Neiertarea

Peste trei zile va fi al șaselea ”8 Martie” de când a plecat. Cândva, nu știu când, probabil o să-ncetez să le mai număr. Încă nu sunt pregătită pentru asta. 

Încă mă-ntreb cum ar fi fost dacă.

Atâta doar că și acest ”dacă...” s-a schimbat cu timpul. 

Nu mă mai întreb cum ar fi fost dacă ar mai fi aici. Dacă aș putea s-o sun azi. Dacă n-ar fi murit ceva în mine în acea dimineață de februarie când am regăsit-o la capelă, adormită pentru totdeauna și cu lumânarea sfârâindu-i la căpătâi. Dacă de Crăciun, în loc să-i aprind o lumânare, am râde amândouă la telefon, ca-n vremurile bune. Dacă ne-am fi spus ce avem pe suflet, dacă ne-am fi înțeles, dacă inimile noastre s-ar fi ascultat una pe alta. Dacă ne-am fi băut cafeaua pe malul Senei, dacă ne-am fi plimbat prin Hamburg, dacă am fi făcut cumpărături în bazarul din Instanbul.

Nu mă mai întreb nimic din toate astea. Nu mai sunt. Nu mai pot fi. Ea nu mai e. 

Ascult însă obsesiv piesa asta, pe care am descoperit-o mai degrabă întâmplător și mă-ntreb de ce noi două n-am fost niciodată așa.
A fost mama mea și-o s-o iubesc până când n-oi mai fi și dincolo de asta, m-a iubit mai mult decât orice pe lume, dar ceea ce transpare din acest videoclip (ale cărui protagoniste chiar sunt mamă și fiică), noi n-am avut și n-am fost niciodată.

 

Sau dacă am fost, am fost prea puțin timp, cu zeci de ani în urmă. Prea mulți ca să-mi mai găsesc alinarea în amintiri.

Tot restul vieții mă voi întreba de ce eu nu am fost de ajuns. De ce nu și-a putut afla binele și împăcarea cu sine însăși prin mine. 

Indiferent ce scrie pe actul constatator de deces, eu știu cel mai bine de ce a murit. 

Mama mea a murit de tristețe. O tristețe paralizantă, care săpa-n sufletul ei de foarte mulți ani de zile și-o măcina fără oprire. Iar eu n-am putut s-o ajut să nu moară. Să nu se lase să moară.

N-o să mă iert niciodată că n-am fost de-ajuns.

”Jurnalul lui 66” - teribila mărturie a Alexandrei, una dintre ”cei de la Colectiv”

Când am citit primul episod din serialul Alexandrei, supraviețuitoare a tragediei petrecute în urmă cu cinci ani la clubul Colectiv, m-am gândit că voi scrie despre asta pe 30 octombrie, când se va împlini jumătate de deceniu de la cea mai mare oroare din România ultimelor zeci de ani.

Dar azi, după ce-am parcurs printre fiori cel de-al treilea episod și neîndrăznind să mă întreb ce-o fi în sufletul Alexandrei la gândul că Piedone a fost reales primar, am simțit nevoia să scriu. Să vă spun despre acest foileton al Alexandrei, care nu doar că merită citit, ci ar trebui să fie parcurs de noi toți. Obligatoriu. Așa cum fiecare om ar trebui să viziteze măcar o dată în viață un lagăr de concentrare nazist, cu toată groaza pe care o presupune o astfel de incursiune. Este datoria noastră, a fiecăruia care am fost atât de norocoși încât să nu trecem prin asta. Să vedem. Să simțim. Să știm. Să nu uităm. Pentru ca ”never again”, mantra gravată în cinci limbi pe un monument din curtea lagărului Dachau, să nu rămână niște simple vorbe săpate în piatră. 

Așa ar trebui citit serialul Alexandrei. În finalul articolului voi pune link-uri pentru toate episoadele publicate până acum. 

Mă simt datoare să vă previn că este o lectură cumplită. Alexandra scrie fabulos, dar dincolo de asta, scrie din suflet, din carnea ei arsă, din pielea care se jupuia în fâșii la fiecare pansat, din sângele care curgea ”abundent, în voie” la fiecare manevră brutală a unor cadre medicale nu doar lipsite de cea mai elementară compasiune, ci și dezinteresate și insuficient pregătite. 

Serialul Alexandrei este nu numai o redare amănunțită a unor suferințe fizice și morale care ne-ar face pe mulți dintre noi să ne rușinăm la gândul că ne plângem de fleacuri (eu așa am simțit, citind-o); este un caleidoscop de tipologii umane care te trece printr-o multitudine de stări sufletești contradictorii, de la groază la recunoștință, de la furie la agonie, de la încleștarea pumnilor ”cum a fost posibil, ce fel de fiare erau acele cadre medicale?” la duioșie ”slăvit fie Dumnezeu că există oameni ca Alina sau Iulia...”. Sau cel puțin așa am simțit eu. Crezusem că am ”experiență” cu spitalele românești; ce mi s-a întâmplat mie este atât de neînsemnat și de nevolnic, încât mi se face rușine. 

Experiența Alexandrei (și de asemenea cea a lui Iris, a Flaviei și a Sandrei) din Spitalul de Arși este atât de înfiorătoare - și mă refer nu numai la urmările focului și slabele dotări din secție, ci mai cu seamă la atitudinea cadrelor medicale - încât eu una nu reușesc să pun în cuvinte. Ceea ce nu mi se întâmplă des. 

Medici care i-au montat cateter pe viu, chinuind-o mai întâi cu un ac bont, brutalizând-o și smucind-o, apucând-o de zonele arse. Și unde nu era arsă? Peste tot.... ”Ei, te doare, nu te doare nimic!”. 

Băile, adevărate torturi. Sub torentul unor suferințe care-o aduc într-o agonie în pragul vomei și-n care i se refuză orice anestezic mai puternic decât Ketonalul, Alexandra se roagă.   

„Ta-tăl nostr-u care…ești în cer…uri, sfințească-se nu-mele Tău, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și…pe…Pământ, pâinea noastră…cea de toa-te zilele, dă-ne-o nouă as-tăzi…” dar acolo, sub jetul dușului care spulberă plăgile, nici măcar în gând nu mai pot să rostesc ceva pentru că orice urmă de rațiune amuțește. Acolo, domnește haosul durerii și mă agăț de lacrimi ca să rămân om. Când Alina scoate tifonul de pe umărul stâng, sângele umple cada, înroșind-o. Nu înțeleg ce văd acolo, nu pricep de ce lipsește atât de mult din mine. Mâna dreaptă, despicată. Degetele negre, cu nervurile gingașe ale tendoanelor albicioase descoperite, lovite de apă. „Tatăl nostru care ești în ceruri, Tatăl nostru care ești în ceruri, Tatăl nostru care ești în ceruri”. 

Abia la recomandarea psihologului spitalului i-au dat Tramadol, care-a făcut infernalele băi oarecum mai suportabile. De ce-a fost nevoie să le spună psihologul? Nu e ca și cum acesta avea opinie medicală, nu? De ce pe ea nu au ascultat-o, când implora în agonie?

Medicul care i-a deschis articulația degetului pe viu. Medicul care-i șuiera disprețuitor să lucreze ”la starea de spirit”. ”De ce nu ești veselă ca celelalte fete, tot timpul plângi”. Oare la care fete s-o fi referit distinsa doctoriță? La Flavia, care după ce-a fost adusă de la una dintre băi, a zis rușinată și clănțănind din cauza frisoanelor ”Alex, am țipat ca un animal”?

Pe de altă parte, asistentele. Infirmierele. OAMENII de pus la rană. La propriu.

”Alexuța, puiul mamei. Hai, te rog, fii cât poți tu de curajoasă, uite, trag cât de încet posibil. Draga de tine, uite te dau cu crema asta, nu ustură așa tare și-ți face mai bine decât Flamazinul”.

Miruna. Și ea asistentă.

”Ți-am adus cocktailul cu Tramadol. În sfârșit îți dau medicamente pentru durere.
-Da, am cedat zilele trecute, Miruna. N-am mai rezistat.
-Te cred, draga mea… Nu înțeleg de ce a durat atât să îți scrie ceva. Noi ți-am fi dat, dar nu putem așa, de capul nostru”.

Chiar așa. De ce-a durat atât? Se temeau de condiția ei medicală? Bine că nu se temeau când i-au deschis articulația pe viu, cu bisturiul, refuzându-i (”nu e nevoie”) anestezia locală. 

”Mulțumesc”, i-a spus ulterior Alexandra doctoriței, ”sper că-mi veți da în continuare”. ”L-am trecut în hârtie. Dacă vrei să primești, va trebui să ceri”. Dar ceruse! Zile în șir ceruse, printre lacrimi și gemete. Nu-i dăduseră decât Ketonal.

