Problema cu burnout-ul funcțional...

 ... tocmai în asta constă: că funcționează. 
 (Pff, ce drag mi-e de mine când dau pe dinafară de logică 🤨. Însă ideea este că, atâta vreme cât încă n-ai capotat cu totul, niciun medic n-o să te bage în seamă. Ești în stare să-ți faci treaba la muncă? Dormi bine noaptea? Nu dai bună ziua pițigoilor? Pa, pa, mai poftim pe la noi dacă ajungi să răspunzi cu ”nu” la primele două întrebări și cu ”da” la cea de-a treia. Închid paranteza). 

Ok, acuma vorbim serios. Am tot încercat să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, de ce am devenit atât de posacă și retrasă, de ce sunt mai tot timpul epuizată psihic, de ce în afara serviciului nu prea-mi doresc altceva decât să fiu lăsată în pace. Plus încă vreo câteva chestii la fel de ”plăcute” (not). 

Inițial mă gândisem la premenopauză, dar ginecologul m-a asigurat la controlul anual că deocamdată nu e cazul; acareturile funcționează la turația obișnuită, deși am trecut în a doua jumătate spre 50 de ani (OMG, cum sună asta 😱). 
Așa că am zis că o fi stresul ultimilor ani (care n-au fost tocmai ușori), volumul tot mai mare de muncă, faptul că n-am fost încă în concediu anul ăsta, mă rog, niciuna dintre explicații nu mă satisfăcea pe deplin. Că vorba aia, stresată am mai fost, de muncit pe brânci am mai muncit, concediul urmează (și oricum, au fost și destui ani fără), deci nu simțeam că am ajuns la rădăcina problemei. 

La un moment dat am dat peste un articol din categoria ”ăsta aș fi putut la fel de bine să-l scriu eu” și mi-am dat seama care e problema. Aia din titlu e. 

Și-acum să ne despletim, dară. 

✔️ Zilele par să fie exact la fel. 
De foarte mult funcționez pe pilot automat. Timp de 5 zile pe săptămână, viața mea arată așa: trezire. O oră / o oră și jumătate cu metroul. 8,5 - 9 ore de muncă. Altă oră / o oră și jumătate cu metroul. Un episod sau două din vreun serial (am văzut ”Dept. Q” și iar nu știu de ce să m-apuc). Scrollat pe Facebook, eventual citit un articol-două. Energie pentru vreo carte nu am. 
În weekend, sâmbăta e pentru chestiuni administrative (cumpărături, curățenie, de gătit se ocupă omul) și eventual mers la sală - o dată pe săptămână e la fel de bun ca nimic, dar nu ne vine să sistăm abonamentul și ne tot promitem că vom reveni la măcar 2 sesiuni pe săptămână. 
Duminica încerc să mă relaxez, să citesc, nu prea-mi iese întotdeauna. 

✔️ Ești tot timpul epuizată, inclusiv după odihnă. 
Mă rog, asta să spunem că nu mi se aplică în totalitate, adică nu e ca și cum nu aș fi dormit deloc, dar categoric volumul meu de energie și de ”let's go!” este destul de scăzut.

✔️ Îți faci tot mai rar timp pentru lucrurile care te fac fericită.
Numai dacă mă uit cât de puțin am ajuns să scriu pe blog... Și e doar una dintre pasiunile vechi, pentru care nu mai regăsesc disponibilitate emoțională. Când te gândești că visul meu de-o viață fusese să scriu o carte, iar eu nu mai reușesc să mă adun decât rareori pentru două texte pe săptămână.
Nu mai ascult muzică, nici măcar pe Zubin. Care-mi este la fel de drag, însă e pus undeva la ”index”.

✔️ Singurul loc în care te poți concentra este la serviciu și trăiești cu gândul la următoarea pauză. 
Mda, și asta cu eforturi susținute, lecitină, magneziu și agendă în care-mi fac mult mai multe notițe decât era nevoie acum câțiva ani. Încă mă descurc bine, dar nu pot să nu mă-ntreb cât o să mai dureze ”încă” ăsta. 

✔️ În secret, îți dorești să te îmbolnăvești. Nu grav, dar suficient cât să poți sta în pat să te odihnești fără să te simți vinovată.
Pick me, pick me 🙋‍♀️. O gripă, un chelcășoz acolo, măcar o săptămână să pot sta în vârful patului. În 15 ani și jumătate, adică de când lucrez în Germania, am avut 2 săptămâni de scutire medicală, puse cap la cap. De fiecare dată cu motive întemeiate. Și nicio zi la actualul serviciu, de mai bine de 7 ani. 
(Cunosc personal nemți care se duc la doctor pentru că le curge nasul și primesc scutire medicală pentru o săptămână. Nu o să fac niciodată așa ceva, din simplul motiv că eu nu sunt omul care să-și bată joc). 

✔️ Îți amâni visele pentru ”într-o bună zi”. 
La fel de bine aș putea să spun că am renunțat la foarte multe dintre ele. Pe cuvântul meu că nu mă alint și nu ”fish for compliments”, dar am senzația că am îmbătrânit și ce-am realizat până acum, cam cu aia rămân. 

✔️ Îi asiguri pe toți că ești bine. 
Vorba ceea, dacă aș avea câte un euro pentru fiecare ”sunt ok”, acum aș bea un cocktail pe o plajă din Seychelles în loc să mă pregătesc pentru următoarea săptămână de serviciu. Adevărul e că-i mult mai ușor dacă spui că ești ok, fiindcă oamenii te lasă în pace.

Mno, cam pe aici sunt. Poate o să treacă și asta, până una-alta mâine e luni, a venit toamna și eu încă n-am reușit să mă adun să schimb garderoba în șifonier. Bine că mai e cald vreo câteva zile...  

Un deceniu de dublă cetățenie 🇩🇪

Astăzi se împlinesc zece ani de când am devenit cetățean german. 

Concluzii nu am, și nici retrospective nu-mi vine a face. Am povestit de mai multe ori despre drumul meu, și al nostru împreună, aici. Nu întotdeauna ușor, mereu cu muncă și sacrificii, dar cu enorme satisfacții, cu șanse, cu oameni apăruți providențial în viața noastră. 
Pot spune însă că sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce mi-a oferit țara mea adoptivă și mă simt mai acasă când aterizez la Hamburg din vacanță și aud limba germană, decât atunci când aterizez la Otopeni. 

Este acasă, în toate sensurile. Și, cu toate că nici aici nu vezi pe străzi câini cu Brezel în coadă, mă simt în siguranță. E o țară unde lucrurile funcționează, de cele mai multe ori (chiar dacă mă enervez că, neavând copii, suntem supraimpozitați, sau că ne-a venit o recalculare destul de piperată a cheltuielilor de întreținere pentru anul trecut, sau că șantierele din oraș nu se mai termină de ani de zile, sau, sau). 

Unde mai pui că de 7 ani încoace îmi trăiesc un vis de-o viață, acela de-a locui într-un oraș mare 🙂 Și ce oraș! 
Da, plouă destul de mult. 
Da, cam bate vântul. 
Da, nu prea avem zăpadă (nu că i-aș duce prea mult dorul, oricum). Dar știți cum se zice: nu există vreme rea, doar îmbrăcăminte nepotrivită 😀.

Și de asemenea, după cum spune o vorbă, ”nowhere does the sky shine as beautifully gray as in Hamburg” 🩶. 

Drept dovadă, cam așa arată la mine în târg, după ploaie 🙂. 

Cu adevărat, o binecuvântare. Suntem foarte norocoși. Mulțumesc, Doamne! 🙏

La mulți ani nouă, într-unul dintre cele mai frumoase orașe europene 😍. 

”Să li se taie capul!”, versiunea moderată

Nu mai știu de la ce ne luaserăm acum vreo câteva săptămâni, când ne reuniserăm în bucătărie la un fel de brunch spontan, dar a venit vorba de niște vechi clienți ai câtorva dintre noi. 
Mai buni sau mai puțin, mai cooperanți sau mai catâri, mai umani sau mai dimpotrivă. Până la cap și la coadă, oameni ca toți oamenii. Unii dintre ei sunt și azi clienții noștri, alții nu, ca-n viață.

- Apropo, zice un coleg, oare ce-o mai fi făcând DJ Frecănescu? 
DJ Frecănescu fusese clientul meu, demult și pentru o (prea) lungă perioadă de vreme. Era genul de om care-ți scoate sufletul și are impresia că toată lumea există numai și numai pentru a-l servi pe el, pe dânsul, pe dumnealui. Amenința cu reclamații ori de câte ori nu i se făcea imediat pe plac, trimitea ”friendly reminder” (vorba vine, că numa' friendly nu era 🙄) dacă nu-i răspundeai în interval de cel mult o oră la indiferent ce trăsnaie îi tunase (recordul a fost de 28 de minute, țin minte precis), în fine, ați prins ideea. O bijuterie de client, să-l descânți de deochi și mai multe nu. Multe zile fripte mi-a făcut, mai ales că eu sunt genul de om care le ia pe toate în plin. (Știu, știu. Încă lucrez la a învăța cum să n-o mai fac). 
Eh, și cum branșa noastră e mică și vorba zboară...
- Ce, nu știi? răspunde un altul, a intrat în insolvență. 
Ha! Eu nu știusem, așa că ajunsă acasă, m-am pus pe cercetat. Și ce să vezi, chiar așa e. Inclusiv site-ul lui e parțial dezactivat, în sensul că nu mai poți accesa nimic în afară de homepage. Niciunul dintre meniuri (”Despre noi”, ”Servicii”, ”Contact” etc.) nu mai poate fi deschis.
Ce să zic, succese deosebite îi doresc. Și eventual, un job în care să aibă parte de clienți așa cum a fost el. 

