Ce urmează după...

 ... o perioadă extrem de aglomerată, flirt pasional cu burnout-ul, team building și seminar la Paris și un escape game în care ai preparat o poțiune și l-ai identificat pe cel care voia să-l omoare pe Nicolas Flamel? (Musai să vă povestesc despre asta. Dragul de Sherlock Holmes ar fi fost mândru de mine).

Te duci să cauți soare și palmieri, asta urmează 🌴🌞🌴.

Ne citim peste aproximativ două săptămâni 🙂. 
Vă aduc niște soare și, sper, multe povești frumoase 😊. 

PS: trebuie neapărat să vă povestesc și despre pantalonii care se ascund aproape de fiecare dată când plec în concediu. 

Pupa-m-aș eu de profileră (sic) ce sunt, carevasăzică!

Asta e o postare din categoria ”nu că mă laud, da' zic”. 

Nu-i prima dată când mi se întâmplă, dar astăzi mi s-a reconfirmat că am un fel de al șaselea simț sau cam-așa-ceva în ceea ce privește oamenii. (Ok, admit că-n tinerețe s-a întâmplat și ca simțul cu pricina să fie plecat să ude buretele, motiv pentru care mi-am luat niște țepe de-am văzut stele verzi, emoțional vorbind. Însă asta numai pe partea sentimentală, de unde se poate deduce că simțul respectiv cam era călărit de hormoni în perioada aia, pun intended și mai închide odată paranteza asta, fată-hăi 🤨).

Așa. Prima dată când am remarcat chestia asta a fost în anul I de facultate - în cămin apăruse un flăcău de prin Vaslui, student la Drept, foarte simpatic și care a fost rapid îndrăgit de toată suflarea feminină. Mai puțin de yours truly. Era foarte atrăgător și popular, însă avea un nuștiuce care mă reținea în ce-l privește, mi se activau toate alarmele în prezența lui și eram foarte retrasă când apărea la noi, chemat de celelalte fete cu care împărțeam camera. 
Evident, treaba asta nu mi-a adus puncte în plus. ”E un tip mișto, fată, dar ție nu-ți place că nu e tocilar!”. Mno bine. 
Începutul anului al doilea nu m-a mai găsit în cămin, că mă mutasem la gazdă. Ne vedeam însă la facultate și așa am aflat că într-o seară de sâmbătă, cineva a spart mai multe camere de pe etajul fetelor, profitând de faptul că fetele erau în club. Știuse ce să caute și furase obiecte în general de dimensiuni mici, dar valoroase.
Raportat la vremurile acelea, pagubele nu erau tocmai minore, așa că a fost chemată poliția. Investigații, amprentare, tot tacâmul. Așa cum vă închipuiți probabil, autorul era tocmai Jose Armando după care leșinau toate locatarele căminului. 
Mi-a părut rău pentru fete și m-am abținut de la clasicul ”v-am spus eu”, dar nu pot nega faptul că mi-a trecut prin minte.

De-a lungul timpului am mai avut astfel de momente să le spunem intuitive, n-o să le înșir pe toate că iese ditamai foiletonul; mă rezum la primul și la cel de astăzi. 

Context profesional - din fericire, e vorba de un colaborator ocazional, nu de un coleg, că nu știu cât m-ar fi ținut nervii într-un asemenea caz. Respectivul s-a angajat în primăvară și a devenit contactul meu direct de la compania respectivă, după ce timp de mai mulți ani lucrasem cu altcineva. 
Din prima clipă mi-a căzut prost, și nu era vorba de elementul de noutate. Nu știu, avea ceva ce nu-mi inspira încredere. Profesional, manifesta un dezinteres crunt. Efectiv mi se părea că se uită ”prin mine”, explicam ce vreau și vorbeam cu pereții, răspundea mereu ”ah, sooooo” de parcă i-aș fi dezvăluit marile secrete ale umanității ascunse în Arhivele Vaticanului și după aia tot aiurea făcea. Aveam mereu documentație incompletă, verificări nefăcute (”ah, sooooo, am uitat”), hai să organizăm iar un call, îi re-explicam ce vreau, părea c-a înțeles, numai pentru ca ulterior să comită aceleași bazaconii. 

Nu m-am plâns niciodată de el, că nu-s genul. Am încercat să mă descurc cât mai bine cu cât aveam, respectiv cu cât primeam de la el, boscorodeam singură în fața monitorului, îi repetam instrucțiunile etc. Și încercam să evit pe cât posibil să-l sun (el oricum n-o făcea niciodată). Simplul fapt de a-i auzi vocea îmi dădea un sentiment extrem de incomod, de parcă aș fi vorbit cu un șarpe. Cred că la fel aș fi simțit și dacă mi-ar fi citit din cartea de telefon. 

Ei bine, azi am aflat că a făcut o nefăcută atât de mare, încât s-a luat decizia că nu va mai face parte din compania respectivă. Nu pot intra în detalii, dar a fost ceva urât din punct de vedere atât uman, cât și profesional. 

După primul moment de stupefacție, am conchis ”păi n-am avut eu dreptate să nu-mi placă individul încă de la început? Rezon!” 😃. Mă-ntreb dacă băieții ăia de la baza din Quantico n-or fi recrutând cumva, if you catch my drift 😇.

Un serial excelent și un documentar tragic

N-am mai scris demult despre filme, dar nici nu prea am mai urmărit ceva nou în ultima vreme. Astăzi m-am gândit să vă povestesc despre un serial cu un prim sezon scurt, dar intens și despre un documentar care pe mine una m-a șocat. 

”Dept. Q”
Nu cred că m-aș fi apucat de el dacă nu mi l-ar fi recomandat două dintre cele mai bune prietene (care-mi cunosc bine gusturile). Spre deosebire de altele, acesta este un serial relativ puțin promovat, sau cel puțin în ”bula mea” nu ajunsese. 

Având la bază un roman polițist danez, acțiunea se petrece la Edinburgh și urmărește povestea unui polițist care, scăpat cu viață ca prin urechile acului dintr-un atentat în care un coleg a murit iar altul este grav rănit, se pomenește instalat la comanda unui departament nou înființat. Scopul departamentului este acela de a soluționa cazurile vechi din trecut, rămase nerezolvate.

Pe Matthew Goode îl știam numai din ”Downton Abbey”, unde interpretase un nobil spilcuit; mi s-a părut foarte convingător în rolul morocănosului, traumatizatului și - oarecum - cinicului Carl Morck. Din echipă vor ajunge să facă parte Akram Salim (un IT-ist, fost polițist în Siria, care dorea să se întoarcă la vechea meserie) și Rose, care fusese retrogradată la munca de birou în urma unor probleme de ordin emoțional și, asemeni lui Akram, voia să revină în prima linie. 
Akram a devenit rapid personajul meu preferat. Taciturn și modest, nu e nici pe departe atât de bleg pe cât pare și a servit niște surprize savuroase.

Primul sezon este scurt (9 episoade) și tratează cazul lui Merrit Lingard, o procuroare care a dispărut în urmă cu 4 ani și despre care s-a crezut multă vreme că e moartă. Nu pot intra în detalii, fiindcă dacă nu l-ați văzut v-aș spoileri și nu vreau asta; ce pot spune însă e că Merrit trăiește, iar condițiile captivității sale sunt de natură să înfioare pe oricine. Nu știu cum ar putea supraviețui cineva așa, o perioadă atât de îndelungată și păstrându-și mințile întregi. 

”Dept. Q” este un tipic Nordic Noir, cu o tentă gotică, întunecată, ritm mai degrabă lent și suspans bine dozat. Nici umorul negru nu lipsește. Mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă nu e serialul tipic pentru ”binging” și mă voi bucura când va apărea sezonul al doilea (anunțat pentru anul viitor). 

”American Murder: the family next door” 

Am urmărit documentarul ăsta aseară și m-am dus la culcare aproape vorbind singură. Cum a fost posibil să se întâmple asemenea nenorocire, cum?! 

Undeva în statul Colorado locuia o familie desprinsă parcă din reclamele Kodak. Chris și Shanann Watts erau căsătoriți de 6 ani, aveau 2 fetițe superbe de 4 și 3 ani, Bella și Celeste, iar Shanann era însărcinată în 15 săptămâni. Spre marea lor bucurie, de data asta urma să aducă pe lume un băiețel. 

În dimineața zilei de 13 august 2018, Shanann și fetițele erau de negăsit. Telefonul lui Shanann și verigheta au fost găsite în dormitor, dar nici urmă de ele. Investigațiile au fost demarate, folosindu-se inclusiv câini. Chris își făcea griji, a acordat inclusiv interviuri emoționante pentru televiziunile locale, implorându-și public familia să se întoarcă acasă. Dar nu aveau niciun indiciu.
Descoperindu-se că avea o amantă, Chris a fost întrebat dacă ar accepta un test cu detectorul de minciuni. A fost de acord, a dat testul - și l-a picat. 
Asta a rupt ceva în el și i-a mărturisit tatălui său. 
Shanann și fetițele erau moarte. 

Versiunea lui inițială a fost că a surprins-o pe Shanann sugrumând copilele și că, într-un acces de furie, a strangulat-o. 
Dar investigațiile ulterioare, de după găsirea cadavrelor (Shanann într-o groapă, iar fetițele în niște rezervoare de țiței) au dovedit că de fapt tot el le omorâse și pe fete. La proces, a mărturisit că le sufocase pe rând cu o pătură: mai întâi pe Celeste, apoi pe Bella, ale cărei ultime cuvinte au fost ”daddy, no!”.

A primit multiple sentințe cu închisoarea pe viață, fără dreptul la eliberare condiționată. Nu va mai ieși din pușcărie niciodată. Din ce am citit, este izolat de ceilalți deținuți, fiindcă nu ar fi în siguranță. Așa cum se întâmplă de obicei în închisori cu ucigașii (sau violatorii) de copii. 

Documentarul include numeroase imagini cu adevărații protagoniști (descărcate de pe contul de Facebook al lui Shanann, cu acordul familiei sale) și asta e ceea ce m-a îngrozit și mai tare. Chris părea un tată atât de iubitor, de grijuliu, fetițele erau topite după el, îi alergau în brațe... Și el avea să le omoare cu mâinile lui. Cu aceleași mâini cu care le ridica și le făcea avion, în timp ce ele chițăiau bucuroase ”daddyyyyy”.
Este o oroare care nu poate fi cuprinsă cu mintea. 
Ce resorturi se rup, ce plesnește în mintea și inima unui tată care ajunge să-și sufoce copiii cu o pătură?

Nu vă pot recomanda acest documentar, este crunt. Și nici nu pot spune că are vreo morală, sau că ar fi ceva de dezbătut. Poate cel mult de către psihiatri, deși cumva cred că nici ei nu ar putea să explice asemenea hău.

