Cea mai recentă găselniță de la birou: borcanul internațional ”Îmi pare rău”

Că tot e mâine Ziua Muncii, îngăduiți-mi să vă prezint cel mai nou accesoriu din biroul nostru, accesoriu al cărui scop devine tot mai complex de la o zi la alta - în privința asta nu putem fi suspectați de lipsă de creativitate. 

Cu mândrie țin să spun că ideea borcanului ”Îmi pare rău” îmi aparține în bună măsură. Pasămite avem o colegă nouă și are tendința să-și ceară scuze ori de câte ori ne întreabă ceva - iar la orice serviciu nou, cum bine știm, în primă fază ai un pogon de întrebări. I-am zis de mai multe ori și eu și ceilalți să nu se mai scuze pentru că e absolut firesc să fie nesigură (iar întrebările ei sunt pertinente, oricum), deci să întrebe cu tupeu și să lase scuzatul.
Fapt nu tocmai surprinzător, am vorbit la pereți. ”Auzi”, i-am comunicat zilele trecute după ce tocmai se scuzase iar că mă întreabă diverse, ”să știi că aduc o pușculiță și de fiecare dată când spui că-ți pare rău, pui în ea un euro”.

- De acord, zise ea, și de fapt de ce să mai așteptăm? Trebuie s-avem vreun borcan gol prin bucătărie.
S-a dus, a scotocit și s-a întors victorioasă. Găsise borcan și tăiase o fantă în capac. A pus pe loc vreo 3 euro. ”Anticipat, că știu c-o să mă mai scuz”, s-a hlizit ea.

Previzibil, activitatea asta a dus la un brainstorming spontan, la care au luat parte toți cei din birou.

- Trebuie să scriem pe el ca să fie clar pentru toată lumea pentru ce e. Scriem în germană sau engleză?
- În engleză. Ori suntem corporație internațională, ori nu mai suntem. Și-apoi, când vin cei de la Paris, trebuie să înțeleagă și ei. 

Inginerul meu preferat a considerat oportun să înnobileze borcanul cu una din celebrele etichete portocalii pe care, împreună cu ceilalți, le folosise pentru a-mi decora biroul în septembrie (după cum vă povestisem la momentul respectiv). ”Se justifică, doar e din sticlă”. Apoi a introdus un euro prin fantă.
- De ce? l-am întrebat, doar tu nu te-ai scuzat de când am implementat regula borcanului.
- Îmi cer scuze că sunteți enervanți, a mormăit el 😀.
(În paranteză fie zis, omul e absolut extraordinar. O enciclopedie în domeniul lui, explică foarte bine, e răbdător, am învățat cu toții enorm de la el și continuăm să învățăm în fiecare zi. Și are un umor savuros. Suntem foarte norocoși să-l avem).

Brainstorming-ul continuă în fiecare zi.
- De fapt, de ce să fie numai pentru scuzat. Să fie pentru fiecare bazaconie pe care o spunem.
- În cazul ăsta, ne putem face toți abonament lunar.
- Dar înjurăturile nu se pun.
- Evident că nu! Am da faliment cu toții.
De la biroul lui, inginerul bombăni:
- Să fie și pentru când mă întrebați ceva ce-ar trebui să fi știut deja.
Am înghițit în sec, dar rezoluția s-a aprobat în consens unanim.

- Și ce facem când se umple borcanul?
Am convenit că ieșim la o pizza împreună sau ne comandăm ceva bun la birou, ceva de genul ăsta. După care purcedem să-l umplem din nou 😂.

Cred că borcanul poate fi considerat ca fiind o componentă semnificativă a strategiei de team building 👀.

Gând bun, de drag 🙂

”Oare ce să scriu azi?” mă întrebam mai devreme în metrou. Am realizat că nu am un subiect anume pentru a marca ziua de astăzi, așa încât am ales să-mi plimb din nou gândurile în trecut, spre cele între timp 15 concerte la care am avut imensul privilegiu de-a mă afla în public.
La toată energia bună, la prea-plinul sufletesc, la cum mi se umple inima de bucuria muzicii și a prezenței lui.
La mâinile lui, pe care le urmăresc pierdută-n reverie și despre care pianista Yuja Wang spunea într-un interviu că o fascinează. Într-atât, încât puțin a lipsit să rateze o intrare în cadrul unuia dintre concerte.
”Odată, în timpul unui concert pe care l-am avut la Florența, a fost cât pe ce să uit să intru, pentru că priveam fascinată și plină de bucurie mâinile lui. Mișcările îi sunt atât de elegante și în același timp de naturale. Îl priveam cum trăiește muzica și parcă eram în transă, când deodată am realizat: ah, trebuie să intru!”.