Am mai evocat pe unii, am mai râs, am mai clătinat din cap amintindu-ne tot soiul de minunății care mult fir de tors ne dăduseră la vremea respectivă. Și mi-am adus aminte de altul, tot fost client de-al meu acum câțiva ani.   
- Voi îl mai țineți minte pe Scoală-Frunze? 
Dar cum să nu-l țină minte, doar a fost subiect de discuții aprinse, ca urmare a unor nefăcute pe care le comisese. Însă eu nu numai de asta îmi amintesc de el. Ci și pentru că efectiv m-a chinuit cu absurditățile lui, cu cerințele și pretențiile nejustificate, cu nerăspuns la chestiuni urgente și cu impresia că eu nu sunt acolo decât pentru a-l slugări pe el (avea foarte multe în comun cu DJ Frecănescu, și cu siguranță nu întâmplător. E o tipologie umană bine definită). 
Scoală-Frunze a plecat la un moment dat din compania la care lucra și după o vreme a început un job nou, scriind cu surle și trâmbițe pe LinkedIn cât e de fericit că va începe să lucreze cu niște ”adevărați profesioniști” (muahaha, mă-ntreb ce părere or fi avut foștii angajatori despre chestia asta 😈) și cât este el de însetat de afirmare și cum arde de dorința de a contribui la propășirea noului său loc de muncă și ta-ta-ta și tu-tu-tu. 
Doar 5 luni mai târziu, îmbrățișa o altă provocare (chiar așa a scris, să leșini de impresie și mai multe nu) și băgase un citat despre cum eșecul e numai pentru cei slabi sau ceva bălărie asemănătoare. O să consider că nu e o întâmplare că, în Germania, perioada de probă este de 6 luni. Sigur, există posibilitatea ca el să fi decis să nu continue, dar asta nu explică nicicum bazaconia aia cu eșecul care așa și pe dincolo. 
Numai că. Între timp nu mai lucrează nici acolo, după cum rezultă din profilul lui de pe LinkedIn. Acuma na, poate nu s-o fi lăsat îmbrățișată provocarea ceea, mai știi 🤨.

Concluzionând, iată doi indivizi care și-au găsit în yours truly un cal de bătaie și ulterior amândoi au cam dat-o prost în carieră. Ar putea fi o coincidență, ar putea fi 🤔. 
(Glumesc, desigur. Realitatea e că niște oameni care se comportă așa au toate premisele ca mai devreme sau mai târziu să se rateze din punct de vedere profesional. Dincolo de asta însă, dacă aș fi clientul meu, eu una m-aș purta frumos cu mine, if you catch my drift 😀). 

Existențiale

Acest început de săptămână vine cu niște enigme, prieteni. 

🤯 Prima dintre ele se referă la niște alinturi care, în opinia mea, distrug iremediabil numele copilului. Pasămite eram într-un loc public din România, scrollam absentă pe telefon și dintr-o dată un strigăt din imediata proximitate m-a scos dintr-ale mele.
- Tăvușcă!
Huh? Mi s-o fi părut. M-am întors la scrollat. 
- Tăvușcă, vino-ncoace să te șterg pe mâini!
Devenea interesant. Am ridicat privirea și am constatat că o doamnă agita un pachet de șervețele umede și făcea semne unui băiețel de vreo 4-5 ani, care se juca pe jos. 
Am meditat un pic la ceea ce devenise clar că e o formă de alint, a cărei origine însă n-o puteam identifica. 
- Octavian!, se rățoi doamna în registru acut, tu n-auzi ce spun?
Dă-o încolo de treabă, m-am pomenit aproape pufnind cu glas tare. Serios acum, Tăvușcă? 🤨 Dar ”Tavi” ce-avea? 
Și ce nume frumos e Octavian, de fapt... 
Da, știu, fiecare părinte are dreptul să-și alinte copilul fix cum dorește. Dar în context, parol de nu suna mai mult ca o poreclă și mai puțin ca un alint. 
(Până la povestea asta, credeam că mai rău decât Ediță sau Edmondică nu se poate. Credeam). 
Ah, și-n caz că vă-ntrebați, băiețelul n-a venit la doamna maică-sa. Nu știu cum s-a încheiat povestea, că a trebuit să părăsesc zona, dar sunt în asentimentul lui. Dacă eram un băiețel de 4 ani, nici eu n-aș fi venit dacă maică-mea m-ar fi strigat Tăvușcă 😒). 

🎬 Weekendul trecut am fost ca proverbialul măgar al lui Buridan. Păi ziceți și voi de nu-i așa: 
- Nu m-am putut decide ce serial nou să încep (nu, tot n-am început nimic după ”Lucifer”. Oi fi având un atac de luciferită, te pomenești 🙄). Am tot oscilat, am început un documentar despre Charles Manson, l-am abandonat pentru că mi se pare prea sinistru, până la urmă am zis că mă apuc de ”Chestnut Man”. Am citit cartea acum 4 ani și mi s-a părut senzațională. 
Bun, deci am dat drumul la serial, moment în care mi-am dat seama că am o problemă: nu mai țineam minte aproape nimic din ea, cu excepția identității criminalului. Sigur, aș fi putut să mă uit și așa, dar nu era același lucru. 
- Prin urmare, pentru că nici asta nu puteam decide (ce carte să încep, după un excelent roman de Joël Dicker), am început să citesc pentru a doua oară ”Omul de Castane”. Și am și ”Cine nu e gata...”, a doua carte a autorului 😈. 

Urmează o perioadă în care voi socializa intens la serviciu. Deja simt cum bateria mea socială țiuie suspect 😵‍💫.

Salată de weekend (71)

Faptul că sunt o prezență tot mai sporadică pe aici se explică printr-un cumul de factori. 
- Am socializat intens și am dat o raită și prin România;
- În fiecare seară sunt frântă de oboseală (proiectele noi și pe care n-am avut inima să le refuz se uită ofensate la mine ori de câte ori îmi îngădui dezmățul de-a pleca de la birou după 8,5 ore);
- La drept vorbind, în ansamblu nu mă simt glorios din punct de vedere moral. 

🍨 Adevăru-i că nici nu sunt lăsată să defulez. Voilà exemplu:
- Pot să-l omor pe clientul X?
- Nope.
- Măcar pot să-l bat?
- Nici asta.
- Păi și-atunci eu cum mă descarc de draci?

- Mănâncă o înghețată.
- UNA?!!!

(Dacă meandrele concretului mi-ar permite asta, cu mare plăcere v-aș istorisi ce-a înfăptuit clientul pe care doream să-l descăpățânez. Ați vedea că se justifică pe deplin nu o înghețată, nu două, nu zece, ci un camion de Häagen Dazs. Cu fistic). 

🧛‍♂️... iar dacă mă uit și eu la un film, #poftimsituație:

- Și, ce-ai făcut în weekend?

- Printre altele, m-am uitat la “Salem’s Lot” pe Netflix.

- Ăla cu vampiri?

- Mmm.

- Aha. Deci ți-ai revăzut niște vechi prieteni, cum ar veni.

Curajos omul, ce pot să zic 🙄🩸🩸🩸.

🤓 Subconștientul se opintește de zor să-mi spună chestii. Altminteri nu se explică faptul că, după ce am scris un mail în care explicam pentru a treia oară o chestiune, am realizat de-abia după ce apăsasem ”send” că-l încheiasem cu ”that’s all” 🤨. 
(Tot e bine că mailul nu includea și ”details of your incompetence don’t interest me”, deși admit că tentația fusese destul de puternică 🫢).

🥸 Am urmărit pe Netflix ”Death on the Nile” (2022), cu Kenneth Branagh. Nu avusesem nicio așteptare, în principal pentru că, după memorabila bijuterie din 1978 cu Peter Ustinov în rolul lui Poirot, realmente nu ai cum să produci altceva decât o dezamăgire pentru fanii genului. Dar fusesem curioasă, totuși, cum le-a ieșit. 
La-men-ta-bil. Și asta nu atât din cauza actorilor (deși nu pricep de ce Branagh se încăpățânează să joace un rol care e dureros de evident că nu i se potrivește), cât a scenariului. Nu aveai voie să menționezi sticluța de ojă roșie, efectiv nu aveai voie. În carte, indiciul ăsta trece neobservat; în film e prezentat en fanfare. Și ăsta e doar un detaliu, dar efectiv nu au respectat povestea și nu au dozat suspansul, filmul este pur și simplu plicticos.
În ianuarie s-a împlinit jumătate de veac de la moartea Agathei Christie, că veni vorba. Pentru a o comemora, în octombrie se va lansa un volum ilustrat despre viața și opera ei, pe care abia aștept să mi-l procur 💙. 

Brânza de oaie connecting people

Dacă nici ăsta nu e motiv să ne mândrim cu produsele tradiționale românești, apăi nu știu care e. Să vă istorisesc. 

Zilele trecute m-am despletit vreo oră cu un elvețian. Nu e clientul meu (din fericire. Că altfel viețile amândurora ar fi fost cu deosebire complicate), dar lucrează în sistemul național de transport feroviar și, prin natura împrejurărilor, comunicăm frecvent. 
Să tot fie vreo cinci ani de când ne cunoaștem. O bună bucată de vreme el s-a dovedit a fi foarte țepos, drept pentru care n-am renunțat nici eu la bățul din dos. 
Herr Cutare, nu aveți dreptate, Frau Cutare, poftiți paragraful relevant, Herr Cutare, paragraful nu se aplică în cazul de față, Frau Cutare, nu sunt de acord cu opinia dumneavoastră, mai mult mă obosea toată flocăiala asta oficială și mega-protocolară, decât problema în sine. Uneori ”câștigam” eu disputa, alteori el, per total aș zice că suntem cam umăr la umăr. 
Ce-i al lui e al lui, e un tip onest și obiectiv, chiar dacă nu de puține ori m-a scos din calmul meu englezesc 😃 (trademark Anda Călugăreanu, într-una din scenetele cu Toma Caragiu). Dar ceva-mi spune că și reciproca e valabilă.

În ultima vreme însă, el părea să mai fi coborât garda. Ba m-am trezit la un moment dat și cu un mail în care-mi mulțumea pentru ”sprijinul și prețioasa dumneavoastră colaborare”, de mă-ntrebam dacă nu cumva o fi vrând ceva anume, de s-apucă să mă perie și să-mi facă zulufi. Da' nu voia. 

Și cum ziceam, recent am stat aproape o oră în call pe Teams. C-o fi, c-o păți. Ne-am pus de acord până la urmă, cu toate că la drept vorbind problema nu e încheiată pe deplin. 
- Nu v-am mai spus asta până acum, dar vorbiți foarte bine germană.
Îi mulțumesc, bla-bla. 
- Pot să vă întreb de unde sunteți?
- Puteți. Din România. 
- Wow, serios?! Am prieteni foarte apropiați în Sibiu, am vizitat și Brașovul! Foarte frumoase locuri și ce mâncare bună aveți! 
- Mă bucur să aud, ce anume v-a plăcut în mod deosebit?
- Brânza de oaie din Brașov! Și aveți un desert tradițional, o prăjitură așa, făcută cu drojdie și umplută cu nucă sau mac... 
- Cozonac 🙂.
- Jaaaa, cozonac, o delicatesă! Cel mai mult mi-a plăcut cel cu mac, aber der Käse, ahh, der Käse… 
(Nu mă-ntrebați de ce “brânză” e de gen masculin în germană, că habar n-am. Cum nu pricep nici de ce la ei luna e masculin și soarele feminin. Sau cafeaua masculin. Din misterele limbii germane 🙄). 