Iulia. Asistenta care a îngrijit-o acasă, după externare, asumându-și un risc enorm.

Alexandra era plină de răni supurânde, tot corpul îi era o infecție. Coji sub care mustea puroiul. Îi dăduseră drumul așa. Mama ei a sunat-o, disperată, pe Iulia. 

Iulia a venit.

”Scoate un flacon de săpun și toarnă din belșug pe buretele cu țepi de silicon. Freacă rănile de pe corp și de pe scalp până când râmân fără răsuflare. Mă înec cu propriile mele lacrimi. Iulia mă consolează și mă îmbărbătează.

-Copilule, te scap de mizeriile astea și vei vedea ce bine vei fi. Hai, încă un pic.

Mă ridică în picioare și mă spală pe tot corpul ca pe o neputincioasă. Îmi este rușine. Odată ajunsă în pat, mă pune în șezut și continuă să lucreze. Scoate din sacoșă câteva fiole de Colistin pe care le prepară cu ser fiziologic.

-Să vă duceți la farmacie să îi luați cel puțin douăzeci de sticluțe.
-Dar nu am rețetă…
-Spuneți-le despre Colectiv, vă vor da sigur. Ele știu despre ce e vorba.

Mama pleacă și rămân cu Iulia care îmbibă comprese sterile în antibiotic și îmi scaldă rănile în medicament. Apoi, îmi acoperă plăgile cu o brumă de Oximed, peste care așterne tacticos, cu gesturi de chirurg, fâșii de Atrauman.

-Am terminat pe astăzi”. 

Așa a tratat-o, zi după zi. Farmacistele i-au vândut mamei Colistin fără rețetă. Așa cum spusese Iulia, ele știau. ”Avem de toate”, oh, cum să nu... Rănile s-au curățat. Pielea a început să se vindece. Doctorii se felicitau când o vedeau la control ”eee, vezi, ți-am spus că era doar o problemă de timp”.

Nu de timp. De Colistin, singurul antibiotic la care răspundea ceea ce se va dovedi că era infecție. De Iulia, asistenta care și-a riscat serviciul pentru a o salva pe Alexandra.

Nepăsare. ”Nu mai veniți la mine, că eu nu mă amestec în problema Colectiv, e multă politică”, i-a spus un doctor. Un om care a depus un jurământ să vindece, să aline. Hipocrate s-ar răsuci în mormânt. ”Nu ne interesează”. ”Nu ne privește”. Pozele cu rănile ei au dispărut, la fel și o parte din actele unde scria ce medicamente i s-au dat. Au rămas documentele care confirmă că era infectată cu Pseudomonas. Dar i se spunea că rănile nu se vindecă pentru că nu are o stare de spirit adecvată. 

Cere pozele doctoriței. Îi sunt refuzate. ”Nu sunt oficiale”. Dar sunt ale ei, i-au cerut acordul, a spus că i le pot face. Nu. Pozele plăgilor ar demonstra existența infecțiilor. Deci nu i le dau. 

Am terminat de citit cel de-al treilea episod. Aproape îmi tremură mâinile. Nu-mi vine să cred că cel mai ”ușor” de citit a fost primul episod, cel despre incendiu. Nu-mi vine să cred că cel mai crunt lucru care i s-a întâmplat Alexandrei a fost nu focul care-a mutilat-o, ci spitalul care-ar fi trebuit s-o ajute. 

Așa cum am promis, pun link-urile. CITIȚI. Nu vă poate fi nici a zecea mie parte de greu cum i-a fost ei. 

Prefață la ”Jurnalul lui 66”

Episodul I: ”Noaptea în care am ars”

Episodul II: ”Spitalul nevindecării”

Episodul III: ”Arșii nimănui”

Nu știu ce să scriu în încheiere. 

Un gând bun pentru Alexandra, Flavia, Sandra, Iris și ceilalți, zecile de ceilalți care-au scăpat de moarte pentru a cunoaște oroarea unor spitale românești.

Recunoștință pentru Iulia, Alina, Miruna și cele asemeni lor.

”Never again”.

Cu bine, Blackie, oriunde te-ar duce drumul...

... și cauciucurile, pe care n-am mai apucat să ți le schimb. Obținusem destul de târziu programare, pe 4 mai, dar n-am mai ajuns, pentru că între timp un dobitoc iresponsabil a făcut ce-a făcut. 

Cu exact patru săptămâni în urmă pe vremea asta, te parcasem pe unul dintre cele două locuri care ne plăceau nouă cel mai mult. Țin minte că m-am bucurat că l-am prins liber, nu se întâmpla prea des. Te-am lăsat acolo mulțumită să te știu în siguranță până urma să plecăm din nou împreună la drum, ca în aproape fiecare zi din ultimii șase ani în care ajunsesem să mă identific, parțial, și prin tine. 

Miercuri a fost liber. Joi dimineața însă, ca niciodată până atunci, n-ai pornit din prima ”la cheie”. În retrospect, cred că nu a fost o coincidență. Ce era, probabil, scris să se întâmple... s-a întâmplat. 

După izbitură m-am uitat instinctiv în dreapta și-am zis cu glas tare ”nu se poate, asta nu se întâmplă cu adevărat” și cu-atâta putere mi-am dorit să fie doar un vis urât, că aș fi putut mișca și munții din loc. 

Din nefericire, n-a fost suficient și n-a fost vis.

Au urmat săptămâni de coșmar - și știu că expresia asta se folosește frecvent, uneori poate cu prea multă ușurință, dar pentru mine chiar a fost un coșmar.

Fără a mă teme de cuvinte mari, pot spune că a fost - mi-a fost - absolut cumplit. Nici acum nu e tocmai ușor.

Dincolo de șocul sinistru, de trauma inerentă, de disconfortul de-a nu mai fi atât de flexibilă în ceea ce privește transportul... cel mai oribil a fost să conștientizez că n-o să te mai am niciodată.

N-am plâns toată viața cât am plâns săptămânile astea. Pentru prima dată am realizat ce înseamnă cu adevărat să ți se usuce ochii, realmente să fii deshidratat la nivelul ochilor, dacă se poate imagina așa ceva. Smulsul atât de brutal din rutină m-a rupt în două. Simt și acum volanul în mână, îmi aduc aminte cum mergeam să alimentez, cum mă-ntorceam mereu din drum să verific dacă te-am încuiat...

"Neața, Blex” (te mai și alintam, deh 🙂).

”Ok, Blackie, ne vedem la amiază”. 

”Blackie, l-ai văzut pe idiotul ăla cum s-a băgat?”

”Pa, Blackie, pe mâine”. 

Poate o să fiu considerată cam tra-la-la, dar în ultimii ani nu cred c-a fost zi să nu te salut de bun-găsit sau să nu-ți  spun la revedere. (Ba-ți mai ziceam uneori și ”te pupă mama”, dar să nu mai spui la nimeni, c-apoi chiar că m-asigur de-o cămașă cu mâneci foarte lungi 🤫).

Puțini au fost cei care au înțeles că principalul motiv pentru care-am suferit atât de mult a fost acela că, practic, te personificasem.
Eu nu mergeam să pun benzină, eu mergeam ”să-i dau să pape lui Blackie”.
”Ce-a fost asta?”, mă întreba jupânul când vorbeam la telefon (la Bluetooth) și auzea un piuit de senzor. ”Nimic grav”, replicam eu relaxată, ”Blackie zice că i-e sete”. Adică trebuia să-ți completez lichidul de parbriz.
Și alte exemple de-astea, devenite între timp tot atâtea lame care mă taie pe suflet deschis.

Atașamentul ăsta ar putea fi înțeles numai dacă te gândești la simbioza noastră. Șase ani, zi de zi, noi două am fost împreună. M-ai dus în siguranță iarna pe drumuri parțial sau deloc curățate, mi-ai ținut cald când mi-era frig (ce confortabil era și ce rapid se încălzea scaunul, ehei....), mi-ai dat răcoare când era zăpușeală, ascultam muzică din toate cele 8 boxe ale tale, de multe ori bătând tactul pe volan. Călătoria cu tine însemna în primul rând plăcere și drag, apoi confort și abia apoi venea aspectul practic.

Lumea mă căina pentru cei 90 de kilometri parcurși în fiecare zi, vai ce navetă grea ai. ”Nici vorbă, mie-mi place să conduc”, răspundeam, dar de fapt cred că-mi plăcea să te conduc pe tine.

Un iad au fost ultimele patru săptămâni, Blackie, un iad. Abia aștept să plec de aici. Să nu mai văd străzile astea, cu locurile unde te-am parcat de mii de ori. Să nu te mai caut cu privirea, cu toate că știu că n-am să te mai găsesc niciodată.