Recunoștință și nădejde 🙏

Acum 19 ani la ora asta eram într-un autocar Atlassib, în drum spre Nürnberg. Eram de aproape 24 de ore pe drum deja. Nu-mi aduc aminte multe detalii din călătorie, însă trebuie să fi fost destul de monotonă (n-aveam internet pe telefon, n-aveam tabletă, pentru citit era întuneric; poate doar pe iPod să fi ascultat ceva muzică, dar nu-mi mai aduc aminte). Cu toate astea, nu m-am plictisit, pentru că mintea-mi roia de gânduri. Și de dor de proaspătul meu soț, pe care nu-l mai văzusem de-o lună și jumătate. De când ne căsătoriserăm, practic, fiindcă el se întorsese la serviciu imediat după cununia civilă.

Au trecut anii. Mulți...
Am trecut și noi prin multe. 
Chirii, mutări, oameni rău-voitori, criză economică.
Temeri, cursuri de germană, semne de întrebare, frământări. 
Intervenții chirurgicale. 
Prieteni apropiați, dar și oameni practic străini, care ne-au sprijinit decisiv și absolut dezinteresat, numai pentru aveau inimă mare și au crezut în noi. 
Învățătură. Studiu. Muncă, muncă, muncă. 
Speranțe. Spaime. 
Îndoieli de sine, dar niciodată îndoieli de noi. 
Multe uși închise, dar și niște uși care ni s-au deschis exact când aveam mai mare nevoie. 
Examene. Emoții. Reușite. 

Abia după vreo patru ani am început, cu timiditate, să respirăm ceva mai ușurați. Drumul era încă lung și pe alocuri bolovănos, dar în sfârșit, simțeam că mergem înainte. 

Nici acum nu e mereu ușor, deși altele sunt problemele. Pentru că în primul rând, altele sunt vremurile. 
Suntem amândoi cetățeni germani de peste un deceniu, pe deplin integrați și asimilați. Muncim, plătim impozite și rate la casa noastră, respectăm legea. Nu ne-am bătut niciodată joc de șansele primite și nici de buna credință a oamenilor de aici. 
Și ne strânge în spate când vedem ceea ce se întâmplă în întreaga lume, și mai ales în cele două țări ale noastre.  

Suntem foarte recunoscători și ne considerăm foarte norocoși. 

În același timp, simțim că întreaga omenire are nevoie de un miracol. 
Să nădăjduim.

Iar am fost la târg, iar a fost frumos

La drept vorbind, postarea asta fusese plănuită pentru joi, sau cel puțin așa-mi făcusem socoteala: miercuri sunt toată ziua la Berlin, respectiv la InnoTrans - un foarte mare târg internațional pentru tehnologia transportului - și joi povestesc ce și cum pe-acolo. 

Numai că de la Berlin m-am întors cu o durere de cap teribilă, de care n-am scăpat două zile. Nu pot să vă spun ce mișto a fost să lucrez joi, cu durere de cap cu tot, toate restanțele de miercuri (și să-mi păstrez calmul cu unii care nu par să fie în stare a citi un mesaj de out-of-office unde se menționează clar că nu am backup și revin a doua zi, dar în caz de urgență mă pot suna la cutare număr de telefon. ”I wrote you yesterday, but you did not respond ” - no shit, Sherlock! 🤯). 

Ah, apropo de durere de cap. Nu știu alții cum sunt, dar atât capul meu, cât și al jupânului sunt surde toacă la Ibuprofenul luat de aici. Efect zero tăiat în paișpe. În schimb, ne-nțelegem de minune cu Nurofen Express Forte (capsulele alea moi de culoare roșie) și cu Parasinus. De câte ori ajungem în țară ne îngrijim să ne completăm stocul, c-apoi chiar că e bai. Adică nu luăm foarte des, din fericire, dar când se-ntâmplă, doar cu astea se potolesc bărzăunii din cap.
(Mi-am adus aminte că la un moment dat un coleg avea o durere de cap sâcâitoare și ne-a întrebat dacă are cineva ceva pastile. I-am oferit o capsulă de Nurofen, a mormăit el ceva că ”e mare”, ”taci și-nghite”, după vreo juma' de oră se uită la mine căpiat. ”Nu pot să cred, mi-a trecut! De parcă mi-a luat-o cineva cu mâna!”. De-atunci, una din glumele de la birou e că pentru droguri bune, întrebați la Greta 😀). 

Așa, deci Berlin. A fost, din nou, așa cum era de dorit să fie: cu multe întâlniri, cu câte-un espresso dat pe gât în viteză, cu telefoane ”auzi, tu vii cumva la Berlin?” ”Păi sunt aici toată ziua” ”Wow, cool, ai timp într-o oră sau așa?”, cu întrevederi începute și încheiate cu îmbrățișări, cu planuri. 
Și fără timp de-a vedea vreun exponat. 
Și cu nemâncat toată ziua, fapt de care mi-am dat seama abia când am ajuns seara la gară 😁.

Și a mai fost cu ceva, iar asta chiar e o mostră de ”eu cu mine, pentru mine și sufletul meu”. A fost cu un feedback venit din partea unui client important din portofoliul meu - un feedback atât de bun, de cald, de pozitiv, că ascultam și nu-mi venea să cred că despre mine e vorba 😊. Iar asta în prezența superiorilor mei, care luau și ei parte la întrevedere. 

Am ascultat, am savurat, am luat cu mine. 
Mi s-a încălzit sufletul. 
Am aruncat ochii spre cer și am trimis o mulțumire spre necuprins. 
Și da, și asta a fost o întâlnire începută și încheiată cu îmbrățișare. 

Așa că, deși mâine e luni și am (ca de obicei) un pogon de spanacuri de rezolvat, mă duc la birou cu inima ceva mai ușoară. Am primit încă o dovadă că fac bine ce fac, deși de cele mai multe ori mă îndoiesc de mine. 

Mici bucurii (VIII)

Nu-mi vine-a crede că au trecut mai bine de cinci ani de la precedentul articol despre micile bucurii... Nu că n-aș mai fi avut de-atunci, departe de mine gândul. Mulțumesc Domnului, au tot fost. Dar cred că nu le-am văzut, în marasmul din care mă chinui să răzbesc de ani de zile. 
Însă acum s-au adunat câteva experiențe care mi-au umplut sufletul de bucurie, de bine și de recunoștință și-mi doresc să le împart cu voi. 

🎹 În urmă cu trei luni - s-a nimerit chiar de ziua mea, as it happens - am fost pentru prima dată la un concert susținut de pianista Martha Argerich. Ne doream demult să o vedem și ne-am bucurat să prindem bilete, inclusiv la gândul că nu se știe cât mai poate concerta; în fond, recent a împlinit 85 de ani... 
A fost splendid, chiar dacă a schimbat repertoriul și în loc de concertul de Schumann în La minor, cum fusese inițial în program, a interpretat concertul numărul 1 pentru pian de Beethoven. În special omul meu a fost fascinat, el fiind în măsură să audă și să înțeleagă altfel (îmi vorbea apoi de trecerile ei de la registrul forte la pianissimo, chestiuni de care eu n-aș putea să-mi dau seama decât dacă mă mai nasc o dată, și poate nici atunci 🤨). De asemenea, repertoriul serii a inclus și dublul concert în La minor pentru vioară, violoncel și orchestră de Brahms, iar partea de vioară a fost interpretată de violonistul Gil Shaham. Ne-a plăcut enorm concertul ăsta, o să-l mai ascult cu siguranță. 

💖 Acum câteva săptămâni am petrecut cu jupânul un weekend într-o localitate din landul Thüringen, unde a lucrat în urmă cu un deceniu timp de aproape doi ani și jumătate, interval în care ne vedeam o dată la câteva săptămâni. A păstrat permanent legătura cu o parte dintre membrii comunității de acolo, care-i duc și astăzi dorul și își dorea să-i reîntâlnească - așa că a plănuit să ne revedem cu ocazia unei sărbători locale și ne-am dus. 
Nu am cuvinte să vă spun ce mi-a mers la suflet felul în care l-au întâmpinat oamenii de acolo, inclusiv preotul din parohia respectivă (de care ne este și nouă foarte dor, e cu adevărat un om dintr-o bucată). Ne-am îmbrățișat și am povestit. ”Știm că la Hamburg e mai bine pentru voi amândoi”, mi-au spus mai mulți, ”dar el ne lipsește atât de mult...”. 
”Cât de mult mi-aș fi dorit să-l putem păstra la noi”, mi-a spus preotul. 
Am mers și la slujba de duminică, iar preotul l-a invitat să cânte la pian câteva piese. 
Uitasem cât de frumoasă, de grandioasă e biserica de acolo... 🥰

La plecare am trecut și prin fața blocului unde a locuit, să vedem dacă mai găsim oile vecinilor 😀. What do you know, le-am găsit. Una dintre ele tot împungea cu botul un măr căzut și-am stat s-o urmărim până când s-a hotărât, în fine, să-l mănânce. 

Am plecat spre casă cu sufletul plin de cald, de recunoștință și de bine. 

😍 După cum am mai povestit, când l-am întâlnit prima dată pe Zubin cu aproape 14 ani în urmă, l-am rugat să facem o fotografie împreună și, cu multă amabilitate, a fost de acord. Poza a ieșit însă neclară - a fost tot ce a putut un iPhone 5S, în condiții de lumină deficitară și adăugând la asta emoțiile omului meu care le-a făcut și era și el impresionat de moment... rezultatul a fost departe de ideal, iar prelucrările n-au putut compensa prea mult (între altele, pentru că formatul e jpg, nu raw cum ar fi fost ideal). 

Mă resemnasem cu ideea și păstram oricum amintirea în suflet. Dar într-o seară, după ce tocmai încheiasem o discuție cu ChatGPT în care se dovedise foarte util, ce mi-a venit - ”dacă-ți dau o imagine jpg blurată, poți s-o retușezi?”. 

I will try, a zis el. 
Nu mi-a venit să cred când am văzut rezultatul 🙂. 

În sfârșit, ne vedem clar (ChatGPT l-a și recunoscut, spre bucuria mea 😀). Nu pot să descriu ce entuziasmată sunt. Am de gând să le prelucrez și pe celelalte (fără a fi fost atât de blurate ca asta, e destul loc de mai bine), iar cândva o să le includ într-un mic proiect personal și de suflet. Sper că nu prea curând, însă. 

În altă ordine de idei, de ceva timp am reînceput să ascult muzică. E bine 😊. 

Mister lexical

De-a lungul timpului am constatat o chestie pe cât de interesantă, pe atât de inexplicabilă. Și mă refer la felul în care cineva încheie un Email, respectiv la ceea ce se poate anticipa, pornind de la asta. Sau ceea ce anticipez eu, mă rog. 

