”Beethoven, revoluționarul singuratic”

Am mai spus nu o dată că, dacă Mozart este marea mea dragoste în materie de muzică clasică - și cum să nu iubești creația lui atât de complexă, care străbate toate stările sufletești? - pentru Beethoven simt ceva între pasiune și respect profund. Ceea ce am citit de-a lungul timpului despre el nu-mi mai era suficient și m-am hotărât pentru, probabil, una dintre cele mai complexe biografii care se vor fi scris vreodată  - ”Beethoven - revoluționarul singuratic”, al cărei autor este muzicologul și dirijorul Jan Caeyers.

Este una dintre cele mai ”dense” cărți pe care le-am citit până acum, cu o enormitate de informații structurate cronologic și redactată pe înțelesul tuturor, adică nu e nevoie să ai cunoștințe de teorie muzicală pentru a înțelege anumite referiri de specialitate. Să fac un rezumat ar fi deopotrivă dificil și lipsit de sens, așa încât aleg să detaliez câteva aspecte care mi-au suscitat în mod deosebit interesul. 

Aș începe, așadar, prin a spune că Beethoven nu a fost un copil-minune, sau cel puțin nu în felul în care a fost Mozart. Dar încă de-atunci, iată, exista acest ”parenting” păgubos, bazat pe impunerea de modele și dorința obsesivă a părinților de a-și împlini prin intermediul copiilor ambițiile nerealizate; Jean van Beethoven își dorea un fiu de ”calibrul” lui Amadeus și de aceea nu doar că-l supunea unui epuizant program de studiu, încă din primii ani de viață; organizând primul recital de pian al copilului, l-a prezentat pe afișe ca având 6 ani, deși acesta împlinise deja 8. 

Se impune menționat faptul că, la momentul respectiv, nimic nu prefigura destinul de compozitor al lui Beethoven; aspirațiile și pregătirea aveau în vedere exclusiv o carieră de pianist. Este și motivul pentru care tatăl se enerva de fiecare dată când îl surprindea improvizând la pian. 

Elev al lui Joseph Haydn, inspirat de Mozart, pasionat de muzica lui Bach

Un aspect interesant este că, deși Mozart i-a fost model (în copilărie se spunea despre el că poate deveni ”al doilea Mozart”), iar Haydn - profesor de contrapunct, Beethoven s-a ocupat pe parcursul întregii vieți cu studiul muzicii compuse de Johann Sebastian Bach. În caietele sale de studiu se pot găsi numeroase fragmente din compozițiile lui Bach (în special fugi), însoțite de adnotări.

Beethoven avea 20 de ani când l-a cunoscut pe Haydn și era deja considerat un pianist de succes în Viena. Haydn i-a predat teorie muzicală și l-a încurajat să transcrie compozițiile sale și pe cele ale lui Bach și Mozart, pentru a se familiariza cu principiile fiecăruia și stilul de compoziție. În acea perioadă Beethoven s-a dedicat serios compoziției - probabil și inspirat de cei pe care-i studia - și a avut ocazia să se afle în preajma lui Haydn când acesta compunea Simfonia 99, precum și-o serie de cvartete de coarde. Se pare că a-l ”asista” pe parcursul procesului de creație a fost pentru Beethoven o experiență hotărâtoare pentru destinul său de compozitor, inspirându-l și motivându-l în același timp.

Relația celor doi n-a fost lipsită de suișuri și coborâșuri (în special din cauza temperamentului turbulent al elevului), dar Beethoven i-a dedicat mai târziu lui Haydn 3 sonate pentru pian, gest considerat excepțional (Beethoven nu făcea dedicații colegilor compozitori și, în afară de Haydn, mai făcuse o excepție pentru Antonio Salieri, căruia îi dedicase 3 sonate pentru vioară). Labil din punct de vedere emoțional, Beeethoven a susținut ulterior că studiul său cu Haydn a fost zadarnic, întrucât nu a învățat nimic de la el. Asta a condus la o răcire a relațiilor, dar s-au împăcat cu puțin timp înainte de moartea marelui clasic. 

În 1795 își încheiase studiile de teorie cu Haydn și începea să devină tot mai curajos în ceea ce privește compoziția. Inspirat în mare măsură de două cvartete de coarde compuse de Mozart (nr. 14 și nr. 18), Beethoven a compus o serie de 6 cvartete, pentru care i-au fost necesari mai bine de doi ani. În perioada respectivă mai lucrase și la alte compoziții (Simfonia I, printre altele), dar acest interval neobișnuit de lung de timp se explica mai ales prin stilul său de a corecta, re-corecta, rescrie și iar a corecta lucrările, deseori solicitând să-i fie trimise înapoi de la editură. N-a renunțat niciodată la acest obicei, nici măcar atunci când - ca urmare a întârzierii predării - a pierdut sume considerabile de bani.

”Iubirea nemuritoare”

Parțial din cauza firii sale timide și retrase, parțial din cauza unui fizic mai nefericit, Beethoven nu a fost niciodată ceea ce s-ar numi ”un bărbat cu succes la femei”. Cu toate acestea, viața lui sentimentală constituie unul dintre marile mistere din istoria muzicii. Cine este destinatara scrisorii de dragoste scrise de Beethoven în 1812 și niciodată expediate, pe care compozitorul o numea ”iubirea nemuritoare”? (cel puțin așa aș traduce eu ”Unsterbliche Geliebte”, în engleză ”immortal beloved”; ”iubita nemuritoare” mi se pare o exprimare mai puțin elocventă). Există mai multe ”candidate”, dintre care favoritele sunt Antonie Brentano și Josephine Brunsvik. 

