dar dirijorul e unul dintre personajele principale, de la care lumea are în general așteptări ridicate.

Mă rog, pe pagina Filarmonicii reacțiile au fost în mare parte entuziaste, însă am văzut și câteva opinii asemănătoare cu a mea. Unii erau de părere că anul trecut a fost mai frumos și sunt de acord cu ei. Ok, poate mai puțin cu don'șoara care se extaziase cu vreo 3 semne de exclamare că ”maestro Dudeman is the best!!!”. Serios, păpușă, pe cuvântul tău că Dudeman îl cheamă? 🙄

Baletul mi-a plăcut însă foarte mult, a fost așa o revărsare de culoare, de frumusețe, de bucurie, de lumină, de exuberanță, de soare... 🙂

După concert am lenevit, iar seara am ieșit la un restaurant grecesc. Dacă o fi să mergem în Grecia, cum îmi doresc, sper să-mi aduc aminte că vinul grecesc e slab.  Foarte slab.  Ca apa diluată de slab.

Acestea fiind spuse, pe cai și în 2018 să pornim! 🙂

Prosit 2017!

La mulți ani și bine v-am regăsit în noul an, oamenii mei :) Ar fi trebuit să scriu de ieri, știu. Dar anul ăsta m-am abătut de la regula pe care mi-o impusesem de câțiva ani, aceea de-a posta chiar pe 1 ianuarie. Nu m-am simțit în stare s-o fac și n-am putut să mi-o impun, pentru că eu scriu exclusiv din plăcere și drag. În ziua în care voi scrie pentru că ”trebuie”, blogul acesta își va fi pierdut și sensul, și rostul. 

N-am făcut nimic anume de Revelion și nici ieri. M-am uitat la Concertul de Anul Nou, ca de obicei. Mi-a plăcut foarte mult, sunt de părere că dirijorul Gustavo Dudamel a făcut o treabă excelentă - chiar dacă, din cauza emoțiilor care puseseră stăpânire pe el, s-a încurcat când a făcut tradiționala urare înainte de valsul ”Dunărea Albastră”, zicând inițial ”biener” (în loc de ”Wiener Philharmoniker”). Repertoriul a fost bine ales, Dudamel a dirijat vivace, expresiv și cu ”zvâc” și era atât de evident fericit, încât nu puteai să nu te bucuri de bucuria lui. Îmi plăcea oricum și înainte, dar mi-a devenit foarte simpatic după acest concert.

(Hei, nu vă faceți griji, riscul de-a vă ”suprasatura” ȘI cu articole despre el e minim spre inexistent. Nu de alta, dar am o singură dragoste în branșa asta și eu sunt o tipă fidelă :D). 

Vreau să vă arăt una dintre cele mai frumoase fotografii făcute la această ediție a Concertului de Anul Nou, dar și-n general - este vorba despre tavanul celebrei săli Golden Hall:

Spuneți voi, nu că-i  o imagine fabuloasă? :)

La subiect, n-am niciun gând pentru 2017. Sper doar să fie mai bun, mai blând... să-mi dea măcar câteva picături de dulce, după amarul ultimilor ani.

Ar mai putea fi adevărat, oare? Nu știu. Nu mai am energie să cred. Ca niciodată, nu mi-am pus nicio dorință la miezul nopții dintre ani, ci doar așa, un gând general. Nu mai am putere. Mi-ar plăcea să-mi fac planuri, să-mi doresc, să-mi propun, să-ncep una-alta... dar pentru toate astea s-ar cere un dram de optimism, capitol unde eu sunt la cota de avarie.

2017, te rog, fii bun....

Prosit 2016!

La mulți ani și bine v-am găsit în 2016, oameni buni! :) Sper că v-ați simțit bine în noaptea de Revelion și-n prima zi a noului an, indiferent de felul în care ați petrecut la trecerea dintre ani - dansând la vreo petrecere, jucând whist cu prietenii sau uitându-vă la artificii și apoi acasă, așa cum am procedat noi.

Anul 2016 ne-a găsit cu ochii ațintiți spre cer, la jocurile de artificii, care-au fost absolut spectaculoase. Nu era frig afară, așa încât plimbarea prin oraș a fost chiar agreabilă. Revenind acasă, somnul ne-a doborât repede; oboseala acumulată în ultimele săptămâni își cerea drepturile. Am dormit neîntorși, iar la ora 11:15, echipată într-o pijama roșie :D, eram moț pe canapea, fremătând de nerăbdarea de-a urmări Concertul de Anul Nou. 

