miercuri, 29 februarie 2012

Zid in cerc


Se spune ca, in cazul in care ceva din trecut a ramas neterminat, nu-ti va da pace niciodata. Continua sa te bantuie, pana cand - in cazul fericit - cercul ajunge sa se inchida, intr-un fel sau altul. Asta daca ai noroc. Daca nu ai, cercul nu se inchide si ceva-ul respectiv continua sa te urmareasca toata viata, de undeva rasarind cand te-astepti mai putin intrebari pe care n-ai avut curaj sa le pui odata si al caror raspuns nu mai ai nicio sansa sa-l afli.

Dar ce te faci cand ceva-ul n-a avut nici macar inceput? De sfarsit, nu mai zic - n-a existat decat de facto, in minte insa niciodata. Si continua sa revina, uneori de-a dreptul obsesiv, nedandu-ti voie sa-ti abati gandurile, facandu-te sa te invarti in cercul neinchis, a carui iesire n-o vezi pentru ca, poate, nici n-a existat vreodata.

Nu pretind ca fac exces de amanunte si, din varii pricini, mai clara de-atat nu pot fi deocamdata. Insa trebuia sa fac macar atat, sa-mi pun framantarea asta negru pe alb. Nu ca m-ar ajuta sa-mi limpezesc gandurile, nu e nimic de limpezit. Un final nu sta in puterea mea, asa cum nici inceputul n-a stat.

Si ma invart aiurea, ca un fluture bolund in jurul becului aprins.

Pentru posteritate :D


Nu pot pentru ca sa :D las sa treaca ziua de 29 februarie fara sa consemnez ceva aici. Nu de alta, dar nu stiu cum o sa se prezinte situatia peste 4 ani...  daca o sa mai am sau nu blog, sau daca o sa mai fim (judecand dupa ce spun mayasii, nu mai apucam nici macar urmatorul Craciun, cu atat mai putin urmatorul 29 februarie).

In principiu, nu se poate spune ca as avea ceva notabil de mentionat - in afara poate de faptul ca stau acasa toata saptamana + lunea viitoare si sunt si platita pentru asta :)) Ma rog, e un fel de a spune - realitatea este ca am de recuperat 52 de ore suplimentare, al caror echivalent in bani nu pot sa-l primesc, prin urmare stau multumesc bine acasa. Ceea ce, incepand de saptamana viitoare, va face si Alergatorul Isteric, timp de vreo 10 zile (a fost mai harnic decat mine). Cum nu se pot lipsi de amandoi in acelasi timp, facem cu randul.  Si ca nota informativa, tin sa va anunt ca ma plictisesc acasa. 

Nu fac decat sa citesc, sa ma uit la "Lie to me"  (I just love it, in ruptul capului nu pricep de ce a fost suspendat) si sa mananc. Principalul meu obiectiv de zilele astea e sa fac o reorganizare a sifonierului, printre altele urmand sa decid ce lucruri vor lua calea Crucii Rosii. Nu, inca nu m-am apucat. 

Back on topic - ma intreb cum o fi in pielea oamenilor nascuti pe 29 februarie. Practic, ei nu au aniversare decat o data la 4 ani.  Ar fi fost cool daca ar imbatrani la fel de rar sau de lent. Asa, insa.... e doar altfel, un "altfel" in sens negativ.

Sau poate ma insel? Cunoasteti pe cineva nascut pe 29 februarie caruia i se pare very nice faptul ca nu e aniversat decat o data la 4 ani? Sunt curioasa ca o baba (poate si de unde nu prea am ocupatie zilele astea...).

Scurt update: tocmai am vorbit cu sefa, ca voiam sa iau pulsul local. Citand-o, "mai nou, la noi e departamentul gravidelor". Adica ne-am pricopsit cu o noua colega, unicul criteriu de selectie fiind ca e insarcinata si ca, dupa cum succint s-a exprimat boss-ul, "la voi se poate sta mai mult jos". Sublim, cu "S" mare. Avem doua gravide acum. Cred ca numele departamentului ar trebui schimbat in "pepiniera". 

marți, 28 februarie 2012

Cinci clipe din viata mea (III): prefata visului vienez


"Miniseria", daca mi se ingaduie sa folosesc acest termen, intitulata "Cinci clipe din viata mea" a ramas infipta dupa ce-am prezentat doua din cele cinci parti - respectiv, momentele Francis Ford Coppola si Zubin Mehta.  N-as vrea s-o las neterminata, pentru ca, in ceea ce ma priveste, este vorba despre cele mai frumoase momente din viata mea profesionala anterioara emigrarii in Germania. Am intalnit oameni pe care pana atunci ii audiasem / privisem / visasem si am aflat ca visele pot deveni realitate. Uneori. 

Materialul de mai jos a fost scris in decembrie 2006. Constat acum, cu oarece stangacii de exprimare. Insa nu voi modifica nimic, pentru ca ma reprezinta pe mine, cea de acum cinci ani. Asa eram atunci, asa simteam, asa scriam. Imi place sa cred ca prefateaza implinirea unui vis pe care-l port cu mine de cand aveam 16 ani. 