Discuția a culminat cu faptul că am ajuns, în sfârșit, să ne tutuim (de unde și titlul). Ce face brânza din om 😀. Dar la ce nebunie de brânzeturi au elvețienii, chiar că e motiv de mândrie faptul că i-a plăcut atât de mult. 

Sunt curioasă dacă o fi gustat și palincă ardelenească, o să-l întreb cândva. Nu de alta, dar am niște colegi care au experimentat-o și ulterior au declarat că trebuie avut mare grijă cu distinsa mea persoană, care provine ”din țara unora care înghit flăcări lichide” 😂😂😂.

O concluzie cu găini

 ”- Mă scuzați, rândul e în spate.
- Da' eu am fost aicea tot timpul, doamnă, numai că mă dusesem mai într-o parte, așa”. 🙄

”- Vă rugăm să rămâneți așezați, avionul încă rulează pe pistă. (...) Luați loc, vă rog, până la oprirea avionului”. 
Zzzfleoșc! Asta fiind o pungă de chipsuri, din fericire sigilată, aterizată drept în capul lui yours truly (no pun intended).
 ”I apologize”, grăiește smerit proprietarul pungii.
Na, măcar atâta. 

După cum se poate intui, am fost în România - timp de opt zile. De frumos a fost frumos, nu zic nu. Dar ca de fiecare dată, am fost foarte bucuroasă când am aterizat la Hamburg 😃. S-aud eu pe careva că germana nu e melodioasă, c-atunci să vedeți sămânță de scandal.

Ne-am revăzut familiile și a fost una dintre cele mai ”pe fugă” mini-vacanțe pe care le-am avut vreodată. N-am ajuns în București de data asta, însă niciodată nu e timp pentru toate. 

În schimb am tras o concluzie, care de fapt nu era o noutate pentru mine, dar acum s-a cristalizat clar. 

Oameni buni, în ceea ce mă privește nu ar exista nicio cură antistres mai bună decât vreo câteva săptămâni petrecute în compania unor orătănii și animale de curte. Nu vreau cu oameni, mulțumesc anticipat, doar cu orătănii. Cât mai multe, dar predominante să fie găinile. Multe găini, co-co-co, pui, rațe, gâște. Și oi, și miei, și iezi, și căței, și pisici, și purcei, dar mai ales găini. 
Am mai zis eu că-n sufletul meu nu sunt atât de citadină pe cât aș fi bănuit uneori și cred că am dreptate. Pentru mine e bucurie pură și terapie să stau ore-n șir să le urmăresc frosăindu-se de colo-colo și să le ascult. Ieri am mângâiat una care închisese ochii de plăcere și scotea niște sunete de relaxare atât de drăgălașe, că nu-mi venea s-o mai las. 

Ce se face la curele de tratement pentru burnout unde te trimite medicul psihiatru e cam bullsh*t, dacă mă-ntrebați pe mine. Terapie de grup, ore de pictură,  meditație, plimbări în natură, ore de pictat, de colorat. Spanac cu apă rece! Dați-mi zece găini și un cocoș care să-mi cânte dimineață și nici că-mi trebuie mai mult, psihicul meu se duce la spa. 
🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐓🐥🐥🐥🐥🐥🐥🐥🐥 
Așa, ca să fie consemnat aicea. 

PS: Covrigăria ”Petru” e loc de pierzanie, am zis!

Despre birocrația germană, cu drag nețărmurit 😃

Anul viitor se împlinesc două decenii de când m-am stabilit aici, dar birocrația germană tot mă mai uimește din când în când. 

Știind că la începutul lui septembrie urma să-mi expire buletinul (cel dintâi buletin german, bitte 😎, pentru care am făcut cerere la doar o săptămână după obținerea cetățeniei) și că - potrivit informațiilor de pe site-ul primăriei - urma să dureze 3-4 săptămâni până vine cel nou, am depus cerere în iunie. 
Primul ”meh”: spre deosebire de acum 10 ani, regulile actuale îți impun să te fotografiezi fără ochelari. Explicația ar fi că software-ul biometric respinge poza, inclusiv în cazul celei mai vagi umbre sau reflexii de lumină. De asemenea, nu mai ai voie să surâzi, pentru că zâmbetul distorsionează trăsăturile feței, ceea ce face imposibilă verificarea biometrică automată. 
Rezultatul e că arăt de parcă mănânc lemne după o lună în Vaslui 😐. 

”Durează 3-4 săptămâni”, mi-a spus și funcționara. Au fost cinci. ”Pesemne că acum s-a dus s-o scoată din puț”, cum ar zice nenea Iancu.

În fine, primesc Emailul care anunță sosirea victorioasă a buletinului meu și se menționează că atunci când vin să-l iau să aduc și certificatul de căsătorie, tradus în germană. Ridic o sprânceană (metaforic spus, în viața reală nu mi-a reușit niciodată manevra), la Bayreuth nu mi-a fost cerut, deși acolo chiar ar fi avut sens, având în vedere că era primul buletin german. 
”Nouă ne trebuie”, a zis tanti.
Na, bine, luați de-aici.
Am păstrat și vechiul buletin (invalidat când l-am primit pe cel nou, prin tăiere la un colț și o gaură făcută), din nostalgie. 
Și dacă tot eram acolo, hai să depun și cerere pentru pașaport nou, că și ăla expiră în curând.  Nein, grăiește tanti, trebuie să vă faceți programare. 
”Păi pentru buletin n-a trebuit”, zic eu, cu un tupeu deșănțat.
”N-o fi trebuit, dar pentru pașaport trebuie”. 
Mno.

Își face și omul meu programare pentru pașaport, se duce azi, ”n-am făcut nimic”, zice ulterior. 
Da' aveai programare. 
Și dacă avea, ce? Te pui cu birocrația ăstora? O vorbă a nemților spune așa: dacă un copac cade în pădurea germană și nu există un formular completat în trei exemplare, copacul nu a căzut 😃. 

Aveam să aflu că problema sunt cele două prenume pe care le are; pasămite îi ceruseră și lui certificatul de căsătorie, iar acolo e scris în forma ”prenume-cratimă-prenume”; în vechiul pașaport german e scris ”prenume prenume”, fără cratimă. 
Deci nein, nu merge. Din cauză de cratimă misterioasă.
Omul meu a încercat: ”am buletin emis tot aici la voi, e cu cratimă, puneți și-n pașaport cu cratimă și sănătate”. 
(Sau ”și la mulți ani și banii pe Fernet”, ca-n sceneta cu Dem Rădulescu și Jean Constantin 🤭). 
Nein, faceți altă programare și veniți cu certificatul de naștere.
(Și acolo e cu cratimă, dar trebuie s-o vadă cu ochii lor pe ea, pe dânsa, pe cratimă 🤓).

Bine că am un singur prenume, dar sunt hotărâtă să mă înarmez cu toate documentele pe care mi le pot imagina. 
(Asta mi-aduce aminte de momentul când casa de pensii mi-a trimis un formular extrem, dar extrem de stufos, pe care să-l completez, ca să calculeze ei ce mi se cuvine din îndeletnicirile anterioare intrării pe piața muncii germane. A trebuit să completez inclusiv ce am făcut în perioada 1986-1990, deși suspectez intens că perioada aia nu va intra în calculul pentru contributivitate 🙄). 

Și-n altă ordine de idei, pentru că nu pot lăsa acest aspect nemenționat, blogul aici de față împlinește astăzi 16 ani ❤️. Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți, pentru că mi-ați rămas și să ne citim sănătoși! 🙂

De lungă, e interesantă (leapșă)

Zilele astea sunt într-o stare atât de avansată de epuizare și de numaipotcutoaterahaturiledelamunci încât nu mă văd în stare de un text elaborat. Dar, având în vedere inclusiv faptul că vinerea viitoare voi pleca în România pentru o săptămână, parcă nu-mi vine să las armata de păianjeni să-și facă de cap pe aici. Drept pentru care scriu cam unicul lucru de care mă simt în stare - o leapșă (pe care nu mai știu unde am găsit-o, dar bine că am...).

Așadar, să le numărăm, coane Fănică. 
Curat să le numărăm! 

1. Te-ai căsătorit. 
19 ani în curând and counting.

2. Ai divorțat.
Slavă Domnului, nu. 

3. Te-ai îndrăgostit. 
De vreo cinci ori, dacă-l pun la socoteală și pe Ștefănel de la grădiniță. De care m-a despărțit ”tovarășa”, respectiv ne-a schimbat locurile, pentru că sporovăiam tot timpul și deranjam colegii de la modelat pitici de plastilină. 

4. Ai chiulit de la școală.
Ba am sărit și un gard înalt, întru ducerea la bun sfârșit a acestei nobile îndeletniciri 💪.

5. Ai adus pe lume un copil. 
N-a fost să fie în viața asta. 

6. Ai călătorit într-o ambulanță. 
Sunt recunoscătoare că n-a fost cazul. 

7. Ai fost în Hawaii. 
Nu încă. Accentul fiind pe ”încă”. 

8. Ai fost la Paris. 
Prima dată în 2003, apoi în 2019 și de-atunci am pierdut numărul. Anul ăsta am fost o dată și după cum se prefigurează, în toamnă mă duc iar. 

9. Ai fost la Las Vegas. 
Am stat la Bellagio și-am și jucat la cazinou, rezon! 

10. Ai fost în Canada. 
Nu încă. Și aici accentul e pe ”încă”. Există chiar și un plan, pentru un viitor pe care-l sperăm cât mai apropiat. 

11. Ai fost în Australia. 
Nu încă, deși aici ”încă” e oarecum mai slab. E mult, mult prea departe... Dar cine știe, poate cândva 😊. 

12. Ai fost în Italia. 
De multe ori și de fiecare dată cu aceeași bucurie. Este o țară splendidă, din toate punctele de vedere. 

13. Ai vizitat Mexic. 
Nu încă, și nici nu prea ne trage ața într-acolo. Poate este o percepție eronată, dar America de Sud nu mi se pare un loc prea sigur, cam pe nicăieri. 

14. Ai înotat în Pacific. 
Asta nu, pentru că apa era prea rece, dar am intrat până la glezne când am fost la Malibu în 2017, și l-am salutat de bun găsit 💙. 

15. Ai înotat în Caraibe. 
Nu încă. Îmi doresc. 

16. Ai înotat în Atlantic.
Nu, dar l-am traversat de două ori și-am intrat până la glezne 💙 (asta când am ajuns pe Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei continentale). 