Cred că aș recunoaște mâinile astea dintr-o mie. Sau ce zic eu, din zece mii 🙂.

Feed-urile de pe Facebook și Instagram mi-au abundat azi de imagini și urări pentru el, adresate de o mulțime de orchestre și personalități din lumea muzicii clasice și de Operă (pe care le urmăresc), dar și de oameni simpli, ca mine, care-l admiră. M-am bucurat de fiecare gând bun care i s-a transmis, am simțit cum întreaga lume îl învăluie într-un cocon de admirație și drag. Exact așa cum merită 🙂. 

Zubin a împlinit 86 de ani astăzi. Fizic, a îmbătrânit. Dar ochii păstrează aceeași pasiune și sclipire dintotdeauna.

Sper să-l regăsim la pupitru încă multă vreme de-acum încolo. La  mulți ani, dragul meu Maestro 🙂. Să ne fii 🙂.

Un Paște pe care-mi doresc să-l uit

Nu-mi aduc aminte când am avut un Paște mai ne-Paște decât cel de astăzi. E bine că nu-mi mai aduc aminte, cred; înseamnă că sunt șanse de a-l uita cândva și pe acesta. Așa sper, cel puțin.

Nu mă simt deloc bine, cam din niciun punct de vedere.

• Tragedia din Ucraina mă încovoaie; ”bucurați-vă! Hristos a înviat!” au spus preoții ortodocși azi-noapte și milioane de creștini sărbătoresc astăzi Învierea Domnului; nu departe de noi, undeva în Europa, mămica asta și fetița ei de trei luni care învățase să-și țină singurică biberonul se regăsesc printre victimele bombardamentului de ieri, din Odesa.
  

        Trei luni. Atât a durat viața ei.
        O chema Kira.       
        Fie-mi iertat, dar nu simt că mă pot bucura de sărbătoarea de azi.

• Cancelarul Olaf Scholz se dovedește a fi o dezamăgire cumplită. De unde la începutul războiului aveam încredere în el, acum mă scoate din minți cu lașitatea de care dă dovadă. Chiar dacă cel mai recent eșec de a trimite armament de către Germania a fost de fapt cauzat de elvețieni (alte lepre și ăia; sursa aici), asta nu înseamnă că mă enervează mai puțin. Presa germană serioasă (FAZ, Der Spiegel) îl toacă mărunt, dar lui nu pare să-i pese. L-am votat amândoi la alegerile de anul trecut din septembrie; dar, dacă am avea alegeri mâine, cu siguranță nu ar mai primi votul nostru.
  (Paranteză: cele de mai sus se referă la un politician și la camarila acestuia, nu la poporul german în ansamblul său; exprimări gen ”toți nemții sunt așa și pe dincolo” sunt deopotrivă nedrepte și stupide și nu spun nimic despre poporul german, spun în schimb foarte multe despre cei care zic asta. Nu poporul german e ticălos și laș; politicienii sunt).
  
  
• Taică-meu a comis una dintre clasicele lui gafe, pe care le cunosc de aproape 42 de ani (ai mei) și pe care de foarte multă vreme le trec cu vederea, ridicând din umeri și spunându-mi că așa e el și pace bună; de data asta m-a atins însă mai tare ca de obicei și-am bocit juma' de zi. N-am vorbit niciodată pe blog despre asta pentru că... nu știu, am senzația că l-aș vorbi de rău, deși în fond n-ar fi decât adevărul. Poate cândva, când mi-o da paharul pe dinafară, am să scriu.

Așa stând lucrurile, nu-mi doresc decât să treacă ziua de astăzi și să mă întorc la rutină. Fie ca Învierea Domnului să aducă pacea. Hristos a Înviat! 

Dor de unii dintre cititori / exercițiu de sinceritate

Zilele astea mă frăsunesc prin Elveția (cu treburi, nu în vacanță, așa că mă bucur de splendidele peisaje mai mult din mașină) și până mă-ntorc m-am gândit să vă-ntreb ceva mai... personal.

Să îndrăznesc să vă-ntreb, mai bine-zis - pentru că, așa cum spune și titlul, este vorba de un exercițiu de sinceritate. Al meu către voi, probabil mai mult decât al vostru către mine.