"Viena Spirit" - un regal de Craciun, oferit de orchestra "Johann Strauss"

Pentru cei aproape 4000 de spectatori prezenti pe 19 decembrie la Sala Palatului, a fost poate cel mai asteptat eveniment al anului. Concertul "Viena Spirit", sustinut de ansamblul vienez Johann Strauss, a infiorat pentru a doua oara auditoriul, dupa ce anul trecut a ridicat in picioare intreaga sala, care aplauda ritmat pe inconfundabilele acorduri ale celebrului "Radetski marsch", care visa pe acordurile valsului "Sange vienez", care zambea cand parfumul original vienez al polcilor compuse de familia Strauss umplea sala si, deopotriva, sufletele lor...

In aceste conditii, era de la sine inteles faptul ca ne-am dorit sa-i revedem si sa-i ascultam din nou. Iar bucuria reintalnirii a fost reciproca, dupa cum ne-a spus dirijorul ansamblului, Russell McGregor: "De-a lungul acestui an, turneele ne-au purtat prin cele mai indepartate colturi ale lumii si pretutindeni am avut parte de un public extraordinar. Insa mereu ne-am amintit de voi, publicul din Romania si v-am pomenit de foarte multe ori", iar sala a salutat cu aplauze cuvintele dirijorului care i-a si felicitat pe romani pentru aderarea la Uniunea Europeana.

Seara a debutat cu uvertura operetei "Liliacul", continuand cu binecunoscuta "Sperl Polka", pe care a compus-o Johann Strauss tatal. Una dintre surprizele (numeroase, de altfel) de care am avut parte a constat in participarea extraordinara a sopranei de origine germana Judith Halasz, o voce deosebita, scolita la Conservatorul vienez si afirmata pe scena Operei de Stat din Viena. Vocea ei, acompaniata de acordurile orchestrei, a facut din "Valsul de primavara" un savuros moment, conferindu-i astfel un plus de culoare binevenita.

Polcile si ariile de opereta s-au succedat intr-un ritm alert si, paradoxal, in acelasi timp linistitor si plin de culoare, care ne era cunoscut multora dintre noi. Fapt dovedit de altfel, dat fiind ca mai mult de jumatate din cei prezenti am ridicat mana atunci cand dirijorul a intrebat "Cati dintre voi ati fost si anul trecut?". Prima parte a concertului s-a incheiat in mod apoteotic, toti simtind ca plutim in clipa in care am recunoscut, de la primele masuri, acordurile emblematicului vals "Sange vienez".

Revenind pe scena, orchestra a reluat spectacolul cu polca "Unter Donner und Blitz", continuand cu aria "Dragul meu marchiz" din opereta "Liliacul", iar Judith Halasz a revenit pe scena. Dupa ce ultimele acorduri ale melodiei s-au stins, Russell McGregor a luat din nou microfonul. La inceputul concertului, conveniseram sa ni se adreseze in limba engleza, pe care o cunosteam majoritatea (spre deosebire de limba germana).

In consecinta, ne-a intrebat zambind care este echivalentul romanesc al cuvantului "gossip". "Barfa!" i s-a spus din public, printre rasete si aplauze. Acest moment a constituit un asa-numit preludiu al polcii "Tritsch-Tratsch", a carei traducere din limba germana este tocmai "barfa". "In Austria exista o publicatie care se numeste astfel", a mai spus dirijorul, inainte de a da intrarea orchestrei.

Dupa inca doua piese (un alt fragment din opereta "Liliacul" si polca "La vanatoare"), dirijorul ne-a anuntat ca a sosit momentul sa-si ia ramas-bun, spunandu-ne ca urmatorul vals, "Trandafiri din sud", este ultima piesa a serii. La sfarsit, dupa minute in sir de aplauze, nu ne mai venea sa-i lasam sa plece. Revenit pentru bis, Russell McGregor a zambit auzind din sala solicitarea "Radetski marsch!".

In mod previzibil, as putea spune, am mai dorit bisuri. Pe care orchestra ni le-a acordat, cu deosebita bunavointa si intuind preferintele noastre. Mirificul vals "Dunarea albastra" a reprezentat un moment pe care l-as descrie... daca mi-as putea gasi cuvintele. Dar pot fi oare asemenea emotii descrise? Cred ca nimeni din sala nu mai respira in acel moment. Raspunzand solicitarii primite ceva mai devreme, orchestra a incheiat cu "Radetski marsch", dirijorul indicandu-ne si noua, celor din sala, cand sa aplaudam si la ce intensitate.

Nu pot decat sa le multumesc pentru acest extraordinar cadou de Craciun pe care ni l-au facut. Si sa-mi doresc sa revina si sa am din nou ocazia de a-i audia in spatiu si timp real. Cu alte cuvinte, sa-mi doresc acelasi lucru ca si anul trecut, cand am iesit din Sala Palatului dupa acest spectacol.

