Zece greșeli care ne erodează sănătatea mintală (Robert Sapolsky)

Dacă tot e liber astăzi aici (și ieri am fost prea prinsă de Stephen King - nu-mi vine să cred că nu citisem încă ”Salem's Lot” 🫣), m-am gândit să scriu despre o serie de comportamente greșite care ne compromit sănătatea psihică, sintetizate de către unul dintre cei mai reputați neurocercetători din lume - Robert Sapolsky. De prisos să spun că mă regăsesc în majoritatea.

Poate că nu vă gândiți că pe unele dintre acestea probabil le faceți și voi, fără să realizați. Și iată cât de dăunătoare sunt de fapt și cum erodează din interior. 

1) Recapitulezi în minte, iar și iar, conversații care au avut loc deja. 
Cuvintele lui Sapolsky: ”cugeți la chestia aia ciudată pe care i-ai spus-o unui profesor în urmă cu 15 ani”. 
Creierul tău nu realizează faptul că această discuție nu are loc în prezent. Aceasta provoacă același ”spike” de cortizol ca și amenințarea inițială. Observă acest lucru. Identifică-l. Redirecționează-l.
Comentariu personal: mda, e o chestie pe care o fac frecvent. Și foarte rar în legătură cu momente plăcute.

2) Te îngrijorezi în legătură cu lucruri care nu au avut loc. 
Cuvintele lui Sapolsky: ”O zebră reacționează la prezența unui leu timp de 30 de secunde, apoi paște liniștită. Un om își face griji pentru un leu imaginar timp de 30 de ani”.
Când te surprinzi făcând așa ceva, întreabă-te: ”se întâmplă acest lucru chiar acum?”
Comentariu personal: pentru numele tatălui lui Lucifer, asta sunt eu! 🤦‍♀️

3) Răsfoirea știrilor.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Când citești ce se întâmplă în Ucraina sau în Bangladesh, se declanșează aceeași reacție de stres pe care o avem de 150 de milioane de ani și care a evoluat pentru a ne ajuta să scăpăm de prădători.”
Doar o singură știre pe zi. Același lucru este valabil și pentru rețelele sociale.
Comentariu personal: cu orice risc, mi-e imposibil să fac asta. Dacă sunt ocupată cu alte chestii, nu e nicio problemă, dar altminteri nu mă văd ținându-mă departe de știri o zi întreagă.

4) Consumul excesiv de conținut tragic sau violent.
Cuvintele lui Sapolsky: ”ființele umane sunt singurele care declanșează o reacție de stres completă doar uitându-se la un ecran sau citind un roman. Sistemul vostru nervos nu face diferența între ficțiune și realitate: în ambele cazuri, se produce o creștere bruscă a nivelului de cortizol. Analizați conținutul pe care îl consumați după ora 19:00”. 
Comentariu personal: aici tragem linie, rezon. Iubesc literatura polițistă și asta vine de multe ori cu tot felul de chestii agresive.

5) Încercarea de a controla ceea ce nu poți controla.
Sapolsky a demonstrat că atât lipsa controlului, cât și încercarea de a controla ceea ce nu poate fi controlat determină o creștere a nivelului de cortizol cronic. În orice caz, sistemul tău nervos rămâne în modul de supraviețuire.
Renunță la un lucru pe zi.
Comentariu personal: domnul tata lui Lucifer, când terminăm de disecat punctul 2, putem trece la ăsta, vă rog? Că și asta sunt eu. 

6) Neglijarea relațiilor sociale pe motiv că ești ”prea ocupat”.
Cercetările lui Sapolsky au arătat că lipsa sprijinului social este unul dintre cei cinci factori care agravează stresul și îl transformă în stres cronic. Babuinii cu legături puternice au prezentat niveluri mai scăzute de cortizol, o durată de viață mai lungă și un sistem imunitar mai puternic.
Planifică-ți relațiile sociale ca și cum ar fi o întâlnire.
Comentariu personal: aici nu sunt de acord. Nu știu exact ce fac babuinii, dar eu am fost dintotdeauna o persoană introvertită și mă simt foarte bine așa. Prea multă socializare îmi dă stări de anxietate. 

7) Amâni gestionarea stresului pentru weekend.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Stresul nu e ceva ce poți lăsa pe weekend. E ceva pentru care trebuie să-ți faci timp în fiecare zi.”
20 de minute pe zi sunt mai bune decât 3 ore sâmbăta. Programează-ți acest timp ca și cum ar fi o întâlnire.
Comentariu personal: eu mă stresez în fiecare zi, nu planific și nu fac discriminări 🤦‍♀️.

8) Te obligi să meditezi, chiar dacă nu-ți place deloc.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Dacă aș fi dedicat 20 de minute meditației, aș fi suferit deja un accident vascular cerebral în acest weekend. Asigură-te că este ceva ce-ți place cu adevărat.”
Dacă tehnica ta de combatere a stresului te stresează, atunci nu este cea potrivită.
Comentariu personal: am încercat meditația de nenumărate ori. Nu pot spune că era ceva stresant per se, dar cu siguranță nu era de natură să mă ajute. O simfonie de Beethoven dirijată de Zubin îmi asigură un șuvoi de endorfine, thank you very much 😍. 

9) Căutarea constantă a următoarei doze de dopamină.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Suntem specia care vrea mereu tot mai mult.”
Dopamina nu ține de recompensă, ci de anticipare. Ceea ce ne-a făcut să ne simțim minunat ieri ni se pare insuficient mâine.
Fii atent când simți nevoia acelei doze. Oprește-te.
Comentariu personal: asta e ceva necunoscut pentru mine, în sensul că n-am experimentat niciodată așa ceva. În schimb, subscriu din toată inima la chestiunea cu anticiparea. De multe ori, tindem să ne bucurăm mai mult vineri seara de weekendul care urmează, decât de weekend în sine. 

10) Petrecerea timpului în medii care te epuizează.
Cercetările lui Sapolsky asupra babuinilor demonstrează că babuinii cu rang inferior din grupuri instabile prezentau niveluri ridicate de cortizol și o durată de viață mai scurtă, chiar și atunci când erau bine hrăniți și în siguranță.
Mediile de lucru toxice au același efect asupra oamenilor. Analizează cine este persoana care te epuizează cel mai mult.
Comentariu personal: primul job din viața mea a fost cu siguranță cel mai toxic mediu posibil. Era efectiv încărcat de ură, invidie profesională și ranchiună. Dacă aș mai fi rămas mult acolo, realmente m-aș fi nimicit. 

Sursa (nu am renunțat la contul de Twitter, căruia după cum se vede refuz să-i spun X, pentru că urmăresc niște oameni din diferite domenii, care scriu excelent și nu publică decât acolo).

Salată de weekend (70)

Aș fi fost tentată să cred că a trecut mult mai mult timp de la precedenta salată, dar nu sunt decât 5 luni. Poate de unde anul ăsta mi se pare interminabil. 

😵‍💫 La serviciu am o perioadă cumplit de grea. La drept vorbind, nu-mi amintesc de când n-a mai fost atât de greu și de când n-am mai avut senzația aia de ”da-m-aș cu capul de pereți să mă dau”. Enorm de mult de lucru, clienți isterici, deadline-uri nerealiste, presiune, dacă mai auzim o dată ”please update aia și ailaltă” o să ne-apuce damblaua și când unul dintre noi deschide o fereastră ca să aerisească, strigăm la el preventiv ”nu sări!”. 
Ca și cum nu aș avea destule, azi am petrecut 45 de minute la telefon cu un sonat - metaforic vorbind, să presupunem că era convins că zăpada este mov. 
Discuția a decurs cam așa: 
- Nu înțeleg de ce-mi spuneți că zăpada este albă, când eu știu foarte bine că este mov.
- Zăpada este albă din motivele cutare și cutare.
- Afirmația dumneavoastră este eronată. Mie nu trebuie să-mi demonstreze nimeni că zăpada nu este mov. 
- Zăpada nu este mov din motivele ics și igrec.
(”Fapt de care ți-ai da și tu seama, dacă n-ai fi prost cu clopot” 🤨). 
- Vă cer să-mi demonstrați că zăpada este albă.
- Poftiți argumente: unu, doi, trei. 
- Argumentele dumneavoastră nu sunt valabile, pentru că zăpada este mov. 
🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯
Patruzeci și cinci de minute. 

😷 Vin după o perioadă stresantă și mă resimt. Fix acum două săptămâni, tata a fost operat pe cord. Este bine, slavă Domnului. N-am prea vorbit despre asta, poate de unde tind în general să țin în mine. Dar parcă abia acum simt cum începe să se scurgă tensiunea acumulată. 

😏 Una scurtă de la birou, de ieri: 
- Thanks a lot, Greta, you are a diamond! 
- Ha. Is she so old? 
Haștag #PoftimSituație 🧐.

😍 Mă apropii de ultimul sezon din ”Lucifer”. Aș spune că abia aștept să povestim despre el, dar în același timp nu mă grăbesc deloc să-l termin. Superbă idee, genial scenariu, râd cu gura până la urechi, iar actorul e sexy balamuc. 
În paralel revăd ”Saved by the Bell” și am sentimente amestecate. Cred că trebuie să mă despletesc pe subiect într-o postare separată 😀.

Miraje la suprapreț

Astăzi vorbim despre o temă pe care n-aș fi avut de gând să o abordez, însă feed-ul meu de Facebook este realmente invadat de câteva săptămâni și m-a stârnit să mă exprim. Sunt peste tot, oricât le-aș bloca și ascunde postările, reapar după câteva ore alte și alte persoane cu același refren. Am sentimentul că voi da peste ele inclusiv în ceașca de cafea. 