Am încercat, Blackie, tu știi c-am încercat.  Eram dispuși la eforturi și sacrificii, numai să ne rămâi. Dar absolut toți mecanicii întrebați au spus același lucru, după ce-au citit raportul - întreaga ta structură este afectată, impactul a ajuns practic până la scaunele din față, nicio reparație nu te-ar mai putea face ca înainte, n-ai mai fi la fel de sigură și-n timp ar putea apărea și alte consecințe.

Azi, după o lună de daraveri birocratice, alergătură, formulare completate... ai plecat. Măcar am avut ocazia să ne luăm rămas-bun. Momentul acela însă... rămâne doar al nostru, al meu și al tău. La fel și tot ceea ce ți-am spus.

Niciodată n-o să mai ”personalizez” o mașină. N-aș mai putea trece prin ce-am trecut acum. Inclusiv din punctul ăsta de vedere, ai să rămâi unică.

Ultima ta poză, abia veniserăm de la spălătorie. Ce emoții avusesem... și ce-mi plăcea cum arătai.

Ui' la tine cât erai de frumoasă, cum străluceai în soare, proaspăt lustruită cu ceară...

Încă simt că-mi crapă inima de amărăciune. La naiba, de ce? De ce cretinul ăla n-a căscat ochii? (Bănuiala poliției fusese că boul se uita-n telefon, dar nu era nebun să recunoască așa ceva). De ce, fir-ar el să fie de dobitoc, de ce???

Inspir adânc. Blackie... știi tu 🙂🙂🙂 Tot ce ți-am spus azi, tot ce ți-am spus când am venit să-ți iau plăcuțele de înmatriculare ca să te pot radia din circulație, tot ce am simțit când m-am urcat la volanul tău știind că e pentru ultima oară, tot ce ți-am spus atunci cu vocea spartă de plâns și multe, multe altele.

Știi și tu, știu și eu.

Așa a fost să fie. În sufletul meu vei fi pentru totdeauna.

Adio, draga mea Blackie, dragă.

Roșu la semafor. Eu am frânat. Cel din spatele meu, nu.

A intrat în mine cu aproximativ 65 km/h (pe drum național fiind, nu în localitate). 

Timpul s-a comprimat pe moment, dar acum totul se derulează în mintea mea cu încetinitorul, haotic și înnebunitor.

Izbitura din spate.

Șocul. 

Prin forța pocniturii, mașina mea e împinsă vreo 10 metri mai în față (în mijlocul intersecției), unde se oprește.

Avariile care pornesc singure, portiera care se blochează (habar n-am de la ce, fie ca efect al impactului, fie ca urmare a deplasării suferite în urma pocniturii; nici nu mai contează...).

Trag de mâner, încerc să ies, din bord țipă toți senzorii. 

Mă împleticesc spre mașina cealaltă. Șoferul n-a ieșit încă, e evident șocat. Zic doar, cu o voce spartă: ”Semaforul! Distanța de siguranță!”.

Nu răspunde.

Era 5 și jumătate dimineața. Ieri.

Restul e așa, ca într-un film prost. 

Poliție, declarații, constatări.  Accidentul e în totalitate din vina celuilalt. 

 

Mi-e frig. Mă uit la mașinuța mea, la Blackie. Spatele e complet distrus, spart, îndoit, luneta s-a zdrobit în mii de cioburi mărunte. În adâncul sufletului, știu deja. E prea avariată pentru a mai ”merita” reparațiile, din perspectiva asigurărilor. Ulterior, ni s-a confirmat asta.

Polițiștii îmi explică, ”doamnă, ați avut noroc. La viteza pe care-o avea, dacă impactul vă arunca pe contrasens, de unde venea alt vehicul? E o intersecție mare, dacă venea ceva din dreapta chiar în momentul ăla?”.

Mda, știu că au dreptate, dar sunt complet amorțită și nu găsesc în asta nicio consolare.

De fapt, poate că sunt un fel de monstru de nerecunoștință, dar nici acum nu simt vreo bucurie la gândul că am scăpat din asta doar cu minore neplăceri (de ordin fizic).

Toată lumea-mi zice să mă bucur că n-a fost mai rău, că nu mi s-a întâmplat mie ceva.

Eu simt doar o imensă părere de rău și mi-e sufletul atât de greu, că nici dacă aș urla ca lupii la lună nu m-aș descărca.

Blackie s-a dus, pentru totdeauna.

Mașina e remorcată la service, eu mă duc la Urgențe. Tremur necontrolat și mi-e greață. Control, radiografie de coloană cervicală, toate oasele sunt la locul lor. ”Dar o să aveți dureri musculare destul de mari mâine”, zice medicul, ”e una din primele consecințe ale impactului din spate”. 

Scutire medicală, pastile.

Azi mă mișc în relanti, mă doare de zici c-am ridicat haltere cu gâtul. O să treacă, nu-i bai.

Închid ochii și aud mereu zgomotul ăla sinistru, retrăiesc iar și iar momentul pocniturii. 

Blackie....

Patru ani fără tine

Nu știu cum am învățat să trăiesc fără tine, dar știu când am început s-o fac. 

Exact acum 4 ani, când ai plecat și m-ai lăsat cu mii de lucruri nespuse, mii de îmbrățișări nedate, mii de regrete pentru tot ce n-am apucat să facem împreună. Și m-ai mai lăsat cu un ocean de tristețe și de dor. 

Știu că ești aici. Te simt mereu lângă mine. Și n-am cuvinte să-mi exprim recunoștința pentru asta, pentru că mi-ai rămas. 

Mamele nu pleacă niciodată de tot. 

Mamele sunt pentru totdeauna. 

Dar mi-e dor de tine. 

Amintirile, pe care-n cea mai mare parte a timpului reușesc să le țin ascunse într-un colț de suflet, revin în zile ca asta buluc. 

Se trezește. E dimineață cenușie. Ce repede a trecut noaptea... și ce zi urmează...

Oare e înnorat pentru că-i pare rău că a plecat, cum se spune în popor?

Nu te gândi. Nu te gândi.

Pe masa de scris are o hârtie și un pix. Știe pentru ce sunt. 

Bea cafeaua, se așază la masă.

Sufletul s-a chircit în ea, mâinile-i tremură.

Începe să scrie. Își spune să nu uite să folosească timpul trecut. 

A scrie necrologul propriei mame e ceva care nu se poate descrie în cuvinte. Se descrie eventual doar în firele albe pe care aproape că le aude cum îi cresc.  

În săptămâna în care am fost la Piatra Neamț, am mers de trei ori la cimitir și de fiecare dată m-am desprins cu greu. Ninsese mult. Mormântul era acoperit de-un strat gros de zăpadă pufoasă. 

”Veșnică Pomenire....” cântă preotul.

Îl aude și încearcă să nu se gândească pentru cine cântă. Stă dreaptă pe marginea mormântului. Ține coliva. ”Așa se face”, îi spusese cineva. O cunoștință stă lângă ea, dar îi conștientizează doar ca prin vis prezența. 

Nu, asta nu se întâmplă cu adevărat. 

Sau se întâmplă?

Groparii fixează capacul. Se întărește așteptând să audă cuiele, sinistre în finalitatea lor. Nu le aude. 

De ce nu le aude? 

”Nu se mai bate-n cuie, acum se face cu șuruburi”. 

E recunoscătoare. Ciudat sentiment recunoștința, atunci când stai pe marginea unui mormânt în care-ai îngropat și o parte din tine. 

Am aprins lumânări, am privit îndelung pozele - a ei și-a bunicii, care-a urmat-o după aproape doi ani - și le-am vorbit. La plecare am lăsat două ”amprente” ale palmei în zăpada de pe mormânt, pe care mi-am pus mâna. 

Așa, ca și cum le-aș fi mângâiat pe fiecare în parte. 

”- Vrei să mă îmbeți? îl întreabă pe tatăl ei, care-i umplea paharul de vin. 

- Nu, vreau să dormi!

Adevărul e că-n seara zilei în care avusese loc înmormântarea numai vinul ar mai fi putut s-o adoarmă. 

A amânat cât a putut momentul culcării. Nu voia să rămână singură, pentru că nu s-ar mai fi putut feri de gânduri, de amintirea a ceea ce fusese peste zi, de conștientizarea faptului că gustase din colivă. Coliva mamei ei.

Stinge lumina. Și dintr-odată simte că nu mai are unde fugi și toate dau năvală peste ea. 

Se prăbușește pe pat, în cea mai disperată jale pe care-a cunoscut-o vreodată. ”Mămica mea, mămica mea...”. 

Sper și mă rog să-ți fie bine acolo, în Primăvara ta eternă. 