Încă nu mi s-a întâmplat să mă înșel, fapt de care mi-am dat seama de cele mai multe ori retroactiv. După o vreme, am început să fiu atentă la asta, numai pentru a mă hlizi ulterior: iote, s-a confirmat iar!
(Ulterior = după ce-mi trec dracii, adică).

Avem, așadar, următoarea situație. Expeditorul Emailului vrea ceva de la tine. Sau nu e de acord cu ceea ce i-ai comunicat și își exprimă doleanța. Sau a ouat o idee (alertă maximă, scapă cine poate). Bun, expune ce are de expus și evoluția ulterioară a cazului se previzionează din felul în care încheie mesajul. Am identificat două formule de încheiere, frecvent folosite și exprimând același lucru, și fiecare își are ”vibe-ul” ei:

😍 Vielen Dank im Voraus.
- ”Mulțumesc anticipat”. Ce-i drept, e oarecum pasiv-agresivă, pentru că pornește de la premisa că destinatarul se va conforma, dar personal am avut mereu experiențe pozitive cu toți cei care încheie mailul în felul ăsta. Oameni normali, botezați și cu toate țiglele de pe casă prezente la apelul de dimineață. 

😵‍💫 Danke vielmals im Voraus. 
Practic, e fix același lucru, doar formulat puțiiiiintel altfel. Tradus mot à mot, ar fi ”mulțumesc de multe ori anticipat”. 
Ei bine, vă rog să mă credeți că de fiecare dată când mi-a scris cineva, indiferent ce, și-a încheiat în felul ăsta, mai târziu s-a lăsat cu circ pestriț. 
”Vă solicit ca ușile vagoanelor să fie reglate în așa fel încât, la deschiderea lor prin culisare, să reproducă exact primele trei acorduri din imnul național al statului Papua Noua Guinee, danke vielmals im Voraus”.
”Vă solicit ca la verificarea vizuală a boghiurilor să bateți în roți cu ciocanul de revizor în ritm de vals (trei timpi), pentru ca ecoul în metal să sune melodios pentru locuitorii din zona gării. Danke vielmals im Voraus”. 
”Vă solicit ca verificarea etanșeității conductei generale de frână să se facă prin metoda auditivă fină: mecanicul își va lipi urechea de țeavă și va asculta dacă aerul comprimat șuieră pe tonalitatea Sol major. Dacă sună a Fa minor, vagonul trebuie considerat în continuare defect. Danke vielmals im Voraus”.

Orice asemănare dintre exemplele de mai sus și realitate nu este chiar atât de improbabilă cum ar putea părea 😀. În tot cazul, ați prins ideea. Aveți cuvântul meu că fiecare mail încheiat cu ”danke vielmals im Voraus” precede un foarte lung șir de mofturi, presiuni, reminders, ”vă solicit urgent să stați în cap cu limba scoasă” etc. 

Nu găsesc o explicație pentru acest fenomen. Nu ține de sexul expeditorului, nici de țara de proveniență. E o ciudățenie care mă bagă-n draci ori de câte ori o văd și care nu se dezminte niciodată. 
 

Care ar fi (fost) jobul ideal?

Un comentariu primit la o postare de-acum câteva zile m-a pus pe gânduri și mi-a dat ideea articolului de astăzi. 

Îmi place serviciul meu?
Hm, de cele mai multe ori e OK, dar asta în foarte mare măsură mulțumită oamenilor cu care lucrez. Am norocul unor colegi minunați și al unei șefe extraordinare. Muncim mult, dar ne și distrăm și ne susținem unii pe alții la nevoie. Altminteri, job-ul în sine este, cum aș putea formula... Am ajuns să mă pricep foarte bine la ceea ce fac (deși continuu să învăț în fiecare zi) și mă implic total, este un serviciu confortabil, care plătește facturi și unde nu mă plafonez, dar ceea ce lipsește este pasiunea. 
Și asta va lipsi mereu.

Am mai spus cândva, nu regret absolut deloc alegerea de a-mi urma omul în Germania, cu toate că știam că asta implică renunțatul la profesie, așa cum îmi plăcea s-o fac. A fost o alegere conștientă, asumată și dacă ar trebui s-o iau de zece ori de la capăt, exact la fel aș alege. 
La fel de adevărat este însă că îmi va fi întotdeauna dor de jurnalism. De emoția interviurilor. A documentării, a pregătirii întrebărilor. A senzației de ”wow, chiar stau de vorbă cu X!”. De transcrierea ulterioară, de pe reportofon. De emoția redactării, de fiorul de satisfacție când îmi plăcea până și mie cum se contura un text. De satisfacția de a-mi pune semnătura pe un material. De bucuria de a-l vedea publicat. 

Iar dacă ar fi să mă gândesc care ar fi (fost) cu adevărat jobul ideal pentru mine, ei bine, trebuie să mă refer la o fostă concurentă a reality show-ului ”The Apprentice” (aha, fostul show al lui Trump), din care am urmărit câteva sezoane, pe vremea când actualul președinte american era cu siguranță mult mai întreg la minte decât în prezent.
Tipa de care vă spun era ”sămânța de scandal” a sezonului respectiv, în sensul că nu prea exista episod în care să nu-și pună poalele-n cap, indiferent dacă echipa ei câștigase task-ul sau nu. Cândva pe la jumătatea sezonului a fost concediată, fiindcă nu doar că încălcase grav regulamentul, dar mai și mințise când fusese întrebată despre asta. 

Desigur, după atâția ani îmi ieșise complet din minte, dar citeam la un moment dat un articol din seria ”unde sunt acum foștii concurenți The Apprentice” și ea n-avea cum să nu fie inclusă, fiind atât de controversată la vremea ei. 
Spre surpriza mea, am aflat că în prezent este jurnalistă de investigații la CBS News New York și de-a lungul carierei a câștigat cinci premii Emmy, pentru diferitele anchete realizate (la categoria ”Crime Series”). 
Fără să-mi dau seama, am oftat din adâncul sufletului. 
Jurnalism. Investigații. New York. Nu există nimic ce mi-ar fi plăcut mai mult să fac. Ar fi întrunit tot ceea ce-mi place mie cel mai mult: partea detectivistică, scrisul și, bineînțeles, New York. 
Și da, inclusiv dorul meu niciodată împlinit de recunoaștere, de apreciere și de validare ar fi putut fi satisfăcut în felul ăsta.

Un vis. În alte circumstanțe, l-aș fi putut trăi și eu. Mă gândesc uneori cum ar fi putut fi. Realist vorbind, lăsând la o parte nenumăratele considerente de ordin să le spunem logistic, nici nu cred că aș avea personalitatea potrivită pentru asemenea muncă. Fiindcă o însușire esențială este aceea de-a avea încredere în tine. Eu nu am. Dar asta nu înseamnă că nu pot visa la asta, așa cum visezi la ceva ce știi că nu se va împlini niciodată.

Hotărât lucru, dacă într-adevăr există o viață viitoare, o să fiu deosebit de ocupată 😀, am multe de recuperat.

De ce nu sunt milionară

Se încheie o nouă săptămână de lucru, în care am prestat cu râvnă. Printre altele, pentru că nu sunt milionară. 
Păi cum aș putea să fiu, dacă nu beneficiez de suport? Ziceți și voi: 

Într-una din zile săptămâna trecută sună telefonul. Un atelier din Köln, cu care lucrez frecvent.

- Buna ziua, draga Greta!

Huh? 😳 Nu pronunțase diacriticele, dar în afară de asta, vorbise într-o română impecabilă.

- M-am gândit să-ți fac ziua mai frumoasă, zice omul, revenind la germană.

Awww 🥰.

Bun, discutăm, lămurim ce era de lămurit.

- Și acum în încheiere, mai e ceva ce pot face pentru tine ca să-ți fac ziua și mai frumoasă?

- Hmm, da. Știi cumva numerele de la Loto?

(Tot în română):

- La revedere, draga Greta!

Ei, vedeți? De-aia nu sunt milionară, emoticon_mofluz. 

Fie vorba-ntre noi, e un subiect la care mă gândesc uneori dimineața, în drum spre birou. Oare-cum-ar-fi-să? 
La drept vorbind, sunt destul de sigură că n-aș renunța la serviciu, în primul rând pentru elementul de socializare și apoi, pentru că mi se pare sănătos să-ncerci să-ți păstrezi modul de viață, chiar dacă unele schimbări sunt firești. 
Iată, se poate concluziona că debordez de înțelepciune. Așa stând lucrurile, pot să devin milionară, pot? 🫠

Problema cu burnout-ul funcțional...

 ... tocmai în asta constă: că funcționează. 
 (Pff, ce drag mi-e de mine când dau pe dinafară de logică 🤨. Însă ideea este că, atâta vreme cât încă n-ai capotat cu totul, niciun medic n-o să te bage în seamă. Ești în stare să-ți faci treaba la muncă? Dormi bine noaptea? Nu dai bună ziua pițigoilor? Pa, pa, mai poftim pe la noi dacă ajungi să răspunzi cu ”nu” la primele două întrebări și cu ”da” la cea de-a treia. Închid paranteza). 

Ok, acuma vorbim serios. Am tot încercat să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, de ce am devenit atât de posacă și retrasă, de ce sunt mai tot timpul epuizată psihic, de ce în afara serviciului nu prea-mi doresc altceva decât să fiu lăsată în pace. Plus încă vreo câteva chestii la fel de ”plăcute” (not). 

Inițial mă gândisem la premenopauză, dar ginecologul m-a asigurat la controlul anual că deocamdată nu e cazul; acareturile funcționează la turația obișnuită, deși am trecut în a doua jumătate spre 50 de ani (OMG, cum sună asta 😱). 
Așa că am zis că o fi stresul ultimilor ani (care n-au fost tocmai ușori), volumul tot mai mare de muncă, faptul că n-am fost încă în concediu anul ăsta, mă rog, niciuna dintre explicații nu mă satisfăcea pe deplin. Că vorba aia, stresată am mai fost, de muncit pe brânci am mai muncit, concediul urmează (și oricum, au fost și destui ani fără), deci nu simțeam că am ajuns la rădăcina problemei. 

La un moment dat am dat peste un articol din categoria ”ăsta aș fi putut la fel de bine să-l scriu eu” și mi-am dat seama care e problema. Aia din titlu e. 

Și-acum să ne despletim, dară. 