(Nu i-am mai revazut de-atunci. Dar experienta aceasta mi-a  dat un plus de incredere. Ca poate, intr-o zi...).

luni, 27 februarie 2012

Oare la ce se gandeste Meryl Streep?


Prima data mi-am pus intrebarea asta cand am aflat ca a fost nominalizata la Oscar pentru cea de-a 17-a oara si a doua oara azi-dimineata, cand am dat buzna pe site-urile de stiri si am cascat (la propriu) ochii, vazand ceea ce nimeni, nici chiar ea, nu credea ca se va intampla: a castigat cel de-al treilea premiu Oscar.

Efectiv, mi se pare de domeniul fantasticului. A depasit orice record in materie si a demolat ideile preconcepute ale Academiei Americane de Film, care nu i-a acordat premiul cu numeroase alte ocazii pentru a evita, dupa Jack Nicholson, inca un exemplu de asemenea anvergura. Ar fi meritat de inca multe alte ori sa castige, iar cunoscatorii au afirmat ca acesta a fost unicul motiv pentru care n-a castigat. Din categoria "sa mai lasam si pe altii". Dar acum cred c-a fost, pur si simplu, nu doar cea mai buna. Ci inspaimantator de buna. De netrecut cu vederea. 

Ce-o fi in sufletul ei, oare? Reactia de pe scena a fost atat de autentica, atat de onesta, atat de induiosatoare.... Nu se astepta sa castige. Pentru ea, seara trecuta nu se anticipa a fi decat INCA o nominalizare la Oscar, din cele aproape 20.  "What?! No!", a exclamat ea cand si-a auzit numele.  "Cu siguranta, e ultima oara cand ma aflu pe aceasta scena", a mentionat in timpul discursului, si probabil ca asa este. Dar nu pentru ca nu va mai merita, sunt toate sansele sa faca macar inca un rol demn de: "... and the Oscar goes to...". 

Este colosala, este gigantica si epitetele ar putea continua. Mi-as dori din tot sufletul sa stiu cum e femeia asta in viata de zi cu zi.  Totul din ea indica autenticitate, suflet, inteligenta peste medie, caldura. Genul de persoana care imbogateste pe oricine are privilegiul de-a o cunoaste.

Pe langa asta, recunosc, un dracusor din mine se intreaba: cum o fi sa fii insurat cu femeia care, in opinia majoritatii criticilor de film, e cea mai buna actrita in viata la ora actuala? Cum se construieste o relatie de cuplu cu un asemenea om?

duminică, 26 februarie 2012

Nedumerire de ne-fashionista


N-am fost niciodata o fashionista si nici nu e de asteptat sa se intample asa ceva in viata asta.  Ceea ce nu inseamna ca-s vreun Ghita Contra din acest punct de vedere - am purtat si eu evazati la vremea lor (acu' vreo 16-17 ani), celebrele camasi stil tabla de sah (cam in aceeasi perioada), ultra-celebrii blugi taiati ici-colo, din care "curgeau" atele....  Imi plac si mie, ca fiecaruia, lucrurile fine ("de firma", as they say) si m-am convins nu o data ca un articol "titrat" poate fi de foarte buna calitate. 

Dar nu-s capabila sa inteleg o chestie, ar zice unii, elementara: de ce logo-ul tinde sa fie atat de "la vedere"? Paradoxal (sau poate nu), cu cat firma e mai pompoasa si mai exclusivista, cu atat logo-ul e mai labartat, mai colorat si mai vizibil pe articolele respective. 

Sa disecam cateva exemple:

Louis Vuitton

Nu-i destul ca e impicatita pretutindeni cu logo-ul Vuitton, mai scrie si numele maaaare, nu care cumva sa-si inchipuie vreunul ca LV reprezinta initialele de la Labus Vigurosu'. 


Fendi


F-ul e in dublu exemplar (stil Yin Yang, chipurile) si cred ca nici macar eu (care mi-am schimbat recent ochelarii pe motiv de dioptrii crescute) nu l-as putea rata, chiar si fara sa am ochelarii pe nas. Nu putea fi putiiiiiiin mai mic? De ce trebuie ca din avion, in afara de pista de aterizare, sa fie vizibil si F mare de la Fendi?

Hermes


Brrrr, sinistra combinatie de culori.  Nu vi se pare?  Ma rog, de gustibus. Dincolo de asta insa, inca un exemplu in care logo-ul e (inutil de) la vedere, ba mai si scrie marunt numele firmei - drept ca mai mic decat in cazul Vuitton, but still. 

Sunt convinsa ca aceste posete sunt de foarte buna calitate (am auzit ca se livreaza inclusiv cu certificat de garantie, ceea ce, tinand cont de pretul imens, mi se pare un lucru perfect justificat). Insa nu ar fi avut aceeasi calitate si daca nu se labarta logo-ul pe - cel putin in primele 2 cazuri - aproape tot produsul?