Te aștept în fiecare noapte, în vis. 

Mi-e dor de tine. 

Ziua în care a murit ceva în mine

Trei ani de când i-am auzit vocea pentru cea din urmă oară. Spunea că vrea să se ducă ”acasă”. N-am făcut pe moment legătura.
A doua zi dimineață însă, când telefonul m-a trezit din somn, am înțeles.

Era ora 6:08, țin minte ca ieri. Când am văzut cine sună, am știut înainte de-a răspunde.

”Greta... hai că... a murit mama”.

Încă întinsă în pat fiind, am resimțit o slăbiciune din cap până-n picioare, ca și cum tot sufletul se scurgea din mine.

O propoziție simplă și cumplită, câteva cuvinte care mi-au dărâmat o lume, mi-au pârjolit inima, aruncându-mă într-un ocean de durere despre care până atunci nu-mi imaginasem că poate exista.

Nu știu cum am trecut de zilele alea.

Nu știu cum de-am băut cafeaua, apoi am dat telefoane căutând calea cea mai la-ndemână pentru a pleca spre țară.

Nu știu cum de m-am dus la magazin și mi-am luat câteva tricouri, un hanorac de purtat peste și un fular, toate negre.

Dar știu cum îmi repetam mecanic, robotic, fără să-mi dau voie să și gândesc: ”sunt în doliu. Doliu pentru mama”.

Mergeam pe stradă fără să văd nimic în jurul meu.

”Mama.  A murit mama”.

Drumul spre țară, pe care mi l-aș fi dorit nesfârșit. Mi-era groază să ajung.

Întâlnirea de la capelă.

Arăta liniștită, părea că doarme. Lumânările ardeau cu sfârâit.

Mă țin genunchii? Mă țin.

”Mama, mama, ce-ai făcut...? Mama, de ce așa...?”.

Plecase... asta făcuse. Plecase acasă, după cum îmi spusese.

În bibliotecă, îmi zâmbește dintr-o fotografie.  Este de la cununia mea civilă și e printre ultimele poze în care apar alături de mama. Am înrămat-o și o privesc în fiecare zi. E imaginea spre care-mi arunc ochii înainte de-a pleca undeva.
”Să ai grijă de casă, mami, da?”.  Și are mereu.

E fotografia pe care-o strâng adesea la piept, uneori îmi lipesc buzele și obrazul de ea și-mi aduc aminte de atingerea pielii ei și de ultima îmbrățișare, când fusesem acasă în luna septembrie a anului precedent.

Mi-e dor de tine, mami. Știu, simt că ești aici, dar... mi-e dor de tine.
Și, exact ca-n urmă cu trei ani, îmi vine și-acum să te-ntreb: de ce așa?

”Doamne, fă-i nemuritori, pe părinții care mor...”.

”Zombie”, cântecul despre lupta mea câștigată

Într-o zi de primăvară a anului 1995, să tot fi fost jumătatea lui aprilie, m-am pomenit că maică-mea - care tocmai venise de la școală (era profesoară) - îmi dă o casetă. ”Top Hits from MTV 6”, scria pe ea - unii dintre voi își vor mai fi amintind celebrele casete cu ”selecții”, care multora ne-au luminat adolescența și prima tinerețe. 

”Cum de te-ai gândit să mi-o cumperi tocmai pe asta?”.

”N-am cumpărat-o”, zice, ”am confiscat-o provizoriu de la niște elevi care se preocupau cu ea în loc să fie atenți la oră. Le-o dau mâine înapoi. Cred că tu n-o ai, poate vrei s-o asculți”. 

M-am uitat pe copertă. Cu mici excepții, piesele incluse nu-mi spuneau mare lucru - ”Tears don't lie”, ”Here comes the Hotstepper”, ”All I wanna do”, ”Zombie”, ”Love religion”, ”Take a bow”, ”There is a star....”. 

Hmm, să vedem. Am introdus caseta în micul meu casetofon roșu, de care mă leagă un pogon de nostalgii și-am lăsat muzica să curgă, îndeletnicindu-mă și cu altceva între timp și ascultând cu jumătate de ureche. 

Dintr-odată o anume piesă, o anume voce m-a lovit direct în suflet. Nu cunoșteam nici melodia, nici formația. Dar vocea avea o melancolie dulce, insinuantă, care mi-a atins cele mai ascunse resorturi ale inimii. Am derulat banda înapoi și am ascultat-o din nou. Și din nou. Și încă o dată. Nu înțelegeam decât parțial textul, dar nici nu aveam nevoie de mai mult. Era o lume întreagă în vocea aceea, ale cărei inflexiuni, ulterior devenite inconfundabile, exercitau o irezistibilă atracție asupra mea, o voce care își striga revolta la adresa violenței, pierderilor și visurilor moarte. 

Mult mai târziu, aveam să aflu că piesa respectivă a fost inspirată de un atac al Armatei Republicane Irlandeze (IRA) și face referire la evenimentele ce au avut loc la Dublin în primăvara lui 1916, cunoscute ca ”The Easter Rising”, când mai mulți irlandezi s-au revoltat și au pus sechestru pe mai multe clădiri din oraș, în încercarea de-a alunga ocupația engleză din țară și a instaura Republica Irlandeză. 

O ascultam pentru prima dată pe Dolores O'Riordan - interpretând cântecul care-a devenit un punct central de referință în viața mea și la care în ultimii 23 de ani m-am întors de mii de ori, cred.

Pentru că este cântecul care m-a petrecut în noua mea viață.

Am simțit că nu mai puteam trăi fără melodia asta, trebuia pur și simplu să o am, să știu că o pot asculta ori de câte ori simt nevoia. Am înregistrat caseta în mare parte numai din motiv de ”Zombie” și o ascultasem de câteva zeci de ori deja atunci când m-am internat în Spitalul Militar din Iași, în vederea a ceea ce urma să devină lupta pentru viața mea.

Îmi luasem și casetofonul - chiar dacă n-aveam walkman, era suficient de mic încât să fie ușor manevrabil și ascultam muzică la căști. Aveam doar vreo cinci casete cu mine, dintre care patru nu cred că le-am parcurs decât o dată. Am ascultat la infinit și de fiecare cu aceeași plăcere caseta cu ”Top Hits from MTV 6”, întorcându-mă la ”Zombie” iar și iar. Inconfundabila orchestrație și vocea lui Dolores O'Riordan deveniseră o forță palpabilă care-mi dădea energia și curajul de-a face față la ceea ce mi se întâmpla. Era o senzație aproape fizică. În ajunul operației am ascultat piesa pe repeat până spre ora două noaptea și dimineață am intrat în salonul preoperator lălăind entuziasmată ”Zombieeeeeee, Zombieeeeee”, de se minuna anestezistul că el n-a mai avut pacient care să cânte în timp ce e pregătit pentru intervenție.
Din ce mi s-a povestit, la prima trezire din anestezie (de care nu-mi amintesc), eu râdeam și fredonam. Nu mi s-a spus ce anume, dar nu e greu să-mi imaginez.

În săptămânile următoare am ascultat ”Zombie” aproape fără întrerupere.
Am ascultat-o în timp ce așteptam să se termine perfuzia.
Am ascultat-o în lungile, interminabilele ore petrecute la Reanimare, deși-mi era atât de rău încât nici capul nu-l puteam mișca fără să amețesc.
Am ascultat-o după ce m-am trezit dintr-un leșin care se întâmplase pentru că mă încăpățânasem să-ncerc să mă duc la baie fără ajutor.
Am ascultat-o printre lacrimi de epuizare sufletească, de frică și de durere.
Am ascultat-o gândindu-mă la omul de care mă îndrăgostisem în săptămânile acelea, care-a fost prima mea iubire adevărată și una dintre cele mai frumoase amintiri ale vieții.
Și-am ascultat-o de (alte) sute de ori pe parcursul anului care-a urmat, un an de coșmar și de încleștare cu mine însămi, în încercarea de-a asimila ceea ce aflasem între timp că mi se întâmplase.

Fiecare nouă audiere a piesei a însemnat tot atâtea mici zvâcnete de forță și curaj, care m-au scos în cele din urmă la liman și m-au ajutat să fac pace cu mine însămi.
Revin și-n ziua de azi la ea și e ca un fel de reculegere, de rememorare nu atât a suferinței de atunci, cât mai ales a faptului că am învins. Și mai reprezintă și o amintire a celui pe care l-am iubit cu toată puterea și inocența dragostei de la 15 ani.

Ieri, Dolores O'Riordan și-a luat chitara și-a plecat în singura călătorie fără întoarcere. N-o voi uita niciodată. Nu doar că mi-a schimbat viața. Foarte probabil, a contribuit la faptul că nu mi-am pierdut mințile.