Nu este vorba despre martorii lui Iehova, cu toate că așa ar putea părea (ăia sunt aproape inofensivi, prin comparație), ci despre vânzătoarele de uleiuri esențiale. 

Am stat să mă gândesc puțin cum voi structura textul și aș începe cu un disclaimer: eu nu resping aprioric produsele astea și nici nu susțin că sunt complet inutile. Ca odorizante de cameră, pentru masaj sau eventual ca adjuvante într-un tratament alopat (după discuția cu medicul și confirmarea acestuia). 
Trag linie însă, una groasă și roșie, atunci când vine vorba despre copii și despre ignorarea completă a tuturor recomandărilor medicale.

Pe fondul aglomerării pieței (sunt tot mai multe vânzătoare atinse de revelație 🙄, care se luptă să găsească mușterii), agresivitatea este în creștere. Se postează foarte mult, din ce în ce mai persuasiv și cu argumente din ce în ce mai ridicole. 

⚠️ Primul semnal de alarmă este precizarea, foarte des repetată, că ele ”nu dau sfaturi medicale”, ceea ce reprezintă acoperirea perfectă, în cazul în care s-ar întâmpla o nenorocire și ar fi trase la răspundere de către autorități. (Mă hazardez să spun că nu le paște niciun pericol în România, din motivele binecunoscute...).

Se contrazic singure la fiecare pas, iar cea mai clară dovadă este faptul că, indiferent ce problemă li se expune, te sfătuiesc cu ardoare (mă rog, te ”îndrumă”, ne dădurăm naibii cu eufemismele astea 😒) să nu care cumva să te adresezi vreunui cadru medical. Nici măcar la farmacie să nu te duci, că ”sunt mână în mână”. Păi dacă ”nu duce la doctor copilul cu otită și picură-i în ureche ulei de ciuboțica cucului virgin” nu e recomandare medicală, atunci ce e? Vorba Rodicăi Ojog-Brașoveanu, baclava? 
Dacă te arăți recalcitrant la prețioasele recomandări de-a ignora sfaturile medicale, doamnele ”uleioase” (cum își spun ele, cu multă mândrie) își ies degrabă din calmul lor diafan:

(Să trecem peste ortografia lamentabilă. Nu e un fenomen izolat, dar nu despre asta e articolul de astăzi. Că veni vorba, nu știu cum se face, dar foarte multe dintre vânzătoarele de uleiuri își fac un titlu de glorie din faptul că n-au trecut pe la școală decât pentru a avea de unde se întoarce acasă. Închid paranteza). 

🛑 Toate declară că au aruncat orice medicament din casă și se strofoacă din răsputeri să convingă oamenii să nu se ducă la controale preventive. Niciodată, absolut niciodată, nu care cumva să.

Presupunând că nu sunt cu desăvârșire duse cu sorcova, motivul lor este cât se poate de transparent: dacă te duci la un control preventiv și descoperi o afecțiune în stadiu incipient, e foarte posibil s-o tratezi medical și să nu mai ai nevoie să cumperi lunar uleiuri de sute de euro (asta nu e o exagerare, apropo. O dată intrat în malaxor, greu mai ieși de acolo. Sistemul e conceput de așa manieră încât te obligă să cumperi în fiecare lună, ca să nu pierzi punctele acumulate și să beneficiezi de ceea ce crezi tu că sunt cadouri. Nu sunt: le-ai plătit deja, în comenzile de sute de euro date). 
”Ce previne controlul medical? Previne un rahat, asta previne”, se revoltase o pițifleașcă ofuscată, dovedind fie că nu pricepe diferența dintre ”stadiu incipient” și ”stadiu avansat”, fie că nu-i pasă și vrea doar să vândă cu orice preț. Personal, înclin spre a doua variantă. 

O alta care demonizează controalele preventive e de acord că trebuie mers la spital pentru ”urgențe”, dar omite felul în care se poate ajunge la urgențele respective: din hipertensiune ”tratată” cu uleiuri, de exemplu. Da, mi-au defilat prin feed inclusiv recomandări de astea: ”nu vă mai intoxicați cu pastile, tensiunea se poate scădea natural cu uleiuri”, recomandări invariabil urmate de ”scrie-mi în privat”. 

Nici nu mai discut despre ”AVC-ul ăla grav” (în baza a ce stabilești tu dacă e ”ăla grav” sau nu, cucoană?!!) sau ”creștere tumorală care pune în pericol viața” (dacă o descopereai la un control preventiv când era de dimensiuni reduse nu mai punea viața în pericol), că mă apucă și dracii...

Ăsta mi se pare unul dintre cele mai mari ”red flags”: felul în care se străduiesc, din răsputeri și depășind de mii de ori limita ridicolului, să convingă oamenii să nu calce în vreun cabinet medical.

🤯 Au un răspuns și pentru inevitabila întrebare: ”și dacă murim pentru că nu ne-am dus la doctor?”. Senine și netulburate, susțin la unison că ”mori când ți-e scris” și cu asta basta. Țac-pac au rezolvat problema, ia de comandă un ulei pentru anxietate și nu mai pune întrebări dubioase. 

E clar, da? Medicamentele te pot omorî mai repede, dar e absolut OK să renunți la ele și să consumi numai uleiuri. Citisem la un moment dat pe una ”argumentând” că mai bine trăiești 50 de ani fără medicamente, decât 80 de ani cu medicamente. S-ar putea crede că până și absurdul își are limitele lui, dar multă lume o aproba și-i spunea că e minunată 😵‍💫.

🤥 Oarecum pe același palier cu primul exemplu (cel cu ”nu dau sfaturi medicale”), vânzătoarele au grijă să-și acopere spatele pentru eventualitatea (de care sunt și ele pe deplin conștiente, că de n-ar fi, n-ar scrie asta) ca licorile pe care le vând să eșueze. 

Desigur, dacă lucrurile nu merg bine, invariabil este numai vina persoanei care le-a folosit. Cineva relata experiența unei doamne, care cumpărase mai multe uleiuri și le folosise conștiincioasă, dar nu dăduseră niciun rezultat (boala i se agravase, fiindcă renunțase complet la medicația alopată), așa că i-a scris îndrumătoarei sale. Adică celei care făcuse comisioane din comenzile date de doamna respectivă. Reacția ăleia a fost că a certat-o că dacă uleiurile nu au funcționat, e pentru că nu le-a folosit ”cum trebuie”, a trimis-o să vizioneze câteva zeci de ”tutoriale” video și a bruftuluit-o că ”așteaptă mură-n gură”. 
Păi chiar așa, ce-s pretențiile astea la rezultate, în loc să umpli în liniște buzunarele îndrumătoarei?

😱 Vorbind de recomandări, unele dintre ele sunt strigătoare la cer. Ți se spune că, dacă vrei să vezi efecte pozitive, trebuie să consumi 50 de picături pe zi 😳. Inclusiv să le bei, în capsule (nici nu vreau să-mi închipui ce face asta pentru stomac, ficat sau rinichi). 
Ideea e să termini naibii mai repede sticluțele alea, că dacă durează prea mult nu mai fac doamnele vânzătoare comision și iar le vezi ieșindu-și din calmul diafan. 

🔺Ultima idee, că (previzibil) mi-a ieșit din nou un articol kilometric: este realmente înspăimântător cât de multă lume crede toate poveștile astea. Întrerup tratamentele medicale, nu duc copiii la doctor, îi ung cu uleiuri, le dau să le bea în capsule, difuzează ad nauseam. Se relatează și experiențe nefericite (comentarii care, deloc întâmplător, de obicei tind să dispară foarte repede), însă în dinamica generală acestea sunt, din nefericire, irelevante. 
Toate ingredientele manipulării sunt acolo - ”nu ai nevoie de studii medicale, ci doar de o minte deschisă”, ”informare, învățătură, cunoaștere”, ”susține corpul natural și cu blândețe”, ”mergi la sursă”, ”eu nu spun să faceți ca mine, DAR...”, ”descoperirea mi-a schimbat întreaga viață și vreau să ajut și alți oameni”. Însă, cum zice un proverb, nimeni nu e mai orb decât cel care nu vrea să vadă.

Am ales să închei cu un screenshot al uneia care-și pusese Facebook-ul în cap după ce povestise că-și tratează copilul suferind de tuse convulsivă numai cu uleiuri. Mai multe persoane i-au promis o sesizare la Protecția Copilului, așa că între timp a șters tot. 

Dar înainte să șteargă, a scris asta:

Obrăznicia asta cristalizează perfect motivația vânzătoarei respective (fapt de care și-o fi dat și ea seama, sau i-o fi atras cineva atenția că se face de mândră minune). Nu sănătatea oamenilor o arde pe ea, ci să-i fie solicitat ”conținutul”. 

Convingerea mea este că toate vânzătoarele astea caută sfatul medicului la o adică, dar n-au niciun interes s-o spună. Nu ar folosi cu nimic demersului lor de a vinde, aspect de care sunt efectiv obsedate. 

Perspicacitatea lui Pălămidă

Nu știu ce-mi veni cu Pălămidă, sincer vă spun. Singurul pe care-l ”cunosc” e cel din sceneta cu Puiu Călinescu, iar personajul de care vorbim azi nu are absolut nimic în comun cu mai sus-menționatul. Dar gândul s-a insinuat și nici că s-a mai dat dus.