Prima pagină a scrisorii pentru ”Immortal Beloved”

Antonie Brentano era deja căsătorită când a cunoscut-o Beethoven și însărcinată cu al șaselea copil; nu există nicio dovadă că relația dintre ei ar fi depășit granița platonică. Beethoven i-a dedicat o compoziție și s-a mulțumit să o admire în secret. 

Cu totul altfel stau lucrurile cu Josephine Brunsvik, despre care există numeroase dovezi că a avut o relație amoroasă cu Beethoven - inclusiv după ce, la presiunea familiei, se căsătorise cu altcineva. Beethoven nu era considerat o partidă, nefiind nici înstărit, nici din neam de nobili. Cei doi s-au iubit ani de zile, și-au scris scrisori, s-au ascuns de ochii lumii și există o bănuială - ce-i drept, neconfirmată - că Beethoven ar fi fost tatăl Minonei, fetița născută de Josephine în 1813, la circa 9 luni după ce ea și Beethoven se văzuseră pentru cea din urmă oară. Muzicologilor li s-a părut, printre altele, semnificativ faptul că anagrama numelui Minona este ”Anonim”. 

”Ewig mein, ewig dein, ewig uns” - cu aceste cuvinte se încheie scrisoarea. ”Pentru totdeauna a mea, pentru totdeauna al tău, pentru totdeauna noi”. Este, în opinia mea, una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din toate timpurile.

Simfonia a III-a, ”Eroica” - piatra de la hotarul dintre clasicism și romantism

Simfonia aceasta era cea mai lungă din câte se compuseseră până atunci și a fost inspirată de admirația pentru Revoluția Franceză și-n special pentru exponentul ei, Napoleon Bonaparte. Când însă Bonaparte s-a încoronat ca împărat, Beethoven a fost foarte scandalizat (se spune că ar fi strigat ”Cine se crede? Nu e decât un om ca toți oamenii, va deveni un tiran care va călca drepturile tuturor în picioare!”), și-a răzuit dedicația de pe pagina de titlu cu gesturi atât de violente, încât hârtia s-a rupt. Beethoven a făcut toată pagina bucățele, pe care le-a aruncat pe podea. Desigur, titlul inițial, ”Simfonia Bonaparte”, nu a mai fost păstrat, preferându-se cel de ”Eroica”.

Premiera a fost dirijată de Beethoven însuși, dar lucrarea nu a fost foarte bine primită, fiind considerată ”prea lungă, prea grea”. Se spune că cineva din public ar fi exclamat ”aș plăti un creițar în plus, numai să se termine acum”. Doar o mică parte din auditoriu s-a arătat încântată. Beethoven a fost foarte dezamăgit de aplauzele slabe de la final și a părăsit scena fără să salute publicul. 

Realitatea este că lumea nu era pregătită pentru o lucrare atât de complexă și inovativă. Cu ”Eroica”, Beethoven a făcut primii pași spre ieșirea din clasicism, respectiv intrarea în romantism și a introdus un stil cu totul necunoscut până la acea dată. Era pe deplin conștient că ”pretinde” mult publicului său, dar n-a vrut să facă rabat de la ceea ce-și propusese.  Spre deosebire de toți înaintașii lui, Beethoven nu căuta idei pentru a ”umple” anumite forme prestabilite, ci era în căutarea unor forme potrivite pentru noile sale idei. Era un mod original de a stabili regulile compoziției, un paradox care-i permitea o libertate de creație mult mai mare decât cea de care avuseseră parte ceilalți doi mari clasici, Mozart și Haydn. Muzicologii consideră că această simfonie a avut un important rol călăuzitor pentru Schumann, Brahms, Tchaikovsky și Mahler. 

Pierderea auzului

Nu voi scrie prea mult despre tragedia vieții lui Beethoven. Posibilii factori declanșatori au fost îndelung cercetați, în măsura în care documentele medicale găsite au permis-o, dar nu se cunoaște cu precizie cauza medicală. Cea mai plauzibilă explicație ar consta într-un efect întârziat al tifosului de care Beethoven suferise cu ani buni înainte de apariția problemelor de auz. 

Cert este că pierderea auzului reprezintă, cu siguranță, cel mai cumplit paradox al vieții lui Beethoven. El nu avusese intenția să-și facă o carieră din compoziție, ci să se concentreze în principal pe activitatea concertistică și să compună doar în subsidiar. Devenindu-i însă clar că foarte curând nu va mai fi în măsură să susțină concerte, s-a concentrat asupra activității componistice. 

Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, foarte probabil o bună parte din monumentala sa creație nu ar fi existat. A fost modul lui de a-și sfida soarta și, având în vedere că nu mai putea auzi decât interior, în mintea sa, a dezvoltat practic fără să vrea un limbaj muzical inedit, pe care l-a numit ”noul drum” și care a impus noi direcții în principiile de compoziție. 

Tot surzeniei se ”datorează” existența a numeroase caiete de conversație pe care Beethoven le folosea pentru a comunica și care constituie tot atâtea documente istorice. Din păcate, o mare parte din ele s-a pierdut (erau numerotate și astfel s-a putut stabili cu ușurință că lipsesc multe dintre ele).

De ce ”revoluționarul singuratic”?

Răspunsul se află, practic, în tot acest articol - care-a ieșit mult mai lung decât mi-aș fi propus, dar asta e exact în stilul lui Beethoven, ca și faptul că nu l-am scris dintr-o suflare, ci l-am tot editat și reeditat 🙂

Muzica lui Beethoven a fost considerată surprinzătoare, ”grea”, tulburătoare și răscolitoare de sentimente. Nu se mai pomenise așa ceva până atunci. Nu de puține ori refăcea pasaje întregi după ce lucrarea era deja tipărită, pentru că o ascultase într-o interpretare care-i dăduse noi idei. Richard Strauss compara asta cu  maturarea unui vin de calitate - ”o compoziție a lui Beethoven e foarte bună încă de la început, dar pe măsură ce trec anii devine tot mai frumoasă, tot mai seducătoare”. 