Si pe langa asta, ma mai intreb: de ce-ar plati un om cateva mii de euro pentru a face, TOT EL, reclama brandului respectiv?

sâmbătă, 25 februarie 2012

Momente pentru o viata


Cand sunt la volan, mi se intampla uneori sa cad pe ganduri si mintea sa-mi zboare in alte locuri, fara ca asta sa ma "decupleze" de la volan ori sa-mi scada concentrarea.  Cunosc destul de bine traseul (dupa vreo 22.000 de km, era si cazul :D), dimineata in special drumul e destul de liber, asa incat ma pomenesc reflectand la te-miri-ce. Nu ma gandesc la prezent, fiindca-l stiu foarte bine. Si nici la viitor, dintr-un fel de superstitie si pentru ca viata mi-a aratat ca nu prea are sens sa-ti faci planuri, ci in multe privinte e mai indicat sa let it be.

Asa incat, la ce-mi ramane sa ma gandesc? La trecut. Oameni (pasageri sau nu prin viata mea), intamplari, sute de amintiri, sentimente si trairi "filtrate" de timpul scurs si de felul in care le privesc acum, momente, zile de care-as vrea sa uit, clipe pe care-as fi vrut sa le opresc si pe care le voi purta mereu cu mine.
Fara sa-mi dau seama, am intocmit un fel de "clasament" al unor momente pe care as vrea sa le traiesc din nou, daca ar fi posibil. Si nu doar o data:  de 10 ori macar, fiecare....  Dar, din moment ce nu se poate, aleg sa ma intorc la ele cand mi se face dor si sa le retraiesc in gand.

(Ordinea este cronologica, pentru ca o ierarhizare ar fi nu doar nedreapta, ci si inutila)

Lacrimile de pe Acropole

A fost unul din cele mai mari vise ale mele, care-a devenit realitate la varsta de 22 de ani. Intotdeauna am fost indragostita de Grecia, sub toate aspectele: muzica, dansuri, traditii, peisaje, clima, istorie, mitologie (pe care-o stiam, la un moment dat, pe de rost, cu - nu ma laud - majoritatea amanuntelor), mancare. Aveam doar 14 ani cand am citit "Iliada" si "Odiseea" in versuri si nu-mi doream decat sa ajung pe taramul lui Agamemnon si acasa la Zeus si Hera.

Prin urmare, excursia in Grecia - pe care-am primit-o in dar la absolvirea facultatii - a reprezentat pentru mine.... un ideal atins. Si spun asta fara sa-mi fie teama de cuvinte mari. Niciodata pana atunci nu fusesem mai fericita. In niciun loc din lume nu am iubit fiecare piatra, fiecare frunza, fiecare porumbel. Si cu siguranta, in niciun loc din lume nu mi-am dorit sa ingenunchez si sa sarut pamantul, asa cum as fi vrut sa fac pe Acropole. Nu sunt fanatica si nici nu eram in pelerinaj la Mecca. Dar in fata Parthenonului, pe care-l privisem ani de zile cu atata dor si dragoste in carti si la televizor, mi-au dat lacrimile.

Nu am poze - adica am, dar "pe carton", in Romania - insa, la aproape 10 ani de-atunci, in continuare am Grecia in suflet. Cred, fara a exagera, ca pentru mine va ramane intotdeauna cel mai iubit loc de pe-acest pamant.

Excursia in Elvetia si Germania

Am incheiat unul din cei mai frumosi ani ai mei de pana acum - 2005 - printr-o excursie absolut fascinanta in Elvetia (Berna si Alpi) si Germania (Köln). Va ramane de neuitat nu doar pentru ca am vazut niste locuri nepamantesc de frumoase, ci si - mai ales - pentru ca eram alaturi de omul iubit, care m-a invatat sa iubesc viata intr-un moment cand nu-mi mai doream sa vad ziua de maine.

Era iarna, era (destul de) frig, era spectaculos. Iar eu eram fericita, asa cum nu credeam ca pot fi vreodata.



Dansand cu tata, la nunta mea

Relatia mea cu tata n-a fost intotdeauna asa cum ar fi de dorit - insa ne-am regasit tot mai mult in ultimii ani, iar punctul culminant al acestei regasiri au fost lacrimile din ochii lui, in momentul in care m-a vazut in rochie de mireasa.

Am stiut in acel moment, cu toata inima mea, ca l-am regasit pe tata. Si voi pastra intotdeauna in suflet dansul nostru impreuna, de la nunta mea. Cand ma uitam la el si-i simteam prin toti porii emotia. Si la finalul caruia, cand, galant, mi-a sarutat mana, am simtit ca-l iubesc mai mult decat oricand pana atunci :)


Acestea sunt doar trei dintre momentele la care ma intorc mereu cu drag, pe care le evoc si pe care mi-as dori oricand sa le retraiesc. Si doar trei dintre clipele pentru care multumesc Domnului ca mi le-a daruit.