Așadar, discuția este despre un personaj din proximitatea plantației unde prestez și cu care personal nu am de-a face foarte frecvent. Din fericire, aș zice. Însă trebuie să recunosc că se poate mult, mult mai rău decât respectivul. 
Spun asta pentru că-n cea mai mare parte a timpului, Pălămidă e inofensiv. 
Când nu e inofensiv, e inutil. 
Când nu e nici inofensiv și nici inutil, e enervant. 
Rar de tot, e util. Chestiunea e de obicei întâmpinată cu sprâncene ridicate a mirare. 
Și uneori, e amuzant. Mai ales atunci când nu-și propune să fie 😀. 

Ca de pildă, o experiență relativ recentă. Avusesem câteva zile libere și-mi pusesem un out-of-office în care menționam când revin și inclusesem o adresă de mail la care să fie trimise mailurile până mă întorc. Așa procedăm cu toții de fiecare dată când lipsim planificat (concediu, călătorie de serviciu sau training). E o adresă de mail creată special în scop de backup, clienții sunt redistribuiți în prealabil, fiecare știe ce are de făcut și treaba funcționează. 

Mă rog, dacă nu te cheamă Pălămidă. Care Pălămidă mi-a scris un mail și i s-a returnat mesajul de out-of-office. 
Poate vă gândiți că nu l-a citit. Ba da, însă ori n-a trecut de primele cuvinte, ori nu le-a procesat.

Cronologia a fost cam așa: 

Primul mail: ”Dragă Greta, spanac pe băț, draci pictați și purici încolonați”. 

Al doilea mail (la câteva minute după primul): ”Dragă Greta, văd că nu ești prezentă. Cum se procedează cu backup-ul în lipsa ta?”
🥸🤯😵‍💫😵

Al treilea mail (mă întorsesem între timp, rezolvasem chestiunea pentru care-mi scrisese, îi răspunsesem și la primul mail. La al doilea nu, că văzuse că nu eram prezentă 🤣): ”Dragă Greta, ți-am scris săptămâna trecută, dar am văzut că nu erai”.

Ori a căzut Pălămidă în găleata cu perspicacitate, ori nu. Le vede omu' ceva de speriat, nu așa oricum. Tot e bine că nu s-a plâns că nu i-am răspuns la al doilea mail, ceea ce probabil ar fi fost ceva gen ”Dragă Pălămidă, felicitări, ai văzut că sunt absentă!” 🙄. 

O seară pentru inimă ❤️

În fiecare dintre ultimele zile am vrut să mă aștern să scriu despre concertul de duminica trecută, dar ceva m-a reținut. Nu știu prea bine ce, poate am vrut să las trăirile și emoțiile serii să se decanteze. Sau să-mi ordonez gândurile. 
Sau poate pur și simplu am amânat s-o fac pentru că știu că este foarte posibil ca asta să fi fost ultima dată când l-am văzut pe Zubin în spațiu și timp real. 

A spune că eram emoționată ar fi prea puțin. Având încă în minte concertele anterioare pe care le anulase, până duminică spre prânz n-am avut curaj să mă bucur pe deplin. Abia când am ajuns la Opera din Berlin, am crezut cu adevărat. 

Ne aflam pentru prima dată aici (concertele la care mergem au loc de obicei la Filarmonică). Interiorul este decorat simplu, dar foarte elegant și se vede că este o clădire veche - a fost inaugurată în 1742, așadar are 284 de ani. 
Sala este mică, dar impresionantă și, în același timp, are un quelque chose intim, care te face să te simți foarte confortabil. 

După ce ne-am ocupat locurile mi-am rotit privirile prin sală căutând-o, ca de obicei, pe doamna Mehta 🙂 și-am reperat-o de îndată. Numai că, privind-o, nu mi-a venit să cred văzând cine tocmai intrase, salutând-o și ocupându-și locul, la numai câteva scaune distanță de ea: cancelarul Germaniei, Friedrich Merz.

Primul din stânga jos: Friedrich Merz

De asemenea, în public s-au aflat inclusiv dirijorii Daniel Barenboim și Christian Thielemann. Era o seară de sărbătoare și veniseră să-și celebreze prietenul și colegul 😊. 

După ce orchestra și-a ocupat locurile ni s-a adus la cunoștință că, la solicitarea lui Zubin, repertoriul serii a fost parțial modificat - în loc de Simfonia I de Mahler, cum fusese plănuit inițial, urma să ascultăm Simfonia a VII-a de Beethoven. Cealaltă piesă din program se păstrase - Simfonia nr. 40 de Mozart. 
Se subînțelegea motivul acestei ajustări - compozițiile lui Mahler sunt lungi, complicate și deosebit de solicitante inclusiv din punct de vedere fizic. În contrapartidă, o simfonie de Beethoven este în general mai abordabilă, mai puțin obositoare și de durată mai scurtă. 
Mărturisesc faptul că, deși evident că îmi părea rău de situație, m-a bucurat schimbarea. Simfoniile lui Beethoven sunt, fără excepție, superbe, le cunosc și e mereu o bucurie să le ascult; iar din punct de vedere psihic nu mă simțeam neapărat în formă pentru o audiție a lui Mahler. 

Revederea lui Zubin m-a bucurat enorm și, în același timp, mi-a frânt inima. Anii l-au ajuns din urmă. Este, în continuare, la fel de olimpian și grandios ca întotdeauna. Însă ceea ce spuneam într-un articol de-acum câteva luni, respectiv că ”se stinge lumina”, mi s-a reconfirmat.

M-am bucurat să ascult cele două lucrări de Mozart și Beethoven, dar, pentru prima dată, seara aceasta nu a fost despre muzică. A fost despre Zubin și numai despre el. Am convingerea că toți cei prezenți în sală erau de aceeași părere. Probabil că ar fi putut dirija inclusiv ”Melc, melc codobelc” și tot ar fi fost aplaudat în picioare minute în șir.

La pauză nu am rezistat ispitei de-a o saluta, din nou, pe soția lui (deși mai făcusem asta și-n urmă cu trei ani 🙂). Am regăsit-o la fel de amabilă, caldă, prietenoasă și emanând bunătate. Ultimii ani par însă a-și fi luat tributul și în ceea ce o privește pe ea. 

L-am privit pe tot parcursul concertului, umplându-mi sufletul de energia lui bună. După ce și-a luat locul la pupitru, o parte din ani au zburat lăsând loc măreției de altădată. Regăseam stilul lui caracteristic, expresiv și binecunoscut, care pare cumva foarte echilibrat, cu mișcări centrate pe axa corpului. Și chiar dacă gesturile erau mai lente și mai economicoase, intrările erau la fel de precise și neezitante. 

Am ieșit din sală cu un nod în gât și aproape în pragul lacrimilor. ”Nu știu dacă a fost o celebrare sau un cântec de lebădă”, i-am spus omului meu. ”În primul rând a fost ceva ce lui cu siguranță i-a făcut plăcere. Și-n același timp a fost un dar al lui, pentru noi”. 
Cred că are dreptate. Asta mi-a adus aminte de primul concert al lui Zubin la care am fost, în urmă cu 21 de ani (la Festivalul ”George Enescu” din 2005). Unul dintre cele două bisuri fusese un dans de Dvořák. ”Pentru inimă”, ne-a spus Zubin atunci. 
Așa am simțit și eu a fi fost această seară. Pentru inimă. A noastră, a lui ❤️.

Întorc și acum pe toate părțile experiența din urmă cu o săptămână. Dacă a fost sau nu cea din urmă oară, asta rămâne de văzut. Eu sper că n-a fost. Și am încredere să iau bilete pentru următorul concert. 

Retrospectivă aniversară a întâlnirilor mele muzicale cu Zubin Mehta ❤️

Oare ce-aș putea să scriu despre el în ziua în care împlinește 90 de ani, mă tot întrebam de la o vreme încoace. Au trecut trei ani de când nu l-am mai văzut în spațiu și timp real. Concerte și stagiuni anulate din motive de sănătate, nesincronizare. Fiecare anulare mi-a trimis un ghiont dureros în suflet. Dar, în același timp, fiecare anulare mi-a adus aminte și cât de norocoasă sunt. Până acum, am fost la 16 concerte dirijate de Zubin. 16 experiențe de-o frumusețe greu de pus în cuvinte, care mi-au adus o imensă bucurie, mi-au îmbogățit și, în bună măsură, mi-au vindecat sufletul. 

”Mehta are acel ceva ce nu poate fi descris”, mi-a spus cândva o doamnă care este profesoară de flaut, iar “acel ceva” este o comoară pe care am avut privilegiul să o împărtășesc de 16 ori.

Astfel încât astăzi, de ziua lui, m-am gândit că aș putea să-l sărbătoresc scriind exact despre asta, respectiv să trec în revistă cele 16 întâlniri ale mele cu Zubin 🙂. Iar aici nu includ decât întânirile de ordin muzical, nu și cele două scurte, dar pentru mine de neprețuit, întrevederi reale, când am schimbat câteva cuvinte ❤️. 