Improvizator pasionat, Beethoven a căutat mereu să testeze noi posibilități, să împingă tot mai mult limitele și de aceea, multe dintre compozițiile sale pentru pian se află undeva la granița dintre sonată și fantezie. Puțini pianiști se aventurau să le interpreteze, pentru că erau foarte solicitante. Un exemplu edificator ar fi Sonata nr. 29, dedicată Arhiducelui Rudolf și care, din punct de vedere tehnic, este considerată a fi cea mai elaborată și dificilă lucrare pentru pian care s-a compus vreodată. Deloc întâmplător, primul care-a avut curajul s-o interpreteze în public a fost nimeni altul decât Franz Liszt. 

Dacă ați ajuns până aici cu lectura a ceea ce cred că e cel mai lung articol de pe acest blog, vă recomand să ascultați Simfonia a IX-a, despre care nu am mai scris, dar pe care o consider cea mai grandioasă creație nu doar a lui Beethoven, ci a tuturor timpurilor. Și să beți un pahar de vin în cinstea lui Ludwig van Beethoven. 

Anul viitor se împlinesc 250 de ani de la nașterea lui. Omenirea ar fi fost atât de săracă fără el 🙂

Gând pentru ei, gând pentru România

Azi-dimineață, metroul ușor a întârziat (da, iar), a venit arhiplin și undeva pe la jumătatea traseului am fost anunțați că trebuie să coborâm, pentru că trenul are o defecțiune și va fi trimis la depou. Nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne continuăm drumul cu următorul.

Cor de oftaturi exasperate, ochi dați peste cap, pfff, offff și uffff. Stația s-a nimerit a fi Gara Centrală, vă dați seama cum era acolo la 7:30 dimineața. Trenul a venit, înghesuială, mă scuzați, poftiți, toată lumea buluc. Am întârziat la serviciu vreun sfert de oră și, stând pe peronul gării, m-am enervat (ce să fac și eu). Of, fir-ar să fie, uite cum întârzii iar, ce ți-e și cu ăștia că nu-s în stare să administreze rețeaua de metrouri, una-două defecțiuni, bine că știu să aibă cele mai mari tarife de transport public din țară...

... și uite-așa dădeam mărunt din buze (în gând) și mă tot montam de una singură. Dar mergeam bine și, mai calmă acum că ne urniserăm, am căzut pe gânduri. 

Și-apoi mi-am adus aminte că azi se împlinesc 4 ani de la tragedia Colectiv.

4 ani de când 65 de tineri au murit arși, practic, de vii. Zic 65, pentru că unul dintre ei (Răzvan) s-a sinucis în primăvara anului următor. El scăpase, dar femeia pe care o iubea murise în incendiu.

Pe ei, nimeni și nimic nu-i mai poate aduce înapoi.

Mi s-a făcut rușine de motivul meu trivial de enervare.

Și m-am gândit că mi-aș dori să trăiesc ziua în care românii să se enerveze din cauză că metroul întârzie un sfert de oră pentru că nu li se mai pare normal așa ceva, dar că altfel sistemul în care trăiesc este unul funcțional pe toate planurile. Le doresc să ajungă să se simtă respectați și în siguranță în țara lor, așa cum mă simt eu în țara care mi-a devenit acasă cu 12 ani în urmă. 

Doar că nu sunt deloc sigură că-n România mai e posibil așa ceva vreodată. 

Cei duși, odihnească-se în pace... 

Closure sau cercul care s-a închis

(Nu, nu e despre film. E despre mine).

După cum unii dintre voi vă veți fi dat seama, am mai scris despre acest subiect, sub diverse forme și-n felurite contexte. Mă hazardez să cred că azi va fi, probabil, ultima dată când îi dedic o postare - și asta fiindcă simt cu adevărat, până-n profunzimea sufletului, că am înțeles, am acceptat, am ales să-mi fie bine și am primit, în acest demers deloc ușor și de durată, un considerabil ajutor din partea fostei mele psiholoage, pe care am frecventat-o 6 ani și jumătate. Da-i-ar Dumnezeu sănătate, că nu știu unde-aș fi ajuns și ce-ar mai fi rămas din mine fără ea. (Mă rog, altele au fost motivele primordiale pentru care am apelat la ea, dar evident că am discutat îndelung și despre asta).

Zilele trecute am dat peste un articol despre o veche cunoștință, stabilită și ea în afara țării și mamă a, între timp, 5 copii. Comunicarea mea cu ea a încetat de la sine, fără să ne fi supărat una pe cealaltă - pur și simplu, după ce-a născut primul copil, n-am mai găsit niciun punct comun. Ea-mi povestea de colicii bebelușului și de ceea ce mănâncă pentru a scuti copilul de suferință (”tot ce mănânc eu trece-n lapte, înțelegi”) și cum nu doarme pentru că ”asta mică urlă fără întrerupere” și eu o ascultam cu, recunosc, un ghiont în suflet. 

Pe vremea aia (2009) nu mi-aș fi dorit nimic mai mult decât să nu dorm noaptea pentru că am de legănat un pui și de plimbat prin casă cu el în brațe. Când a dat un mass E-Mail la toată lista anunțând că a născut, am felicitat-o și apoi m-am prăbușit plângând în brațele jupânului care nu zicea nimic, doar mă strângea tare.