Ma gandeam acum ca as putea considera aceasta postare ca un fel de "leapsa" - si va invit pe toti s-o preluati.  Mi-as dori sa citesc despre cat mai multe clipe fericite, pe care le veti avea cu voi o vesnicie :)

luni, 20 februarie 2012

Nervi. Multi si marunti.


Bai, una si cu una fac doua: am nervi.  Ma gasesc intr-o situatie stupida, in care nimeni nu e vinovat, in care eu (si alti cativa colegi) avem de pierdut, in timp ce o colega are numai de castigat pentru simplul fapt ca a raspuns chemarii naturii si e insarcinata. Iar situatia e preconizata a dura pana prin iulie....

Ok, cred ca n-ar fi rau sa impestritez textul asta cu putina coerenta, inainte sa ma suspectati ca am luat-o definitiv pe aratura (daca asta nu s-a intamplat deja). In micul nostru departament a aparut, de pe la finele anului trecut, o colega noua. O stiam de multa vreme si-o consideram o tipa ok, iar impresia asta nu s-a schimbat pana acum.
Eh, dat fiind faptul ca-n ultima vreme a lipsit foarte mult, n-a prea avut cand sa invete tot ceea ce e de stiut in "bucataria" noastra. Pe cale de consecinta, nu poate lucra decat supravegheata, pune 1817263532 de intrebari pe minut samd.

Cu vreo 2 saptamani in urma a facut public faptul ca e insarcinata, iar din acel moment s-a declarat "cod bebelus in asteptare".  Altfel zis, colega vine 4-5 ore pe zi la serviciu, interval in care face doar treburile pentru care nu e necesar sa te ridici de la calculator, iar daca din intamplare trebuie sa manuiasca vreun colet, apeleaza la unul din noi.

Aici cred ca e momentul sa accentuez faptul ca situatia mi se pare cat se poate de fireasca.  Fata e insarcinata, o miscare brusca sau un efort mai mare pot provoca un dezastru, restul lumii nu e gravida, deci e normal s-o ajutam si sa mor daca am vreo problema cu asta.

Domn'le, da' cu toata intelegerea mea, tot ma enerveaza situatia. Stiu ca nu e vina nimanui, insa asta nu simplifica deloc problema. Azi, pentru ca in departamentul nostru nu era prea mult de lucru (sambata se aduce totul "la zero", prin urmare in fiecare luni sunt timpi morti vreo juma' de zi), ne-am dus toti la sortare / ambalare, ca altceva n-aveam ce face, iar activitatea "studiat cu abnegatie peretii" nu se plateste :D Hm, de fapt am fi avut oarece de facut, dar sefa a decretat: "se ocupa X de cutare chestiuni, ca sa aiba si ea ceva de facut". X fiind, evident, colega insarcinata. Iar sefa directa avem, nu cred c-am apucat sa va spun, de la inceputul anului curent.

Moment in care m-au apucat spumele, printre altele pentru ca am realizat ca aproximativ asa va fi pana-n iulie, cand colega pleaca in prenatal. Si cand ma gandesc la scolioza mea (care-mi da niste ghionturi acuma, e ofuscata ca am tras azi la galere), spumele se multiplica. Repet (a cata oara, ma intreb?), e perfect normal si.... uman ce se intampla, dar e nedrept pentru tot restul lumii ne-insarcinate.

In concluzie, parafrazandu-l pe Mr. Brown din "Reservoir Dogs", imi vine doar sa zic "I'm talking morning, day, night, afternoon damn damn damn damn damn damn damn damn damn" :D. 

duminică, 19 februarie 2012

De-a v-ati ascunselea cu minciuna


Sunt destul de sigura ca am aflat ce mi-as dori sa fac daca m-as mai naste o data. Si ce mi-as dori sa fac intr-o viata viitoare. Asta daca exista viata viitoare si daca nu ma voi naste ca fiica regelui Suediei.  Sau ca vindecatoare in jungla amazoniana :D Cam multi de "daca".  In fine.

Revelatia asta am avut-o incepand sa urmaresc serialul "Lie to me", cu Tim Roth in rolul principal. Dupa ce-am vazut episodul pilot (ceea ce s-a intamplat ieri), m-am declarat iremediabil dependenta.  Acum sunt la stadiul  "3 episoade pe zi". Geez, that was fast. 