Prima dată l-am văzut pe Zubin în 2005, la Festivalul ”George Enescu”, dirijând orchestra Filarmonicii Israeliene. A fost și prima dată când am ascultat Mahler (Simfonia a VI-a ”Tragica”), un moment existențial pentru mine. În acea seară de septembrie, ceva s-a schimbat în sufletul meu pentru totdeauna. După concert, am scris:

”Ies din sală și sunt într-o stare de transă... nu-mi găsesc locul, oare ce mi-aș dori acum? Un posibil răspuns ar fi "nimic... am totul", pentru că nu îmi imaginez cum sau ce mi-aș mai putea dori în aceste clipe. Trăiri pentru care sunt recunoscătoare și pe care nu știu dacă  le voi mai întâlni cândva... Încercând, destul de empiric, să rezum ceea ce simt, aș formula o singură întrebare: "Cum să mai fii același după o asemenea experiență?".

Nu știam atunci, însă, din fericire, seara aceea n-a fost decât începutul 🙂. Aveam să-l mai revăd de multe ori și să regăsesc din nou și din nou acea stare de grație în anii ce urmau să vină, chiar dacă a trecut mult timp până la următoarea întâlnire. Dar nu mă înșelasem spunându-mi că nu mai eram aceeași. Cel dintâi concert dirijat de Zubin, intensitatea, dramatismul și măiestria interpretării, bagheta lui, toate acestea m-au redefinit. În cel mai frumos sens posibil.
Numai două zile mai târziu aveam să-l revăd, tot în cadrul  Festivalului ”George Enescu”, de data aceasta cu gigantica Simfonie a IX-a de Beethoven. Am simțit atunci că ”Odă Bucuriei” a fost compusă și pentru mine 😊.

Au trecut anii. Mulți... 

Filarmonica din München, februarie 2013. Simțeam cum îmi tremură stomacul de emoție și de bucuria regăsirii. Tot o seară de Mahler, de data aceasta cu Simfonia a II-a ”Învierea”. Nici că s-ar fi putut nimeri o alegere mai potrivită. Nu mi-am putut lua ochii de la el pe durata întregului concert, simțind cum ceva din mine s-a trezit din nou la viață. 
În cronica scrisă după două zile, consemnam: ”Sunt copleșită nu atât de spiritul lui Mahler, cât mai ales de prezența omului care-i călăuzește muzica. Îi recunosc anumite mișcări și gesturi pe care le-am mai văzut de-atâtea ori în concertele sale, urmărite pe DVD-uri și YouTube. Mă simt ca și cum m-aș fi reîntâlnit cu un vechi și foarte drag prieten. Nu îndrăznesc să-mi descleștez mâinile, am sentimentul că aș pierde ceva din legătura care, simt, s-a format între mine și pupitrul dirijorului”. 

N-am mai lăsat să treacă atât de mult timp și în iulie 2013 m-am întors la München, unde l-am văzut dirijând monumentalul Recviem al lui Giuseppe Verdi. ”Nu mai exista nimic în afara dirijorului ale cărui mişcări le urmăream ca hipnotizată şi a muzicii care îmi invada sufletul şi mintea”, am scris ulterior.

Anul următor a adus cea dintâi întâlnire a mea cu orchestra Filarmonicii din Berlin. În aprilie 2014 l-am regăsit pe Zubin la Baden Baden, într-o seară cu ”Imperialul” lui Beethoven și un poem simfonic de Richard Strauss. Îmi fusese dor de el și în articolul dedicat am scris: ”Extraordinarul sentiment de anticipaţie şi freamătul care-mi face inima să bată mai tare şi-mi dă fluturaşi în stomac, pe care le am în scurtul interval de timp dintre momentul în care se face acordajul şi cel al apariţiei dirijorului, nu se pot compara cu nimic. Cred că acela este gustul fericirii”. 

Aveam dreptate: cu adevărat, acela era gustul fericirii. Câteva luni mai târziu, în octombrie 2014, am revenit la München pentru un concert cu repertoriu integral de Schubert, un compozitor care până atunci îmi fusese aproape necunoscut. Însă nu era prima dată când Zubin îmi deschidea noi lumi. 
”Am trăit o revelaţie, cum nu de multe ori mi s-a mai întâmplat. Neobişnuit de lungă pentru o simfonie - are 55 de minute - lucrarea m-a purtat printr-o varietate de stări sufleteşti. Muzica este când vulcanică şi intensă, când lentă şi mângâietoare, iar alternanţa aceasta reprezintă unul dintre elementele inovatoare aduse de Schubert. Mi-a plăcut şi m-a făcut să-mi doresc nu numai s-o reascult, ci şi să mă familiarizez cu muzica lui Franz Schubert, pe care până acum n-am ascultat-o (exceptând uvertura "Rosamunde")”, am notat eu în cronica de după câteva zile. 

Una dintre cele mai mari fericiri ale vieții mele a fost aceea de-a fi prezentă la Concertul de Anul Nou de la Viena ❤️ dirijat (pentru cea de-a cincea oară) de Zubin. A fost cu adevărat un moment pentru o viață, o experiență inegalabilă și irepetabilă. ”Momentele "Dunărea Albastră" şi "Radetzky March" au fost divine”, scriam eu ulterior. ”Îmi aduceam aminte de numeroasele dăţi când mă gândeam că, într-o bună zi, voi audia acest concert din sală, şi nu doar de la televizor... Aplaudând ritmic la indicaţiile dirijorale, îmi simţeam obrajii arzând de fericire”. 

În mai 2015 l-am regăsit pe Zubin la München într-un concert cu Brahms și simfonia a VI-a ”Patetica” de Tchaikovsky. Chiar dacă nu mai erau aceleași trăiri ca la Viena, fiindcă nici n-ar mai fi putut să fie, fericirea de a-l revedea a fost la fel de mare, ceea ce am și scris: ”Vor fi mereu emoții, fluturi în stomac, freamăt sufletesc și savuroasă nerăbdare în scurtul moment dintre acordaj și intrarea dirijorului pe scenă. Și vor fi mereu duioșie și drag de omul care mi-a dăruit unele dintre cele mai fericite clipe din viața mea”. 

La Berlin, în septembrie 2015, am avut surpriza de a găsi un Mahler cu totul diferit față de ceea ce cunoscusem până atunci. 

Simfonia a IX-a este, constatam eu, ”o lucrare neașteptat de caldă, de insinuantă, de îmbietoare spre reflecție și de liniștitoare”, iar finalul a fost copleșitor: ”(...) sala a încremenit, uitând să respire. Pianissimo. Zubin a închis ochii, mâna dreaptă e suspendată în aer, bagheta abia dacă adie. Lent, foarte lent. Se lasă liniștea. O liniște desăvârșită, pe care nimeni nu îndrăznește s-o fisureze. Își împreunează mâinile, ducându-le la frunte într-un gest care-i este specific, apoi ridică privirea și zâmbește. E atât de maiestuos, încât aș simți nevoia să mă înclin în fața lui. După încă o secundă de neîncrezătoare liniște, parcă venindu-i greu să se desprindă din starea indusă de meditația din final, sala izbucnește. Aplauze, urale, da capo”. 

De departe cel mai răscolitor concert a fost cel din martie 2016, din nou la München. Printr-o stranie coincidență, din repertoriu a făcut parte Recviemul de Mozart. O misă funebră, interpretată în ziua în care a avut loc atacul terorist de la Bruxelles.
A fost teribil, țin minte și acum starea de încordare. Zubin a ținut un mic discurs și ne-a rugat ca la sfârșit să nu aplaudăm. A doua zi, încă sub imperiul tensiunii trăite, am scris: ”Primele acorduri din Recviem parcă m-au electrocutat și m-au indus în transă. Știu că mă repet, dar nu există ceva mai tulburător. Îmi încleștasem mâinile. Lăsam să mi se prelingă-n suflet muzica aceea sfâșietor de frumoasă, îl priveam pe el dirijând orchestra, îi citeam tensiunea pe chip (...) și-n timpul ăsta îmi șiroiau lacrimile pe obraji”. 

Îmi amintesc și-n ziua de azi fericirea concertului din februarie 2017, tot la München. Un repertoriu vesel, cu lucrări de Mozart și Johann Strauss, pline de culoare și de natură să inducă o stare de bună dispoziție. Cu trei bisuri fabuloase, care m-au umplut de fericire după o perioadă foarte, foarte grea. ”Realmente simțeam că-mi iese inima din piept de bucurie. E bine înapoi la viață... ”, am scris eu, cu un surâs. 

Doar câteva săptămâni mai târziu, în martie 2017, aveam să ascult la Berlin imnul țării mele adoptive interpretat de orchestra Filarmonicii din Berlin, într-un concert la care a fost prezent președintele Germaniei. În repertoriu s-au regăsit Elgar și Simfonia a V-a de Tchaikovsky și în articolul dedicat am făcut câteva referiri la acustica impecabilă a sălii de concert. ”Am simțit, pur și simplu, că sunt învăluită de muzică. Închideam ochii și aveam senzația aproape fizică a acordurilor care mi se insinuează în inimă. A fost ceva ieșit din comun pentru mine, aproape că pluteam pe nori când am părăsit sala”. 

Ceea ce nu știam atunci era că urmau să treacă încă doi ani până să-l revăd pe Zubin. Problemele de sănătate l-au ținut departe de pupitru și abia în martie 2019 l-am regăsit la Berlin cu un program din care-au făcut parte două piese moderne și ”Scheherazade” - o suită simfonică de Nikolai Rimsky-Korsakov. ”Un zeu care nu s-a întors pentru că n-a plecat, de fapt, niciodată”, am scris eu atunci, adăugând: ”Aplauzele de final au fost pline de entuziasm și de căldură. Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile, în timp ce-l priveam pe Zubin și nu puteam să nu mă întreb dacă o să-l mai văd vreodată. În baston sau nu, pe scenă sau departe de ea, din tot sufletul sper să fii bine, Maestro... ”. 