Blogul ăsta, după cum știm cu toții, este mic și deloc promovat (nu m-aș pricepe deloc la asta, oricum). N-a fost conceput pentru notorietate, nici pentru surse de venit; am vrut pur și simplu să scriu, atât și nimic mai mult. Va împlini la vară 12 ani și personal sunt mulțumită de ce-am realizat aici; am o comunitate mică, dar sufletistă și scriu exact ce, cât, cum și când vreau. Ca bonus nesperat, pe unii dintre voi v-am ”transferat” în viața mea offline și tare mult mă bucură asta 🙂. Obiectivele, dacă le pot spune așa (cu toate că n-au fost niciodată definite ca atare) sunt atinse cu asupra de măsură și pentru acest lucru vă sunt foarte, foarte recunoscătoare 🙂.

În același timp însă am o... nostalgie, cred că e corect dacă o numesc așa, pentru unii comentatori pe care i-am avut și pe care nu i-am mai recitit de multă vreme. Când spun asta, am în vedere oameni pe care-i regăseam relativ frecvent în secțiunea de comentarii la diverse articole și pe care ajunsesem să-i percep ca pe niște prieteni apropiați; râdeam împreună, schimbam impresii, îmi dădeau un sfat - pe scurt, îmi erau aproape și tocmai din acest motiv le simt cu atât mai acut lipsa de când au dispărut.

Rog a nu fi înțeleasă greșit - nu trag pe nimeni la răspundere, Doamne ferește. Departe de mine gândul. Eu însămi am ales să ”dispar” de pe unele bloguri unde comentasem ani de zile, iar asta a survenit de obicei când am simțit că nu mai rezonez cu autorul și / sau că nu mă mai regăsesc în publicul său țintă. Înțeleg perfect că se poate întâmpla asta, de vreme ce mie însămi mi s-a întâmplat.
Cu toate astea însă, tot mi-e dor de unii dintre ei. Și n-aș vrea să-i pierd pe cei pe care-i am acum; adică n-aș vrea să vă pierd pe voi 🙂. În măsura în care aveți dispoziție, m-aș bucura să aflu: ce anume vă ”ține” pe un blog? Ce v-ar determina să nu-l mai frecventați sau alternativ, ce v-ar ”tăia” cheful de a lăsa comentarii?

Vă mulțumesc anticipat pentru orice feedback și vă rog să fiți deschiși. Nici vorbă să mă supăr, ba dimpotrivă; v-aș fi foarte, foarte recunoscătoare să știu cum vedeți voi lucrurile, tocmai fiindcă vreau să vă țin aproape.

Atacul elitiștilor (episodul patrumiicincisutedouăzecișiopt)

Nu știu dacă sunteți la curent cu ultima goangă de scandal care-a inflamat spiritele în societatea românească (recunoscută pentru hipercorectitudine și echitabilitate, sper că ați sesizat ironia grosolană, închid paranteza).

Se făcea că Jador - un interpret de manele - a vrut să susțină un concert de, exact, manele împreună cu Aza Dau Moda (habar nu am cine sau ce e, dar numele, aumaigad, numele 😳) în Sala Capitol a Filarmonicii Banat din Timișoara. Fără a fi semnat niciun contract, a pus în vânzare bilete în baza unui acord verbal și-a purces să promoveze spectacolul.
Numai că administrația locală a fost de altă părere, explicând procedura de organizare a unui concert la Filarmonică și neapreciind deloc faptul că numele instituției a fost utilizat de către un privat, în interes comercial și fără acordul explicit al acesteia. După care, deloc leșinați de impresie că însuși marele Jador voia să-și pogoare talentul asupră-le, cei din conducerea Filarmonicii au anulat concertul. (sursa).