✔️ Zilele par să fie exact la fel. 
De foarte mult funcționez pe pilot automat. Timp de 5 zile pe săptămână, viața mea arată așa: trezire. O oră / o oră și jumătate cu metroul. 8,5 - 9 ore de muncă. Altă oră / o oră și jumătate cu metroul. Un episod sau două din vreun serial (am văzut ”Dept. Q” și iar nu știu de ce să m-apuc). Scrollat pe Facebook, eventual citit un articol-două. Energie pentru vreo carte nu am. 
În weekend, sâmbăta e pentru chestiuni administrative (cumpărături, curățenie, de gătit se ocupă omul) și eventual mers la sală - o dată pe săptămână e la fel de bun ca nimic, dar nu ne vine să sistăm abonamentul și ne tot promitem că vom reveni la măcar 2 sesiuni pe săptămână. 
Duminica încerc să mă relaxez, să citesc, nu prea-mi iese întotdeauna. 

✔️ Ești tot timpul epuizată, inclusiv după odihnă. 
Mă rog, asta să spunem că nu mi se aplică în totalitate, adică nu e ca și cum nu aș fi dormit deloc, dar categoric volumul meu de energie și de ”let's go!” este destul de scăzut.

✔️ Îți faci tot mai rar timp pentru lucrurile care te fac fericită.
Numai dacă mă uit cât de puțin am ajuns să scriu pe blog... Și e doar una dintre pasiunile vechi, pentru care nu mai regăsesc disponibilitate emoțională. Când te gândești că visul meu de-o viață fusese să scriu o carte, iar eu nu mai reușesc să mă adun decât rareori pentru două texte pe săptămână.
Nu mai ascult muzică, nici măcar pe Zubin. Care-mi este la fel de drag, însă e pus undeva la ”index”.

✔️ Singurul loc în care te poți concentra este la serviciu și trăiești cu gândul la următoarea pauză. 
Mda, și asta cu eforturi susținute, lecitină, magneziu și agendă în care-mi fac mult mai multe notițe decât era nevoie acum câțiva ani. Încă mă descurc bine, dar nu pot să nu mă-ntreb cât o să mai dureze ”încă” ăsta. 

✔️ În secret, îți dorești să te îmbolnăvești. Nu grav, dar suficient cât să poți sta în pat să te odihnești fără să te simți vinovată.
Pick me, pick me 🙋‍♀️. O gripă, un chelcășoz acolo, măcar o săptămână să pot sta în vârful patului. În 15 ani și jumătate, adică de când lucrez în Germania, am avut 2 săptămâni de scutire medicală, puse cap la cap. De fiecare dată cu motive întemeiate. Și nicio zi la actualul serviciu, de mai bine de 7 ani. 
(Cunosc personal nemți care se duc la doctor pentru că le curge nasul și primesc scutire medicală pentru o săptămână. Nu o să fac niciodată așa ceva, din simplul motiv că eu nu sunt omul care să-și bată joc). 

✔️ Îți amâni visele pentru ”într-o bună zi”. 
La fel de bine aș putea să spun că am renunțat la foarte multe dintre ele. Pe cuvântul meu că nu mă alint și nu ”fish for compliments”, dar am senzația că am îmbătrânit și ce-am realizat până acum, cam cu aia rămân. 

✔️ Îi asiguri pe toți că ești bine. 
Vorba ceea, dacă aș avea câte un euro pentru fiecare ”sunt ok”, acum aș bea un cocktail pe o plajă din Seychelles în loc să mă pregătesc pentru următoarea săptămână de serviciu. Adevărul e că-i mult mai ușor dacă spui că ești ok, fiindcă oamenii te lasă în pace.

Mno, cam pe aici sunt. Poate o să treacă și asta, până una-alta mâine e luni, a venit toamna și eu încă n-am reușit să mă adun să schimb garderoba în șifonier. Bine că mai e cald vreo câteva zile...  

Un deceniu de dublă cetățenie 🇩🇪

Astăzi se împlinesc zece ani de când am devenit cetățean german. 

Concluzii nu am, și nici retrospective nu-mi vine a face. Am povestit de mai multe ori despre drumul meu, și al nostru împreună, aici. Nu întotdeauna ușor, mereu cu muncă și sacrificii, dar cu enorme satisfacții, cu șanse, cu oameni apăruți providențial în viața noastră. 
Pot spune însă că sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce mi-a oferit țara mea adoptivă și mă simt mai acasă când aterizez la Hamburg din vacanță și aud limba germană, decât atunci când aterizez la Otopeni. 

Este acasă, în toate sensurile. Și, cu toate că nici aici nu vezi pe străzi câini cu Brezel în coadă, mă simt în siguranță. E o țară unde lucrurile funcționează, de cele mai multe ori (chiar dacă mă enervez că, neavând copii, suntem supraimpozitați, sau că ne-a venit o recalculare destul de piperată a cheltuielilor de întreținere pentru anul trecut, sau că șantierele din oraș nu se mai termină de ani de zile, sau, sau). 

Unde mai pui că de 7 ani încoace îmi trăiesc un vis de-o viață, acela de-a locui într-un oraș mare 🙂 Și ce oraș! 
Da, plouă destul de mult. 
Da, cam bate vântul. 
Da, nu prea avem zăpadă (nu că i-aș duce prea mult dorul, oricum). Dar știți cum se zice: nu există vreme rea, doar îmbrăcăminte nepotrivită 😀.

Și de asemenea, după cum spune o vorbă, ”nowhere does the sky shine as beautifully gray as in Hamburg” 🩶. 

Drept dovadă, cam așa arată la mine în târg, după ploaie 🙂. 

Cu adevărat, o binecuvântare. Suntem foarte norocoși. Mulțumesc, Doamne! 🙏

La mulți ani nouă, într-unul dintre cele mai frumoase orașe europene 😍. 

”Să li se taie capul!”, versiunea moderată

Nu mai știu de la ce ne luaserăm acum vreo câteva săptămâni, când ne reuniserăm în bucătărie la un fel de brunch spontan, dar a venit vorba de niște vechi clienți ai câtorva dintre noi. 
Mai buni sau mai puțin, mai cooperanți sau mai catâri, mai umani sau mai dimpotrivă. Până la cap și la coadă, oameni ca toți oamenii. Unii dintre ei sunt și azi clienții noștri, alții nu, ca-n viață.

- Apropo, zice un coleg, oare ce-o mai fi făcând DJ Frecănescu? 
DJ Frecănescu fusese clientul meu, demult și pentru o (prea) lungă perioadă de vreme. Era genul de om care-ți scoate sufletul și are impresia că toată lumea există numai și numai pentru a-l servi pe el, pe dânsul, pe dumnealui. Amenința cu reclamații ori de câte ori nu i se făcea imediat pe plac, trimitea ”friendly reminder” (vorba vine, că numa' friendly nu era 🙄) dacă nu-i răspundeai în interval de cel mult o oră la indiferent ce trăsnaie îi tunase (recordul a fost de 28 de minute, țin minte precis), în fine, ați prins ideea. O bijuterie de client, să-l descânți de deochi și mai multe nu. Multe zile fripte mi-a făcut, mai ales că eu sunt genul de om care le ia pe toate în plin. (Știu, știu. Încă lucrez la a învăța cum să n-o mai fac). 
Eh, și cum branșa noastră e mică și vorba zboară...
- Ce, nu știi? răspunde un altul, a intrat în insolvență. 
Ha! Eu nu știusem, așa că ajunsă acasă, m-am pus pe cercetat. Și ce să vezi, chiar așa e. Inclusiv site-ul lui e parțial dezactivat, în sensul că nu mai poți accesa nimic în afară de homepage. Niciunul dintre meniuri (”Despre noi”, ”Servicii”, ”Contact” etc.) nu mai poate fi deschis.
Ce să zic, succese deosebite îi doresc. Și eventual, un job în care să aibă parte de clienți așa cum a fost el. 

Am mai evocat pe unii, am mai râs, am mai clătinat din cap amintindu-ne tot soiul de minunății care mult fir de tors ne dăduseră la vremea respectivă. Și mi-am adus aminte de altul, tot fost client de-al meu acum câțiva ani.   
- Voi îl mai țineți minte pe Scoală-Frunze? 
Dar cum să nu-l țină minte, doar a fost subiect de discuții aprinse, ca urmare a unor nefăcute pe care le comisese. Însă eu nu numai de asta îmi amintesc de el. Ci și pentru că efectiv m-a chinuit cu absurditățile lui, cu cerințele și pretențiile nejustificate, cu nerăspuns la chestiuni urgente și cu impresia că eu nu sunt acolo decât pentru a-l slugări pe el (avea foarte multe în comun cu DJ Frecănescu, și cu siguranță nu întâmplător. E o tipologie umană bine definită). 
Scoală-Frunze a plecat la un moment dat din compania la care lucra și după o vreme a început un job nou, scriind cu surle și trâmbițe pe LinkedIn cât e de fericit că va începe să lucreze cu niște ”adevărați profesioniști” (muahaha, mă-ntreb ce părere or fi avut foștii angajatori despre chestia asta 😈) și cât este el de însetat de afirmare și cum arde de dorința de a contribui la propășirea noului său loc de muncă și ta-ta-ta și tu-tu-tu. 
Doar 5 luni mai târziu, îmbrățișa o altă provocare (chiar așa a scris, să leșini de impresie și mai multe nu) și băgase un citat despre cum eșecul e numai pentru cei slabi sau ceva bălărie asemănătoare. O să consider că nu e o întâmplare că, în Germania, perioada de probă este de 6 luni. Sigur, există posibilitatea ca el să fi decis să nu continue, dar asta nu explică nicicum bazaconia aia cu eșecul care așa și pe dincolo. 
Numai că. Între timp nu mai lucrează nici acolo, după cum rezultă din profilul lui de pe LinkedIn. Acuma na, poate nu s-o fi lăsat îmbrățișată provocarea ceea, mai știi 🤨.

Concluzionând, iată doi indivizi care și-au găsit în yours truly un cal de bătaie și ulterior amândoi au cam dat-o prost în carieră. Ar putea fi o coincidență, ar putea fi 🤔. 
(Glumesc, desigur. Realitatea e că niște oameni care se comportă așa au toate premisele ca mai devreme sau mai târziu să se rateze din punct de vedere profesional. Dincolo de asta însă, dacă aș fi clientul meu, eu una m-aș purta frumos cu mine, if you catch my drift 😀). 

Existențiale

Acest început de săptămână vine cu niște enigme, prieteni. 