Despre concertul din noiembrie 2019, tot de la Berlin, am scris abia după vreo trei săptămâni. Poate pentru că aveam un sentiment dulce-amar. Sau poate că intuiam că urma să treacă din nou o perioadă lungă până să pot scrie din nou un astfel de articol. 
A fost o seară deosebit de emoționantă, cu un poem de Richard Strauss și Simfonia a III-a ”Eroica” de Beethoven. Pentru prima dată însă, remarcam ceva nou la Zubin. Ceva nou și trist, despre care am scris: ”trăiește momentul și iubește muzica așa cum a făcut-o toată viața, dar într-un fel, limbajul corpului transmite o oarecare... n-aș spune ”tristețe”, însă melancolie, da”. 

A venit pandemia și s-au scurs doi ani, în care l-am revăzut pe Zubin fie pe DVD-urile și Blu Ray-urile din colecția mea, fie în concerte fără spectatori, transmise în direct de la Berlin. Am așteptat cu emoție și cu stresul unei posibile anulări luna decembrie 2021, când l-am regăsit la Berlin cu unul dintre compozitorii lui preferați: Mahler, respectiv Simfonia a III-a. Este cea mai impozantă și cea mai lungă simfonie din repertoriul standard, cu o durată de aproximativ 100 de minute și a fost votată printre cele mai apreciate 10 simfonii din toate timpurile, după cum arată sondajele făcute de publicațiile de specialitate.
”Pentru mine, ca ascultător de muzică clasică, a fost o experiență fabuloasă. Ca de fiecare dată când am ocazia, l-am privit pe Zubin în acțiune, dând intrările la fel de precis ca întotdeauna și fără niciun semn de slăbiciune sau ezitare. (...) Publicul părea să fie de aceeași părere; aplauzele au continuat minute în șir, chemându-l pe Zubin de trei ori înapoi pe scenă, iar acesta este un lucru care se întâmplă numai rareori la Berlin, spectatorii de la Filarmonică fiind în general foarte pretențioși”. 

Un an și jumătate mai târziu, în iunie 2023, m-am întors să-l văd la Berlin într-o seară cu Schumann, Bela Bartók și Simfonia a IV-a de Tchaikovsky (din care vă recomand partea a doua, Andantino; mi se pare una dintre cele mai frumoase compoziții pe care le va fi dat vreodată omenirea). Era mult mai slăbit și mai obosit decât îl văzusem vreodată, dar era tot el, la fel de maiestuos ca întotdeauna. 
Și poate că nu numai eu, ci toată lumea prezentă a fost marcată nu doar de măreția muzicii, ci și de aspectul lui fragil. ”Aplauzele de la final au erupt în valuri dezlănțuite și Zubin a fost nevoit să revină de vreo patru ori pe scenă. Tot mai încet, tot mai ezitant, vizibil epuizat, dar mereu cu acel zâmbet cald și plin de recunoștință pe care i-l cunosc atât de bine”, am scris eu a doua zi, adăugând ”îl tot revăd pe Zubin în fața ochilor și sper ca aseară să nu fi fost ultima dată când...”. 

De-atunci au trecut aproape trei ani, fără să-l mai fi revăzut. Au fost încă două concerte unde am avut bilete, dar le-a anulat (unul dintre ele chiar pe ultima sută de metri) și a fost înlocuit de alt dirijor. Aproape că îmi pierdusem speranța. 

Sper că duminică îl voi revedea în sfârșit, la Berlin, într-unul din primele concerte aniversare pe care le are programate în perioada următoare. Încă nu am curaj să mă bucur. Dar știu că dacă va fi să fie, voi trăi acele clipe așa cum probabil nu le-am trăit la niciunul dintre concertele de până acum. 

La mulți ani senini, foarte dragul meu Zubin 🙂. 

”Sophia Loren - Ieri, azi, mâine. Viața mea” (autobiografie)

Aș începe acest articol citându-l pe Roberto Benigni: 
”Când aud numele Sophia, țopăi, țopăi, fiindcă e o explozie de viață. Ca un sărut pe obraz. E ceva minunat, puteți vedea cum îmi pulsează inima, cum îmi bate inima, bum, bum, bum. Ea e foarte Italia, foarte italiancă. Atunci când se mișcă, când pășește, e Italia care merge. Vedeți cum se mișcă Sicilia, Toscana, Lombardia. Apoi, Milano, Florența, Napoli, turnul înclinat din Pisa, Colosseumul, pizza, spaghetele (...), cuprinde totul”. 

Aceste cuvinte o descriu nu numai pe Sophia Loren, nu numai bucuria autentică pe care o trăiești citindu-i  cartea, ci și înțelepciunea cu care și-a trăit ea scânteietoarea-i viață și pe care a definit-o în două cuvinte care mă vor urmări o vreme: ”savoarea existenței”. 

Dacă ar fi să descriu cu un singur cuvânt sentimentul pe care ți-l lasă această poveste de viață după ce o vei fi terminat de citit, cred că m-aș hotărî pentru ”nostalgie”. Titlul este inspirat de un film din 1963, în care protagonista a jucat alături de unul dintre cei mai dragi prieteni din viața ei. ”Ieri, oggi, domani”. În rolurile principale: Sophia Loren și Marcello Mastroianni. 

Cartea este absolut fermecătoare, Sophia apelând parțial la metafora a ceea ce ea numește ”sipetul meu de taină”. Spun ”parțial” pentru că ea chiar are o cutie în care păstrează scrisori, telegrame, bilete și fotografii, mărturii din vremuri și tinereți care și-au sărbătorit demult apusul, dar ale căror amintiri o vor însoți întotdeauna - și face apel la ele pentru a-și depăna povestea. 

Începuturile au fost dificile, așa cum știu ele să fie de obicei. Pe numele ei adevărat Sophia Scicolone, a copilărit în sărăcie, cu un tată absent și absolut dezinteresat, crescută de mamă și bunică într-un apartament mic din Pozzuoli (o localitate micuță, situată la nord de Napoli și considerată parte integrantă a acestuia). Trăiau din ce câștiga mama Sophiei cântând în cafenele. Banii erau puțini, iar cel de-al doilea război mondial a înrăutățit situația oricum dificilă. 
”Eram neagră, neagră și uscată, uscată și toți îmi ziceau Scobitoarea. (...) Foamea a fost tema dominantă a copilăriei mele. Erau zile în care nu mâncam nici măcar o fărâmă de pâine”. 

Cum se întâmplă multor fetițe, adolescența Sophiei a adus cu sine schimbări înfloritoare din punct de vedere fizic. ”Scobitoarea” devenise o tânără cu forme bine definite și un chip deosebit de interesant, de o frumusețe frapantă, deși neconvențională pentru acele timpuri. 

Sophia la vârsta de 18 ani

A fost remarcată la un concurs de frumusețe și, chiar dacă nu a câștigat, faptul că s-a regăsit printre finaliste i-a dat o enormă încredere în sine. Mama ei a înscris-o la o școală de actorie din Napoli și ceea ce mi s-a părut interesant aici e felul în care elevii erau învățați să-și folosească expresivitatea. 
”Toți mușchii noștri erau educați pentru extrem de dificila sarcină de a exprima vasta gamă a sentimentelor umane: oroare, bucurie, disperare, tristețe, surpriză, semeție, speranță. Protagoniste absolute erau sprâncenele. Pare o glumă, dar acest mic joc de mimică avea să îmi fie de mare ajutor să înfrunt lumea ecranului care mă aștepta în curând”.

Sophia a început să devină cunoscută nu atât ca urmare a rolurilor de figurație, cât mai ales datorită fotoromanelor (benzi desenate pentru care se foloseau ilustrații ale unor actori și care s-au bucurat de un imens succes în Italia postbelică). ”O ucenicie grea, dar distractivă”, spune ea, adăugând că experiența acumulată aici a ajutat-o să se facă remarcată, în timp ce continua să învețe. 

Invitațiile la probe au început să fie tot mai numeroase, inclusiv pentru roluri de anvergură, dar frumusețea ei atipică îi punea în continuare probleme. ”Nu poate fi fotografiată”, se rățoiau operatorii, ”are o față prea scurtă, o gură prea mare și un nas prea lung!”. 
A fost nevoie de un machior care să-i șoptească regizorului ”domnu', ăștia zic numai tâmpenii. E suficient să schimbe orientarea luminilor... și umbra nasului ei se scurtează”. 
Pentru Sophia a fost încă un caz de ”omul nimerit, la momentul potrivit” pentru a-și redobândi încrederea în sine, vlăguită de atâtea comentarii negative. 

Parcursul ei și ascensiunea în cinematografie sunt povestite în cuvinte simple, din care însă răzbat lupta interioară, îndoielile și momentele de ezitare. În 1957 a plecat la Hollywood, fiind deja un star recunoscut și având la activ roluri cu greutate. 

Cel mai greu rol din viața ei a fost cel al Cesirei din ”La Ciociara”, pentru care a primit 21 de distincții, inclusiv premiul Oscar. Pentru Sophia a fost cu atât mai complex cu cât acțiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial, din care păstrează ea însăși amintiri teribile. ”M-am născut într-o altă viață, care, în momentul acela, devenea singura posibilă”. 

Cu adevărat fascinante mi s-au părut relatările despre interacțiunile și relaționarea cu monștrii sacri ai cinematografiei mondiale, aducându-i mai aproape de noi, oamenii obișnuiți. 