Povestea este despre dr. Cal Lightman (Tim Roth), specializat in comunicarea non-verbala si solicitat adesea de FBI, Departamentul Apararii, NASA si alte organisme de-o-importanta-nemaivazuta pentru a solutiona diferite cazuri. Folosindu-se exclusiv de stiinta sa de a "citi" in reactiile involuntare si microexpresiile celorlalti, Dr. Lightman determina aproape imediat daca i se spune sau nu adevarul. Si cel mai frecvent nu i se spune. Sau nu imediat. Altfel n-ar mai fi existat un serial :D

Domeniul comunicarii non-verbale m-a fascinat intotdeauna. Am studiat asta si la facultate, vreme de-un semestru si-a fost de departe una dintre cele mai interesante materii pe care le-am parcurs. Si, din ce-mi aduc aminte, singurul curs pentru care am citit absolut toata bibliografia indicata :))

Rolul pare sa i se potriveasca foarte bine lui Roth, pe care pana acum nu mi-l imaginam decat in ipostaza lui Ted the Bellhop din minunea de film "Four Rooms" a lui Tarantino. Fara a fi o provocare extrema, postura de psiholog uneori cam ciufut si arogant il prinde foarte bine.  Echipa lui, care solutioneaza cel mai adesea un caz paralel (deci fiecare episod are doua intrigi complet separate) il pune si mai bine in valoare, plasmuind contextul ideal pentru abilul dr. Lightman.

Asadar va recomand serialul, daca nu l-ati vazut deja (si daca da, de ce nu mi-ati spus si mie mai devreme? :D). Acum ma duc sa ma uit la (inca) un episod. Sau doua. Am vazut deja doua azi.  Hm, poate-o sa ma rezum la unul singur, totusi. E tarziu si maine-o iau din loc devreme.

Ce spuneam? Ca ma uit la un singur episod? Daca mi-ar vedea moaca, dr. Lightman mi-ar zice imediat  "that's a lie" :D

duminică, 12 februarie 2012

Didn't you almost have it all...?


N-am pretentia ca as scrie ceva nou, nemaivazut, nemaicitit si nemaipomenit. Nici n-ar fi posibil, avand in vedere persoana despre care e vorba.  Afara de asta, cred ca sentimentele mele nu se diferentiaza prea mult de cele ale, probabil, catorva sute de milioane de oameni din lume, care au deschis televizorul sau ziarul sau vreo pagina online in dimineata asta si au aflat despre moartea lui Whitney Houston. 

Cu toate ca mai citisem de-a lungul vremii despre problemele pe care le avea, abia astazi, cand stiu ca n-o sa mai citesc despre ea decat la trecut si n-o sa mai pot asculta nicio melodie de-a ei fara sa ma gandesc "ce voce avea" si nu "ce voce are", imi dau seama ca we saw this coming.  E un final care se putea anticipa si pe care l-au avut atatia altii inaintea ei, aproximativ in acelasi mod. Elvis Presley, Michael Jackson, Jim Morrison, Amy Winehouse sunt doar cateva precedente.  

Calea pe care o luase era una fara intoarcere.  Pentru ca, si daca nu s-ar mai fi atins de droguri si alcool tot restul vietii ei (fapt greu de crezut, cand e vorba de asemenea dependente), n-ar mai fi putut fi niciodata ce a fost. Fapt de altfel vizibil la ultimele concerte, cand prestatia ei a fost una lamentabila. Iar cand ajungi atat de sus.... caderea e cu atat mai de nesuportat. Si Whitney Houston avea un psihic fragil - asa se explica esuarea in alcool si cocaina. Cu siguranta n-ar fi suportat sa fie martora la propria decadere.
 



Nu prea mai e nimic de zis.  She almost did have it all.  Sa-i fie somnul linistit. 

vineri, 10 februarie 2012

Dupa cate (zeci de) mii de kilometri parcursi te poti numi sofer?


Acum un an, dupa primele clipe de euforie ca urmare a telefonului pe care-l asteptasem de-atatea ori cu un sentiment care, nu exagerez, semana dubios de mult cu disperarea, telefon din partea HR-ului cu mesajul "Felicitari, ati primit postul", m-a apucat groaza. Pentru ca am realizat ca nu mai e cum s-o dau cotita: trebuie sa conduc. Serviciul depindea in mod absolut de disponibilitatea mea de a ma deplasa cu masina. 90 de kilometri, zilnic. 

Mi-a fost teribil de frica. La acea data, experienta mea la volan se concretiza in vreo 500 de kilometri in 3 ani, din care covarsitoarea majoritate cu sotul in dreapta. Stilul meu de condus urma stravechiul principiu "mama-mpunge, fata scoate", adica depindeam de aproape orice indicatie a copilotului. "Incetineste ca nu mai prinzi verde si trebuie sa fii pregatita sa franezi, vezi ca ala din fata are prioritate ca tu faci stanga, incadreaza-te din vreme pe banda de dreapta, ia curba mai larg, schimba viteza intr-o treapta superioara, n-auzi ca urla motorul?" samd. Ce s-aud, frate, eram surda toaca. Inconstient, ma bazam pe el, lucru pe care nu eram dispusa sa-l recunosc si cotcodaceam ca o gaina proaspat ouata cand mi se atragea atentia in acest sens. 