🤯 Prima dintre ele se referă la niște alinturi care, în opinia mea, distrug iremediabil numele copilului. Pasămite eram într-un loc public din România, scrollam absentă pe telefon și dintr-o dată un strigăt din imediata proximitate m-a scos dintr-ale mele.
- Tăvușcă!
Huh? Mi s-o fi părut. M-am întors la scrollat. 
- Tăvușcă, vino-ncoace să te șterg pe mâini!
Devenea interesant. Am ridicat privirea și am constatat că o doamnă agita un pachet de șervețele umede și făcea semne unui băiețel de vreo 4-5 ani, care se juca pe jos. 
Am meditat un pic la ceea ce devenise clar că e o formă de alint, a cărei origine însă n-o puteam identifica. 
- Octavian!, se rățoi doamna în registru acut, tu n-auzi ce spun?
Dă-o încolo de treabă, m-am pomenit aproape pufnind cu glas tare. Serios acum, Tăvușcă? 🤨 Dar ”Tavi” ce-avea? 
Și ce nume frumos e Octavian, de fapt... 
Da, știu, fiecare părinte are dreptul să-și alinte copilul fix cum dorește. Dar în context, parol de nu suna mai mult ca o poreclă și mai puțin ca un alint. 
(Până la povestea asta, credeam că mai rău decât Ediță sau Edmondică nu se poate. Credeam). 
Ah, și-n caz că vă-ntrebați, băiețelul n-a venit la doamna maică-sa. Nu știu cum s-a încheiat povestea, că a trebuit să părăsesc zona, dar sunt în asentimentul lui. Dacă eram un băiețel de 4 ani, nici eu n-aș fi venit dacă maică-mea m-ar fi strigat Tăvușcă 😒). 

🎬 Weekendul trecut am fost ca proverbialul măgar al lui Buridan. Păi ziceți și voi de nu-i așa: 
- Nu m-am putut decide ce serial nou să încep (nu, tot n-am început nimic după ”Lucifer”. Oi fi având un atac de luciferită, te pomenești 🙄). Am tot oscilat, am început un documentar despre Charles Manson, l-am abandonat pentru că mi se pare prea sinistru, până la urmă am zis că mă apuc de ”Chestnut Man”. Am citit cartea acum 4 ani și mi s-a părut senzațională. 
Bun, deci am dat drumul la serial, moment în care mi-am dat seama că am o problemă: nu mai țineam minte aproape nimic din ea, cu excepția identității criminalului. Sigur, aș fi putut să mă uit și așa, dar nu era același lucru. 
- Prin urmare, pentru că nici asta nu puteam decide (ce carte să încep, după un excelent roman de Joël Dicker), am început să citesc pentru a doua oară ”Omul de Castane”. Și am și ”Cine nu e gata...”, a doua carte a autorului 😈. 

Urmează o perioadă în care voi socializa intens la serviciu. Deja simt cum bateria mea socială țiuie suspect 😵‍💫.

Salată de weekend (71)

Faptul că sunt o prezență tot mai sporadică pe aici se explică printr-un cumul de factori. 
- Am socializat intens și am dat o raită și prin România;
- În fiecare seară sunt frântă de oboseală (proiectele noi și pe care n-am avut inima să le refuz se uită ofensate la mine ori de câte ori îmi îngădui dezmățul de-a pleca de la birou după 8,5 ore);
- La drept vorbind, în ansamblu nu mă simt glorios din punct de vedere moral. 

🍨 Adevăru-i că nici nu sunt lăsată să defulez. Voilà exemplu:
- Pot să-l omor pe clientul X?
- Nope.
- Măcar pot să-l bat?
- Nici asta.
- Păi și-atunci eu cum mă descarc de draci?

- Mănâncă o înghețată.
- UNA?!!!

(Dacă meandrele concretului mi-ar permite asta, cu mare plăcere v-aș istorisi ce-a înfăptuit clientul pe care doream să-l descăpățânez. Ați vedea că se justifică pe deplin nu o înghețată, nu două, nu zece, ci un camion de Häagen Dazs. Cu fistic). 

🧛‍♂️... iar dacă mă uit și eu la un film, #poftimsituație:

- Și, ce-ai făcut în weekend?

- Printre altele, m-am uitat la “Salem’s Lot” pe Netflix.

- Ăla cu vampiri?

- Mmm.

- Aha. Deci ți-ai revăzut niște vechi prieteni, cum ar veni.

Curajos omul, ce pot să zic 🙄🩸🩸🩸.

🤓 Subconștientul se opintește de zor să-mi spună chestii. Altminteri nu se explică faptul că, după ce am scris un mail în care explicam pentru a treia oară o chestiune, am realizat de-abia după ce apăsasem ”send” că-l încheiasem cu ”that’s all” 🤨. 
(Tot e bine că mailul nu includea și ”details of your incompetence don’t interest me”, deși admit că tentația fusese destul de puternică 🫢).

🥸 Am urmărit pe Netflix ”Death on the Nile” (2022), cu Kenneth Branagh. Nu avusesem nicio așteptare, în principal pentru că, după memorabila bijuterie din 1978 cu Peter Ustinov în rolul lui Poirot, realmente nu ai cum să produci altceva decât o dezamăgire pentru fanii genului. Dar fusesem curioasă, totuși, cum le-a ieșit. 
La-men-ta-bil. Și asta nu atât din cauza actorilor (deși nu pricep de ce Branagh se încăpățânează să joace un rol care e dureros de evident că nu i se potrivește), cât a scenariului. Nu aveai voie să menționezi sticluța de ojă roșie, efectiv nu aveai voie. În carte, indiciul ăsta trece neobservat; în film e prezentat en fanfare. Și ăsta e doar un detaliu, dar efectiv nu au respectat povestea și nu au dozat suspansul, filmul este pur și simplu plicticos.
În ianuarie s-a împlinit jumătate de veac de la moartea Agathei Christie, că veni vorba. Pentru a o comemora, în octombrie se va lansa un volum ilustrat despre viața și opera ei, pe care abia aștept să mi-l procur 💙. 

Brânza de oaie connecting people

Dacă nici ăsta nu e motiv să ne mândrim cu produsele tradiționale românești, apăi nu știu care e. Să vă istorisesc. 

Zilele trecute m-am despletit vreo oră cu un elvețian. Nu e clientul meu (din fericire. Că altfel viețile amândurora ar fi fost cu deosebire complicate), dar lucrează în sistemul național de transport feroviar și, prin natura împrejurărilor, comunicăm frecvent. 
Să tot fie vreo cinci ani de când ne cunoaștem. O bună bucată de vreme el s-a dovedit a fi foarte țepos, drept pentru care n-am renunțat nici eu la bățul din dos. 
Herr Cutare, nu aveți dreptate, Frau Cutare, poftiți paragraful relevant, Herr Cutare, paragraful nu se aplică în cazul de față, Frau Cutare, nu sunt de acord cu opinia dumneavoastră, mai mult mă obosea toată flocăiala asta oficială și mega-protocolară, decât problema în sine. Uneori ”câștigam” eu disputa, alteori el, per total aș zice că suntem cam umăr la umăr. 
Ce-i al lui e al lui, e un tip onest și obiectiv, chiar dacă nu de puține ori m-a scos din calmul meu englezesc 😃 (trademark Anda Călugăreanu, într-una din scenetele cu Toma Caragiu). Dar ceva-mi spune că și reciproca e valabilă.

În ultima vreme însă, el părea să mai fi coborât garda. Ba m-am trezit la un moment dat și cu un mail în care-mi mulțumea pentru ”sprijinul și prețioasa dumneavoastră colaborare”, de mă-ntrebam dacă nu cumva o fi vrând ceva anume, de s-apucă să mă perie și să-mi facă zulufi. Da' nu voia. 

Și cum ziceam, recent am stat aproape o oră în call pe Teams. C-o fi, c-o păți. Ne-am pus de acord până la urmă, cu toate că la drept vorbind problema nu e încheiată pe deplin. 
- Nu v-am mai spus asta până acum, dar vorbiți foarte bine germană.
Îi mulțumesc, bla-bla. 
- Pot să vă întreb de unde sunteți?
- Puteți. Din România. 
- Wow, serios?! Am prieteni foarte apropiați în Sibiu, am vizitat și Brașovul! Foarte frumoase locuri și ce mâncare bună aveți! 
- Mă bucur să aud, ce anume v-a plăcut în mod deosebit?
- Brânza de oaie din Brașov! Și aveți un desert tradițional, o prăjitură așa, făcută cu drojdie și umplută cu nucă sau mac... 
- Cozonac 🙂.
- Jaaaa, cozonac, o delicatesă! Cel mai mult mi-a plăcut cel cu mac, aber der Käse, ahh, der Käse… 
(Nu mă-ntrebați de ce “brânză” e de gen masculin în germană, că habar n-am. Cum nu pricep nici de ce la ei luna e masculin și soarele feminin. Sau cafeaua masculin. Din misterele limbii germane 🙄). 

Discuția a culminat cu faptul că am ajuns, în sfârșit, să ne tutuim (de unde și titlul). Ce face brânza din om 😀. Dar la ce nebunie de brânzeturi au elvețienii, chiar că e motiv de mândrie faptul că i-a plăcut atât de mult. 

Sunt curioasă dacă o fi gustat și palincă ardelenească, o să-l întreb cândva. Nu de alta, dar am niște colegi care au experimentat-o și ulterior au declarat că trebuie avut mare grijă cu distinsa mea persoană, care provine ”din țara unora care înghit flăcări lichide” 😂😂😂.

O concluzie cu găini

 ”- Mă scuzați, rândul e în spate.
- Da' eu am fost aicea tot timpul, doamnă, numai că mă dusesem mai într-o parte, așa”. 🙄

”- Vă rugăm să rămâneți așezați, avionul încă rulează pe pistă. (...) Luați loc, vă rog, până la oprirea avionului”. 
Zzzfleoșc! Asta fiind o pungă de chipsuri, din fericire sigilată, aterizată drept în capul lui yours truly (no pun intended).
 ”I apologize”, grăiește smerit proprietarul pungii.
Na, măcar atâta. 

După cum se poate intui, am fost în România - timp de opt zile. De frumos a fost frumos, nu zic nu. Dar ca de fiecare dată, am fost foarte bucuroasă când am aterizat la Hamburg 😃. S-aud eu pe careva că germana nu e melodioasă, c-atunci să vedeți sămânță de scandal.

Ne-am revăzut familiile și a fost una dintre cele mai ”pe fugă” mini-vacanțe pe care le-am avut vreodată. N-am ajuns în București de data asta, însă niciodată nu e timp pentru toate. 

În schimb am tras o concluzie, care de fapt nu era o noutate pentru mine, dar acum s-a cristalizat clar. 

Oameni buni, în ceea ce mă privește nu ar exista nicio cură antistres mai bună decât vreo câteva săptămâni petrecute în compania unor orătănii și animale de curte. Nu vreau cu oameni, mulțumesc anticipat, doar cu orătănii. Cât mai multe, dar predominante să fie găinile. Multe găini, co-co-co, pui, rațe, gâște. Și oi, și miei, și iezi, și căței, și pisici, și purcei, dar mai ales găini. 
Am mai zis eu că-n sufletul meu nu sunt atât de citadină pe cât aș fi bănuit uneori și cred că am dreptate. Pentru mine e bucurie pură și terapie să stau ore-n șir să le urmăresc frosăindu-se de colo-colo și să le ascult. Ieri am mângâiat una care închisese ochii de plăcere și scotea niște sunete de relaxare atât de drăgălașe, că nu-mi venea s-o mai las. 