A fost prietenă o viață cu Marcello Mastroianni, despre care povestește cu mult drag și care, printre altele, era înnebunit după mâncarea ei. Dacă li se mai întâmpla să se ciondănească pe platou, el era primul care-și cerea scuze. ”Sofi, vino-ncoace să te pup, te voglio da' 'nu bacio”. 
Iar Sophia îi gătea fasole cu șuncă (mă-ntreb dacă șunca aia era Guanciale, cum mai cumpărăm noi ocazional de la un supermarket italian. Dacă era, înțeleg prea bine de ce lui Mastroianni îi plăcea atât de mult 😀).
Cary Grant a iubit-o enorm și a cerut-o în căsătorie. Dar între ei era o diferență de vârstă de 30 de ani și inima ei a aparținut dintotdeauna lui Carlo Ponti, care i-a fost mai mult decât soț; i-a fost mentor, cel mai apropiat prieten, iubit și partener de viață. 
Despre Marlon Brando vorbește puțin, recunoscându-i imensul talent, dar și atitudinea negativă față de viață în general. Menționează și un gest nepotrivit la adresa ei, pentru care l-a taxat imediat (”să nu cumva să mai îndrăznești vreodată!”) și care a marcat relația dintre ei, fiindu-le amândurora dificil să mai joace împreună ulterior. 

Povestește și despre admirația pentru Charlie Chaplin (cel care a învățat-o să spună ”nu”), interacțiunile cu Audrey Hepburn, Frank Sinatra, Gregory Peck, Richard Burton sau Paul Newman (”frumos ca un soare”) și o face cu o naturalețe adorabilă. 
Sau despre Omar Sharif și concursul dintre mamele lor (a Sophiei și a lui Omar): cine pregătește cele mai bune vinete parmigiana. ”A câștigat pe muchie de cuțit doamna Sharif”, mustăcește Sophia. 
Exact relatările de genul acesta fac din orice autobiografie o lectură savuroasă (că tot vorbim de mâncare... 🙂). 
Cu altă ocazie, inclusiv Al Pacino a venit să ia masa cu ea și echipa de filmare, pe când turnau un film în Cinecittà (un complex de studiouri de film din Roma, unde lucra și el la un film). Fusese atras de irezistibila aromă de ragù napoletan (un sos pentru paste, de obicei tagliatelle) 😀. 

Viața personală a Sophiei a avut un parcurs liniar: s-a îndrăgostit încă de când era copilă de Carlo Ponti (mai mare decât ea cu 22 de ani) și-au rămas împreună timp de aproape 57 de ani, până la moartea lui. Nu le-a fost ușor - el era despărțit de soție, dar legal încă însurat și statul italian nu recunoștea divorțul, chiar dacă inclusiv soția lui își dorea să divorțeze - însă au răzbit în cele din urmă (înfruntând inclusiv o acuzație de bigamie) și s-au căsătorit în 1966.

Sophia și Carlo în ziua nunții lor

Din carte nu lipsesc povestirile pline de duioșie despre cei doi copii ai lor, Carlo Jr. și Edoardo (alături de care Sophia a jucat într-un film când Edoardo avea 11 ani și, ulterior, a apărut într-un film regizat de el; acesta a fost, de fapt, ultimul film al Sophiei). Cartea se încheie cu Sophia închizând sipetul amintirilor și pregătind chifteluțe de Crăciun, alături de cei patru nepoți ai ei. 

Închei această (din nou, foarte lungă) recenzie prin a spune că Roberto Benigni avea dreptate: Sophia este foarte Italia. Cu tot entuziasmul, dragostea de viață, energia și exuberanța ei. Această carte e o bucurie, printre altele pentru că vorbește despre sensul vieții fără să aibă aerul că o face, în timp ce te călăuzește la plimbare în luminile cinematografului de altădată. 

La birou, ca la Hogwarts

Chiar dacă de data asta nu e despre muncă, astăzi cumva tot despre serviciul meu povestim - mai precis despre un cadou superb, personalizat, deosebit de simpatic și, mai ales, de suflet, pe care tocmai l-am primit de la o colegă. 

Așa după cum știți, sunt ceea ce se numește un Potterhead. Respectiv, un Ravenclaw destul de low profile, s-ar putea spune - în sensul că am învățat cărțile și filmele pe de rost, ascult uneori piesele de pe coloana sonoră, am o Hedwig micuță, o cană de cafea primită acum cinci ani de la o foarte dragă prietenă și câteva agende. Cam atât. For the record, cândva prin iarnă am vrut să-mi iau papuci de casă tematici, dar nimic din ce-am găsit pe Amazon nu mi-a inspirat încredere (în sensul că toate păreau să fie niște chinezării pasibile de-a se rupe după câteva săptămâni, cel mult). Mai cercetez. 

Dar de ce vă spun toate astea. Ajungând zilele trecute la serviciu, am constatat că pe biroul meu era o adorabilă înghesuială 🥰: 

Pe dumnealor i-am primit de la o colegă pasionată de croșetat păpuși. A făcut pentru fiecare dintre noi câte ceva, dar pentru mine este cu totul și cu totul special ❤️. 
Sunt extraordinar de bine lucrați, cu o incredibilă atenție pentru detalii și realmente îmi fac ziua mai frumoasă. Motiv pentru care am hotărât să-i păstrez la birou, unde e nevoie de energie pozitivă. Ba chiar mare nevoie câteodată 😏.

Așa stând lucrurile, în imaginea de mai sus se regăsește propriul meu Hogwarts (care include și-o insignă primită de la o colegă din Paris care ne-a vizitat în ianuarie și-a reacționat pe dată la cana și agenda mea). 
Mi-ar mai trebui o baghetă, ca să exersez niște vrăji. Moa, dacă aș putea pune în practică ”Wagonus Reparo!”, știu că m-aș aranja: mi-aș face toate reparațiile și reviziile cu zero buget 😂😂😂. 

Una peste alta, cadoul colegei îmi umple sufletul de căldură și de drag 🥰.

Pe (nu tocmai) scurt, despre serviciul meu

Nu mă hotărâsem despre ce să scriu azi, respectiv oscilam între două subiecte - așa că până una-alta, m-am așternut din nou la citit fascinanta autobiografie a Sophiei Loren. N-am terminat-o încă, așa că o mai amânăm un pic; dar cumva, pe măsură ce parcurgeam povestea devenirii și împlinirii ei, m-am gândit că aș putea, iată, să răspund curiozității unora dintre voi - respectiv, să povestesc cu ce mă îndeletnicesc pe altarul muncii. 

Fără a intra foarte adânc în detalii, compania pentru care lucrez deține o flotă de vagoane de marfă de diferite tipuri, care sunt închiriate pe întreg teritoriul Europei. Ca manageri de flotă, fiecare dintre noi are un portofoliu și principala noastră îndatorire s-ar putea rezuma în 3 puncte: 
- să veghem la respectarea normelor și parametrilor de siguranță în trafic;
- să ne asigurăm că toți clienții sunt pe deplin mulțumiți;
- să fim la zi cu absolut tot hățișul birocratic și administrativ pe care-l presupune postul nostru, precum și cu toate modificările de ordin legislativ.  

Prima dintre ele e pe cât de complexă, paradoxal pe atât de limpede și clară (în comparație cu altele). Pus în cuvinte simple, responsabilitatea noastră este să reparăm absolut orice defecțiune ar putea surveni la vagoane, să organizăm reviziile periodice și mentenanța preventivă. 

Volumul de informație pe care, aproape fără să ne dăm seama, l-am acumulat cu toții de-a lungul timpului (și continuă să o facem zi de zi) este imens. 

• Trebuie să cunoști, cât mai detaliat posibil, prevederile GCU (General Contract for Use of Wagons) - un contract multilateral între companiile de transport feroviar și deținătorii de vagoane de marfă, valabil pe întreg continentul european.

• Să știi - ca și-n exemplul de mai sus, cât mai detaliat posibil - ce presupune o reparație (printre altele, ca să analizezi costurile și să nu aprobi un deviz unde ți se facturează un test de frână pentru înlocuirea unui element de suprastructură, cum au încercat niște șmecheri cu mine și după ce le-am dat cu devizul în cap, nu i-am mai contractat niciodată). 

• Să fii în măsură să determini dacă stricăciunea respectivă se poate repara on site, cu o echipă mobilă, sau vagonul trebuie trimis la un atelier (iar în al doilea caz, de multe ori trebuie organizată o intervenție provizorie, care să permită transportul în condiții de siguranță pentru traficul feroviar). 
  Dacă ai de organizat un transport, trebuie să știi cum, cu cine, să iei oferte de preț, să pui la punct totul. În branșa asta, networking-ul este de neprețuit. Nu o dată am rezolvat ceva ce părea de nerezolvat pe sistemul ”eu nu pot să te-ajut, dar îți dau contactul cuiva care poate”. 

• Să știi foarte bine care-ți sunt îndatoririle, dar și unde se oprește responsabilitatea ta (dacă ar fi să dau un exemplu, știm cu toții că în traficul rutier, polițistul este mai puternic decât semaforul verde; cam așa e și aici). Unii pot încerca să-ți forțeze mâna și este foarte important să știi cum să reacționezi. 