Erau anii cei mai grei, perioada cea mai cumplită, când organismul era în vârf de formă și ceasul biologic ticăia cu spor. Bine, ceasului îi scăpau niște amănunte esențiale, dar ăsta era alt aspect. Cert e că mie mi-a fost greu ca naiba vreo trei ani, mai greu ca oricând până atunci. Orice știre despre femei însărcinate mă arunca-n depresie. Probabil inclusiv de asta s-a răcit relația noastră, până la dispariție; eu în tot cazul n-am făcut nimic pentru a o menține. Poate e egoist din partea mea, dar cum spuneam, timing-ul meu era cum nu se putea mai prost și adăugând la asta faptul că ea, entuziasmată ca orice mamă la primul copil, nu mai vorbea decât despre bebe, ne-am vorbit tot mai rar și-apoi deloc. 

Acum, m-am uitat îndelung la fotografia care-o înfățișa pe ea cu soțul și cei 5 prichindei. Cea mai mare are 10 ani, Prâslea părea de vreun an și jumătate, doi. Niște copii frumoși, semănând care cu ea, care cu el, care cu amândoi. Ea arată senzațional, nici vorbă să zici că a trecut prin cinci sarcini și chipul îi strălucește de fericire autentică și de, presupun eu, împlinirea maternității. 

Prima reacție a fost de mirare - cinci?? Adică știam că-și dorește mai mulți, dar hmm... totuși, cinci? Până și Kate și William s-au oprit la trei 🙄 După aceea, m-am pomenit zâmbind și bucurându-mă pentru ea, la modul cel mai sincer și din tot sufletul și fără nicio umbră de părere de rău pentru mine.

Și-atunci am știut că, în sfârșit, m-am vindecat. Mi-a trebuit aproape un sfert de secol pentru asta. Dar acum m-am vindecat, am înțeles, știu, accept, înțeleg. Este un sentiment absolut fabulos, o stare la care psiholoaga îmi spusese cândva că voi ajunge la un moment dat, dar pe care nu o mai credeam posibilă.

”- Și dacă la bătrânețe o să-mi pară rău că nu am adoptat un copil?

- Dacă ai ști sigur că ai să regreți, ai adopta acum?

- Hmm. Nu. Nu mai există dorința, s-a topit și-a rămas undeva în urmă. Ca o iluzie, ca un dor incert și nedefinit, după ceva ce n-ai cunoscut niciodată.

- Ăsta e raspunsul. La bătrânețe, dacă o să apară regretele, o să-ți asumi că la momentul când ai fi putut s-o faci, ai simțit altfel”. 

Nu știam atunci, dar sentimentul pe care l-am avut după ce-am încheiat ședința aia de terapie reprezenta, de fapt, începutul adevăratei vindecări. De care am devenit conștientă când am văzut fotografia vechii mele cunoștințe.

Și crezusem că nazismul a murit

Că a fost îngropat în munții de cenușă pe care i-a lăsat în urmă.

Dar mă înșelasem.

Două demisii în interval de 48 de ore, ambele pe motiv de discriminare și rasism. N-a fost un gest spontan, ci survenit după câteva luni de ”amabilități”.

”Când am ieșit din atelierul unde se ungeau mecanismele cu ulei, arătam cam la fel ca tine, numai că eu m-am spălat după aia, haha!”. Replica unei nemțoaice către un coleg de culoare din Paris, aflat la noi în delegație. 

Omul s-a blocat, pur și simplu.

”Tunurile” erau însă pe colega franțuzoaică și pe elvețiancă.

”Oh, nu-ți face griji, germana ta e ok, deși uneori când te-aud vorbind la telefon mă-ntreb cum de te înțeleg oamenii ăia!”.

”Nu mai vorbiți între voi în franceză, sunteți în Germania, aici se vorbește limba germană! Desigur, noi vă vrem binele, vrem doar să exersați!”.

Și multe, multe altele de același fel, fine precum glaspapirul.

Altfel, atmosfera e minunată la serviciu, cum altfel? 🙄 Nu există dovezi clare de natură să probeze rasismul, totul se ascunde sub umbrela ”ah, dar a fost o glumă, scuze, nu mi-am dat seama că te deranjează!”. Șicane, apropouri la naționalitatea străină și alte asemenea.

Când prima colegă și-a anunțat decizia... ”Serios?? De fapt eram sigură că una dintre voi o să renunțe, doar că nu știam exact care”.
Poftim, au renunțat amândouă. Sper că individa e mulțumită.

Eu am scăpat până acum, dar în urma acestor două demisii, rămân singura non-nativă din departament. N-am idee cum va fi de-acum încolo, dar un lucru e sigur: vremurile când îmi distrugeam nervii din cauza unor nesimțite de la serviciu au apus. Definitiv, sper. 

Și, fapt deloc surprinzător, colegele care-au fost aduse la exasperare până au ales să plece sunt niște fete minunate, profesioniste, harnice, bune la suflet și cu umor. Dar nu s-au născut în Germania, deci toate însușirile lor nu au avut nicio relevanță.

Ele pleacă.

Cele care le-au șicanat și le-au hărțuit rămân. 

Mulți oameni de nimic pe lumea asta. 

Românie, Românie...

Am zis că scriu marți și uite că m-a prins duminica. Ce să zic, pot să mă felicit. Not. Nu-mi caut scuze, dar tot obosită sunt. Și, de data asta - cu neplăcere o spun - m-a obosit și România. Sau mai corect spus, o bună parte parte din oamenii de acolo. 

Totul începe de la poarta de îmbarcare, din aeroport. Vă rog să mă credeți că nu am prejudecăți, dar, poate știți și voi cum e, recunoști românii de cele mai multe ori de la distanță și fără ca măcar să-i auzi vorbind. Sunt cele mai dezorganizate cozi, cei mai mulți copii lăsați să țipe din felurite pricini fără să le aibă nimeni grija atâta vreme cât nu dispar din raza vizuală, cu înghesuială, cu oameni care se ridică să se așeze la rând deși nici vorbă de îmbarcare (”să fim acolo!”), cu vorbit tare, cu nerespectat regimul de îmbarcare (mă refer la ”priority”, de care se ține cont numai teoretic, practic se formează o singură coadă pentru că se merge pe principiul ”da' ce, io-s mai fraier să dau de înțeles că n-am priority?”). 