Mda, pijama roșie, ați citit bine. Și, pentru că după cum v-am mai zis, pe alocuri și-n anumite momente sunt o snoabă,  nu mi-au lipsit nici trufele de ciocolată albă, acompaniate de vin spumos. No, așa :D

Trebuie să vă spun că eu nu sunt un mare fan al lui Mariss Jansons, dirijorul ediției de anul acesta. Că veni vorba, să nu credeți că-n afară de Zubin nu mai văd pe nimeni în fața ochilor :)) Adică el este și va fi pentru totdeauna my one and only în materie de dirijat, dar îmi mai plac mult Andris Nelsons și Gustavo Dudamel (dirijorul de anul viitor al concertului) și-mi era simpatic și Lorin Maazel. Însă Mariss Jansons nu-mi ”spunea” nimic, în tot cazul nu până azi. Urmărindu-l dirijând pentru a treia oară Concertul de Anul Nou, m-am pomenit admirându-l; foarte expresiv și, la piesele unde se preta, jucăuș. Programul a fost extraordinar, cu mai multe lucrări prezentate în premieră și n-au lipsit nici ”condimentele” - cum ar fi o baghetă originală care i-a aparținut lui Johann Strauss, pe care Jansons a folosit-o la dirijarea uneia dintre piese.

Bagheta lui Johann Strauss

La pauza dintre părți a fost difuzat un film despre o altă iubire de-a mea: Mozart. Cu o regie, imagini și scenografie extraordinare, filmul l-a prezentat pe ”Amadeus” preumblându-se prin cele două orașe care i-au marcat destinul profesional și personal (Salzburg și Viena) și asistând la interpretările unora dintre propriile sale compoziții în diferite formule - cvartet de violoncei (cu transcripție de partitură), ansamblu de suflători, cvintet pentru coarde & clarinet șamd. Pus așa în cuvinte nu sună cine știe cum, dar credeți-mă că a fost pur și simplu minunat. Atât de mult ne-a plăcut, încât foarte probabil vom cumpăra Blu-Ray-ul mai ales pentru filmul ăsta. Și din ce-am citit pe Facebook, foarte multă lume e de părere că a fost ceva într-adevăr deosebit.

După concert am vorbit cu neamurile pe Skype și la telefon, am mai citit câteva pagini din cartea ”Castelul din nori s-a sfărâmat” (ultimul volum din seria ”Millennium”), și mai târziu am ieșit cu omul la un restaurant italienesc, unde am mâncat gospodărește. Asta însemnând: supă (de pui, respectiv de roșii), fel principal (rigatoni al forno - el și tagliatele al salmone - eu), precum și desert: cremă catalană flambată, respectiv millefoglie - un foietaj cu cremă de lămâie, servit cu frișcă și cireșe. Și-un espresso de stătea lingurița-n picioare. Și câte-un pahar de Chardonnay. Iar din partea casei am primit chiar la început un Aperol Spritz.

Apropo de snoaba de yours truly, nu vreți să știți ce ochi am căscat când am văzut cum ardea crema catalană în bol :))) Nu mai mâncasem niciodată așa ceva și m-am uitat cu respect la zahărul de la suprafață, care ardea caramelizându-se, neștiind ce să fac. Norocul meu că s-a stins de la sine :))

Iar în seara asta am urmărit un documentar cu cine-altcineva-decât-Zubin și până mă ia somnul intenționez să continuu să citesc. Dacă e adevărat ce se spune, că ceea ce faci pe 1 ianuarie vei face tot anul, nu mă pot plânge: am urmărit un concert frumos, am citit, m-am relaxat, am mâncat bine, am vorbit cu oameni dragi, m-am uitat la un film cu Zubin și am scris pe blog.

Nu-i rău pentru început, 2016 deja mi-a devenit simpatic :)) Nu pot decât să sper că va sta sub semnul dictonului de pe bluza pe care-am purtat-o azi-noapte: ”If you can dream it, you can do it”. Ceea ce vă doresc și vouă! :)

Zâmbind unui vis împlinit :)

Înainte de-a începe această postare, am dat drumul fișierului video al concertului, să meargă în background și să-mi țină companie în timp ce scriu. Din când în când mai trag cu coada ochiului, deși l-am urmărit de-atâtea ori, încât am fiecare secvență în memorie. Dar de fiecare dată îmi face la fel de multă plăcere să-l revăd și fiorii emoției sunt tot acolo.