Când am preluat funcția de manager (după ce mai întâi fusesem asistentă pentru o perioadă), mi-a venit să-mi dau douăzeci de mii de pumni în cap. Aveam de luat decizii pentru care nu mă simțeam absolut deloc pregătită, și asta chiar dacă am beneficiat de un sprijin considerabil din partea colegilor. Noaptea mă luptam cu insomniile, peste zi îi ascultam pe ceilalți discutând despre diferite cazuri și mă simțeam cu desăvârșire tâmpită, având sentimentul că n-o să ajung niciodată la nivelul lor. (Spoiler: am ajuns, and some more 🙂). 

Ca de pildă. Dacă-n urmă cu 7 ani mi-ar fi arătat cineva chestia de mai jos și mi-ar fi spus nu doar că o s-ajung să cunosc fiecare componentă și fiecare șurub din ea (inclusiv cum trebuie reparate fiecare), ci și c-o să-mi placă, l-aș fi trimis negreșit la balamuc.

Mai mult decât poate m-aș fi așteptat, job-ul acesta s-a dovedit a fi unul de comunicare, și aici mi-a fost de folos experiența de jurnalist din urmă cu mai bine de două decenii. Trebuie să mă adaptez în funcție de felul de-a fi al oamenilor cu care am de-a face și asta-mi aduce aminte de anii când făceam interviuri. Într-un fel am vorbit cu Stela Popescu și-n cu totul altul cu Maia Morgenstern sau cu o prim-balerină a Operei Naționale din București. Amintiri... 🥰

Ei, cam la fel e și acum. 
😃 Cu un client discut despre muzica preferată a mamei lui (mă rog, eu nu știam c-o să ajungem la maică-sa, ăsta a fost elementul-surpriză, cum ar veni 😃). 
🤓 Cu altul sunt foarte scorțoasă și oficială, de-mi poți vedea bățul înfipt nu-spun-unde cale de șapte poște.
☺️ ”Hallo Greta, meine liebe, eu îți mai lipseam, nu-i așa?”
”Să știi. Dar acuma dacă tot ai sunat...”
”Hahaha. Am o problemă”.
”Păi doar nu m-ai sunat doar ca să-mi auzi vocea. Zi”.
(Ăsta e tot un client. Cu care m-am contrat de multe ori, câteodată chiar foarte serios, apoi ne-am cerut scuze reciproc, am băut o cafea la târgul de Transport și Logistică de la München și de-atunci nu ne mai putem certa ca oamenii, că ne simpatizăm și ajungem rapid la un compromis mulțumitor 😂). 
😒 Unuia i-am închis telefonul (după ce l-am avertizat că o s-o fac). O meritase cu vârf și îndesat. 
😎 Altul a oftat adânc. ”Frau N... îmi amintiți de nevastă-mea”.
”Adică vreți să spuneți că am întotdeauna dreptate?” 😈
„Aoleu, nein!” (🤣🤣🤣).
🤠 Cu vechiul nostru prieten Pandelică nu vorbesc prea des la telefon, în caz că vă-ntrebați. Ne-am obișnuit de ani de zile să comunicăm predominant pe mail, fără vreun motiv anume. Aș putea zice că e mai bine așa, altminteri l-aș pune să-mi plătească orele de yoga sau chelcășoz. 

Prin natura portofoliului, comunic cam 55% în germană și 45% în engleză și între timp am ajuns să stăpânesc terminologia de specialitate în ambele limbi. Dar în paranteză fie zis, am constatat că mi-e mult mai la îndemână să mă cert în germană. Nu știu de ce, cred că limba asta se pretează mai bine rățoielilor diplomatice 😃. 

Pe lângă toate cele de mai sus, avem foarte multe rapoarte și prezentări de pregătit, analize, diferite sarcini ”personalizate” conform termenilor contractuali, studiat documentație tehnică atunci când e cazul, organizat livrări de piese de schimb și multe, multe altele. Nicio zi nu seamănă cu alta; azi sunt pe modul ”tuturor să li se taie capul!”, mâine sunt Zen și numai că nu recit ”Odă în metru antic” 🙄.

Constat că am scris (deja) un articol la metru. Aș încheia prin a spune că nu există vreo specializare de natură să te pregătească pentru asemenea job; totul este ”learning by doing” și dacă ar fi să numesc o însușire esențială pe care trebuie să o ai, aceea ar fi capacitatea organizatorică. Asta, desigur, pe lângă răbdarea de care ai nevoie pentru a depăși zile din categoria ”să li se taie capul” fără să intri în conflict cu legea 🤫. 

Intermezzo legumicol

De dimineață la birou, plouă, toată lumea posacă, ne-am obișnuit prost după două săptămâni de câte 4 zile de lucru. 

- N-am niciun chef de muncă. 
- Nici eu. 
- Și-i abia opt jumate. 
- Mda. Greta, cum era înjurătura aia a voastră cu... o legumă?
- Ceapa mă-sii. 
- Așa, așa. Foarte multă ceapă.

(🤣🤣🤣 Tot e bine că nu le-am zis-o pe-aia cu grijania, dar numai pentru că n-aș ști să reproduc cuvântul ăsta în germană, fiindcă-n ceea ce mă privește e diferit de ”grijă” 🙄). 

Un coleg privește în gol, meditând. 
- Undeva pe glob e ora 12:30.
- Corect. Deci putem lua o pauză de prânz. 
- Nu sunteți deloc practici. Undeva pe glob e ora 17:30.
- Corect! Ceea ce înseamnă că...
- Să bem.

Spoiler: n-am băut și ne-am apucat de lucru. Nu suntem deloc fun la petreceri... 

Scurte de pe plantație

Până mă mobilizez să scriu articolul ăla pe care l-am tot promis despre job-ul meu, să vă spun ce mai înfăptuim ”cu aprindere, la întreprindere”, cum ar spune dragul de Toma Caragiu.

Rezumând, nimic nou. Muncim de ne sar capacele, ne străduim să nu-i strângem de gât pe unii care ar merita asta cu asupra de măsură și, din când în când, ne hlizim. 

Bunăoară.

📌 Un coleg recapitulează cum a soluționat o problemă:

- … am vrut să fac cutare, dar apoi mi-am amintit că mi-a explicat Greta mai demult că…

Yours truly, impresionată: Awww 😍🥹🤩

- Da, mi-a venit în minte vocea ta când mi-ai explicat că…

Priviri șocate, urmate de 3 voci la unison:

- Ți-a venit in minte CE?!

- Oh, dear.

- Vai, bietul de tine.

Auzi, știi ceva?! 😡😡😡

(Și când te gândești că nici nu le-am cântat măcar. Ei las' că-i tot îi fericesc eu odată și-odată cu ”O mio babbino caro”, de nici n-o să știe ce i-a lovit 😈). 

📌 În altă zi, o colegă lucrează la un proiect și bricolează un chestionar. 

Completăm cu toții, dăm feedback, alea.

- O mențiune, răsare unul dintre ei, la partea despre poziția în companie ai uitat-o pe Greta.

- Ha? 🙄 Cum adică m-a uitat?

- Păi n-a pus și HBIC.

🤨

- Head Bitch In Charge, lămurește careva cu solicitudine. Mno. Eu le-am mai zis să-mi spună Mrs. Bitch, da' ei nu și nu 💃. 

📌 Undeva în jumătatea de sus a organigramei se găsește un cetățean, să-i zicem Agapie Frecățeanu, care lasă impresia că și-a făcut o profesiune de credință din a ne călca metodic pe nervi. 

Prin natura situației, de cele mai multe ori nu-i putem evita aiurelile, așa că defulăm cum putem. 
- Ha. Ne-a scris Frecățeanu, ați citit?
- Ce, iar? 
- El ne mai lipsea 😒. 
Ne vedem de lucru, mai un telefon, mai un call pe Teams, banalul cotidian. În ziua următoare, un coleg întreabă dacă i-a răspuns cineva respectivului. 
- Neah. 
- Că altă treabă n-am. 
- Nici eu. Dacă e chiar important, ne dă el un reminder. 
- Păi bun, și... ce facem?
- Îl ignorăm. 
- Cum?

- Decent 🤓.
- Da, da. Neapărat decent.
Asta a fost acum câteva săptămâni. Practicăm în continuare ignoratul decent și Agapie Frecățeanu pare să fi uitat de existența noastră, ceea ce ne bucură nețărmurit și-i dorim la fel și pe viitor. 

Între timp m-am băgat într-un proiect nou, iar astăzi o colegă mi-a propus să-i fiu ”partner in crime”, am citat precis, într-un alt proiect. A rămas că mă gândesc până mâine. Solicitarea mă onorează, dar mi-e să nu fie un caz de-ăla din categoria ”do the project, they said. It will be funny, they said”. 

Câteva reflecții

Probabil că ar fi de dorit, util și constructiv dacă aș fi în măsură să spun că am învățat ceva din experiența de șase săptămâni de așteptare a unei biopsii și a rezultatului ei. Că m-am înțelepțit, că mi-am însușit niște lecții și alte sforăieli din astea (vorba vine) motivaționale. 

Realitatea e că nu mă simt cu nimic mai deșteaptă, și-n niciun caz mai înțeleaptă. If anything, doar mai vlăguită din punct de vedere emoțional, după o lună și jumătate de pendulare între gândit pozitiv și ghimpii lui ”dar dacă, totuși...?”. 

În perioada asta am avut parte de sprijin enorm din partea prietenelor și, de asemenea, și din partea voastră. Chiar dacă sună clișeistic, v-am simțit aproape. Pentru asta nu pot decât să vă mulțumesc. Nu știu dacă aveți idee cât de mult bine mi-a făcut să citesc gândurile voastre bune. 