17. Ai fost în Noua Zeelandă.
Aici e cam ca la Australia. Nu încă, dar e atât de departe...

18. Ai fost în Tahiti. 
A se vedea Noua Zeelandă. Și Australia.

19. Ai zburat într-un elicopter. 
Nu, și nu e ceva ce să-mi doresc neapărat. 

20. Ai fost într-o croazieră. 
Nu încă. Visez la asta. De preferat, una care să includă cumva și o deplasare la Agra. 

21. Ai dormit la cort. 
În copilărie, cândva înainte de revoluție. Nu prea țin minte altceva în afară de țânțari. 

22. Ai făcut parte dintr-un juriu. 
Nu, și dat fiind sistemul juridic al țării unde trăiesc nici nu se va întâmpla, dar mi-ar fi plăcut. 

23. Ai dansat în ploaie. 
Să ne fie cu pardon, așa ceva e romantic numai în filmul cu Gene Kelly. 

24. Ai fost în California. 
Los Angeles, Santa Monica, Santa Barbara 🙂. 

25. Ai fost la New York. 
Da, și-mi doresc din tot sufletul să mă mai duc ❤️. Măcar o dată. Este orașul din care nu pleci niciodată cu adevărat; doar îi duci dorul, indiferent unde te poartă pașii. 

26. Ai cântat la karaoke. 
S-a întâmplat o singură dată, în cadrul unui eveniment la care participasem în calitate de jurnalist. N-aș zice că m-am făcut de râs (am interpretat ”Ploaia”). 

27. Ai apărut la televizor. 
Pe vremea când lucram la Mediafax mi s-a văzut mutra la televizor în timp ce le țineam reportofonul sub nas lui Octavian Belu și Marianei Bitang, proaspăt reveniți cu echipa de la Jocurile Olimpice din Atena. Asta a fost singura mea experiență ”în fața camerei” și nu-mi pare rău că a rămas unică.

28. Ai un nepot. 
Nu în sensul cuvântului englezesc din imaginea de mai sus, dar sunt mătușa unui nepot deștept, cuminte și frumușel foc. Cu care am fost ieri la bâlci și cred că m-am bucurat să-l văd dându-se în tot felul de mașinării cel puțin la fel de mult pe cât s-a bucurat el să se dea.  

29. Ai avut un animal de companie. 
Am avut două cățelușe, de-a lungul a aproape 27 de ani. Au fost foarte iubite. Când au murit, am îngropat cu ele și ceva din mine. 

30. Ai făcut o coborâre cu schiurile. 
Păcatele mele, nu. Am două picioare stângi și nici cea mai vagă intenție de-a mă împrieteni cu schiurile în viața asta. 

31. Ai făcut schi nautic. 
Iată încă ceva ce sunt foarte fericită să nu fac, thank you very much. 

32. Ai mers cu motocicleta. 
O singură dată. Era condusă de un amic. A fost inedit, dar nu ceva ce să-mi doresc să repet.

33. Ai sărit cu parașuta. 
Nu sunt certată cu sporturile extreme, dar nu ne frecventăm și toată lumea e mulțumită cu acest aranjament.

34. Ai fost la un drive-in movie. 
Ăsta-mi pare mai degrabă un concept american, dar nu e ceva ce m-ar face curioasă. 

35. Ai călărit un elefant. 
Nu, și nici nu cred că se va întâmpla. Pentru că nu ar fi decât ceva pentru show și mi-ar fi milă de el, cum mi-a fost și anul trecut de cămila din Dubai. 

36. Ai călărit un cal. 
Nici asta, și cu toate că nu exclud total, nu cred să se întâmple. 

37. Ai donat sânge. 
Miopie forte. 

38. Ți-ai făcut un piercing. 
În privința asta sunt o perfectă maica Filofteia. Altfel spus, nu (dacă nu pun la socoteală găurile din urechi, pe care personal nu le-aș încadra aici). 

39. Ți-ai făcut un tatuaj. 
Maica Filofteia vă salută din nou. 

40. Ai condus o mașină cu cutie de viteze manuală. 
(De unde rezultă că leapșa asta e scrisă de un american). Păi numai de astea am condus. 

41. Ai făcut scuba diving. 
Neah, și nici nu sunt curioasă. Cumva prea claustrobic pentru mine. 

42. Ai locuit pe cont propriu. 
Da, și a fost o perioadă în care am învățat foarte multe despre mine. 

43. Ai călătorit cu o limuzină. 
Nu, dar aș fi curioasă de experiența asta. 

44. Ai fost amendată pentru depășirea vitezei legale. 
S-a întâmplat de câteva ori 😇.

45. Ți-ai rupt un os. 
Am avut norocul să nu mi se întâmple asta, ceea ce sper să fie cazul și pe viitor. 

46. Ai avut copci. 
Stați să socotesc: de patru ori. Trei operații și o rană cauzată de un coleg, din neatenție.

47. Ai călătorit singură. 
Da, și a fost interesant, dar nu e ceva ce să-mi doresc.

48. Ai absolvit studiile universitare. 
Bifat. 

49. Te-ai pensionat. 
Un pic mai puțin de 21 de ani rămași, dacă n-or schimba ăștia legislația.

50. Ai deținut o companie. 
A existat o tentativă la un moment dat, dar a rămas doar o încercare. Din fericire. Nici eu, nici omul meu nu avem stofă de antreprenori. 

Și cu asta, gata. Phew, a fost destul de lungă. Am vrut să număr câte am făcut, dar mi-am dat seama că ar fi oarecum irelevant, având în vedere că unele au fost făcute ”într-un fel” (ca de pildă cele cu înotatul în oceane). Dar în tot cazul, a fost un exercițiu simpatic.

Călare pe situație

Iată un proiect nou, they said. 
Va fi interesant, they said. 
N-ar trebui să vă ocupe foarte mult timp, they said.

Asta a fost prin ianuarie și it didn't age well.

Zece ore în cap azi, dintre care trei în diverse ședințe online (în timpul cărora am mai și lucrat pe ascuns, ascultând cu juma' de ureche și profitând că nu era musai să țin camera deschisă). 
Așa e de săptămâni în șir. ”Situația se va relaxa pe parcurs”, they said. 

Mă pot gândi la vreo sută de moduri în care aș replica la toate cele de mai sus, dar meandrele concretului mă împiedică, if you catch my drift. Iar colegii implicați și ei în mai sus-menționatul proiect îmi dau dreptate (suntem într-un gând și-o sâmbătă, vorba ceea). 

O prietenă mi-a dăruit cea mai recentă carte a Camillei Läckberg, la care citesc (cică) de vreo două săptămâni și nu mai apuc s-o termin. 
N-am început niciun serial nou de când am terminat ”Lucifer”, și-a trecut ceva timp de-atunci. 
Despre scrisul pe blog bănuiesc că nu mai are rost să zic nimic. 

Da' am un nou prieten, în schimb. Se numește Magneziu Bisglicinat 💪.

”Diavolul se îmbracă de la Prada 2” - și mai bine rămânea dezbrăcat

Cum e vorba aia clișeistică - l-am văzut eu, ca să nu-l vedeți voi. Dar asta e doar în parte adevărat și, de fapt, aș zice că este un paradox: e un film slab, însă merită văzut. În special pentru Meryl Streep și Stanley Tucci, care ar fi la fel de autentici și fermecători inclusiv dacă ar juca rolul unui hidrofor cu pompă submersibilă.

La drept vorbind nu aveam așteptări, ciorbele reîncălzite sunt foarte rar un succes, după cum s-a demonstrat în repetate rânduri. M-am abținut de la a citi orice review, tocmai ca să nu mă las influențată și doar după genericul de final m-am uitat la nota de pe IMDB (care e chiar mai mică decât primul film, ceea ce este grăitor. Și-acum că l-am văzut, nu mă miră deloc aspectul ăsta). 

Un prim aspect unde au dat chix este că efectiv au ruinat personajul Mirandei. Asta s-ar putea parțial explica prin prisma faptului că au trecut 20 de ani, iar online-ul e o lume mult mai sălbatică și imprevizibilă decât a fost vreodată print-ul, aflat acum în cădere liberă. 
Chiar și așa însă, e surprinzător și nefiresc să regăsești o Miranda Priestly care ține cont de avertismentele HR-ului referitoare la exprimările politically correct, sau care se lasă surprinsă în momente de nesiguranță și vulnerabilitate, sau căreia îi pasă de sentimentele celorlalți. 

 

Of, unde e acea Miranda din primul film cu al său epic ”details of your incompetence do not interest me”? 🫠 

(Serios, o Miranda care se arată șocată când Andrea îi spune că n-a fost ok felul în care s-a purtat cu Nigel de-a lungul anilor? Care se duce la Nigel și, aproape sfioasă, îl întreabă ”have I taken you for granted?”? Care-și dă consimțământul ca Andrea să scrie o carte despre ea? La fel de credibil ar fi fost James Bond care refuză un Martini, cere un ceai de mușețel cu miere și decide să își declare toate veniturile la fisc. Sau Darth Vader care organizează o petrecere surpriză de Ziua Tatălui pentru Luke și Leia 🙄). 

Andrea Sachs (aceeași Anne Hathaway, minunată, dar - ca urmare a scriiturii - destul de anostă) a fost concediată împreună cu întreaga secție de la publicația unde lucra și se pomenește angajată la ”Runway” direct de către șeful Mirandei, fără știrea acesteia din urmă (ceea ce va asigura una dintre puținele scene savuroase din film). Misiunea ei este de-a scrie o serie de articole de natură să gestioneze criza în care se află revista, în urma unei gafe editoriale. 

Unul dintre cele mai delicate demersuri este acela de-a îmbuna sponsorii și cel mai important dintre ei este Dior. Miranda, Andrea și Nigel merg împreună pentru a se întâlni cu persoana responsabilă de partea publicitară, iar surpriza e de ambele părți când dau peste... Emily, fosta colegă a lui Andy. 

Sinceră să fiu, principalul motiv pentru care am pus o fotografie cu Emily a fost ca să mă scandalizez corespunzător pe tema coafurii. Sau a ne-coafurii, mai bine-zis. Ok, înțeleg că sunt vremuri grele și e criză, dar chiar au concediat toți stiliștii? 🧐

În fine, revenind la intrigă, Miranda aspiră de ani de zile la postul de Global Head of Content pentru întregul trust, dar șeful ei face un infarct și moare chiar în seara în care urma să-i anunțe numirea în acest rol. 
Se poate ceva mai clișeistic, mai previzibil și mai americănesc de-atât? Să nu subestimăm scenariștii: da, se poate! Fiul răposatului preia poziția tatălui și-n loc să-i dea Mirandei postul îndelung râvnit, se apucă de restructurări și tăieri de buget. 
Aaaaaa! (Asta eram eu, căscând de plictiseală în fața mai sus-menționatului clișeu 🥱🥱🥱). 