Vă puteți imagina ce-a ieșit de-aici. Jador s-a pus degrabă pe urlat că e discriminat din cauza etniei și un cor de aplaudaci politically corecți până-n cercei îi țin isonul. Rasism, elitism, aduceți sărurile că leșină artistul. Degeaba s-a explicat că nu etnia este problema, ci tipul de muzică. În zadar s-au dat exemple precum Taraful din Clejani, Johnny Răducanu, Ion Voicu sau Damian Drăghici și tot în zadar s-au adus în discuție genurile muzicale abordate. Prea-corecții suspină că lumea e snoabă și ”ceee, numai ăia care ascultă Chopin și Mozart au voie la Filarmonică?!!”.
Dacă aș fi răutăcioasă, aș zice că nu numai ăia, ci și ascultătorii de Bach, Beethoven, Mahler, Tchaikovsky etc, ba chiar și - emoticon în suspine - ascultătorii de Webern, Schönberg și Berg (compozitori moderni care mă aduc în pragul colapsului când dau peste ei la vreun concert al lui Zubin 🙉). Serios acum, realitatea este că nici la Filarmonicile din Berlin sau Hamburg - două instituții al căror program îl urmăresc îndeaproape, din motive binecunoscute 🙃 - nu se cântă exclusiv muzică clasică; se organizează și concerte de jazz, pop instrumental (”classical meets pop”), muzică de film, lucrări pentru instrumente mai neconvenționale cum ar fi handpan pentru care nu am traducere șamd. Așadar nu se poate vorbi de limitare la muzica clasică, ci e vorba de - of, nu pot evita cuvântul ăsta, care-a inflamat toți prea-corecții - anumite standarde culturale.

Jador s-a supărat foarte, a declarat că nu mai vine la Timișoara niciodată, nanana și ninini. (Off topic: mi-a amintit de Mihai Trăistariu, care de ani de zile amenință că nu mai reprezintă România la Eurovision pentru că țara nu crede-n el și i-a făcut și i-a dres, dar tot de ani de zile anunță că e-n căutare de compozitori care să-i scrie un cântec pe măsura valorii lui, ca să poată aduce Eurovisionul în România 🙄). Prea-corecții jelesc de-și rup cămașa de pe ei că lumea e snoabă. Ba folosesc și cuvinte grele cum ar fi ADN și eugenism, că doar nu poți fi prea-corect dacă nu amintești de eugenie.

 

(Am editat și am șters numele, deși comentariul e la o postare publică, da-n fine... mi-e cumva rușine de rușinea respectivului).

Așa, deci care ce mai are prin ADN? 🧐

Vă spun, în stilul ăsta nu mai durează mult până când prea-corecții ne vor reproșa că nu bem smoală pentru că e neagră, deci suntem rasiști, discriminatori, snobi și elitiști.

Captură & enigmă lexicală

Știrea zilei fiind că jupânul a venit acasă cu prada. După o lună și jumătate, astăzi a apărut pentru prima dată la vânzare.

- În primul moment m-am gândit să iau 3 sticle, că o să consumăm oricum ceva pe maioneza pentru salata Boeuf, dar am zis să nu fac exact ceea ce condamnam la alții.

Bine-a zis. Las' că ne ajunge pentru toate. Apăruse un anunț pe Ebay cu un sonat din Hamburg care vindea ulei numai la ”pachet” de 25 de sticle, pentru 85 de Euro. Făcând un calcul simplu, rezultă că le vindea la preț triplu față de cât costă în mod normal.

Eu le-aș da ăstora o amendă să le crape sufletu-n ei. Ce soi să fii să faci speculă cu un produs alimentar de bază?

PS, că mi-am adus aminte: cum se spune, dom'le, corect? Salată Boeuf sau DE Boeuf? Am întâlnit ambele variante în egală măsură și nu mă pot hotărî.

PS2: constat că mi s-a făcut foame. Chestia e că m-am apucat de dietă și, mno. Haștag #RezistăGretoCăTeFăcușiCâtChina 😒

Eu, carevasăzică, reclam onoarea mea...

 ... aș zice ”și clondirul cu mastică”, dar mă lipsesc.
În schimb cu onoarea mea rămasă nereperată ce fac, hai? 🧐

Pasămite avusei marți un call pe MS Teams cu un client. Era prima dată când ne vedeam la mutre, așadar curiozitatea era mare - cel puțin din partea mea, că-n ce-l privește s-a dovedit a fi un nesimțitoriu și-un insensibil care mi-a rănit sentimentele pe persoană fizică.

În fine, deci ne call-uim. Discutăm, dezbatem, pritocim, analizăm. Eu dă-i cu ”Mr. Icsculescu”, el dă-i cu ”Mrs. Greta”, că așa am comunicat mereu pe mail și la telefon. Personal nu mă dau deloc în vânt după formulări gen ”doamna Cocuța”, aș prefera per tu-ul sau doamna Nume-de-Familie dacă ne scorțoșim, dar ”Mrs. Greta” e un fel de nici călare, nici pe jos.