Odihnească-se în pace.

Ce dor mi-e de iubirea ta...

Cel mai blând om pe care l-am cunoscut vreodată. 

Cea mai răbdătoare persoană pe care am întâlnit-o.

Cea mai modestă. Practic, nu mi-a pretins niciodată nimic, decât s-o las să mă iubească. În ceea ce pe alocuri îmi reproșez a fi fost infantilism, nici măcar asta nu știu dacă i-am îngăduit mereu. Uneori am fost răsfățată, răutăcioasă, lipsită de răbdare, poate chiar egoistă. 

M-a iertat mereu. Mă iubea.

Grijulie, devotată, întotdeauna pregătită să se lase pe sine în plan secund pentru cei dragi.

Mucalită, cu umor. Mereu râd când îmi aduc aminte de reacția ei scandalizată după ce, butonând telecomanda în miez de noapte, a dat peste niște scene nu tocmai sobre din ”Sex and the City”...

Și mai presus de toate acestea, omul care m-a iubit cel mai mult pe lumea asta. 

Bunica mea. Singura care mi-a arătat înțelegere și iubire inclusiv atunci când, poate, am dezamăgit-o.

Azi ar fi împlinit 90 de ani. Mă gândesc des la ea, cel puțin la fel de des pe cât mă gândesc la mama. 

Mi-e dor de ea, mi-e dor de iubirea ei. Cel mai pregnant gând după moartea ei exact ăsta a fost: ”câtă iubire am pierdut...”. 

Sau poate n-am pierdut, pentru că ori de câte ori mă gândesc la ea, mă simt învăluită de dragoste. Ca și cum cineva m-ar ține permanent în brațe. O dragoste pe care nici măcar nu știu dacă o merit. A fost prea bună pentru mine. Ar fi meritat mult, incomensurabil mai mult din partea mea. Și-a vieții, dacă stau să mă gândesc. 

Zâmbesc amintindu-mi ce pacoste eram în copilărie și la ce șmecherii recurgea ca să mă determine să mănânc.

Bunica n-a citit niciun blog de parenting. Dar nici n-ar fi avut nevoie. Tot ce-a făcut a fost să mă iubească.
Într-una din ultimele dăți când am vorbit cu ea, i-am spus că o iubesc. O făceam pentru prima oară, spre rușinea mea. Dacă ar fi plecat fără să fi apucat să-i spun asta, nu mi-aș fi iertat-o niciodată. 

Mi-e dor de ea, Doamne cât de dor îmi e...

Doi ani cât cincizeci

Primul impuls ar fi să spun că nu știu când au trecut, dar știu. I-am simțit până la os, am traversat o multitudine de stări, sentimente, doruri, tristeți și-un val de regrete pentru ce-ar fi putut să fie. 

La început am numărat zilele, săptămânile, apoi lunile și, în cele din urmă, anii. Astăzi se împlinesc doi ani de când mama a devenit eternitate.

Acum știe totul, chiar și - sau mai ales - ceea ce n-aș fi avut curaj să-i mărturisesc niciodată. Dar ne-au rămas atât de multe de spus și de trăit. Atâtea clipe irosite și îmbrățișări ne-date. Parisul unde n-am apucat să ajungem împreună. Bazarul din Istanbul unde n-am apucat să facem cumpărături, târguindu-ne după cum aud că e obiceiul locului. Numărul ei de telefon, pe care nu mă-ndur să-l șterg din agendă și la care nu-mi va mai răspunde nimeni. 

Mi-e dor de tine, mami. Uneori atât de tare, încât mi-aș smulge inima din piept și-aș arunca-o spre cer, ca s-o prinzi tu. 

Alteori mă simt atât de resemnată, încât mă sperii. Unde te estompezi, unde dispari? Știu că din suflet n-am să te pierd niciodată, dar câteodată am senzația că a trecut o veșnicie de când....

Să nu te-ndepărtezi de mine. Să nu mă lași fără tine mai mult decât m-ai lăsat deja.

Rămas bun, Bica

N-a fost o veste neașteptată, știam că nu mai e departe momentul în care vei pleca. Eram pregătită pentru asta, sau așa credeam. Erai bolnavă, atât de bolnavă încât nu știu cum ai mai rezistat aproape doi ani după mama. Mintea îți călătorise demult în locuri doar de tine știute, nu-ți mai aminteai aproape nimic, fie că era vorba de trecutul de-acum două luni sau de prezentul cu o oră în urmă. Dar pe mine m-ai păstrat în gânduri și-n suflet până-n ultima clipă. 

Când am venit în țară astă-vară mă-ntrebam dacă mai știi cine sunt, nu ne mai văzuserăm de un an. Dar de cum ai dat cu ochii de mine, m-ai îmbrățișat: ”fata mea, fata mea...”. Bătrânețea și boala puseseră stăpânire pe mintea ta, dar pe mine nu m-au putut răpi de acolo. Dragostea ta pentru mine le-a învins. M-ai crescut, m-ai îngrijit, ai făcut pentru mine tot ceea ce contextul ți-a îngăduit să faci, (sper că) ai fost mândră de mine și m-ai iubit cu o dăruire ieșită din comun. Mi-ai dăruit imens și mi-ai lăsat o moștenire neprețuită: iubirea totală și necondiționată. 

Nu știu dacă am meritat toate astea. Nu știu cât de mult ți-am dăruit la rândul meu, dar ți s-ar fi cuvenit cu siguranță mai mult. Mă simt învăluită de iubire și știu că de-acum încolo așa mă voi simți întotdeauna. Am cel puțin mulțumirea sufletească a faptului că n-ai plecat înainte să-ți spun că te iubesc. N-o făcusem niciodată... Într-una din ultimele noastre întâlniri te-am luat în brațe și ți-am spus ”te iubesc, Bica”. ”Și eu pe tine”, mi-ai răspuns, iar ceva mai târziu ai zis din senin ”eu pe tine te iubesc tare mult”. Mulțumesc, voi păstra asta pentru tot restul vieții. 

Ai fost un om atât de bun, atât de onest, ți-ai trăit viața cu discreție și încercând să nu deranjezi pe nimeni. Generoasă, recunoscătoare pentru orice primeai și întotdeauna demnă. Aveai și umor, mi-aduc aminte de atât de multe momente care mă fac și-acum să râd. Și-ai fost o mare doamnă, în toate sensurile posibile. Un real model pentru cei care te-au cunoscut și care-și vor aminti de tine ca despre o doamnă distinsă și cu un suflet cum puțini, foarte puțini oameni au. 

Înțeleg că ai plecat liniștită și, un fapt foarte important, nu ai fost singură în ultimele momente. Te-ai întâlnit deja cu mama și cu Bicu, bunicul pe care nu am apucat să-l cunosc? Am toată încrederea că ești liniștită acum, nu te mai doare nimic și te-ai reunit în sfârșit cu oamenii pe care i-ai iubit și pe care soarta a făcut să-i deplângi ani de zile. 

Te iubesc, Bica. Să te odihnești în pace și fie-ți lin zborul printre stele. Să-i spui mamei că mi-e tare dor de ea... și să aveți grijă de mine. 

Chemarea la care nu mai răspunde nimeni

Cam jumătate din echipa de la noul departament unde prestez e formată din polonezi care nu vorbesc decât foarte puțin germana - doar cât să înțeleagă strictul necesar și să se exprime la modul minimalist. E totuși suficient pentru a-și face treaba și dintre ei se detașează o familie (părinții și doi copii, băiat și fată) pe care toată lumea o apreciază. Pe bună dreptate: toți patru sunt deosebit de harnici, agreabili, cooperanți și se străduiesc permanent să învețe, să înțeleagă, respectiv să se facă înțeleși. Să tot lucrezi cu asemenea oameni. 

Azi, punându-se la un moment dat problema să-i explic un detaliu fiicei - printre altele, coordonez serviciul de preluare a mărfii și de împachetare - încerc să aflu de la ea dacă știa o anume chestie, adică dacă mai lucrase în modulul respectiv. Înțelege întrebarea, dar citesc derută în ochii ei.

- Nu, eu nu... mama! (chiar așa a zis, ”mama”. Nu ”Mutter” ca-n germană, iar în poloneză habar n-am cum se spune. Probabil ăsta e unul dintre acele cuvinte universale, care depășesc orice barieră lingvistică). 

- Aha, răspund edificată și repet mecanic, fără să-mi dau seama ce spun: ”mama”.