Faptul ca atat eu, cat si masina, am scapat fara pagube majore din aceste aventuroase inceputuri ale mele ca sofer, se datoreaza in primul rand ajutorului divin si-n al doilea rand precautiei celorlalti din trafic. Era o sarbatoare cand ajungeam la destinatie fara sa fi incasat niste claxoane impacientate sau mustratoare. La lasarea serii deja ma apucau carceii: "iar am de mers maine cu masina!", abia reuseam sa adorm, ma trezeam de cateva ori pe noapte, a doua zi imi tremura piciorul de pe ambreiaj, mana de pe schimbator si sufletul din mine, la intoarcerea acasa concluzionam ca "nu ma mai sui la volan in viata mea", pentru a o lua de la capat numai cateva ore mai tarziu. 

De-atunci am parcurs mai bine de 20.000 de kilometri. Ca urmare a negraitei mele indemanari, masina a trecut in ultimul an prin doua inlocuiri de spoiler, una de radiator si a primit cauciucuri noi. Teama s-a mai estompat, dar am ajuns la concluzia ca sunt ingrozitor de femeie la volan: nu ma abat de la traseul uzual nici in ruptul capului, parchez numai cu fata (de preferat pe stanga, pe dreapta numai cand nu am de ales), nu depasesc decat daca am in fata un tractor a carui limita de viteza e de 20 Km/h, a trebuit sa-mi spuna sotul (la telefon) unde sunt luminile de ceata pentru ca singura n-am izbutit sa le dibuiesc si lista ar putea continua. 

Ceea ce ma face sa ma intreb: avand in vedere ca am strabatut de mai bine de patru ori distanta dintre Romania si Polul Nord (care, calculand de la Bucuresti, e de 4.187 km, apropo), e normal sa fiu, in continuare, atat de curca la volan? Stiu, adaptarea si progresul variaza de la o persoana la alta.

Dar totusi, hmm.... n-ar fi fost deja cazul sa...? Ce verdict ar da experienta voastra de soferi?

(Multumesc anticipat pentru recomandari si sfaturi si, daca acestea vin din partea domnilor, va asigur ca n-o sa reclam ca barbatii sunt misogini. In cazul mai sus descris, au tot dreptul sa fie :D).

luni, 6 februarie 2012

E frig, mon cher


Luni. Ora 6:45 *.
Ma infofolesc pe indelete, avand ca punct de reper "sa se vada varful nasului si sa disting pe unde calc" si ies. Se ingana ziua cu noaptea. In clipa in care pasesc afara, ma inteapa o mie de ace in fata si alte o mie in nas si gat, dupa cea dintai inspiratie. Deja imi clantanesc dintii.

Masina, din gri, a devenit peste noapte alburie: e acoperita cu un strat grosut de gheata si are un aspect atat de friguros, incat iti trebuie ceva curaj sa patrunzi in ea. Pornesc motorul, dau drumul la caldura, termometrul de bord imi indica -23.0 grade Celsius. Reflectez ca n-am experimentat niciodata un asemenea ger (pana azi, "maxima" mea fusese -16.  De-a dreptul alintatura, cuget acuma).

Mainile deja au inghetat in manusile neputincioase. Insfac voiniceste racleta si ma apuc sa rad geamurile: toate lateralele si luneta (pentru parbriz folosim o copertina). Hmm, nu merge chiar usor, stratul e gros si inghetat bocna.  Incepe sa ma doara bratul (dar degetele ingheata, culmea, tot mai mult). Apuc racleta cu amandoua mainile si da-i si lupta. Pana termin nu-mi mai simt degetele de la maini, iar picioarele au inghetat pana la glezne.

Plec de pe loc, renuntand la ideea de a pune muzica, asa cum obisnuiesc. Mi-e prea frig, efortul de a razui geamurile m-a secat deja de puteri, am senzatia ca respir turturi, numai de muzica nu-mi mai arde. Motorul se incalzeste greu (inclusiv ca urmare-a faptului ca nu merg pe autostrada, deci nu prind viteza prea mare). Strang convulsiv volanul cu mainile inmanusate.  Persista sentimentul absolut stupid ca nu pot tine volanul ca lumea din cauza manusilor, dar in ruptul capului n-as renunta la ele.

Dupa vreo jumatate de ora, motorul incepe timid sa incalzeasca, iar atmosfera din masina devine ceva mai suportabila. Asta aduce insa cu sine inceperea dezghetului. Meu. Care doare. Degetele in care incepe din nou sa circule sangele dor atat de tare, incat ma trezesc gemand in timp ce schimb vitezele. Cum ar zice House: pathetic.

Ora 7:50: am ajuns la serviciu. A iesit soarele. Parchez si reflectez ca s-a incalzit: sunt -22,5 grade. Ce vreti, domn'le? E mai cald decat cand am plecat de-acasa :D 
Ma indrept spre intrare, pasind ca pe oua. Picioarele nu s-au dezghetat. In cei 100 de metri pe care-i am de parcurs, ingheata si mainile la loc. Doua ore mai tarziu, degetele de la maini sunt tot galbene. 