Trec peste restul poveștii, că nu vreau să vă spoileresc de tot. Mă rezum la a spune că e străvezie, cam lipsită de direcție și de zvâc și plină de clișee ca un șvaițer de găuri. 
Toate astea ar fi putut fi depășite cu succes dacă scriitura nu ar fi fost atât de plictisitoare și neverosimilă. Cele mai stridente diferențe s-au văzut, cum spuneam, în cazul Mirandei, care a fost mult prea cuminte și neplauzibilă. Dacă m-ar întreba cineva, aș spune că un scenarist iscusit ar fi putut păstra vechiul personaj, adaptându-i metehnele și aerul autoritar la contextul actual. 
Dar nu mă-ntreabă nimeni, aia e 🙃.

Încă o problemă mi s-a părut lipsa aproape cu desăvârșire a glamour-ului. Păi în primul film, ținutele fuseseră efectiv un personaj în sine. Aici au trecut aproape neobservate, iar peliculei efectiv i-a lipsit luminozitatea. E genul ăla de imagine care te-ar face să-ți verifici telefonul să vezi dacă nu cumva e-n power save.

Una peste alta, ăsta nu mai e un film despre lumea modei, ci despre niște jurnaliști care scriu despre modă. Așa cum spunea cineva, e un clasic exemplu de ”povara moștenirii” (având în vedere că primul film este remarcabil și a devenit un clasic al genului). Sau ar putea fi comparat cu un fel de mâncare bun pentru dietă: puține calorii și aproape fără gust.

Când eram tânără (și bleagă)...

Probabil că fiecare dintre noi a avut parte în decursul vieții de cel puțin o experiență din categoria ”da-mi-aș pumni în cap să-mi dau de cât de prost / bleg / fraier am putut să fiu și ce mama dracu' oi fi avut în caaaaaap”. 
Este omenește - cum spuneam, tuturor ni s-a întâmplat, sau în tot cazul, covârșitoarei majorități - dar asta nu te face să te simți mai bine. 

Și fix azi mi-am adus aminte de un moment de-ăsta din categoria ”mai am numai doi neuroni care nu vorbesc unul cu altul”, pe care l-am trăit într-un iulie de demult, dinainte de a-l cunoaște pe omul meu. 

Pe vremea aia, când era lupul cățel și puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier (niciodată n-am priceput vorba asta cu puricele potcovit, închid paranteza), aveam 20-și-un-pic de ani și un prieten. Nu era genul ăla de relație în care să te vezi și peste ani de zile alături de respectivul, dar țineam la el și-i trecusem cu vederea niște chestiuni - pentru care de asemenea mi-a părut rău ulterior că nu l-am trăznit.

Eh, și-ntr-o seară ajung eu la el ca de obicei (nu locuiam împreună, nici nu se pusese problema vreodată), nu era acasă, în schimb fratele lui, care stătea în același apartament, era. 
- E plecat, mi-a comunicat sec. 
Dă-te-ncolo de Captain Obvious, mi-am zis, și l-am sunat pe împricinat.
De obicei răspundea și vorbeam ce aveam de vorbit, ca toată lumea botezată. În schimb în seara aia, ce să vezi, mi-a respins apelul și când am încercat din nou, își închisese telefonul. 

Mestecând mătrăgună, mă instalez comod și-ncep să macin în minte, pe sistemul ”vino repede acasă, frumosule, că te satur eu de noaptea iguanei”.
Asta a fost prima greșeală. Ar fi trebuit să plec acasă în momentul ăla, dar mi-am zis c-o fi, c-o păți. Haștag #omiedepumniîncap. 

Mai stau, mă mai învârt, mai încerc să-l sun. Telefonul tot închis. În camera lui, frate-su împușca diverși carcalaci într-un joc pe calculator și m-am dus să-ncerc să-l iscodesc. 
- Stai liniștită că e ok, mi-a zis respectivul, mânuind cu dibăcie un shotgun. 
Păi nu prea aveam îndoieli în privința asta, drept să spun. Alta era problema care mă ardea, dar mai mult n-am scos de la el. 

Între timp se întunecase. Am vorbit cu o prietenă care m-a încurajat să aștept ”să vezi ce-ți zice, poate există o explicație rezonabilă și care nu ne dă nouă prin minte”. 
Evident că exista una, a se vedea iguana de mai sus. 
La un moment dat m-a apucat plânsul, mai mult de nervi și de orgoliu făcut ferfeniță. 

Mangafaua a apărut pe la unu noaptea, senin și nevinovat ca un miel. Mi-a spus că a fost cu ”o amică” de care nu-l leagă nimic în sensul la care mă gândeam eu, că nu am de ce să-mi fac griji referitor la relația noastră și că a greșit închizându-și telefonul, dar că alte explicații nu vrea să dea. Și cu asta, basta. 

Griji nu-mi făceam, că tocmai devenise evident că nu am ce explicație rezonabilă să mai aștept, apropo de ce vorbisem mai devreme cu prietena. Din momentul ăla relația s-a dus inevitabil pe plută, era clar că nu mai există nimic din moment ce se alesese praful de orice formă de respect, iar peste vreo 3 săptămâni ne-am despărțit. 

De câte ori îmi aduc aminte de povestea asta îmi imaginez ce reacție ar fi avut prepeleacul dacă nu m-ar mai fi găsit când s-a întors, nici pe mine și nici bruma de obiecte personale pe care le aveam la el. 
Și tot de-atâtea ori îmi vine să-mi dau #încăomiedepumniîncap că n-am plecat acasă la mine în seara aia și n-am dărâmat încă de-atunci șandramaua. 

Aventurosul demers de achiziționare a două perii de toaletă

Pentru astăzi plănuisem o altă postare, însă mai poate aștepta, că țin musai să vă istorisesc cea mai recentă peripeție, anume aceea de-a înlocui niște acareturi în băi. 
(La plural, că din fericire avem două băi, ceea ce este unul dintre secretele unui mariaj fericit. N-o zic eu, Larry Hagman a zis-o, într-un interviu. Și cum ar spune el, boy howdy, chiar că avea dreptate 🤫).

Așa, deci să nu-mi uit vorba, spuneam de acareturi, respectiv capace noi și perii de toaletă. Ne-am dus la unul dintre magazinele de mobilă și obiecte sanitare din zonă - destul de mare și promițător de altfel, îl cunoșteam și de-a lungul timpului ne mai luaserăm diverse de aici. 

Ajungem la raionul respectiv, ne uităm pe acolo, alegem două perii, 26 de euro bucata. Cam scump, dar măcar par să fie ceva mai de calitate și nu e ca și cum am cumpăra așa ceva în fiecare săptămână, hai treacă de la noi. En avant spre capace! 🥳
Dar capacele nu se vedeau nicăieri. Ne-am tot frăsunit încolo și încoace, practic aveau tot ce-ți poți imagina că ar trebui să existe într-o baie, numai capace nu. 
Am căutat pe cineva să întrebăm, poate capacele se află într-un ungher accesibil numai cunoscătorilor, dar nu se vedea niciun angajat, iar birouașul de informații era singuratic și stingher. Coborâm la parter, aici aveau un birou de informații mai mare, unde o jună consilia de zor. Ne așteptăm rândul, întrebăm, ”noi nu avem capace”. 
Ăăăă? ”Trebuie să mergeți la magazinul cutare, ei au capace”.

De ce-ai avea orice altceva și capace nu? Din marile enigme ce rămâne-vor nedezlegate. În fine, mergem la casă cu periile în brațe. 
- Aveți card de client? 
- Nu, nu avem. 
- Doriți să vă faceți?
- Nu, mulțumim, suntem clienți mai degrabă ocazionali...
- Alles klar, zice tanti cu un aer ofuscat, și bate prețul: 90 de euro. 
Huh? N-am excelat niciodată la mate, dar tot nu-mi iese la socoteală. 
- Dacă nu aveți card de client, atât costă. 
(Un fel de ”in your face, bă!”). 
- Bine, atunci ne putem face card acum pe loc?
- Da, dar nu la mine, trebuie să vă duceți înapoi la informații. 

Mno. Hai înapoi la juna cea degrabă sfătuitoare. Stăm din nou la rând, ni se dă un cod QR cu formularul care trebuie completat, omul îl accesează, Internetul mai mult nu merge decât merge, ”avem Wi-Fi”, hai că l-a luat, ”cardul va veni pe mail”. 
Așteptăm, refresh. 
Vine un mail, nu era cardul, ci un mesaj de călduros bun-venit și o listare a nenumăratelor avantaje ce vor decurge în urma înțeleptei noastre decizii de-a ne face card. A se scuti. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al doilea mail, nu era cardul, ci invitația de-a ne abona la newsletter. Bâști. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al treilea mail, nu era cardul, ci un cod de reducere de 10%, drept răsplată pentru proaspătul card de client (pe care încă nu-l avem). ”Putem să-l folosim pentru perii”, ne-am zis, dar ne-am dezumflat rapid; era valabil numai pentru comenzile online. Meh. 
Și totuși, unde naiba e cardul ăla? 🧐

Ai zice c-am fi putut renunța, dar dac-am fi plecat fără perii, chiar c-am fi pierdut timpul până atunci absolut degeaba. Refresh. Ne ducem s-o întrebăm pe jună. 
- Ați primit 3 mailuri deja? Al patrulea o să fie cardul, întotdeauna vin alte 3 mailuri mai întâi. 

Logic, doar nu era să ți-l trimită din prima, tre' să treci testul răbdării. Am mormăit ceva despre faptul că pe eticheta de la raft nu scria nimic referitor la faptul că prețul ăla e valabil numai dacă ai card (mai ales că diferența nu era chiar neglijabilă). 
- Ba scrie pe etichetă, dar scrie mic, trebuia să vă uitați cu atenție. 
Evident că scria mic, ce interes ar avea magazinul să avertizeze clienții? Ajunși la casă, există o șansă considerabilă ca unii să nu mai aibă chef de daraverile pentru card și, nevrând să renunțe la produse pentru care poate au investit ceva timp ca să le aleagă, să plătească prețul întreg.
Nu și noi însă 💪.