Ce se face la curele de tratement pentru burnout unde te trimite medicul psihiatru e cam bullsh*t, dacă mă-ntrebați pe mine. Terapie de grup, ore de pictură,  meditație, plimbări în natură, ore de pictat, de colorat. Spanac cu apă rece! Dați-mi zece găini și un cocoș care să-mi cânte dimineață și nici că-mi trebuie mai mult, psihicul meu se duce la spa. 
🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐓🐥🐥🐥🐥🐥🐥🐥🐥 
Așa, ca să fie consemnat aicea. 

PS: Covrigăria ”Petru” e loc de pierzanie, am zis!

Despre birocrația germană, cu drag nețărmurit 😃

Anul viitor se împlinesc două decenii de când m-am stabilit aici, dar birocrația germană tot mă mai uimește din când în când. 

Știind că la începutul lui septembrie urma să-mi expire buletinul (cel dintâi buletin german, bitte 😎, pentru care am făcut cerere la doar o săptămână după obținerea cetățeniei) și că - potrivit informațiilor de pe site-ul primăriei - urma să dureze 3-4 săptămâni până vine cel nou, am depus cerere în iunie. 
Primul ”meh”: spre deosebire de acum 10 ani, regulile actuale îți impun să te fotografiezi fără ochelari. Explicația ar fi că software-ul biometric respinge poza, inclusiv în cazul celei mai vagi umbre sau reflexii de lumină. De asemenea, nu mai ai voie să surâzi, pentru că zâmbetul distorsionează trăsăturile feței, ceea ce face imposibilă verificarea biometrică automată. 
Rezultatul e că arăt de parcă mănânc lemne după o lună în Vaslui 😐. 

”Durează 3-4 săptămâni”, mi-a spus și funcționara. Au fost cinci. ”Pesemne că acum s-a dus s-o scoată din puț”, cum ar zice nenea Iancu.

În fine, primesc Emailul care anunță sosirea victorioasă a buletinului meu și se menționează că atunci când vin să-l iau să aduc și certificatul de căsătorie, tradus în germană. Ridic o sprânceană (metaforic spus, în viața reală nu mi-a reușit niciodată manevra), la Bayreuth nu mi-a fost cerut, deși acolo chiar ar fi avut sens, având în vedere că era primul buletin german. 
”Nouă ne trebuie”, a zis tanti.
Na, bine, luați de-aici.
Am păstrat și vechiul buletin (invalidat când l-am primit pe cel nou, prin tăiere la un colț și o gaură făcută), din nostalgie. 
Și dacă tot eram acolo, hai să depun și cerere pentru pașaport nou, că și ăla expiră în curând.  Nein, grăiește tanti, trebuie să vă faceți programare. 
”Păi pentru buletin n-a trebuit”, zic eu, cu un tupeu deșănțat.
”N-o fi trebuit, dar pentru pașaport trebuie”. 
Mno.

Își face și omul meu programare pentru pașaport, se duce azi, ”n-am făcut nimic”, zice ulterior. 
Da' aveai programare. 
Și dacă avea, ce? Te pui cu birocrația ăstora? O vorbă a nemților spune așa: dacă un copac cade în pădurea germană și nu există un formular completat în trei exemplare, copacul nu a căzut 😃. 

Aveam să aflu că problema sunt cele două prenume pe care le are; pasămite îi ceruseră și lui certificatul de căsătorie, iar acolo e scris în forma ”prenume-cratimă-prenume”; în vechiul pașaport german e scris ”prenume prenume”, fără cratimă. 
Deci nein, nu merge. Din cauză de cratimă misterioasă.
Omul meu a încercat: ”am buletin emis tot aici la voi, e cu cratimă, puneți și-n pașaport cu cratimă și sănătate”. 
(Sau ”și la mulți ani și banii pe Fernet”, ca-n sceneta cu Dem Rădulescu și Jean Constantin 🤭). 
Nein, faceți altă programare și veniți cu certificatul de naștere.
(Și acolo e cu cratimă, dar trebuie s-o vadă cu ochii lor pe ea, pe dânsa, pe cratimă 🤓).

Bine că am un singur prenume, dar sunt hotărâtă să mă înarmez cu toate documentele pe care mi le pot imagina. 
(Asta mi-aduce aminte de momentul când casa de pensii mi-a trimis un formular extrem, dar extrem de stufos, pe care să-l completez, ca să calculeze ei ce mi se cuvine din îndeletnicirile anterioare intrării pe piața muncii germane. A trebuit să completez inclusiv ce am făcut în perioada 1986-1990, deși suspectez intens că perioada aia nu va intra în calculul pentru contributivitate 🙄). 

Și-n altă ordine de idei, pentru că nu pot lăsa acest aspect nemenționat, blogul aici de față împlinește astăzi 16 ani ❤️. Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți, pentru că mi-ați rămas și să ne citim sănătoși! 🙂

De lungă, e interesantă (leapșă)

Zilele astea sunt într-o stare atât de avansată de epuizare și de numaipotcutoaterahaturiledelamunci încât nu mă văd în stare de un text elaborat. Dar, având în vedere inclusiv faptul că vinerea viitoare voi pleca în România pentru o săptămână, parcă nu-mi vine să las armata de păianjeni să-și facă de cap pe aici. Drept pentru care scriu cam unicul lucru de care mă simt în stare - o leapșă (pe care nu mai știu unde am găsit-o, dar bine că am...).

Așadar, să le numărăm, coane Fănică. 
Curat să le numărăm! 

1. Te-ai căsătorit. 
19 ani în curând and counting.

2. Ai divorțat.
Slavă Domnului, nu. 

3. Te-ai îndrăgostit. 
De vreo cinci ori, dacă-l pun la socoteală și pe Ștefănel de la grădiniță. De care m-a despărțit ”tovarășa”, respectiv ne-a schimbat locurile, pentru că sporovăiam tot timpul și deranjam colegii de la modelat pitici de plastilină. 

4. Ai chiulit de la școală.
Ba am sărit și un gard înalt, întru ducerea la bun sfârșit a acestei nobile îndeletniciri 💪.

5. Ai adus pe lume un copil. 
N-a fost să fie în viața asta. 

6. Ai călătorit într-o ambulanță. 
Sunt recunoscătoare că n-a fost cazul. 

7. Ai fost în Hawaii. 
Nu încă. Accentul fiind pe ”încă”. 

8. Ai fost la Paris. 
Prima dată în 2003, apoi în 2019 și de-atunci am pierdut numărul. Anul ăsta am fost o dată și după cum se prefigurează, în toamnă mă duc iar. 

9. Ai fost la Las Vegas. 
Am stat la Bellagio și-am și jucat la cazinou, rezon! 

10. Ai fost în Canada. 
Nu încă. Și aici accentul e pe ”încă”. Există chiar și un plan, pentru un viitor pe care-l sperăm cât mai apropiat. 

11. Ai fost în Australia. 
Nu încă, deși aici ”încă” e oarecum mai slab. E mult, mult prea departe... Dar cine știe, poate cândva 😊. 

12. Ai fost în Italia. 
De multe ori și de fiecare dată cu aceeași bucurie. Este o țară splendidă, din toate punctele de vedere. 

13. Ai vizitat Mexic. 
Nu încă, și nici nu prea ne trage ața într-acolo. Poate este o percepție eronată, dar America de Sud nu mi se pare un loc prea sigur, cam pe nicăieri. 

14. Ai înotat în Pacific. 
Asta nu, pentru că apa era prea rece, dar am intrat până la glezne când am fost la Malibu în 2017, și l-am salutat de bun găsit 💙. 

15. Ai înotat în Caraibe. 
Nu încă. Îmi doresc. 

16. Ai înotat în Atlantic.
Nu, dar l-am traversat de două ori și-am intrat până la glezne 💙 (asta când am ajuns pe Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei continentale). 

17. Ai fost în Noua Zeelandă.
Aici e cam ca la Australia. Nu încă, dar e atât de departe...

18. Ai fost în Tahiti. 
A se vedea Noua Zeelandă. Și Australia.

19. Ai zburat într-un elicopter. 
Nu, și nu e ceva ce să-mi doresc neapărat. 

20. Ai fost într-o croazieră. 
Nu încă. Visez la asta. De preferat, una care să includă cumva și o deplasare la Agra. 

21. Ai dormit la cort. 
În copilărie, cândva înainte de revoluție. Nu prea țin minte altceva în afară de țânțari. 

22. Ai făcut parte dintr-un juriu. 
Nu, și dat fiind sistemul juridic al țării unde trăiesc nici nu se va întâmpla, dar mi-ar fi plăcut. 

23. Ai dansat în ploaie. 
Să ne fie cu pardon, așa ceva e romantic numai în filmul cu Gene Kelly. 

24. Ai fost în California. 
Los Angeles, Santa Monica, Santa Barbara 🙂. 

25. Ai fost la New York. 
Da, și-mi doresc din tot sufletul să mă mai duc ❤️. Măcar o dată. Este orașul din care nu pleci niciodată cu adevărat; doar îi duci dorul, indiferent unde te poartă pașii. 

26. Ai cântat la karaoke. 
S-a întâmplat o singură dată, în cadrul unui eveniment la care participasem în calitate de jurnalist. N-aș zice că m-am făcut de râs (am interpretat ”Ploaia”). 

27. Ai apărut la televizor. 
Pe vremea când lucram la Mediafax mi s-a văzut mutra la televizor în timp ce le țineam reportofonul sub nas lui Octavian Belu și Marianei Bitang, proaspăt reveniți cu echipa de la Jocurile Olimpice din Atena. Asta a fost singura mea experiență ”în fața camerei” și nu-mi pare rău că a rămas unică.

28. Ai un nepot. 
Nu în sensul cuvântului englezesc din imaginea de mai sus, dar sunt mătușa unui nepot deștept, cuminte și frumușel foc. Cu care am fost ieri la bâlci și cred că m-am bucurat să-l văd dându-se în tot felul de mașinării cel puțin la fel de mult pe cât s-a bucurat el să se dea.  

29. Ai avut un animal de companie. 
Am avut două cățelușe, de-a lungul a aproape 27 de ani. Au fost foarte iubite. Când au murit, am îngropat cu ele și ceva din mine. 

30. Ai făcut o coborâre cu schiurile. 
Păcatele mele, nu. Am două picioare stângi și nici cea mai vagă intenție de-a mă împrieteni cu schiurile în viața asta. 