De-a lungul acestor săptămâni de așteptare, îmi imaginasem de câteva ori cum va fi momentul în care voi afla că e totul bine. Cum voi fi inundată de ușurare, de recunoștință, cum voi respira adânc de mai multe ori. 

În realitate, pe moment am fost aproape amorfă. Ca și cum sistemul nervos nu putea să iasă din starea de ”en garde!” și nu înțelegea că pericolul a trecut. 
Apoi am experimentat ceva pentru mine cu siguranță inedit - o dorință puternică de-a cheltui bani. Voiam să intru pe site-uri de shopping, să mă duc prin magazine, să-mi iau ceva drăguț, ca să dau un binemeritat push endorfinelor amorțite. Cum excelent mi-a spus una dintre cititoarele vechi (cu care am trecut dincolo de blog 🙂), era senzația aia neprețuită că am scăpat de sentimentul de ”hit pause on enjoying life până aflu”. 
Numai că, după cum probabil vă puteți imagina, până la urmă n-am mai cumpărat nimic. 

În schimb, ieri am început să citesc autobiografia Sophiei Loren ”Ieri, azi, mâine. Viața mea”, în compania căreia am petrecut câteva ore încântătoare. O am de câțiva ani buni în bibliotecă, dar probabil acum i-a venit vremea. 
Și este fermecătoare. O poveste care te poartă în timp, invocând o eră demult apusă a cinematografiei și aducându-i aproape, umanizându-i, pe titani precum Marcello Mastroianni, Cary Grant, Omar Sharif sau Clark Gable... pe care nu-i cunoști altfel decât din rolurile jucate 🙂. 

Citeam în fotoliu. Pe paginile cărții se jucau niște raze de soare, iar în sufragerie persista un parfum subtil, dar intens, de la zambilele aflate în ghiveci. Din când în când luam o înghițitură din cana de cafea. 
Micile bucurii ale vieții, mi-am spus, și am simțit un val imens de recunoștință. 

Mulțumesc, Doamne! 🙏

Cel mai frumos cuvânt din lume

Cred că toată lumea care a așteptat rezultatul unei biopsii știe care este acesta. 

Benign ❤️
Benign ❤️❤️
Benign ❤️❤️❤️

Fără de sfârșit sunt minunile și puterile Tale, Doamne! 🙏

Încă îmi caut ritmul normal de respirație, după ce timp de șase săptămâni am respirat cu picătura. 
Încă sunt cu frâna de mână trasă. 
Încă nu simt că am ieșit pe deplin din starea de alertă. 

Dar voi ajunge și acolo. 

Îți mulțumesc, Doamne!  🙏

În sala de așteptare

Greu tare să fii acolo, în sala de așteptare adică. Să nu poți face nimic decât să aștepți, cum îi zice și numele.
Mi-e tot mai greu să mă adun, și simt până la os fiecare zi care trece fără să primim un anume telefon. Știu că poate părea că mă alint, și că foarte mulți oameni trec prin greutăți incomparabil mai mari, dar simt că așteptarea asta - între timp, de o lună și jumătate - mi se pune pe inimă și mă secătuiește. Practic nu prea mă mai pot concentra la nimic, doar aștept, aștept, aștept. 

Mă mai uit la câte un episod din ”Lucifer” din când în când, însă nu reușesc să fac abstracție de telefonul care nu sună. 
Îmi doresc să sune, dar în același timp mi-e și frică să sune. 

Și - fapt probabil nu chiar surprinzător - nu e vorba de mine, că dacă era, aș fi fost incomparabil mai relaxată. Mă cunosc foarte bine și pot afirma asta fără rezerve. Și da, îmi doresc din tot sufletul ca despre mine să fi fost. 

La asta s-a adăugat de curând încă o sursă de stres și temeri - tot de ordin familial, tot referitor la cineva foarte apropiat și tot referitor la un aspect care ține de sănătate. Puse toate cap la cap, mi-e tot mai greu să-mi țin biscuiții grămadă. 
PTSD-ul meu, declanșat în urmă cu aproape 4 ani, joacă țonțoroiul. 

Cum spuneam, știu că în lume se întâmplă tragedii, însă pentru mine e vorba de tot ceea ce iubesc mai mult pe lume și mi se face mușuroi sufletul care pendulează între teamă și speranță.

Sper să fie totul bine. Sper.

Ceva din mama s-a întors la mine 🙂

 ... la figurat, desigur 🙂. 
Sau poate nu numai la figurat, după cum se va vedea. Oricum, e ceva care-mi umple sufletul de nostalgie și de drag. 

Cred că era prin 2003-2004 (mai probabil 2004) când mi-a dăruit un sistem audio compact - sau un boombox, cum mai este cunoscut. Nu era ceva din cale-afară de sofisticat, dar pentru mine era lumea întreagă și o bucurie enormă; pentru prima dată, aveam și eu unde să ascult CD-uri. Pentru casete mai avusesem casetofoane de-a lungul timpului, dar CD-uri n-aș fi avut unde asculta (motiv pentru care nici nu aveam). 
Și nu doar de asta m-a impresionat și-a însemnat atât de mult pentru mine, ci și pentru că știam că nu prea-și permite și că mi-l cumpărase din puținul ei. 

Mi-a ținut și de bucurie și de tristețe, și de bine și de amar. Dacă memoria nu mă trădează, la el am ascultat cel dintâi CD, dăruit de omul meu la prima noastră întâlnire. Două luni mai târziu, în excursie la Viena, mi-am cumpărat 3 CD-uri cu muzică vieneză de la shop-ul Palatului Schönbrunn. Și cât le-am mai ascultat, și cât m-am mai bucurat de ele. 
(Da, da, în retrospect știu: Schönbrunn e cam ultimul loc de unde să-ți cumperi muzică. Dar atât mă ducea mintea atunci și n-am regretat niciodată, deși în mod sigur prețul a fost sensibil mai ridicat decât într-un magazin specializat).
Colecția mea de CD-uri a crescut ulterior și multă, multă stare de bine mi-am aflat în muzică. În 2007 m-am căsătorit și mi-am urmat omul în Germania, iar aparatul l-am dus la Piatra Neamț. Ocazional mai asculta mama muzică sau radio. 

Anii au alunecat și nu m-am mai gândit la el. La începutul lui 2015 mama a plecat în eternitate, iar după mai puțin de doi ani a urmat-o și bunica. După moartea bunicii am vândut apartamentul și de când s-a întâmplat asta (se împlinesc anul viitor zece ani) nici n-am mai călcat pe strada unde se află blocul. N-am mai putut să mă apropii, din motive pe care nu-mi doresc să le evoc. 
Am strâns câteva cutii de amintiri și obiecte personale pe care le păstrez, dar sistemul audio nu se regăsea printre ele. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, nu se mai afla în casă. Am o bănuială, dar e legat de ceva trist și care nu-și are locul aici. 
În tot cazul, aparatul dăruit de mama dispăruse. 
Și alți ani au alunecat. 

Cred că am mai menționat în treacăt, omul meu e audiofil; de-a lungul timpului și-a alcătuit o colecție impresionantă nu doar de scule muzicale din cele mai variate, de la vintage la ultima generație (casetofoane, pickup-uri, magnetofoane, walkman-uri, linie audio și boxe ultraperformante etc), ci și CD-uri, casete, viniluri și minidiscuri. E mereu interesat, citește, experimentează, înregistrează, e-n tot felul de grupuri dedicate, se uită pe eBay șamd. 
Și mie-mi place muzica bună, dar nu mă pot compara cu el. De fapt, în ultima vreme am ascultat tot mai puțin. 

În urmă cu vreo două săptămâni mi-a trimis un link de pe Kleinanzeigen.de (un portal pe care persoanele private vând tot felul de lucruri). 
L-am deschis și inima mi s-a scufundat pentru o clipă văzând ce era în poză.
- Ăsta e ca cel pe care mi l-a luat mama… de fapt, e identic. Îmi pare așa de rău că nu mai era în apartament... l-aș fi păstrat. 
- Bănuiesc că nu te-ar ajuta cu nimic ăsta, dacă aș încerca să-l cumpăr, a zis omul. 
- Ba da. Nu e același, dar e ca el. (....) De fapt, de ce mă gândesc, de ce mi-l doresc mai mult. 
- De asta ți-am și trimis link-ul. 

N-a fost să fie chiar aparatul din link, pentru că s-a dovedit că avea niște defecțiuni care-l făceau indezirabil; dar din fericire, nu era unicul de acest tip disponibil.

Când am venit azi acasă, pe măsuță mă aștepta ceva 😊. 

Este impecabil și identic cu cel pe care îl primisem de la mama. Acum, în timp ce scriu, ascult o casetă cu Gigliola Cinquetti. Trag din când în când cu ochiul la el și am un sentiment de bine, de drag, de duioșie, de căldură, de nostalgie, de... 🥰. 

Calitatea sunetului este una foarte bună. Aș fi putut să-mi cumpăr un model mult mai recent, cu display luminos și alte briz briz-uri, dar n-am vrut. Am unde asculta muzică la o calitate a sunetului absolut incredibilă oricând vreau, dar nu asta căutam acum și nu de asta mi l-am dorit. 

Am vrut să regăsesc ceva din mama. 
Am regăsit. Nu-mi vine să-mi mai iau ochii de la el. 
Și cred că, de undeva din necuprins, mama zâmbește în seara asta.
Mami... ❤️