Îmbarcarea e un proces anevoios și de durată, întrucât nimeni nu ține cont de rugămintea însoțitorilor de zbor de a degaja cât mai repede culoarul pentru ca lumea să poată avansa. De data asta chiar am reușit să mă enervez, pentru că o domnișoară ținea musai să butoneze pe telefon un mesaj ”și apoi îl pun în valiză, că nu-mi mai trebuie până la București”, între timp ținând, bineînțeles, culoarul blocat. Așteptam și contemplam nesimțirea tipei, când mă trezesc împunsă din spate de-o cucoană ”avansați, doamnă, că ținem tot avionul!”.

M-am întors în relanti și, arătându-i-o pe tipa care continua să butoneze, am invitat-o să treacă în fața mea. ”Poate aveți mai mult succes, păreți mai convingătoare ca mine”, am zis cu mușcătoare ironie, de care nu s-a prins - dar nici să treacă în fața mea n-a dorit. 

Bipeda a terminat într-un final de butonat, apoi și-a pus telefonul într-un separeu exterior al valizei, cu gesturi lente, de parcă era avionul lu' tac-su. Iată-mă pe locul meu, în fine. Bucuria mi-a fost de scurtă durată, pentru că exact pe scaunele paralele se așezase o mamă cu 2 copii - un bebeluș de vreo 8-9 luni și o fetiță de vreo 3 ani - și încă o tipă, care, am aflat (fiindcă nu vorbeau deloc încet), era sora mamei copiilor. 

Absolut toată călătoria a fost un vacarm. Dacă vă gândeați că bebelușul a fost ”responsabil”, ei bine, nu - a fost atât de cuminte, bietul de el... Nu făcea decât să se uite la sor-sa, care a urlat, într-un fel indescriptibil, pe toată durata zborului. Ce voia ea era să o țină maică-sa în brațe, dar femeia avea bebelușul care se punea îndată pe bocit dacă-l lua cealaltă. Și nu, fetița nu voia nici ea la mătușă-sa, așa că stătea pe scaunul din mijloc și urla, contorsionându-se. De ce încerca mătușă-sa s-o consoleze, de ce urla mai tare.

Frate, dar ce zbierete. Ce răcnete. La un moment dat mă-ntrebam cum de nu se îneacă de-atâta urlat și cum de mai are energie. Problema era că maică-sa nu era pregătită cu nimic - nu avea nicio jucărie să-i ofere, nicio păpușă, nimic. Încerca să-i explice 🙄: ”Dragă, nu pot să te iau în brațe, nu vezi că-l am pe frate-tu?”. Excelent parenting, mă gândeam eu. Nu te-ai gândit să-i iei măcar o păpușă, în schimb îi spui că n-o iei în brațe din cauza lu' frate-su. Toate premisele creării unei bune relații între frați, ce mai tura-vura. 

După 3 zile petrecute la socri, am zburat la Iași, de unde urma să mă ia tata cu mașina la Piatra Neamț. Drumul spre aeroport n-a fost lipsit de emoții, deși plecaserăm din vreme. În fine, am răzbit (dar vreo 3-4 fire albe tot trebuie să-mi fi ieșit cu ocazia asta). La filtru, detectorul de metale a piuit. ”Descălțați-vă!”. Da, să trăiți. A bipăit și-a doua oară, el știe de ce, deci control corporal și cu niște foițe cu care mi-a șters mâinile și pe care le-a băgat apoi într-un aparat (unde am văzut că display-ul s-a făcut verde, așadar totul ok). ”Ar fi trebuit să vă descălțați înainte să vă spunem noi”, m-a dojenit doamna. Purtam niște adidași absolut banali. M-am uitat în jur - nimeni nu se descălța. De ce-ar fi trebuit să presupun că....? ”Sau poate credeați că, fiind cursă internă, nu trebuie să țineți cont?”. Mi-am mușcat limba, fiindcă ultimul lucru pe care trebuie să-l faci în situații de-astea e să te-așezi la discuții cu personalul de control. Și oi avea eu clonț mare, dar uneori îi mai dau time out.

La Piatra Neamț a fost... așa cum mă așteptam să fie. Pe mormântul mamei și bunicii căzuseră castane. O nouă toamnă fără ele... Nu-mi vine-a crede că-n februarie se împlinesc deja cinci ani de când a plecat mama.  Jumătate de deceniu. 

Bunica are 3 ani în decembrie. Trei ani de când a plecat fizic, pentru că mintea-i călătorise demult în cotloane numai de ea știute. De când o văzuse pe mama în sicriu, de fapt - și întorcându-se spre mine, întrebase contrariată ”cine e duduia?”. 

Am înghesuit toate amintirile într-un colț de suflet, dar de fiecare dată când ajung la cimitir... 

Și dacă tot eram în concediu, am prestat și-o criză de fiere, pentru că de ce nu. Am vomitat, am zăcut o zi întreagă și-am avut și-o erupție alergică. O minunăție 😏

În ultima zi petrecută la Piatra Neamț ne-am dus cu toții să mâncăm o saramură de pește la un local cu profil pescăresc. Erau vreo 7 mese ocupate și, în total, 5 chelneri.
20 de minute până să ne ia cineva comanda.
45 de minute până să ne aducă 2 beri și 2 Cola.
O oră și zece minute până au adus mâncarea.
La masa vecină, o fetiță de vreo 6-7 ani era așa de flămândă încât, după ce le-au adus în fine comanda (mai bine de-o oră a durat și la ei), a mâncat cu poftă și a vomitat imediat, săraca de ea.
Saramura a fost excelentă și, dacă pot înțelege că pregătirea ei ia timp, nu mai înțeleg de ce trebuie să dureze 3 sferturi de oră să aduci 4 băuturi. La fel, nu înțeleg de ce nu i-au adus măcar ciorba fetiței (că pe-aia sigur n-o preparau atunci, pe loc).