Ora 16:45: gata ziua de munca. Parcurg distanta pana la masina in pas sprinten. Afara e aproape confortabil. Masina nu are nici pic de gheata pe ea. Nicio mirare: sunt -13 grade. In comparatie cu azi dimineata, casca matele de cald, vorba ceea. 

Va rog sa-mi amintiti de asta la vara, cand am sa ma jelesc (tot aici) ca mor de cald si e sufocant si arde soarele si frige samd samd :D

*de la inceputul anului, lucram in alt sistem de schimburi: schimbul 1 de la 8:00 la 16:45 si schimbul 2, de la 12:00 la 20:45.  E mult mai uman asa, chiar daca-ti ramane si mai putin din zi decat inainte. Cel putin, odihna e odihna.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Primul an :)


(Paranteza: saptamana asta am fost schimbul 2, ceea ce inseamna ca, literal, nu am venit acasa decat ca sa dorm. Si sa beau cafea, for that matter. Asta ca sa-mi motivez absenta din ultima vreme. Am vrut in fiecare zi sa scriu, ca idei as fi avut, insa pana nu se va descoperi o modalitate de a scrie in somn nu vad sa fie posibila chestiunea. Inchid paranteza).

Pe 1 s-a implinit un an foarte interesant - si, in toate privintele, solicitant - din viata mea. Pe 1 februarie 2011 descindeam in depozitul unde urma sa lucrez si unde, ca la orice inceput intr-un loc nou, ma simteam extrem de stinghera. Nu mai lucrasem niciodata in domeniul asta. Evident, nu cunosteam pe nimeni. Am inceput lucrul in postura de "invatacel" al unei alte colege si ma straduiam sa ma arat entuziasmata. Nu eram. Munca mi se parea epuizanta, clantanitul continuu al bandei mi s-a pus rapid pe creier, aerul era uscat, cutiile de carton in care ambalam aveau muchii taioase, nu stiam nici de baut de unde sa iau si dupa cateva ore simteam ca-mi ard ochii in cap de epuizare, coloana a inceput sa doara, picioarele s-au umflat, ce mai, o feerie. La finalul primei saptamani de munca am numarat, pe maini, nu mai putin de 32 de zgarieturi si taieturi cauzate de neindemanarea mea in a manui cutiile respective.

Dar faptul ca munca in sine nu ma entuziasma nu inseamna ca nu eram si motivata s-o fac. Ohooo, eram din plin - si inca sunt, mult mai mult ca atunci. Serviciul acesta a venit dupa cateva sute de aplicatii respinse si multe interviuri picate, iar aici era un loc unde puteam incepe. Nici nu prea ma mai interesa ce. N-am fugit de munca niciodata si mi-am zis, vazand si facand.

Numai vreo 10 zile mai tarziu, seful a decis ca-s prea calificata pentru munca de la banda si m-a luat in birou (sus, adica, unde aerul e mai rarefiat :D) si unde am inlocuit, prin rotatie, diverse persoane aflate in concediu sau absente pe motiv de boala. M-am indeletnicit numai cu asta vreme de vreo 5-6 saptamani si tare bine a fost. Am invatat o multime de lucruri in bransa, m-am imprietenit cu lumea, am lucrat in conditii mai mult decat ok (si nu in schimburi), in concluzie am avut numai de castigat. 

Pe la jumatatea lui martie a trebuit sa ma intorc "la matura", adica la depozit si la banda; in birou revenise toata lumea, deci nu mai aveau nevoie de ajutor si, pe de alta parte, in depozit dadea munca pe dinafara. N-am fost deloc incantata, de fapt chiar m-am simtit "retrogradata". Dar tot nu m-am descurajat. Mi se prelungise contractul de munca pana la sfarsitul anului si ma gandeam pe de o parte ca "bun / rau, usor / greu, e un job, totusi", iar pe de alta, cugetam ca poate voi reusi sa ma insurubez mai bine. Ceea ce s-a petrecut pe final de mai, cand acelasi sef de mai sus a considerat ca m-as potrivi in departamentul care se ocupa de comenzile gresite / incomplete si cu tot soiul de alte hibe si m-a proptit acolo, unde-am reusit sa ma integrez foarte bine.  Despre asta am mai povestit aici, aici si aici.

Un an mai tarziu, merg cu placere la serviciu. Contractul mi s-a prelungit din nou, de data aceasta pe perioada nedeterminata. Atmosfera de lucru e placuta, colegii din departament sunt in mare parte ok, ma cunosc acum cu toata lumea - si, indraznesc s-o spun, majoritatea ma agreeaza - stinghereala de la inceput e ca si cum n-ar fi fost, nu mai tremura sufletul in mine ca am de condus 90 de kilometri zilnic. Desigur, exista si un DAR: salariul e foarte mic, raportat la volumul de munca si la responsabilitatea pe care o avem. Hmm, poate-mi fac curaj sa aduc in discutie o marire, mai vedem. 

Una peste alta. in principiu numai de bine. Mai e mult pana departe, insa macar sunt pe drum catre.