... Mama. După ce-am lămurit-o pe ea ce vreau și-am lăsat-o să-i explice și fetei, m-am întors la treburile mele, dar gândurile mi-erau aiurea. Repetam în gând, rar, doar pentru mine: ”mama. mama. mama”. Ciudat, mi-am spus.  Pentru prima dată, am simțit că acest cuvânt are un ecou aparte în sufletul meu. Ecou de dor pentru ceva ce s-a îndepărtat de mine, resemnare, nostalgie pentru o chemare la care nu-mi va mai răspunde nimeni niciodată. Cel puțin, nu în cuvinte și nu pe lumea asta.

Rostesc cu glas tare, ”mama”. Un cuvânt care-mi pare ca din altă lume și-mi sună cumva nefiresc. De când nu l-am mai spus? Pronunț rar, accentuat și amplu, contemplând parcă sunetele. O dată, încă o dată și încă o dată, tot mai încet, până mi se pierde vocea și rămân doar lacrimile.

”Humă, nemaiîncălzită de simțiri și de idei!
Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei...”.

Unde ești? Nu te aud. ”Acolo, undeva”? Unde e acolo al tău?

Am spus cândva că mi-aș da ani din viață să-mi mai poți răspunde. Mă auzi, mama?

Ai plecat, dar ai rămas

Ieri nu m-am simțit în stare să scriu - am fost foarte obosită, cu toate că era abia luni și aveam și alte treburi, deci nu m-am putut ”aduna” pentru a scrie - dar toată ziua m-am gândit la ea. Și la faptul că ieri ar fi împlinit 67 de ani. 

Aș fi mers la mormântul ei dacă aș fi fost în țară, deși ea nu e acolo. Ea e pretutindeni. E cu mine în fiecare clipă și la fiecare respirație.

Știu că e aici pentru că-i simt sprijinul și ajutorul în permanență.

Știu că e aici atunci când, umblând fără țintă prin magazin, îmi cad ochii pe un tricou pe care scrie ”Kisses from Heaven”.

Știu că e aici atunci când, turnându-mi cafea, mă pomenesc zâmbind și spunând cu glas tare ”cum ar fi să mai bem noi două o cafea, mami...”, iar în secunda următoare jumătate din conținutul ceștii se varsă pe masă.

Știu că e aici atunci când, în drum spre serviciu și exasperată că am să-ntârzii din cauza aglomerației de pe șosea, o rog pe ea. Și-n minutele următoare se face realmente ”pârtie” în calea mea, efectiv dispar toate camioanele și tractoarele de parcă nici n-ar fi fost. Și ajung, desigur, la timp.

Știu că e aici atunci când îmi vin în minte glumele ei și momentele noastre frumoase. Privesc cerul și surâd. Și simt că zâmbește și ea. 

Știu că e aici pur și simplu pentru că știu. Pentru că este și va fi pentru totdeauna mama mea, chiar dacă ne despart o lume și o moarte. 

Și mai știu că undeva, într-un spațiu pe care nu-l pot cuprinde cu mintea și într-un timp pe care nu-l pot defini, ne vom revedea.

Pentru că tu n-ai plecat niciodată cu adevărat. Nu-i așa, mami? Nu-i așa că n-ai plecat?

Primul an, mami...

De un an încoace nu mă mai pot uita la cer și la stele cum o făceam odinioară. Pentru mine cerul a devenit locul unde ai plecat tu și spre care privesc fără țintă atunci când tot sufletul din mine te cheamă. Iar stelele sunt tot atâtea făclii care-ți luminează zborul în eternitate.
A trecut un an, mami. 

Un an!  Încă mi se pare greu de crezut. Un an pe care l-am simțit până la os, un an în care am simțit cum mi se fărâmițează sufletul, un an în care m-am sufocat de multe ori de jale și regrete, și la capătul căruia ÎNCĂ nu pot să cuprind pe deplin cu mintea că n-am să te mai văd niciodată. Încă nu pot să asimilez realitatea asta.

Nu mai sunt aceeași, mami. Nu mai pot fi aceeași, nu după ce am aflat cât de definitiv și cât de dureros e ”niciodată”. Dar nici nu știu exact cine, sau ce-am devenit în ultimul an. Multe gânduri mi se învârt în cap, lovindu-se unele de altele ca niște fluturi bezmetici. Îmi vine să urlu de frustrare la gândul că nu am nicăieri înregistrată vocea ta. Nicăieri, mami. O voi avea pentru totdeauna în suflet și în amintire, e adevărat. Dar Doamne Dumnezeule, cât de mult mi-aș dori să te mai aud măcar o dată aievea...

Uneori, când sunt singură și mă sugrumă tristețea și dorul, te strig. Știu că mă auzi. Mi-aș da ani din viață să-mi mai poți răspunde. 

Te simt în permanență lângă mine. Avem, chiar dacă asta le poate suna ciudat unora, o relație foarte apropiată. Și cum să nu fie așa? Tu privești direct în sufletul meu, iar eu știu că ești mereu cu mine și că-ți pot cere ajutorul pentru orice. O și fac, de altfel. Dau fuga la mama de fiecare dată când am vreo problemă. Asta nici moartea n-a putut lua. Mi te-a luat pe tine, dar mi-a lăsat dragostea ta. În inima mea vei trăi veșnic, iar într-o zi ne vom regăsi. 

Am primit atâtea semne de la tine de când ai plecat... și sunt imens de recunoscătoare pentru fiecare dintre ele. Aș vrea să te visez, să-mi vorbești, măcar în vis să-ți mai aud glasul. Am avut câteva vise cu tine, dar au fost foarte scurte și vagi. Mi-aș dori să visez că mă ții în brațe și îmi povestești cum e sus la tine. Am încredere că ai să-mi apari, când ai să poți. Tu știi când va fi asta și cum e mersul lucrurilor acolo...

Nu mai văd să scriu de lacrimi, mami. Te iubesc, te rog să ai grijă de mine...

Sacrificiul suprem pe ”altarul” ciocoiului

Nu prea reușesc să-mi ordonez gândurile; în capul meu e un amalgam de revoltă, scârbă imensă, sfâșietoare milă și mirare amară. Am tot citit în seara asta diferite materiale despre ceea ce s-a întâmplat marți seara, în capitala europeană supremă a parveniților - căci asta a devenit Bucureștiul.

Revoltă pentru că un om a murit la înnebunitor de frageda vârstă de 28 de ani, dintr-o combinație fatală între neprofesionalismul muncitorilor care n-au semnalizat corespunzător un șantier stradal și aroganța unui ciocoi parvenit.

Scârbă pentru că există o țară, care este România, unde un marțafoi înscăunat ministru pe orice alte criterii decât acelea ale competenței a decis pur și simplu că valoarea lui nu suportă să aștepte la stop ca slugile, ci trebuie ”livrat” acasă de la cârciumă în coloană oficială - în mod normal admisă numai în situații deosebite, de urgență. Care era urgența papițoiului? Îi dădea laptele-n foc?

Scârbă și pentru incredibilul tupeu al celui care, ca s-o spunem pe șleau, i-a adus moartea, de-a se prezenta la priveghi. Mi-e greață până și să-i scriu numele, deci aleg să n-o fac. Cum de nu l-au linșat oamenii până acum? Ah, ce întrebare prostească. E păzit, desigur. Prețiosul lui fund, care nu suporta să fie dus acasă altfel decât în coloană oficială, e cu siguranță vegheat de oameni a căror speranță este că nu-și vor da viața, la propriu, pentru mofturile ciocoiului.

Sfâșietoare milă pentru soția polițistului. E însărcinată. Erau căsătoriți de numai un an. Aveau o viață întreagă înainte, planuri și vise. De toate astea s-a ales praful. Femeia aceea nu va putea depăși niciodată cu adevărat această pierdere. E cu neputință de imaginat ce e-n inima ei. Ce jale, ce ocean de chin traversează, ce tortură sufletească.  

Și mirare amară pentru că... nici nu mai știu. Am uitat ce voisem să spun când am scris asta. V-am zis că mi se învârt gândurile ca titirezul. Unul vine, două pleacă, mi-a fugit ideea. 

Iar acum că tocmai am citit un articol pe blogul lui Vlad Petreanu, mă cuprinde și furia. CUM, CUM e posibil să nu oprești la locul accidentului și să-l lași în urmă pe acel om într-o mare de sânge, prins sub fiarele contorsionate a ceea ce mai rămăsese din motocicleta lui??? Aș putea scrie asta de-o mie de ori, aș putea înșira milioane de ”CUM” și încă pe-atâtea semne de întrebare, și tot n-aș simți că am exprimat ceea ce-aș dori cu adevărat. 

Doamne Dumnezeule, ce tragedie.... 

Ce se va întâmpla acum? Dacă nici de data asta nu ies oamenii în stradă, chiar se numește că poporul român s-a îndobitocit și s-a transformat într-o masă de oi de manevră. 