Mno și cum comunicam noi mai cu aplomb, toată lumea se mai relaxase, stânjeneala inerentă primelor momente dispăruse, a voastră se gândi să spargă și ultima barieră comunicațională.
- Putem să ne spunem pe nume, cred că suntem de vârste apropiate, zisei eu zâmbitoare.
De partea cealaltă a monitorului se lăsă liniște.
- Hm, nu cred, grăi clientul cu un aer vag ultragiat. Aș spune că eu sunt mai tânăr.
😳😳😳

... pleosc! Se sparse clondirul cu mastică. Păcat că nu s-a spart în capul cercopitecului.

Voilà de vedeți și voi. E mai tânăr, așa ”ar spune” dumnealui. Drept pentru care găsesc de cuviință să reclam, ca să-l citez pe nenea Iancu, onoarea mea, care m-a-njurat dumnealui, pardon facu-ţi şi dregu-ţi, şi mi-a spart clondirul 🙄.

Povestindu-le ulterior colegilor, s-au indignat alături de mine. Am primit numeroase sugestii din categoria ”ar fi meritat să-i spui așa și pe dincolo”. Premiul pentru cea mai pitorească idee s-a atribuit următoarei sugestii (o las în original, că sună parcă mai bine): ”not my problem that you look so old. As a child, your pet must have been a dinosaur”.

Dar fiindu-mi client n-am putut să-i dau această inestimabilă replică, așa că onoarea mea tot nereperată a rămas.

Salată de weekend (50)

Vă poftesc să nu vă plângeți de salată, că vine vara și trebuie să reintrăm în formă. Adică mă rog, aici nu vine vara încă (după cum se va vedea mai jos), dar eu sper că nu se mai lasă mult așteptată.
Afară de asta, salata de azi e ceva mai variată ca de obicei, așa că serviți, vă rog.

1) Interfonul de la serviciu zumzăie voios. Un coleg: “dacă e Poliția le spunem că Greta nu-i aici, ok?” 🧐
Cred că nu trebuie să-mi fac griji în ceea ce privește reputația-mi 🙄 și nici spiritul de echipă.
(Nu era Poliția, deci n-a fost nevoie să mă ascund în depozitul de la parter, după cum, cu solicitudine, mi se sugerase).

2) Se preconizează ca Germania să achiziționeze un sistem israelian de apărare antirachetă, care ar fi suficient de puternic pentru a acoperi şi Polonia, România şi țările baltice. Urmăresc cu atenție, vorba unui clasic. În cazul în care se va concretiza, sunt curioasă dacă românii vor continua să înjure Germania cu același sârg din ultimii, ăăăă, foarte mulți ani. Glumesc, nu sunt curioasă. Evident că vor continua 😂.

3) Am văzut filmul ”Orașul Bântuit” și într-adevăr, e bine făcut. Atât de bine, încât mi-am ținut respirația de câteva ori, cu toate că știam ce urmează... E terifiant (așa cum era și de așteptat), finalul e puțin schimbat, dar îl consider la fel de bun precum cel din carte și per total mi s-a părut o experiență interesantă. Zic asta, pentru că eu rareori mă uit la filme horror. Acum citesc volumul al doilea și mi l-am procurat și pe al treilea. Da, sunt 3 volume, al naibii el de Pennywise.

4) Fapt nu tocmai surprinzător, s-a scris foarte mult pe tema palmei date de Will Smith lui Chris Rock la Oscaruri. De la psiholoage predicând subțire și superior că ”Will are o traumă și nu trebuie condamnat pentru ce a făcut”, la oameni care au dezbătut pe-ndelete, încercând să stabilească dacă momentul respectiv a fost regizat de cei doi sau nu. 

 

Având în vedere decizia de ultimă oră a Academiei Americane de Film, de a-l exclude pe Smith (va avea acces la decernarea Oscarurilor doar cu invitație și în urma unei evaluări), eu cred că se poate conchide că n-a fost regizat. Un nesimțit de-o parte, un golan bătăuș de cealaltă. End of story.
Vorba vine, ”end of story”... momentul va rămâne antologic și se vorbi despre el încă multă vreme de-acum înainte. Între timp, cineva a descoperit adevărul suprem din spatele întâmplării (postarea e publică și, vorba aia care-mi place mie, ”asumată” 🙄).

5) Că vă ziceam mai sus că vara încă nu dă semne că s-ar apropia. Joi dimineață, când m-am trezit, afară arăta așa:

La serviciu, concluzia a fost că e numai vina unuia dintre inginerii noștri. Cu o zi înainte își pusese cauciucurile de vară 🤨.