A trecut un an de când, iertați-mi pleonasmul, am trăit una dintre cele mai extraordinare seri ale vieții mele. Nu cred că au fost multe zile în care să nu mă fi gândit, fie și-n treacăt, la experiența concertului, la care visasem încă din adolescență. Și, aproape de fiecare dată, cea dintâi amintire este de ordin olfactiv :) Îmi va rămâne pentru totdeauna în memorie parfumul celor 30.000 de flori, care se amesteca subtil cu mirosul lemnului din care era făcut parchetul :) Așa ceva chiar nu se poate descrie în cuvinte, dar este cu atât mai prețios.

Imaginea asta nu se regăsește ca atare nicăieri altundeva :) Este o captură de pe fișierul video, la care aș putea să mă uit minute în șir fără să mă plictisesc. E atât de multă frumusețe acolo... și-mi amintește de fericirea de acum un an. 

Impropriu spus de fapt că-mi amintește, pentru că n-am uitat nimic din seara de 31 decembrie 2014. Emoțiile au rămas cu mine, s-au sedimentat în adâncul inimii și se constituie într-un ”capital” inestimabil. De multe ori mi s-a întâmplat să-mi găsesc resurse de combustibil sufletesc în amintirile de atunci. Ori de câte ori ascult piesele din concert, zâmbesc și-mi spun: ”când te gândești că am ascultat asta din sală...”.

Dacă am învățat ceva din această experiență? Da, cu siguranță; am povestit despre asta mai detaliat într-un articol separat, de îndată ce mi-am mai revenit din emoții. Încerc să aplic în viața curentă lecția de atunci; nu-mi reușește mereu, dar mă străduiesc. 

Mâine voi urmări concertul, de data aceasta cu Mariss Jansons la pupitru, instalată pe canapea și, foarte probabil, zâmbind amintirilor :) Cred că va fi suficient să închid ochii pentru a evoca parfumul florilor și al lemnului. Și să-mi simt din nou inima bătând atât de tare, încât s-o aud în tâmple. Așa ca-n seara aceea.

După concert ne-am dus la Primărie, pentru a întâmpina acolo noul an în acordurile valsului ”Dunărea Albastră”, care răsună imediat după miezul nopții. Eram atât de copleșită de ceea ce mi se întâmplase... și-mi aduc aminte că trupa care cânta live a interpretat melodia ”The time of my life”. Ce potrivit, mi-am zis. Pentru că și eu am avut parte de time of my life în seara aceea... :)

Au mai rămas doar trei ore până când vom intra în 2016. An pe care vi-l urez să fie unul excelent, să fiți sănătoși atât voi, cât și cei dragi vouă și să aveți parte de cât mai multe clipe minunate, care să vă însoțească toată viața cu lumina, fericirea și exuberanța lor :) 

O noapte frumoasă, dragii mei, să ne citim cu bine anul viitor! :)

Vals printre amintiri

Anul trecut pe vremea asta ajunseserăm de câteva ore la Viena și tocmai fuseserăm ”în recunoaștere”, să vedem unde e locația.

Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie ce-am simțit când am ajuns în fața acestei clădiri. Urma să se întâmple în mai puțin de 24 de ore, aveam biletul în poșetă, dar tot mi-era greu să cred că e adevărat. Că una dintre cele mai mari dorințe ale vieții mele se va împlini și ceea ce visam de la 16 ani va deveni realitate. Că voi aplauda ritmic la ”Radetzky March” din sală, și nu din fața televizorului. Și, cel puțin la fel de important pentru mine, că dirijorul urma să fie nimeni altul decât dragul meu Zubin. 

O scurtă retrospectivă și câteva reflecții la un an după această extraordinară experiență voi scrie mâine. Azi nu mai fac decât să vă arăt florile astea:

Le-am primit în seara asta de la jupânul, în amintirea florilor de anul trecut de la Musikverein, pe care le voi avea pentru totdeauna în suflet. Privind în ansamblu, gama de culori e oarecum asemănătoare, nu-i așa? :)

Mă uit la ele și mi se umple sufletul de fericire, așa cum se întâmplă de fiecare dată când îmi aduc aminte că am fost la Concertul de Anul Nou de la Viena :) Și abia aștept regalul muzical de pe 1 ianuarie! :)

Două scurte de weekend

Am scris destul de puţin săptămâna asta, de fapt un singur text. Asta deşi la începutul acestui an mi-am propus să fiu ceva mai harnică în ceea ce priveşte blogul. Am avut însă o perioadă foarte aglomerată la serviciu şi am tras de mine mai mult decât m-aş fi crezut în stare pentru a termina totul la timp. Ceea ce am reuşit, că veni vorba. Dar asta m-a consumat atât de tare fizic şi psihic, încât n-am mai fost în stare de nimic după-amiaza, în afară de a zăcea cu laptopul în braţe sau de a dormi.