După șase luni, adevăratul rămas-bun

Nu știu când a trecut jumătate de an. Dacă mă uit în urmă, n-aș putea să spun exact cum au fost aceste șase luni pentru mine. Uneori mai ușor, alteori sufocant de greu, uneori eram resemnată că așa a fost să fie, alteori furioasă că n-a fost altfel. Între toate acestea însă, a persistat sentimentul că rămăsese ceva neterminat. Că nu-mi luasem cu adevărat rămas-bun de la mama, că nu se închisese cercul, că rămăseseră multe nespuse. N-am știut ce să fac în privința asta, așa că am lăsat lucrurile în voia lor și am presupus că e unul dintre aspectele pe care numai scurgerea timpului le poate rezolva. 

Așa s-a și întâmplat, dar felul în care a decurs totul m-a luat prin surprindere, în sens pozitiv de data asta (dacă se poate spune așa, ținând cont de împrejurări). Am hotărât să merg la cimitir într-o după-amiază în care în mod normal ar fi urmat să fiu, alături de restul familiei, într-o vizită pe care nu mi-o doream cu niciun chip. Și asta deoarece urma să fie prezentă și o persoană care i-a făcut imens de mult rău mamei, ani în șir. Pentru nimic în lume nu-mi doream s-o revăd, aveam senzația că simplul fapt de-a vorbi cu acel om i-ar trimite mamei un junghi direct în suflet. ”Nu merg acolo, mă duc la mama”, le-am comunicat celorlalți și, de îndată ce am luat hotărârea asta, am simțit ceva realmente unic și extraordinar. 

Dacă ar fi să descriu, aș spune că m-a inundat un sentiment de pace profundă, de serenitate și de fericire pură. N-am mai experimentat niciodată așa ceva. Am simțit cu toată ființa că, de acolo de unde este, mama aprobă hotărârea mea de-a nu da cu ochii cu femeia care i-a făcut atât de mult rău și de-a merge singură la mormânt în după-amiaza respectivă. Sinceră să fiu, sunt și acum surprinsă de intensitatea acelui sentiment; dacă aș fi putut, l-aș fi colectat într-o sticluță, ca să-l am mereu. A fost aproape... divin. 

La cimitir i-am pus flori și am aprins lumânări, iar apoi m-am așezat pe marginea mormântului și i-am vorbit. Era liniște, eram doar eu privind crucea cu numele ei, și era și ea. Am stat acolo o oră încheiată. I-am spus multe lucruri pe care le aveam pe inimă, am lăsat amarul ultimelor șase luni să iasă din mine, am rugat, am jelit. Am pus pe telefon o melodie care-i plăcuse ei foarte mult odinioară (”Stay Another Day”, East 17) și-am ascultat-o împreună. A fost clipa mea cu ea, au fost sufletele noastre care și-au vorbit, al meu din lumea pământeană, al ei din veșnicie. Și abia atunci mi-am luat, cu adevărat, rămas-bun de la ea. 

Ce va fi de-acum încolo și cum mă voi simți, rămâne de văzut. Am toată încrederea că ea va fi mereu cu mine; de fapt, simt asta în fiecare zi. 

Mi-e dor, mi-e greu, mi-e amar; dar simt că ea și-a găsit liniștea. Și sunt recunoscătoare pentru asta și  pentru că mi-e îngăduit s-o am în continuare cu mine, de dincolo de mormânt. 

De ziua ei, mama e acasă

Astăzi este ziua ei. Sau ar fi fost, dacă s-ar mai fi aflat pe acest Pământ (niciodată n-am știut care e formula cea mai potrivită pentru ziua de naștere a unei persoane care a trecut în alte dimensiuni: prezentul, condiționalul trecut? Încă nu mi-e clar). Astăzi, mama ar fi împlinit 66 de ani.

Cu patru luni în urmă la ora asta, aflasem de câteva ceasuri că s-a dus. Eram încă sub imperiul șocului unei vești care, deși nu tocmai surprinzătoare dată fiind situația, tot cumplită, groaznică și încă imposibil de cuprins pe deplin cu mintea rămânea. Nu puteam plânge, nu puteam simți, ci mă concentram pe niște chestiuni practice; dădeam telefoane, căutam varianta cea mai rapidă pentru a pleca spre țară, aruncam două bulendre într-un bagaj de mână. M-am dus la cel mai apropiat magazin și mi-am luat câteva tricouri, un hanorac și un fular, toate negre. Culoarea asta nu prea se regăsise în garderoba mea de până atunci și, pe lângă aspectul practic legat de scopul călătoriei, reflectam că-mi vor trebui oricum pentru următoarele 40 de zile. ”Sunt în doliu”, mă gândeam. ”Doliu pentru mama”, îmi tot repetam, dar cuvintele parcă erau învelite în vată. Sau sufletul meu era cel aflat într-un cocon unde realitatea încă nu reușise să penetreze.

Am plecat spre România cu autocarul, de la Nürnberg. N-aș fi avut cum găsi bilet de avion atât de repede, în tot cazul nu la un preț cât de cât acceptabil. 30 de ore. Atât a durat cea mai oribilă călătorie din viața mea, pe care mi-aș fi dorit-o nesfârșită. Nu voiam să ajung, mi-era groază. Și aproape că nu mă puteam gândi la altceva decât la ultima convorbire telefonică pe care o avusesem cu ea. Cu o seară înainte.

O convorbire de nici zece minute, pe care n-o voi uita niciodată, care-mi va arde mereu sufletul și nu doar pentru că a fost ultima oară când i-am auzit vocea mamei. 

Își pierduse luciditatea. Mă întreba dacă vin acasă, pentru a o ajuta ”să se bage în pat”. Și-mi spunea că trebuie să se ducă acasă. Tot restul vieții mă va urmări asta: cu numai câteva ore înainte de-a părăsi această lume, mama mi-a spus că trebuie să se ducă acasă. Și mai înainte îmi spusese că vrea să se întindă.
(Nu știu dacă am fost foarte clară: mama era acasă la ea când am avut această ultimă discuție. Era vorba despre un alt ”acasă”, pe care poate-l intuia, presimțea...).

Asta s-a și întâmplat: s-a dus acasă. Și cu toată puterea pe care inima mea o poate avea, sper că e liniștită și că-n eternitate a găsit pacea pe care-n zadar a căutat-o pe Pământ. 

Să-ți fie bine acolo unde ești, mami. Îmi lipsești cumplit de mult.

Mai bine...?

Reuşesc să dorm noaptea şi singurul ajutor extern este un ceai calmant din muşeţel, tei, lavandă şi roiniţă. 

La serviciu reuşesc să mă concentrez, să-mi fac treaba ca de obicei şi, pentru momente scurte, chiar să-mi abat gândurile. În maşină, ascult muzică. Ieri am simţit nevoia Recviemului lui Mozart, pe care, culmea, îl ascultasem pe drumul către casă, cu numai câteva ore înainte ca mama să-şi ia rămas-bun de la lumea asta. Astăzi m-am întors la muzica vieneză dirijată de Zubin.  Senzaţia a fost aceeaşi ca atunci când revezi un vechi şi drag prieten, a cărui companie îţi face bine şi-ţi pune o picătură de balsam pe-o rană deschisă.

Acasă, fie mă cufund în serialul "Murder, she wrote", fie surfez fără ţintă pe net, citind tot felul de bazaconii în esenţă inutile, dar folositoare în demersul meu de a mă gândi la altceva. 

Mai pe scurt, s-ar putea spune că sunt funcţională.  Aşa cred, cel puţin.

Asta nu înseamnă că aş putea face abstracţie vreun moment de realitate. Probabil toţi care au pierdut pe cineva drag cunosc sentimentul de frustrare generat de faptul că... viaţa merge înainte. Ceva din tine a murit şi-a fost îngropat împreună cu omul pe care-l jeleşti, dar cerul tot e plin de stele, soarele continuă să răsară, vântul continuă să bată. Şi e atât de ciudat... ştii că e normal, însă tot ciudat ţi se pare şi parcă ai vrea să tragi la răspundere pe toată lumea. 

Nu ştiu dacă toate astea înseamnă că sunt mai bine. Poate da, poate nu. Poate mă ascund de mine însămi fiindcă mi-e teamă de ce-aş simţi dacă mi-aş da frâu liber. Nu se pune problema că n-aş accepta realitatea (doar eram lângă mormânt când sicriul a fost coborât în cavou şi cât voi trăi nu voi uita momentul în care, privind printr-o perdea de lacrimi cum era fixat capacul, am şoptit "adio, mami"), dar cu toate astea, în continuare totul mi se pare... ireal. 

Timp. Timp. Timp.