A venit în fine cardul, ne-am dus la casă, 52 de euro, am înfrânt! 🎊

În magazinul celălalt am găsit și capace, am studiat circumspecți eticheta cu prețul (că Stan Pățitu' n-avea nici acolo card), însă nu era nicio diferență, așa că am încheiat periplul cu obiectivele atinse și epuizați de acest nou tur de shopping. 

Iar am fost la Paris, iar a fost frumos

”Nu rămân eu la ăștia, frate. Naiba o să fie-n stare să priceapă vreodată ceva din managementul vagoanelor de marfă. Ce-mi trebuie mie să-mi bat cuie-n cap? Îmi caut altceva, am destul timp la dispoziție până expiră perioada de probă ca să găsesc ceva ca lumea și pa”. 

Mâine se împlinesc 7 ani de când am zis că nu rămân. 
Ieri m-am întors de la Paris, unde a fost ca de obicei: epuizant și foarte, foarte mișto. 
Mă mai duc.
Am rămas.

Fotografia cu Turnul Eiffel e făcută pe terasa restaurantului unde am ieșit la cină în cadru extins. Cină la care am mâncat niște chestii „pour les connaisseurs”, cum ar fi de exemplu un sos decorat cu flori comestibile, pe care le contemplam cu un aer rococo și simțindu-ne din cale-afară de nerafinați și de peizani. 

Pe care le-am băut, vorba maestrului Mălăele.
Am participat și la un concurs de cultură generală, echipa în care-am nimerit ieșind pe locul al treilea. Onorabil, trebuie să spun, pentru că întrebările nu au fost deloc simple. 

(Off topic, cum ar veni: de pe terasă puteam vedea pe fereastră într-un apartament din clădirea aflată chiar în față. Erau diverse persoane tinere care se fâțâiau de colo-colo. Îmbrăcate în niște destul de aspectuoase costume ale lui Adam și ale Evei și fără absolut nicio inhibiție. V-aș putea spune ce comentarii s-au stârnit pe chestia asta, dar nu se face pentru-ca-să 🤫).

În seara următoare ne-am dus la un restaurant marocan. Cumva mult mai pe sufletul (și gustul) nostru, deși nici pe departe la fel de rafinat. 
Da' știți ce bun a fost puiul ăsta peizan, cu măsline și lămâie? 🫠

All in all, a fost foarte obositor și am un vraf de chestii de recuperat (că timp de 3 zile am tot defilat din meeting în prezentare și da capo), dar mă uit la poze, îmi aduc aminte de colegul care ne-a adus ieri dimineață croissante cu căpșuni, de colegul care-mi spune ”Mademoiselle” (și vorbește germană cu cel mai încântător accent franțuzesc 😍), de colegul care-a avut grijă să am cafea pe birou când m-am întors dintr-un meeting și de alte chestii drăguțe, și uit și de oboseală și de volumul de muncă și rămâne doar starea de bine. 

Așa încât, cu toate că de câteva luni traversez o perioadă extrem de încărcată și cred că între timp inclusiv burnout-ul se uită cruciș, sunt extrem de recunoscătoare că am ales să rămân. 

(Încă) o părere despre admiterea la liceu

Se scrie mult zilele astea despre examenele de Evaluare Națională și cel de Bacalaureat, prilej să-mi amintesc de experiențele mele din vremuri demuuuuult apuse (paranteză: una din glumele preferate la birou este că eu m-am născut când s-a descoperit focul. Le tot promit caznele iadului, dar nu reușesc să-i intimidez, închid paranteza 😀). 
Despre bacalaureat am povestit acum mulți ani și nu mi-am schimbat părerea că a fost un examen cinstit, de care-mi aduc aminte cu plăcere (chiar dacă nici în ziua de azi nu știu de ce mama naibii oi fi luat eu numai 7 și ceva la biologie, că mă verificasem apoi din manual și nu omisesem nimic. Să le fie-n ciorbă). 
Dar cu admiterea la liceu, ei bine... e altă treabă. 

Ca să nu fiu bănuită de subiectivism sau de clasica vulpe-care-nu-ajunge-la-struguri, spun din start că am luat examenul din prima, la clasa dorită. N-am avut note stelare, dar au fost mai mult decât suficiente ca să-mi ating obiectivul: 8,37 la română și 6,80 la matematică. 
(Vai mie, dacă aș da examenul azi, cu notele astea aș ajunge cel mult la un liceu din Coborâta de Vale 🫣).

Dacă m-ar întreba cineva ce țin minte de atunci, primul răspuns ar fi ”presiunea”. S-a pus o enormă presiune pe mine, atât din partea profesoarei de matematică (o nemernică despre care de asemenea am scris și, cum s-a dovedit, nu doar cu mine se purtase în felul ăla), cât și a familiei (în bună parte influențată de mai sus-menționata profesoară). 
”N-ai să faci, n-ai să iei, să zici mersi dacă ajungi la vreo profesională, degeaba am băgat atâtea meditații în fundul tău, discutăm noi după”, etc etc etc. 
(Ah, acel terorizant ”discutăm noi”. Ce rău îmi pare că după afișarea rezultatelor care mă declarau admisă la cel mai bun liceu din oraș n-am avut curaj să-ntreb cum rămâne cu discutatul ăla). 

Acum să ne înțelegem, notele mele de la admitere chiar nu au fost grozave. Dar: 
- la română aș fi putut mult mai mult, eram foarte bine pregătită, visam toate lecturile, completivele indirecte și subiectivele și orice vreți. Dar acolo emoțiile și-au spus cuvântul, eram înghețată de spaimă și ce-am greșit, strict pe emoții am greșit. 
- la matematică nu e nimic de comentat, ăla era nivelul meu real. Hai să zic, poate cel mult aș fi putut lua un 7,50, dacă aș fi avut un dram de glagorie în plus. Însă credeți-mă, am fost recunoscătoare până la Cer și înapoi pentru nota aia. 
Îmi aduc și azi aminte că, ieșind din sala de examen după proba la matematică, am trecut pe lângă un copil care era cu maică-sa și-i explica profesoarei lui cum rezolvase una dintre problemele de geometrie: ”... și aici am făcut prin asemănare...”.
Am înlemnit, eu nu făcusem prin nicio asemănare. Nici nu știu cum am ajuns acasă.

Și-acum ajung la ceea ce voiam să spun din capul locului. Adevărul este că am sentimente amestecate față de sistemul ăsta standard, cu aceleași probe de admitere pentru toți elevii. 
Personal, mi-aș dori un sistem în care materiile de examen să fie determinate de profilul dorit. Vrei la limbi străine? Poftim, dă examen de admitere la limba română și la engleză. Mate-fizică? Se înțelege de la sine. Biologie-chimie? La fel. Mai dificil ar fi la licee gen economic sau pedagogic, dar și acolo se pot găsi soluții mai puțin standardizate. 

Țin minte și-acum ce ne-a zis profesorul de matematică în clasa a IX-a: ”cel târziu la sfârșitul clasei a X-a, veți fi cu toții analfabeți la matematică”. Avea dreptate omul. Cine s-a mai preocupat de funcții bijective, matrice și logaritmi? Personal, am fost încântată să le uit. Mă străduiam să prestez de-un 5-6, de mai mult chiar n-aș fi fost în stare. 

Habar n-am dacă am dreptate și e foarte posibil să greșesc, dar cam așa gândesc eu. Evaluarea ar fi la fel de corectă și, poate, mai obiectivă (un copil care vrea să intre la o clasă de mate-fizică fluieră subiectele la care eu, de exemplu, cu mari strădanii am obținut o notă apropiată de 7; în contrapartidă, același copil se chinuie să învețe texte precum ”Neamul Șoimăreștilor”, ”La Vulturi!”, ”Sobieski și românii” și ce mai pritoceam noi în epoca 😀 aia). 

Cred, însă, că presiunea n-ar fi atât de mare dacă elevii s-ar putea pregăti raportat la vocația lor și la obiectivele pe care le urmăresc. Oricum în liceu se vor studia intensiv materiile în funcție de profilul ales, deci de ce n-ar fi în regulă să se dea și examen de admitere din ele? Noi într-a IX-a eram abrutizați, clasă de limbi străine și eram în plop cu engleza și franceza, pentru că - exact! - toată clasa a VIII-a învățaserăm numai la matematică și română. 

Dar în sfârșit, cum spuneam - se prea poate să greșesc. Între timp, le doresc toată bafta din lume tuturor copiilor - atât celor care încep mâine examenul de Bacalaureat, cât și celor care așteaptă cu sufletul la gură rezultatul la Evaluarea Națională 🍀🍀. 

46. I did it my way 🎉

Încă un pas spre Level 50, cum foarte mișto mi-a zis o prietenă. De reținut expresia asta, posibil să mă salveze de la un potențial midlife crisis la un moment dat 😀. 
La drept vorbind, aș fi crezut că o să mă confrunt astăzi cu treaba asta (dat fiind că sunt în a-doua-jumătate-către), dar constat că nu se întâmplă. Ba cumva chiar dimpotrivă, iar asta i-o datorez, în mod oarecum surprinzător, lui... Frank Sinatra. 

Ascultam zilele trecute una dintre melodiile mele preferate, ”My Way”. Și chiar dacă (e de sperat că 😁) nu e încă momentul să ”face the final curtain”, realizez că mă regăsesc mult în mesajul piesei. 

”I've lived a life that's full
I traveled each and every highway
And more, much more
I did it, I did it my way”.

Din toate punctele de vedere, mă aflu într-un loc bun. Mă simt binecuvântată, foarte norocoasă și foarte recunoscătoare. 

N-am urmat ”planurile familiei” care se făcuseră pentru mine, ba pe la 20-și-ceva de ani am scandalizat juma' de clan când mi-am luat propriile hotărâri de viață. Niște decenii mai târziu, aceste hotărâri se dovedesc în continuare corecte și-mi mulțumesc mereu mie însămi că am avut curajul să le iau. 
Mi s-au ”prezis” eșecuri pe toată linia, nu ești capabilă, nu poți și n-ai să fii în stare să. 
N-am dat greș. Sunt capabilă, pot și sunt în stare să.
Și de câte ori mi-e greu, mi-aduc aminte câte eșecuri mi s-au prezis și câți de ”nu ești în stare să” mi-am auzit. 
Și cum le-am contrazis pe toate astea. 
I did Ok, and I did it my way.