31. Ai făcut schi nautic. 
Iată încă ceva ce sunt foarte fericită să nu fac, thank you very much. 

32. Ai mers cu motocicleta. 
O singură dată. Era condusă de un amic. A fost inedit, dar nu ceva ce să-mi doresc să repet.

33. Ai sărit cu parașuta. 
Nu sunt certată cu sporturile extreme, dar nu ne frecventăm și toată lumea e mulțumită cu acest aranjament.

34. Ai fost la un drive-in movie. 
Ăsta-mi pare mai degrabă un concept american, dar nu e ceva ce m-ar face curioasă. 

35. Ai călărit un elefant. 
Nu, și nici nu cred că se va întâmpla. Pentru că nu ar fi decât ceva pentru show și mi-ar fi milă de el, cum mi-a fost și anul trecut de cămila din Dubai. 

36. Ai călărit un cal. 
Nici asta, și cu toate că nu exclud total, nu cred să se întâmple. 

37. Ai donat sânge. 
Miopie forte. 

38. Ți-ai făcut un piercing. 
În privința asta sunt o perfectă maica Filofteia. Altfel spus, nu (dacă nu pun la socoteală găurile din urechi, pe care personal nu le-aș încadra aici). 

39. Ți-ai făcut un tatuaj. 
Maica Filofteia vă salută din nou. 

40. Ai condus o mașină cu cutie de viteze manuală. 
(De unde rezultă că leapșa asta e scrisă de un american). Păi numai de astea am condus. 

41. Ai făcut scuba diving. 
Neah, și nici nu sunt curioasă. Cumva prea claustrobic pentru mine. 

42. Ai locuit pe cont propriu. 
Da, și a fost o perioadă în care am învățat foarte multe despre mine. 

43. Ai călătorit cu o limuzină. 
Nu, dar aș fi curioasă de experiența asta. 

44. Ai fost amendată pentru depășirea vitezei legale. 
S-a întâmplat de câteva ori 😇.

45. Ți-ai rupt un os. 
Am avut norocul să nu mi se întâmple asta, ceea ce sper să fie cazul și pe viitor. 

46. Ai avut copci. 
Stați să socotesc: de patru ori. Trei operații și o rană cauzată de un coleg, din neatenție.

47. Ai călătorit singură. 
Da, și a fost interesant, dar nu e ceva ce să-mi doresc.

48. Ai absolvit studiile universitare. 
Bifat. 

49. Te-ai pensionat. 
Un pic mai puțin de 21 de ani rămași, dacă n-or schimba ăștia legislația.

50. Ai deținut o companie. 
A existat o tentativă la un moment dat, dar a rămas doar o încercare. Din fericire. Nici eu, nici omul meu nu avem stofă de antreprenori. 

Și cu asta, gata. Phew, a fost destul de lungă. Am vrut să număr câte am făcut, dar mi-am dat seama că ar fi oarecum irelevant, având în vedere că unele au fost făcute ”într-un fel” (ca de pildă cele cu înotatul în oceane). Dar în tot cazul, a fost un exercițiu simpatic.

Călare pe situație

Iată un proiect nou, they said. 
Va fi interesant, they said. 
N-ar trebui să vă ocupe foarte mult timp, they said.

Asta a fost prin ianuarie și it didn't age well.

Zece ore în cap azi, dintre care trei în diverse ședințe online (în timpul cărora am mai și lucrat pe ascuns, ascultând cu juma' de ureche și profitând că nu era musai să țin camera deschisă). 
Așa e de săptămâni în șir. ”Situația se va relaxa pe parcurs”, they said. 

Mă pot gândi la vreo sută de moduri în care aș replica la toate cele de mai sus, dar meandrele concretului mă împiedică, if you catch my drift. Iar colegii implicați și ei în mai sus-menționatul proiect îmi dau dreptate (suntem într-un gând și-o sâmbătă, vorba ceea). 

O prietenă mi-a dăruit cea mai recentă carte a Camillei Läckberg, la care citesc (cică) de vreo două săptămâni și nu mai apuc s-o termin. 
N-am început niciun serial nou de când am terminat ”Lucifer”, și-a trecut ceva timp de-atunci. 
Despre scrisul pe blog bănuiesc că nu mai are rost să zic nimic. 

Da' am un nou prieten, în schimb. Se numește Magneziu Bisglicinat 💪.

”Diavolul se îmbracă de la Prada 2” - și mai bine rămânea dezbrăcat

Cum e vorba aia clișeistică - l-am văzut eu, ca să nu-l vedeți voi. Dar asta e doar în parte adevărat și, de fapt, aș zice că este un paradox: e un film slab, însă merită văzut. În special pentru Meryl Streep și Stanley Tucci, care ar fi la fel de autentici și fermecători inclusiv dacă ar juca rolul unui hidrofor cu pompă submersibilă.

La drept vorbind nu aveam așteptări, ciorbele reîncălzite sunt foarte rar un succes, după cum s-a demonstrat în repetate rânduri. M-am abținut de la a citi orice review, tocmai ca să nu mă las influențată și doar după genericul de final m-am uitat la nota de pe IMDB (care e chiar mai mică decât primul film, ceea ce este grăitor. Și-acum că l-am văzut, nu mă miră deloc aspectul ăsta). 

Un prim aspect unde au dat chix este că efectiv au ruinat personajul Mirandei. Asta s-ar putea parțial explica prin prisma faptului că au trecut 20 de ani, iar online-ul e o lume mult mai sălbatică și imprevizibilă decât a fost vreodată print-ul, aflat acum în cădere liberă. 
Chiar și așa însă, e surprinzător și nefiresc să regăsești o Miranda Priestly care ține cont de avertismentele HR-ului referitoare la exprimările politically correct, sau care se lasă surprinsă în momente de nesiguranță și vulnerabilitate, sau căreia îi pasă de sentimentele celorlalți. 

 

Of, unde e acea Miranda din primul film cu al său epic ”details of your incompetence do not interest me”? 🫠 

(Serios, o Miranda care se arată șocată când Andrea îi spune că n-a fost ok felul în care s-a purtat cu Nigel de-a lungul anilor? Care se duce la Nigel și, aproape sfioasă, îl întreabă ”have I taken you for granted?”? Care-și dă consimțământul ca Andrea să scrie o carte despre ea? La fel de credibil ar fi fost James Bond care refuză un Martini, cere un ceai de mușețel cu miere și decide să își declare toate veniturile la fisc. Sau Darth Vader care organizează o petrecere surpriză de Ziua Tatălui pentru Luke și Leia 🙄). 

Andrea Sachs (aceeași Anne Hathaway, minunată, dar - ca urmare a scriiturii - destul de anostă) a fost concediată împreună cu întreaga secție de la publicația unde lucra și se pomenește angajată la ”Runway” direct de către șeful Mirandei, fără știrea acesteia din urmă (ceea ce va asigura una dintre puținele scene savuroase din film). Misiunea ei este de-a scrie o serie de articole de natură să gestioneze criza în care se află revista, în urma unei gafe editoriale. 

Unul dintre cele mai delicate demersuri este acela de-a îmbuna sponsorii și cel mai important dintre ei este Dior. Miranda, Andrea și Nigel merg împreună pentru a se întâlni cu persoana responsabilă de partea publicitară, iar surpriza e de ambele părți când dau peste... Emily, fosta colegă a lui Andy. 

Sinceră să fiu, principalul motiv pentru care am pus o fotografie cu Emily a fost ca să mă scandalizez corespunzător pe tema coafurii. Sau a ne-coafurii, mai bine-zis. Ok, înțeleg că sunt vremuri grele și e criză, dar chiar au concediat toți stiliștii? 🧐

În fine, revenind la intrigă, Miranda aspiră de ani de zile la postul de Global Head of Content pentru întregul trust, dar șeful ei face un infarct și moare chiar în seara în care urma să-i anunțe numirea în acest rol. 
Se poate ceva mai clișeistic, mai previzibil și mai americănesc de-atât? Să nu subestimăm scenariștii: da, se poate! Fiul răposatului preia poziția tatălui și-n loc să-i dea Mirandei postul îndelung râvnit, se apucă de restructurări și tăieri de buget. 
Aaaaaa! (Asta eram eu, căscând de plictiseală în fața mai sus-menționatului clișeu 🥱🥱🥱). 

Trec peste restul poveștii, că nu vreau să vă spoileresc de tot. Mă rezum la a spune că e străvezie, cam lipsită de direcție și de zvâc și plină de clișee ca un șvaițer de găuri. 
Toate astea ar fi putut fi depășite cu succes dacă scriitura nu ar fi fost atât de plictisitoare și neverosimilă. Cele mai stridente diferențe s-au văzut, cum spuneam, în cazul Mirandei, care a fost mult prea cuminte și neplauzibilă. Dacă m-ar întreba cineva, aș spune că un scenarist iscusit ar fi putut păstra vechiul personaj, adaptându-i metehnele și aerul autoritar la contextul actual. 
Dar nu mă-ntreabă nimeni, aia e 🙃.

Încă o problemă mi s-a părut lipsa aproape cu desăvârșire a glamour-ului. Păi în primul film, ținutele fuseseră efectiv un personaj în sine. Aici au trecut aproape neobservate, iar peliculei efectiv i-a lipsit luminozitatea. E genul ăla de imagine care te-ar face să-ți verifici telefonul să vezi dacă nu cumva e-n power save.

Una peste alta, ăsta nu mai e un film despre lumea modei, ci despre niște jurnaliști care scriu despre modă. Așa cum spunea cineva, e un clasic exemplu de ”povara moștenirii” (având în vedere că primul film este remarcabil și a devenit un clasic al genului). Sau ar putea fi comparat cu un fel de mâncare bun pentru dietă: puține calorii și aproape fără gust.

Când eram tânără (și bleagă)...

Probabil că fiecare dintre noi a avut parte în decursul vieții de cel puțin o experiență din categoria ”da-mi-aș pumni în cap să-mi dau de cât de prost / bleg / fraier am putut să fiu și ce mama dracu' oi fi avut în caaaaaap”. 
Este omenește - cum spuneam, tuturor ni s-a întâmplat, sau în tot cazul, covârșitoarei majorități - dar asta nu te face să te simți mai bine. 

Și fix azi mi-am adus aminte de un moment de-ăsta din categoria ”mai am numai doi neuroni care nu vorbesc unul cu altul”, pe care l-am trăit într-un iulie de demult, dinainte de a-l cunoaște pe omul meu. 

Pe vremea aia, când era lupul cățel și puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier (niciodată n-am priceput vorba asta cu puricele potcovit, închid paranteza), aveam 20-și-un-pic de ani și un prieten. Nu era genul ăla de relație în care să te vezi și peste ani de zile alături de respectivul, dar țineam la el și-i trecusem cu vederea niște chestiuni - pentru care de asemenea mi-a părut rău ulterior că nu l-am trăznit.