Gânduri pentru tine, mami

Nu-mi găsesc locul şi nu mă pot concentra la nimic, aşa că mai bine-ţi scriu. Sunt convinsă că vei citi imediat, doar eşti pe-aici pe undeva, nu? :) 

Nu ştiu cum să încep, poate de unde noi n-am mai stat demult de vorbă. Ştiu, accept şi încerc să mă resemnez cu realitatea că ai murit, dar cumva parcă tot nu-mi vine să cred. Cum vine asta, adică n-am să te mai văd niciodată? N-o să mai vorbim niciodată la telefon? N-o să ne mai bem cafeaua împreună când vin în ţară şi n-o să mai sporovăim până la ore mici din noapte? Chiar ai plecat.... de tot? 

 

E o ironie cumplită la mijloc. De când am aflat că te-ai dus, ţi-am spus lucruri pe care nici nu m-aş fi gândit să ţi le spun înainte. Şi tot cumplit de ironic mi se pare faptul că eu niciodată nu ţi-am spus "mami"... dar o fac acum, de când ai plecat. Şi cred că de-acum aşa îţi voi spune întotdeauna. 

Am visat să mergem împreună, doar noi două, la Paris şi-n Turcia. 

Am visat că vom ieşi amândouă la cumpărături prin cine ştie ce ţară unde ne petrecem concediul.

Am visat că te vei bucura de nepoţii tăi.

Şi-am mai visat şi altele, dar la un moment dat, am înţeles şi m-am resemnat că vor rămâne doar vise. E adevărat că relaţia noastră n-a fost mereu perfectă, dar ştiu că m-ai iubit întotdeauna, aşa cum te iubesc şi eu. Ţăndări mi s-a făcut sufletul şi m-a copleşit o milă sfâşietoare când te-am văzut la capelă... păreai atât de vulnerabilă şi de învinsă aşa cum stăteai acolo în sicriu, mami. N-am îndrăznit să te sărut pentru ultima dată, n-am vrut să rămân cu amintirea acelei răceli, dar nu mi-am luat ochii de la tine aproape deloc. Ţi-am cerut iertare pentru tot ce-am greşit faţă de tine, ţi-am spus de multe ori că te iubesc şi să nu-ţi fie frică... pentru că, aşa cum spunea şi preotul, te-ai dus acolo nu e nici durere, nici întristare, nici suspin.

Sunt încredinţată că vei fi mereu cu mine şi că vei veghea asupra mea. Am primit deja nişte semne de la tine, chiar dacă nu sunt decât câteva zile de când sufletul tău şi-a luat zborul. Şi mă simt liniştită, ciudat de liniştită, poate chiar prea liniştită la atât de puţin timp după plecarea ta... Să fie ăsta semnul că ţi-ai găsit, în sfârşit, liniştea? Sau e forţa pe care mi-o insufli tu? Poate amândouă, eu aşa nădăjduiesc. 

Ştiu că într-o bună zi n-o să mai plâng şi mă voi gândi la tine cu nostalgie şi un zâmbet, dar ziua aceea îmi pare atât de departe acum. Mă doare, mami... mă doare suferinţa ta din ultimii ani, mă doare că n-am fost lângă tine când ai încetat să respiri, mă doare că n-am să te mai văd decât în vise.

Drum bun printre stele, mami, Dumnezeu să te odihnească în pace... Şi până când ne vom reîntâlni, te rog să ai grijă de mine...

Trilemă

Sau mă rog. Un fel de. 

În clipa asta, mă gândesc la vreo 3 variante de blogging pe termen scurt:

- fie renunţ temporar la scrisul pe blog; e varianta cea mai nefericită, pentru că-mi face o enormă plăcere să scriu;

- fie scriu rar şi aproape doar ca să mă jelesc; e mai puţin rău decât a nu scrie deloc, dar penultimul lucru pe care l-aş vrea e să intraţi aici şi să găsiţi numai lamentări. Zic "penultimul", pentru că ultimul ar fi să mă las de blog;

- fie scriu pe alte teme, dar mai sec, mai fără vână, mai dietetic (adică fără sare şi piper). Pentru că deocamdată nu mă mai văd în stare de aşa ceva. Deşi cu siguranţă mi-ar face bine să scriu despre altceva.

Poate una din cele trei, poate combinate. Nu ştiu. 

Vă rog doar să aveţi răbdare cu mine. 

Da, coşmarul devine tot mai groaznic.

Aproape de capătul meu

De foarte mulţi ani, un om se îndreaptă constant spre o prăpastie. Câteodată mai încet, altădată mai alert, dar nu s-a abătut niciodată din drumul său spre hăul negru. Cu un stoicism care, dată fiind situaţia, este pur şi simplu înspăimântător. Nimeni şi nimic nu l-a putut şi nu-l poate opri. Şi nimeni nu înţelege încăpăţânarea lui de a se distruge. Practic, de a se sinucide. 

Nimeni, nici măcar dintre cei apropiaţi, n-a putut pătrunde în abisurile minţii lui şi n-au putut înţelege determinarea lui de a se prăbuşi. Şi dacă n-au înţeles, n-au reuşit nici să-l ajute. În primul rând, pentru că a refuzat ajutorul de care ar fi avut cu adevărat nevoie. Nimeni nu poate fi ajutat împotriva propriei sale voinţe. Este de neînţeles ce e-n capul şi mintea lui, dar celor din jur nu le rămâne altceva de făcut decât să asiste la agonie. Şi să-l vadă cum se îndreaptă, inexorabil şi imposibil de oprit, către prăpastie. Să-l asiste cum se sinucide. Înfiorător, lent şi sigur. 

Este oribil. Este o agonie care nu se mai termină. Pentru omul respectiv şi pentru cei apropiaţi. Nu doar că se îndreaptă spre prăpastie; se poate spune că între timp a căzut deja. Se mai agaţă de margini, se mai ţine cu dinţii şi cu unghiile. Dar nu se opreşte din cădere şi, cu toate că ar putea, refuză să se prindă de mâinile care-i sunt întinse de sus. Un refuz pe atât de înnebunitor pentru ceilalţi, pe cât este de neînţeles.

Ce mai rămâne de făcut în situaţia asta? Concret, ce anume? Cum poţi ajuta un om care nu vrea să se ajute? Cum poţi scăpa din ghearele sentimentelor de vinovăţie? Ce poţi face pentru a scăpa de miile de întrebări, care toate încep cu "ce-ar fi trebuit să fac, ce-aş fi putut face, cum ar fi fost dacă"?

E vorba de un om foarte apropiat mie. Sau mă rog, care mi-a fost cândva foarte apropiat. Aşa ar fi trebuit să fie şi-n prezent, dar nu mai recunosc în el nimic din ceea ce ştiam şi-a fost odinioară. Acum nu mai e nici măcar umbra a ceea ce-a fost. Nu mai recunosc nimic, nu mai e de recunoscut nimic. E doar o făptură decăzută fizic şi moral care agonizează, care se chinuie şi-i chinuie şi pe ceilalţi, puţinii oameni care-i mai sunt în preajmă.

Oricât ar suna de groaznic şi de condamnabil, am ajuns să-mi doresc să se termine. Indiferent cum mă voi simţi atunci, nu cred că poate fi mai rău decât acum. Acum, când ar trebui să trăiesc normal, să dau randament la serviciu, să mă bucur de viaţă alături de soţul meu, iar mie nu-mi vine decât s-o iau la fugă pe un câmp şi să urlu până rămân fără voce.
Nu mai vreau să mă duc în ţară şi să văd ce-am văzut data trecută - sau de fapt, mult mai rău decât am văzut data trecută.

Mă uit la ce-am scris pe blog în ultimele luni.... exceptând câteva postări unde, foarte pe departe, am făcut câteva aluzii, am reuşit constant să-mi găsesc disponibilitatea de a scrie, de a mă amuza, de a comenta una şi alta, în ultimă instanţă de a mă bucura. Dar cred că mi-am epuizat resursele. Şi mi-e groază.

Nu mai pot să-mi găsesc refugiul în nimic. Nu mai am unde să mă ascund. Nu mai pot să mă sustrag de la gândurile sinistre. Nu mai pot trăi aşa. Şi totuşi aş vrea să mai găsesc forţă şi vlagă în mine, pentru că nu vreau ca acest om să mă tragă şi pe mine cu el îm prăpastie, pentru că am o datorie faţă de mine însămi, pentru că vreau să mă bucur de viaţa asta, pentru că vreau să scriu despre lucruri frumoase, să râd şi, mai presus de toate, să nu mă mai simt atât de insuportabil de vinovată pentru ceva ce nu voi şti niciodată cum aş fi putut face altfel...

Nu. Mai. Pot.
Şi mă tem că-mi pierd minţile.