De la Piatra Neamț am luat trenul spre București. Rapid, 6 ore jumătate. Să zicem mersi și pentru-atât, măcar e tren direct. Banchete cam murdare, dar priză funcțională (progresăm, yey).  A trecut controlul, eu m-am așternut la citit. 

La Bacău a venit alt controlor, cei care urcaseră acolo au prezentat biletele. 

- Așteptați cumva invitație specială, doamna?

M-am uitat mirată. Eu? Îmi fusese controlat biletul deja.

- Acela era alt control, mă informă conductorul vizibil agasat de prostia mea. Ce, m-ați văzut pe mine de la Piatra până aici?

A cercetat îndelung biletul. Mult și bine. Eu așteptam și-mi ziceam ”unde nu mi-ar cere buletinul, să vezi atunci distracție”... Dacă o făcea, intenționam să-i prezint buletinul german, pe care n-aveam nicio intenție să-l las din mână. Ar fi ieșit un mini-tărăboi, presupun - dar n-a fost cazul. Mi-a restituit biletul și-a plecat aruncându-mi peste umăr ”altădată să nu mai așteptați să vi se ceară biletul!”.

- Am reținut. Și dumneavoastră să fiți mai politicos!

Cu ăsta n-am mai putut să mă abțin. 

- Nu sunt plătit să fiu politicos, doamnă!

Poftim de mai zi ceva. Îi acord meritul de-a mă fi lăsat fără replică. Nu se întâmplă des.

Nu-i vorbă, ulterior m-am și amuzat. Pe culoar, doi domni discutau cu înflăcărare politică (normal, ce altceva).
“Dom‘le, Dragnea-i un erou! De-aia l-o băgat la pușcărie! Îi ca Spartacus!”.
Serios, așa a zis. I can't even.

Așa că vedeți, având în vedere toate cele de mai sus, motivele pentru care sunt obosită. Poate e un răsfăț din partea mea, nu știu, dar așa mă simt.

Salată de weekend (XXXIII)

(Trag nădejde că apreciați faptul că vă invit la salată atât de curând după precedenta - e parte din campania de imunizare de toamnă).

1) Weekend-ul trecut am făcut o mică excursie cu mașina până la Rostock, un oraș din landul vecin (Mecklenburg-Vorpommern), port la Marea Baltică și făcând parte din fosta RDG. Mă rog, nu prea sunt foarte multe de spus pe tema asta, Rostock dovedindu-se un oraș anost, care mi s-a părut mai lipsit-de-orice chiar și decât Dortmund. Altceva voiam să vă zic: pe drum, am ascultat la radio Europa FM (pe Internet, prin telefon). Muzică bună, antren... dar, frații mei albi, calupurile publicitare sunt absolut remarcabile - și nu în sens pozitiv. Estimativ, vreo 80% din reclame erau la medicamente.
Mă rog.... suplimente alimentare, că fiecare spot se încheia cu refrenul ”Acestaesteunsuplimentalimentar.Citițicuatențieprospectul.Dacăaparmanifestărineplăcuteadresați-vămediculuisaufarmacistului”. 🙄 Pe alese, de toate pentru toți: dureri articulare, probleme digestive, prostată, nas înfundat, ficat, sinusuri, fiere, călcâie crăpate.... Ascultam cum nu se mai terminau reclamele pentru tot felul de suplimente și mă gândeam că dacă ești ipohondru... se creează contextul perfect să dai buzna la Urgențe. 

2) Sâmbătă seara am urmărit un concert al orchestrei Filarmonicii Israeliene, în transmisiune directă de la Tel Aviv. La pupitru, Zubin - într-unul din ultimele concerte ca dirijor principal al acestei orchestre (va încheia, pe 20 octombrie, o colaborare care s-a derulat fără întrerupere pe parcursul ultimei jumătăți de secol - a fost dirijor principal începând din 1969).  

Nu știu de ce am simțit nevoia să scriu asta. Concertul a fost cum altfel decât fabulos, iar ovațiile s-au întins pe minute în șir. Dar simt tot mai pregnant că momentul în care nu va mai concerta se apropie. Nu mai apare nicăieri fără baston, are nevoie de sprijin când urcă pe podium, dirijează numai stând pe scaun. Da, e la fel de prezent și de implicat în actul artistic, dar din punct de vedere fizic.... nu pare prea bine 🙁. 

3) Cred că mi-am găsit coafor, yey. Respectând adevărul istoric, mai degrabă jupânul mi-a găsit - propuse să-ncerc la cel la care merge și el, aproape de casă. Ok, hai să vedem - și am făcut programare. Am fost ieri și mi-a plăcut foarte mult doamna care m-a preluat - amabilă, deschisă, am vorbit vreo 20 de minute și în final a reușit exact culoarea pe care o voiam. Victorie! Tunsoarea a fost, de asemenea, în ordine - cu multă atenție pentru detalii și respectându-mi dorința. La final, pentru că-i spusesem că am prea mult volum (da, există și reversul ăsta și nu e deloc plăcut să ai păr ”explodat”), mi-a dat niște pliculețe cu mostre de balsam, care-ar mai potoli excesul de volum. ”Vedeți cum vă priește și eventual cumpărați apoi produsul”. I-am mulțumit. 