Ieri mi-am ascultat omul interpretând sonata ”Waldstein” de Beethoven, în cadrul unui recital. Simțeam că-mi iese inima din piept de drag, mândrie și recunoștință pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Astăzi mergem s-o ascultăm, pentru prima dată live, pe Martha Argerich, probabil cea mai mare pianistă contemporană.
Dar mai întâi ne oprim pentru masă la un restaurant grecesc unde-am mai fost de câteva ori și s-a dovedit la fel de bun de fiecare dată. 

Îmi doresc din tot sufletul un nou an bun și îngăduitor cu visele mele, în care să fim sănătoși, eu și toți cei dragi mie. Să mă regăsesc și să fiu mai bună cu mine, că merit. Cheers to me! 🥂

Un moment din albumul trecutei tinereți

”Cine-şi închipuie că se mai poate întoarce pe uliţele tinereţii e nebun”. 

Îmi venise în minte citatul ăsta azi-dimineață - este dintr-o nuvelă de Rodica Ojog-Brașoveanu. M-am pomenit întrebându-mă dacă aș vrea să-mi revăd marea dragoste din adolescență.

Astăzi se împlinesc 30 de ani de când mi-am luat rămas-bun, și-am continuat s-o fac în anii care au urmat, în amintiri și-n zecile de caiete ale jurnalului. Caiete din care nu mi-a mai rămas decât unul singur (aspect pe care-l regret acum, deși multe erau pline de amărăciune. Dar făceau parte din mine, erau martorii furtunilor prin și peste care trecusem și-mi pare rău că nu le-am păstrat). Tot e bine că mi-a rămas unul, pe care îl mai răsfoiesc uneori.
Doamne, cât de îndrăgostită eram 🙂. Era dragostea aceea inconfundabil de naivă a adolescenței, când ți se pare că viața se va sfârși fără el și dintr-o singură privire a lui te hrănești luni la rând. 

Ani de zile am sperat într-o revedere, pe care mi-am pictografiat-o în minte până în cele mai mici detalii. Transcriam în jurnal versuri de Veronica Micle, citate din ”Pe aripile vântului” și din romanele lui Balzac și lipeam flori presate. Stânjenei, că-mi aminteau de el. 

În retrospect mă consider norocoasă că am trăit povestea asta, chiar dacă atunci sufeream până la paroxism. Sau așa mi se părea mie, că-n adolescență toate micile drame capătă valențe de tragedie greacă 🤭. Dar inocența aceea, simplul fapt de a-l ști acolo, convingerea că ”într-o bună zi...”, toate astea m-au ajutat să țin drumul drept, într-o perioadă extrem de dificilă din viața mea. 

Vă dați seama ce impact a avut asupra mea filmul ”Undeva, cândva”? (Pe care sper că l-ați văzut, că veni vorba, iar dacă nu, vi-l recomand din răsputeri. Este o bijuterie). 

Revenind la citatul cu care începusem și la întrebarea de azi-dimineață, răspunsul meu este nu. Nu mi-aș mai dori să-l revăd, pentru că timpul n-a stat în loc pentru nimeni, iar el n-ar mai fi cel din amintirile mele. Nici eu din ale lui (presupunând că-și mai amintește de mine).

Și uneori, lucrurile trebuie să rămână acolo unde le este locul. În amintiri. Și într-un caiet vechi de zeci de ani, cu un stânjenel presat. 

”Lucifer” (2016-2021). Fermecător. Amuzant. Diabolic. Irezistibil

Spre deosebire, bunăoară, de cronica pe care am scris-o despre ”Mentalistul”, de data aceasta mi-e imposibil să promit că nu vor fi incluse spoilere. Povestea e de așa natură încât dacă ar fi să las afară orice spoiler, ar însemna să scriu doar un singur rând: ”Diavolul este absolut șarmant și colaborează cu poliția din Los Angeles în calitate de consultant”. Nu că ar fi ceva neadevărat în asta, dar, pentru numele tatălui Întunecimii Sale, ar fi totuși mult prea sumar 😀. 

Ceea ce vă pot promite însă este că, inclusiv în eventualitatea în care nu ați văzut serialul, spoilerele nu vor afecta în niciun caz plăcerea vizionării. Asta pentru că ”Lucifer” nu e un serial de tip ”whodunnit”, cum este ”Mentalistul”.

Este un serial în primul rând despre caractere (atât oameni, cât și ființe supranaturale), despre ineditul vieții, principii, prietenie și felul în care alegem să ne raportăm la provocări. O combinație de dramă supranaturală, comedie și intrigi polițiste. Și este extrem de bine scris, cu un umor atât de savuros, cum nu mi-aș fi imaginat că poate fi. 

Am cumpănit o vreme dacă să scriu asta, fiindcă e o afirmație cu multă greutate și n-am mai zis așa ceva niciodată, deși am văzut multe seriale deosebit de bune, cu personaje foarte bine construite. Dar acum că am terminat de vizionat serialul, pot spune (în premieră) că Lucifer este, de departe, cel mai complex și cel mai încântător personaj pe care l-am cunoscut vreodată. Jos pălăria în fața prestației lui Tom Ellis. 

Și credeți-mă, ”Hot as Hell” nu e doar o genială găselniță de marketing 😈🫠. 

Trecând la subiect, Lucifer Morningstar este așadar patronul unui club de noapte exclusivist din Los Angeles (deloc întâmplător, ”Orașul Îngerilor”) și, în urma unui concurs de împrejurări, ajunge să colaboreze cu poliția pentru soluționarea cazurilor de crimă. Ah, și dacă nu am zis asta cu subiect și predicat, este Diavolul. În carne și oase și, ocazional, și cu aripi. 

Despre el ca personaj se poate scrie un roman, pe care mulți l-ar găsi probabil surprinzător. Lucifer este, în primul rând, un demon cu principii foarte clare (și foarte sănătoase, aș adăuga). De exemplu, nu minte niciodată, pe nimeni și-n absolut nicio împrejurare. Chiar că nu e vina lui când, întrebat cine este, răspunde cu sinceritate că este diavolul și nimeni nu-l ia în serios 🤣. 
”He is the devil!”, se rățoiește un suspect, în sens metaforic. ”It is not as I have hidden the fact”, răspunde Lucifer perfect relaxat, servindu-se tacticos dintr-o pungă cu alune.

Apoi, el nu face rău gratuit, nu provoacă intrigi și nu seamănă zâzanie. Dimpotrivă: înainte de a pedepsi pe cineva, se asigură și se răs-asigură că persoana respectivă este într-adevăr vinovată, ca să nu riște să urgisească un nevinovat. Dacă vrei să-l enervezi, e de-ajuns să folosești o expresie gen ”dracu' l-a pus pe cutare să facă ce-a făcut”. E foarte posibil ca ochii să-i devină roșii, moment în care, ahem, ai dat de dracu'. Literally. 

În principiu, Lucifer are tot felul de probleme / dileme etice și spirituale foarte umane și, ca spectator, e imposibil să nu te fi confruntat la un moment dat cu măcar o parte dintre ele, pentru că sunt timeless și universal valabile. Uneori are moduri ciudate de a le gestiona, dar e o combinație de uman și supranatural în același timp, care-l face irezistibil. Asta cu atât mai mult cu cât actorul e deosebit de expresiv și un maestru al comunicării non-verbale. 

Pentru soluționarea cazurilor, Lucifer este implicat în cele mai multe dintre anchetele detectivei Chloe Decker. Fapt nu tocmai surprinzător, ajung să se îndrăgostească unul de celălalt, dar multă vreme va trece până când amândoi vor fi pregătiți să-și asume propriile sentimente. Între timp, tachinările sunt la ordinea zilei:
- I will never, ever sleep with you. The Hell freezes over first!, îl informează Chloe, botoasă.
La care Lucifer ridică o sprânceană și zice vesel:
- I can actually arrange that! 😁
(Spoiler: n-a înghețat 😂😂😂). 

În general, este foarte atent să nu facă vreun gest de natură să-i dezvăluie latura supranaturală, dar nu-i reușește întotdeauna. De exemplu, este împușcat în inimă și se ridică imediat de jos, bombănind ofensat că asta era o cămașă nouă. Alteori se teleportează în mai puțin de-o secundă, dintr-un colț al camerei în partea opusă. 
”One day, I will take your blood and find out what you really are”, îl amenință Chloe. ”The Devil, of course!”, răspunde Lucifer de bună credință. Cum ziceam, nu e vina lui că nu e crezut 🤭. 
Va veni, bineînțeles, și momentul în care toți vor cunoaște adevărul despre el, iar reacțiile... hai să spunem că unele dintre ele s-au dovedit a fi surprinzătoare. 

Dintre personajele telurice mai fac parte Dan (polițist și fostul soț al lui Chloe), Ella (expert legal) și Linda (psihoterapeut). Aceasta din urmă are un rol fabulos. Păi ce, e de colo să psihanalizezi - cu real succes, aș adăuga - cea mai mare parte din familia cerească și aproape toată familia originară? După asemenea experiență, pacienții umani trebuie să fie din cale-afară de plictisitori 😄. 

Exact, cea mai mare parte din familie. Că doar n-ați fi crezut că Lucifer bântuie pe Pământ de unul singur. Nu doar că-i vom cunoaște pe frații și surorile lui (destul de mulți, și cu excepția a vreo trei dintre ei, restul sunt niște loaze interesate doar de putere și privilegii); dar în poveste vor apărea personaje precum Cain, Abel, Eva, Adam, mama lui Lucifer și... Dumnezeu Însuși. Nu pot să n-o menționez și pe Mazikeen (Maze), prietenă foarte devotată a lui Lucifer și destul de iute la mânie. Cea mai arzătoare dorință a ei, cu atât mai surprinzătoare cu cât vine de la un demon, este aceea de-a avea un suflet. 

(Inițial alesesem o poză cu ea și Lucifer, dar parcă o și aud pufnind că nu poate să fie pusă și ea singură în valoare, fără ca Lucifer s-o tragă într-un con de umbră. Ok, ok, Maze, am prins ideea 🫡). 

Asemeni lui Lucifer, cele mai multe dintre făpturile cerești au probleme foarte umane (ok, cu excepția Lui Dumnezeu, cu toate că și El are momentele Lui de umanitate, ca de exemplu nu-i place cafeaua de la automat. Motiv pentru care a doua zi rezolvă problema și servește oaspeților o cafea excelentă. ”From Bolivia. I picked it up this morning” 😂). 
Cea mai mare provocare este atunci când Dumnezeu anunță că dorește să se pensioneze; lupta pentru supremație nu poate fi evitată. Aici este o intrigă pe care totuși nu vreau să o dezvălui, tocmai fiindcă este un element surprinzător, care ar lua mult din plăcerea momentului celor care văd serialul pentru prima dată. Și nu pot să nu menționez că m-aș fi așteptat la o aprofundare a diferențelor de ordin filozofic dintre Lucifer și Dumnezeu, dar probabil nu asta-și propuseseră scenariștii. 