Eh, și-ntr-o seară ajung eu la el ca de obicei (nu locuiam împreună, nici nu se pusese problema vreodată), nu era acasă, în schimb fratele lui, care stătea în același apartament, era. 
- E plecat, mi-a comunicat sec. 
Dă-te-ncolo de Captain Obvious, mi-am zis, și l-am sunat pe împricinat.
De obicei răspundea și vorbeam ce aveam de vorbit, ca toată lumea botezată. În schimb în seara aia, ce să vezi, mi-a respins apelul și când am încercat din nou, își închisese telefonul. 

Mestecând mătrăgună, mă instalez comod și-ncep să macin în minte, pe sistemul ”vino repede acasă, frumosule, că te satur eu de noaptea iguanei”.
Asta a fost prima greșeală. Ar fi trebuit să plec acasă în momentul ăla, dar mi-am zis c-o fi, c-o păți. Haștag #omiedepumniîncap. 

Mai stau, mă mai învârt, mai încerc să-l sun. Telefonul tot închis. În camera lui, frate-su împușca diverși carcalaci într-un joc pe calculator și m-am dus să-ncerc să-l iscodesc. 
- Stai liniștită că e ok, mi-a zis respectivul, mânuind cu dibăcie un shotgun. 
Păi nu prea aveam îndoieli în privința asta, drept să spun. Alta era problema care mă ardea, dar mai mult n-am scos de la el. 

Între timp se întunecase. Am vorbit cu o prietenă care m-a încurajat să aștept ”să vezi ce-ți zice, poate există o explicație rezonabilă și care nu ne dă nouă prin minte”. 
Evident că exista una, a se vedea iguana de mai sus. 
La un moment dat m-a apucat plânsul, mai mult de nervi și de orgoliu făcut ferfeniță. 

Mangafaua a apărut pe la unu noaptea, senin și nevinovat ca un miel. Mi-a spus că a fost cu ”o amică” de care nu-l leagă nimic în sensul la care mă gândeam eu, că nu am de ce să-mi fac griji referitor la relația noastră și că a greșit închizându-și telefonul, dar că alte explicații nu vrea să dea. Și cu asta, basta. 

Griji nu-mi făceam, că tocmai devenise evident că nu am ce explicație rezonabilă să mai aștept, apropo de ce vorbisem mai devreme cu prietena. Din momentul ăla relația s-a dus inevitabil pe plută, era clar că nu mai există nimic din moment ce se alesese praful de orice formă de respect, iar peste vreo 3 săptămâni ne-am despărțit. 

De câte ori îmi aduc aminte de povestea asta îmi imaginez ce reacție ar fi avut prepeleacul dacă nu m-ar mai fi găsit când s-a întors, nici pe mine și nici bruma de obiecte personale pe care le aveam la el. 
Și tot de-atâtea ori îmi vine să-mi dau #încăomiedepumniîncap că n-am plecat acasă la mine în seara aia și n-am dărâmat încă de-atunci șandramaua. 

Aventurosul demers de achiziționare a două perii de toaletă

Pentru astăzi plănuisem o altă postare, însă mai poate aștepta, că țin musai să vă istorisesc cea mai recentă peripeție, anume aceea de-a înlocui niște acareturi în băi. 
(La plural, că din fericire avem două băi, ceea ce este unul dintre secretele unui mariaj fericit. N-o zic eu, Larry Hagman a zis-o, într-un interviu. Și cum ar spune el, boy howdy, chiar că avea dreptate 🤫).

Așa, deci să nu-mi uit vorba, spuneam de acareturi, respectiv capace noi și perii de toaletă. Ne-am dus la unul dintre magazinele de mobilă și obiecte sanitare din zonă - destul de mare și promițător de altfel, îl cunoșteam și de-a lungul timpului ne mai luaserăm diverse de aici. 

Ajungem la raionul respectiv, ne uităm pe acolo, alegem două perii, 26 de euro bucata. Cam scump, dar măcar par să fie ceva mai de calitate și nu e ca și cum am cumpăra așa ceva în fiecare săptămână, hai treacă de la noi. En avant spre capace! 🥳
Dar capacele nu se vedeau nicăieri. Ne-am tot frăsunit încolo și încoace, practic aveau tot ce-ți poți imagina că ar trebui să existe într-o baie, numai capace nu. 
Am căutat pe cineva să întrebăm, poate capacele se află într-un ungher accesibil numai cunoscătorilor, dar nu se vedea niciun angajat, iar birouașul de informații era singuratic și stingher. Coborâm la parter, aici aveau un birou de informații mai mare, unde o jună consilia de zor. Ne așteptăm rândul, întrebăm, ”noi nu avem capace”. 
Ăăăă? ”Trebuie să mergeți la magazinul cutare, ei au capace”.

De ce-ai avea orice altceva și capace nu? Din marile enigme ce rămâne-vor nedezlegate. În fine, mergem la casă cu periile în brațe. 
- Aveți card de client? 
- Nu, nu avem. 
- Doriți să vă faceți?
- Nu, mulțumim, suntem clienți mai degrabă ocazionali...
- Alles klar, zice tanti cu un aer ofuscat, și bate prețul: 90 de euro. 
Huh? N-am excelat niciodată la mate, dar tot nu-mi iese la socoteală. 
- Dacă nu aveți card de client, atât costă. 
(Un fel de ”in your face, bă!”). 
- Bine, atunci ne putem face card acum pe loc?
- Da, dar nu la mine, trebuie să vă duceți înapoi la informații. 

Mno. Hai înapoi la juna cea degrabă sfătuitoare. Stăm din nou la rând, ni se dă un cod QR cu formularul care trebuie completat, omul îl accesează, Internetul mai mult nu merge decât merge, ”avem Wi-Fi”, hai că l-a luat, ”cardul va veni pe mail”. 
Așteptăm, refresh. 
Vine un mail, nu era cardul, ci un mesaj de călduros bun-venit și o listare a nenumăratelor avantaje ce vor decurge în urma înțeleptei noastre decizii de-a ne face card. A se scuti. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al doilea mail, nu era cardul, ci invitația de-a ne abona la newsletter. Bâști. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al treilea mail, nu era cardul, ci un cod de reducere de 10%, drept răsplată pentru proaspătul card de client (pe care încă nu-l avem). ”Putem să-l folosim pentru perii”, ne-am zis, dar ne-am dezumflat rapid; era valabil numai pentru comenzile online. Meh. 
Și totuși, unde naiba e cardul ăla? 🧐

Ai zice c-am fi putut renunța, dar dac-am fi plecat fără perii, chiar c-am fi pierdut timpul până atunci absolut degeaba. Refresh. Ne ducem s-o întrebăm pe jună. 
- Ați primit 3 mailuri deja? Al patrulea o să fie cardul, întotdeauna vin alte 3 mailuri mai întâi. 

Logic, doar nu era să ți-l trimită din prima, tre' să treci testul răbdării. Am mormăit ceva despre faptul că pe eticheta de la raft nu scria nimic referitor la faptul că prețul ăla e valabil numai dacă ai card (mai ales că diferența nu era chiar neglijabilă). 
- Ba scrie pe etichetă, dar scrie mic, trebuia să vă uitați cu atenție. 
Evident că scria mic, ce interes ar avea magazinul să avertizeze clienții? Ajunși la casă, există o șansă considerabilă ca unii să nu mai aibă chef de daraverile pentru card și, nevrând să renunțe la produse pentru care poate au investit ceva timp ca să le aleagă, să plătească prețul întreg.
Nu și noi însă 💪.

A venit în fine cardul, ne-am dus la casă, 52 de euro, am înfrânt! 🎊

În magazinul celălalt am găsit și capace, am studiat circumspecți eticheta cu prețul (că Stan Pățitu' n-avea nici acolo card), însă nu era nicio diferență, așa că am încheiat periplul cu obiectivele atinse și epuizați de acest nou tur de shopping. 

Iar am fost la Paris, iar a fost frumos

”Nu rămân eu la ăștia, frate. Naiba o să fie-n stare să priceapă vreodată ceva din managementul vagoanelor de marfă. Ce-mi trebuie mie să-mi bat cuie-n cap? Îmi caut altceva, am destul timp la dispoziție până expiră perioada de probă ca să găsesc ceva ca lumea și pa”. 

Mâine se împlinesc 7 ani de când am zis că nu rămân. 
Ieri m-am întors de la Paris, unde a fost ca de obicei: epuizant și foarte, foarte mișto. 
Mă mai duc.
Am rămas.

Fotografia cu Turnul Eiffel e făcută pe terasa restaurantului unde am ieșit la cină în cadru extins. Cină la care am mâncat niște chestii „pour les connaisseurs”, cum ar fi de exemplu un sos decorat cu flori comestibile, pe care le contemplam cu un aer rococo și simțindu-ne din cale-afară de nerafinați și de peizani. 

Pe care le-am băut, vorba maestrului Mălăele.
Am participat și la un concurs de cultură generală, echipa în care-am nimerit ieșind pe locul al treilea. Onorabil, trebuie să spun, pentru că întrebările nu au fost deloc simple. 

(Off topic, cum ar veni: de pe terasă puteam vedea pe fereastră într-un apartament din clădirea aflată chiar în față. Erau diverse persoane tinere care se fâțâiau de colo-colo. Îmbrăcate în niște destul de aspectuoase costume ale lui Adam și ale Evei și fără absolut nicio inhibiție. V-aș putea spune ce comentarii s-au stârnit pe chestia asta, dar nu se face pentru-ca-să 🤫).

În seara următoare ne-am dus la un restaurant marocan. Cumva mult mai pe sufletul (și gustul) nostru, deși nici pe departe la fel de rafinat. 
Da' știți ce bun a fost puiul ăsta peizan, cu măsline și lămâie? 🫠

All in all, a fost foarte obositor și am un vraf de chestii de recuperat (că timp de 3 zile am tot defilat din meeting în prezentare și da capo), dar mă uit la poze, îmi aduc aminte de colegul care ne-a adus ieri dimineață croissante cu căpșuni, de colegul care-mi spune ”Mademoiselle” (și vorbește germană cu cel mai încântător accent franțuzesc 😍), de colegul care-a avut grijă să am cafea pe birou când m-am întors dintr-un meeting și de alte chestii drăguțe, și uit și de oboseală și de volumul de muncă și rămâne doar starea de bine. 

Așa încât, cu toate că de câteva luni traversez o perioadă extrem de încărcată și cred că între timp inclusiv burnout-ul se uită cruciș, sunt extrem de recunoscătoare că am ales să rămân.