Costul final a fost cu 40 de euro mai puțin decât la salonul precedent, unde coafeza îmi izbutise o culoare mai închisă decât voiam, îmi iritase scalpul cu vopseaua prea agresivă, mă trăsese de păr la limita suportabilului și, pe post de tunsoare, ”ciumpăvise” ici-colo cu foarfeca, timp de 7 minute. Așadar, cred că salonul ăsta e un keeper și-n consecință am și făcut următoarea programare. 

Acum, când citiți asta, sunt într-un mini-concediu în România. Ne citim după ce mă-ntorc, adică de marți încolo. Să fiți cuminți (sper că vă place salata pe care v-am lăsat-o. Eu tocmai mă dezmățez cu un must, ceea ce vă doresc și vouă).

Disperata nevoie de idoli

Nici nu s-a stins bine ecoul strigătelor Gretei Thunberg din prezidiul ONU, că a apărut un alt ”erou” pe care foarte mulți români l-au luat în brațe, condamnând aprig orice apel la obiectivitate. Bine, adevărul e că a apărut de aproape 3 ani, dar zilele astea e prezent parcă mai mult ca oricând în spațiul public. Ați auzit de el, probabil - Mihai Șora. Filozof (deși unii, care-au citit filozofie, spun că atributul ăsta e o insultă la adresa adevăraților filozofi), fost angajat la Ministerul Afacerilor Externe în anii '50 în subordinea Anei Pauker, deținător de funcții publice până în anii '90 și un pic și ulterior.
Mai recent, exponent al curentului #rezist.
Foarte recent, protagonist al unei campanii lansate de eMAG, în care se vorbește despre apropiata aniversare a trei decenii de la Revoluție. Treizeci de ani de libertate, cum e sloganul.

Sinceră să fiu, nici nu știu de unde să-ncep. Ca să fie clar cum stau lucrurile, eu nu sunt o admiratoare a acestui domn. Până să apară în spotul de care vorbim, îmi era indiferent (deși n-am înțeles niciodată prea bine isteria asta a ”rezistenților” în ce-l privește). Acum însă, văzându-l că a acceptat să apară și ceea ce susține, nu-mi mai e indiferent. Admit faptul că are merite culturale reale (mă refer în principal la colecția ”Biblioteca Pentru Toți”), dar dincolo de asta, nu sunt deloc de acord cu piedestalul pe care a fost urcat.

”Aveam 30 de ani când ne-au condamnat pe toți la frică”, susține dumnealui, care la acea vreme era membru al Partidului Comunist Francez, devenind, după întoarcerea în România, asistentul Anei Pauker. Nu știu, mie mi se pare cel puțin ciudat ca un fost comunist autentic (revenit în țară fix după instaurarea regimului, ce să vezi!) să vină să vorbească despre libertate. Haina de disident pe care o poartă nu i se potrivește absolut deloc și trăznește a ipocrizie.

Disident, că ce? Că fusese retrogradat și din redactor-șef, devenise redactor? În cazul ăsta, Paul Goma ce-a mai fost? Elisabeta Rizea ce-a fost? Asta ca sa nu dau decât două exemple...

Chiar niciunul dintre susținătorii lui n-a citit ”Gherla-Lătești” de Goma sau ”Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca (soțul Monicăi Lovinescu)? Eu le-am citit, pe astea și altele. Am citit ce înseamnă adevărata rezistență și ce presupune asta. Nu presupune să muncești într-un birou și, la 100 de ani, să ieși în Piața Victoriei devenind prin asta un simbol, ”Eroul Mișcării #Rezist”!

Chiar niciunul dintre susținătorii lui nu realizează ce însemna să lucrezi în Ministerul Afacerilor Externe în anii '50? El susține că a fost obligat să o facă. Oh, bietul de el… cu siguranță ar fi preferat să fi fost arestat, torturat și / sau deportat (ca atâția alții!), decât să lucreze într-un birou. Desigur.

Să ne-nțelegem, nu am nimic personal cu omul, însă nu a fost un erou al rezistenței anticomuniste (dimpotrivă! a fost parte din sistem) și nu este un model. Nu-i face deloc cinste faptul că-și arogă merite care nu i se cuvin. Mai aproape de timpurile noastre, eroi sunt cei care au ieșit la Universitate în acel neuitat decembrie '89, mulți din ei pierzându-și viața. Chiar, ce făcea domnul Șora atunci? Știm că a devenit ministru al Învățământului în Guvernul Roman, dar asta nu se poate califica drept eroism... nu-i așa?

Eu nu spun că nu i-o fi fost frică; nu am de unde să știu. Dar când afirmă că dictatura comunistă i-a răpit libertatea, practic se erijează în disident, ceea ce nu a fost. Și nu e o problemă că n-a fost; problema e că lasă să se creadă că a fost. E un om ca atâția alții, pe care însă românii s-au încăpățânat să-l transforme într-un idol, la care numai că nu se prosternează. 

Argumentele celor care-l susțin ar fi amuzante, dacă nu ar fi așa de penibile. ”Are 103 ani, e istorie vie, trebuie respectat!”. ”Respectați-i părul alb!”. Ca să vezi, eu credeam că vârsta și părul alb sunt un dat biologic, nu atribute morale...

Dar astea sunt cam singurele lor argumente, pentru că dacă-ncearcă să explice despre suferințele lui Șora, adevărurile documentate îi contrazic. Și-atunci nu le mai rămâne decât să spună că are părul alb...

Concluzia mea e că eMAG a greșit în alegerea protagonistului. Dacă voiau să facă un clip autentic, puteau alege pe cineva din Asociația Foștilor Deținuți Politici. Aveau o mulțime de opțiuni și oricare din oamenii ăia are mai multe de spus despre lupta pentru libertate decât Mihai Șora.