Serialul a beneficiat de o scriitură senzațională și este o abundență de glume cu dublu înțeles și devil/God puns. Cu greu am selectat câteva, din ce-mi mai aduc aminte:

😀 Face cunoștință cu Chloe și se prezintă: ”Lucifer Morningstar”. 
- Oh. Is that a stage name or something?
- God given, I'm afraid.

😀 Un drogat pe stradă: 
- The end is near! Are you ready to meet your Maker?
Lucifer, binedispus că tocmai plecase onorabilul său tată înapoi în Rai: 
- I just got rid of Him, thank you!

😀 Lucifer aruncă o anvelopă în capul unui suspect care fugea. Ăla cade. Lucifer: ”see? He got tired”. 

😀 Un șofer de Bolt, siderat că Lucifer e mulțumesc-bine după ce tocmai îl împușcase:
- Hey, I shot you in the face!
- Right. And I gave you a terrible rating.

😀 Una din expresiile frecvente ale lui Lucifer este ”oh, my... Dad”, iar dacă folosește cineva expresia ”I swear to God”, dă ochii peste cap agasat: ”do we really have to bring my Father into this?”.

😀 La un moment dat se pune problema traducerii unui text din limba sumeriană și familia îi cere lui Lucifer să se ocupe. Habar n-am, zice el, întorcându-se ca să-și pună un whisky. 
- But you speak all the languages!
- Yeah, but I don't read all of them. Besides, I am better with tongues than with books.
(Cred și eu că ești, mangafao, am pufnit eu 😂). 

Finalul serialului este... foarte bun, practic nu cred că ar fi fost plauzibil oricare altul, dar în același timp e trist. Lucifer a schimbat din temelii scopul și menirea atât a iadului, cât și pe a sa proprie. A realizat că ceea ce-și dorește cu adevărat este să reformeze și să ajute, nu să pedepsească. 
A reușit, dar cu prețul unui sacrificiu atât de mare și de greu, încât m-a lăsat cu un nod în gât. Ceea ce nu mi se întâmplă mai niciodată când e vorba de ficțiune. Dar vă las să aflați voi înșivă despre ce este vorba.

Înainte de-a încheia acest foarte lung articol (pentru care vă prezint my humble apologies, cum ar spune Întunecimea Sa), vă recomand să urmăriți serialul, dacă nu ați făcut-o încă. Fie și numai pentru o doză de umor de foarte bună calitate. Ok, și pentru extraordinarul joc al lui Tom Ellis. Și pentru el cântând ”My Way” și ”I Dreamed A Dream”. Actorul a interpretat el însuși toate piesele din serial, mai puțin partea de pian. Și are o voce nepământean de frumoasă (pun very intended). Chiar nu puteam lăsa chestia asta nemenționată 🙃. 

Fugit irreparabile tempus

(Unde-i profa de latină din liceu să mă vadă. ”Don'șoara Greta, cu matale vorbesc! Care e forma substantivului filia în cazul ablativ plural?”. Îîîuuu 😬). 

Zilele astea voi termina serialul ”Lucifer” (de care am ”tras” ca să dureze mai mult, și ce-o să-i mai duc dorul! Abia aștept să-l despletim pe îndelete), iar până găsesc un alt serial de care să mă apuc gospodărește, revăd sporadic ”Saved by the Bell” (1989-1992). 
Și dacă nici ăsta nu e de natură să mă trimită într-o călătorie down to the memory lane, apăi nici că mai e vreunul 🙂. Atâta doar că m-a luat prin surprindere modul în care o face.

Fără doar și poate, a fost serialul adolescenței mele. Cam în aceeași perioadă rula și ”Beverly Hills 90210”, care nu m-a prins nici pe departe la fel de tare, deși nu-mi displăcea. 

”Saved by the Bell” a fost într-adevăr ceva aparte, fapt confirmat de atâtea și atâtea generații (deloc întâmplător, pe IMDB are nota 7.1, după mai bine de trei decenii de când s-a încheiat). Povestea, în esență simplă, a fost foarte bine pusă în scenă,  cu mult umor, dar și cu părți serioase, din care un adolescent aflat în deriva specifică vârstei avea cu siguranță ceva de învățat. 
 
Simplitatea, umorul și nota de autenticitate ți se lipeau de suflet și la 13-14 tot ce-mi doream era să merg la o școală precum Bayside High School și să fiu parte dintr-un astfel de grup de elevi, cu visele, bucuriile și dramele specifice adolescenței. Bonus: un director așa cum oricine și-ar fi dorit.
Dar mai ales, visul meu era să fiu prietena lui Zack. 

Am avut o perioadă când îmi plăceau blonzii (primul meu prieten a fost un blond, iar dacă rămânem la seriale, din ”Beverly Hills 90210” îmi plăcea de exemplu Steve) și idila dintre Zack și Kelly era visul meu suprem. Cred că am mai povestit eu cândva că pe vremea aia aveam o imaginație debordantă și visam cu ochii deschiși cum ar fi să corespondez cu Mark-Paul Gosselaar, el să vină în România pentru a ne cunoaște și să se îndrăgostească de mine. Da, știu cum sună chestia asta, însă reiterez că aveam 13 ani. 
”Să fim milostivi și să tragem perdeaua”, vorba lui Mark Twain. 

Ziceți și voi, poftim de rezistă când ai 13 ani... 🫠

 

În fine, de fapt voiam să spun altceva. Este natural ca atunci când revezi filme vechi, pe care le știi din urmă cu foarte mulți ani, să constați că ți s-au schimbat preferințele și, cu mintea de azi, foarte probabil nu ți-ar mai plăcea aceleași persoane. 

Ei bine, în privința lui Zack sunt constantă, în sensul că îmi place la fel de mult. Ce s-a schimbat însă e felul în care-mi place. Nu mă mai uit la el ca o adolescentă cu fluturi în stomac (la drept vorbind, asta ar fi chiar dubios), ci am un fel de... sentimente materne. Aoleu, aoleu 🫣. 

 

Serios, de unde-n urmă cu mai bine de trei decenii visam să se îndrăgostească de mine, astăzi am un pregnant sentiment de ”păi ce faci, măi, mămică, măi?” când îl văd în câte belele se bagă și câte încurcături combină. Aproape că mă înduioșez și-mi vine să-l dădăcesc și să-i spun să-și bage mințile în superbu-i cap.

N-am nicio concluzie, alta decât că îmbătrânesc 🙄.

Cărțile pe care le-aș uita numai pentru a le reciti iar și iar

Data de astăzi mi-a adus aminte de una dintre cele mai fascinante cărți ale adolescenței - ”Copiii căpitanului Grant”, de Jules Verne. Mai precis, de începutul mesajului din sticla încredințată oceanului: ”La 7 iunie 1862, corabia cu trei catarge, Britannia, din Glasgow s-a scufundat pe coastele Patagoniei în emisfera australă...”. 
Și dacă mi-am adus aminte de asta, mi-am adus aminte și de ideea mai veche de-a scrie despre cărțile pe care am regretat că le-am terminat (și, eventual, pe care mi-aș dori să le pot uita numai pentru bucuria de-a le putea savura încă o dată). 

Inițial avusesem în plan un top 3 și trei mențiuni onorabile. Dar mi-a fost imposibil să mă rezum la atât, așa încât, cu voia voastră, topul va include cinci cărți (trișez un pic: seriile vor fi considerate o carte per se. Ah, ce-mi place să fac reguli 😀). 

Începem, așadar, în ordine crescătoare. 

5️⃣ La egalitate, ”Cei trei mușchetari” și continuarea acesteia, ”După 20 de ani”. Aș fi putut include trilogia completă, dar ultima carte din serie (”Vicontele de Bragelonne”) mi s-a părut mult mai slabă decât primele două. 

4️⃣ Ciclul ”Fjällbacka”, de Camilla Läckberg. O serie Nordic Noir deosebit de bine scrisă, din care am citit până acum 11 volume. Cea de-a douăsprezecea carte a fost recent publicată și abia aștept să ajung să o citesc. 

🥉Trilogia ”Millennium”, de Stieg Larsson. Am povestit de mai multe ori despre ea, n-o să reiau. Este o capodoperă și pot spune că reprezintă excelența în materie de Nordic Noir. 

🥈 N-a fost deloc ușor de ales, dar medalia de argint îi revine seriei ”Harry Potter”. S-ar fi aflat cu siguranță pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, dacă n-aș fi citit cartea care, cred eu, ar merita să fie citită de absolut orice om din lumea asta. 

Înainte de a decerna medalia de aur avem, cum spuneam, și trei mențiuni onorabile. Ordinea acestora este aleatorie.

🟡 ”Nașul”, de Mario Puzo, după care s-a făcut celebrul film cu Marlon Brando și Al Pacino. E una dintre acele puține situații când nu mă pot decide dacă-mi place mai mult cartea sau filmul. 

🟠 ”Anna Karenina”, pe care am citit-o de două ori. Prima dată la 16 ani, când am fost fascinată. A doua oară pe la 20-și ceva, când mi-am dat seama că este una dintre acele cărți care pot defini dragostea pentru lectură.

🟣 Pentru cea din urmă mențiune avem, din nou, o poziție de egalitate: ”Îngeri și Demoni” și ”Inferno”, ambele de Dan Brown. Probabil nu mai au nevoie de nicio prezentare. Mă limitez la a spune doar că, dacă ”Inferno” ar fi fost publicată în 2020, mult fir de tors le-ar fi dat unora... 

🥇 Și-am ajuns și la medalia de aur, acordată de mine cărții ”Quo Vadis”, despre care am scris în urmă cu 8 ani. În ceea ce mă privește, este cartea supremă. Am detaliat atunci motivele pentru care cred că toată lumea ar trebui să o citească. Eu am citit-o de două ori și nu exclud să mă reîntâlnesc cu ea, la un moment dat. 

Revăd ceea ce am scris și-mi dau seama că nu am inclus nicio carte de Stephen King, ale cărui scrieri le devorez cu voluptate. Niciuna de Agatha Christie și niciuna de Jules Verne, deși de la el pornisem. Și nici atâtea altele, care cu siguranță ar fi meritat. Mi-ar trebui un top 50 și vreo sută de mențiuni onorabile. Cel puțin. 

”So many books, so little time”, după cum bine spunea Frank Zappa.