În weeekend n-am făcut mare scofală, dacă nu pun la socoteală faptul că am terminat cel de-al treilea sezon din serialul "House of Cards". Vaaaaai, dacă aţi şti cât mă abţin, şi asta numai din consideraţie pentru aceia dintre voi care n-au văzut tot sezonul încă şi care numai de spoilere nu au nevoie :)) Un lucru pot să spun, totuşi: Kevin Spacey este un zeu. There, I said it. A avut nişte monologuri de-a lungul acestui sezon atât de pline de forţă şi de măreţie şi în acelaşi timp de autentice, încât mă uitam şi nu-mi venea să cred că un actor poate realiza aşa ceva.

Şi mai pot spune un lucru: am anticipat finalul sezonului cu vreo trei episoade mai devreme. Era previzibil, totul părea să conveargă spre deznodământul cu pricina. Oare asta înseamnă că aş fi eligibilă pentru un post în echipa de scenarişti a serialului? :D

Vă conjur, care mai aveţi de urmărit serialul, faceţi-o, poate îl disecăm împreună :)) În special "momentul Petrov", probabil cea mai spectaculoasă răsturnare de situaţie din tot sezonul... :D

Din categoria "ce-am mai comis în ultima vreme", să vă spun că mă înscrisesem din nou la loteria pentru bilete la Concertul de Anul Nou de la Viena. Desigur, de data asta în cu totul altă stare de spirit decât anul trecut; mai exact, mi-era indiferent dacă voi câştiga sau nu. A fost aşa, un fel de "ia să văd, dacă nu pun suflet şi nu-mi pasă, ce se întâmplă?". În treacăt, mă gândisem că-n eventualitatea în care voi câştiga, voi cumpăra biletele şi fie le dăruiesc cuiva din familie, fie le vând pe eBay. N-a fost nevoie să mă preocup mai departe de ce-aş face cu ele, fiindcă am primit mail-ul politicos şi plin de regrete :)) al Filarmonicii, prin care eram anunţată că nu sunt printre cei care... etc etc etc. Atâta pagubă, am zis, ridicând din umeri cu nepăsarea omului care şi-a văzut, oricum, visul cu ochii. În tot cazul, cu ocazia asta am constatat încă o dată nişte aspecte cel puţin discutabile ale procesului de selecţie:

- potrivit unui script pe care-l puteai vedea după logare, la tragerea la sorţi s-au înscris peste 380.000 de persoane. Însă asta era o cifră "la grămadă"; nu se menţionează numărul de înscrieri pentru fiecare concert în parte sau pe categorii. Era pur şi simplu un număr aruncat acolo pe ecran. Dacă asta înţeleg ei prin "transparenţă", de care promiseseră la începutul anului că vor da dovadă, înseamnă că semnificaţia termenului le este necunoscută.

- când m-am înscris, am cercetat cu atenţie graficul locurilor disponibile la fiecare dintre cele trei concerte (30 şi 31 decembrie, respectiv 1 ianuarie).  Ce am constatat este că la concertul de pe 30 se ofereau cele mai multe locuri; la cel de pe 31 doar vreo 60% dintre ele, iar pentru concertul de pe 1 ianuarie nu erau incluse în tragerea la sorţi nici măcar jumătate dintre locurile disponibile pe 30 decembrie. Şi ei mai vorbesc de "şanse egale"? Oh, cum să nu. "Egalitate, dar nu pentru căţei", vorba poetului. De exemplu, categoria la care am avut eu bilet ("Podium") nu se regăsea în tragerea la sorţi decât pentru concertul de pe 30 decembrie, nu şi la cel de pe 31 sau de pe 1. 

Concluzia e una singură, cel puţin de la mine aşa se vede: lăsând la o parte biletele rezervate din start pentru oficialităţi, familiile celor din orchestră şi persoanele cu sânge albastru, multe bilete nu sunt incluse în tragerea la sorţi tocmai pentru a fi comercializate apoi în regim de re-sale de către agenţiile de ticketing.

Mă rog, felul în care pun biletele în vânzare este decizia lor, dar e urât faptul că nu sunt sinceri. Însă e bine că există aceste agenţii, care la o adică pot constitui o alternativă; despre agenţia care mi-a îndeplinit mie visul de-a ajunge la acest concert am povestit în ianuarie.

Acestea fiind spuse, vă urez un ce-a-mai-rămas-din-weekend liniştit :)) Şi o săptămână aşa cum vă doriţi voi să fie.