N-a fost torționar, n-a fost vreun Vișinescu sau - extrapolând - n-a fost vreun Țurcanu sau Maromet, dar cu siguranță nu a ”pătimit” și nu pot să cred că nu știa ce se întâmplă cu adevărat, dincolo de lozinci. Faptul că nu spune răspicat: ”dom’le, eu NU am fost disident, NU am luptat împotriva comunismului" și lasă să persiste convingerea asta falsă, mie-mi dă foarte rău cu virgulă.

Mă tot gândesc - apropo de ce scriam la începutul articolului, oare atâta nevoie au oamenii de idoli încât se agață de oricine pare să aibă potențial de a deveni ”simbol”, chiar și fondat pe false premise?

Edit: am găsit imaginea de mai jos într-un articol. Este o cerere a lui Mihai Șora prin care solicita să i se recunoască vechimea în Partidul Comunist, că fusese câțiva ani membru și în Franța. Fără vechime în partid nu ar fi putut primi o funcție în nomenclatură.

Mă abțin de la orice comentariu pe tema imaginii. 

De ziua țării mele :)

Cu aproape 3 ani în urmă (pe 12 martie 2017) am avut privilegiul de a audia în spațiu și timp real imnul Germaniei, interpretat de orchestra Filarmonicii din Berlin dirijate de Zubin Mehta. S-a întâmplat cu prilejul unui concert desfășurat sub înaltul patronaj al Președintelui de atunci al țării, Joachim Gauck. 

A fost unul dintre cele mai mărețe momente pe care le-am trăit, o emoție care nu se poate descrie în cuvinte. 

Astăzi, de Ziua Națională a Germaniei, vă invit să-l ascultați și voi 🙂

                           
La mulți ani, Germania 🙂 Am atât de multe pentru care să-ți mulțumesc...

La mulți ani poporului german și tuturor celor care și-au găsit a doua patrie aici 🙂

IT-ul parizian lovește din nou

Mă gândesc să pornesc un foileton despre băieții ăștia, că nu se mai poate. Păi cine-mi mai zice mie așa seducător și cu accent ”Miss”? Eu l-am întrebat pe unul din ei ”comprenez-vous?”, fără să-mi dau seama, el s-a extaziat că vorbesc franceză, eu l-am decepționat profund, oh I'm sorry, Miss... or Madame?

"Miss", l-am asigurat grăbită, spre deliciul colegelor care asistau la conversația purtată pe speaker. Auzi la el, Madame 😏

Care e problema - să tot fie vreo 5 săptămâni de când tot ceea ce ține de rețea sughite masiv. Când merge serverul, nu merge Outlook. Când merge Outlook, se blochează soft-ul ERP (care soft, după 20 de connection attempts - interval în care faci 13-14 lângă dânsul - îți distruge nervii cu un mesaj de eroare în franceză. Désolée! Désolée e mă-ta, îmi vine să-i zic). Iar când softul binevoiește să învie, n-ai timp să fredonezi ”Frère Jacques” de entuziasm, că observi că nu mai ai acces la server. Și asta numai cu restart se rezolvă. După restart nu mai merge Outlook. Și tot așa.

Dacă se întâmplă o dată-de două ori, mai treacă-meargă. Dar între timp se întâmplă atât de des, încât singurul motiv pentru care nu am aruncat laptopurile pe fereastră este acela că solului nu i se taie capul. 

Am scris incidente peste incidente, am sunat, am făcut print screen-uri, am explicat, am detaliat, iar am scris incidente. Și cumulând, cred că am dat sute de restarturi. Mereu aceeași poveste - se remedia pentru câteva ore, haaaai o zi și apoi o lua de la capăt. 

Vineri a fost mai rău ca oricând (de ce naiba toate problemele care țin de IT apar vinerea?), practic nimeni n-a putut lucra nimic de la cap până la coadă. Blocaj, connection attempt failed, access denied. Poetic și mai multe nu. Ce putem face - păi cum ce, exact ce facem de săptămâni în șir: să sunăm la IT. Ura! 🙄

IT-ul ne pistona cu aceleași întrebări, cu solicitarea de Team Viewer, ”exact ce făceați în momentul în care s-a blocat accesul la server, Miss?” (sincer? Sorbeam din cafea), cu ”trebuie să cercetăm”-uri și cu ”lucrăm activ la rezolvarea problemei”. Activ, hai? Norocul nostru, ce ne făceam dacă lucrau pasiv? E ceva de speriat cu limbajul ăsta corporatist, oameni buni.

Până la urmă, o colegă a prestat o mini criză de nervi și l-a obținut la telefon, în premieră, pe unul din șefii departamentului de IT.

- ... Da, suntem informați că aveți probleme. 
Splendid. Și constructiv. 

- .... Da' să știți că și aici în Paris sunt probleme. 

(Salut, capra vecinului!).

- .... Este foarte dificil să ne dăm seama de sursa problemei, dar lucrăm la elaborarea unei strategii.

O fi dificil, nu zic nu. Dar aveți absolut toate datele la dispoziție, inclusiv un sistem de monitorizare live a unui calculator, pe care o colegă a fost de acord să-l instalați și care vă arată în timp real ce se întâmplă când apar sincope. Acuma, dacă toate astea nu-s de ajuns...,poate ar trebui să, știu și eu... reconsiderați strategia?

-  ... Echipa noastră s-a reunit într-o celulă de criză. 

Foarte bine, am mormăit eu în barbă, să-i țină acolo numai cu pâine și apă de la robinet, până rezolvă damblaua. 

Priviri șocate.

- ... și ei, săracii, îți zic atât de frumos ”Miss”...

Mno. IT-ul trezește bestia din mine. 

Deznodământ: ieri (luni) a funcționat totul ca pe roate. Cred că i-am intimidat, sau ceva....