Despre birocrația germană, cu drag nețărmurit 😃

Anul viitor se împlinesc două decenii de când m-am stabilit aici, dar birocrația germană tot mă mai uimește din când în când. 

Știind că la începutul lui septembrie urma să-mi expire buletinul (cel dintâi buletin german, bitte 😎, pentru care am făcut cerere la doar o săptămână după obținerea cetățeniei) și că - potrivit informațiilor de pe site-ul primăriei - urma să dureze 3-4 săptămâni până vine cel nou, am depus cerere în iunie. 
Primul ”meh”: spre deosebire de acum 10 ani, regulile actuale îți impun să te fotografiezi fără ochelari. Explicația ar fi că software-ul biometric respinge poza, inclusiv în cazul celei mai vagi umbre sau reflexii de lumină. De asemenea, nu mai ai voie să surâzi, pentru că zâmbetul distorsionează trăsăturile feței, ceea ce face imposibilă verificarea biometrică automată. 
Rezultatul e că arăt de parcă mănânc lemne după o lună în Vaslui 😐. 

”Durează 3-4 săptămâni”, mi-a spus și funcționara. Au fost cinci. ”Pesemne că acum s-a dus s-o scoată din puț”, cum ar zice nenea Iancu.

În fine, primesc Emailul care anunță sosirea victorioasă a buletinului meu și se menționează că atunci când vin să-l iau să aduc și certificatul de căsătorie, tradus în germană. Ridic o sprânceană (metaforic spus, în viața reală nu mi-a reușit niciodată manevra), la Bayreuth nu mi-a fost cerut, deși acolo chiar ar fi avut sens, având în vedere că era primul buletin german. 
”Nouă ne trebuie”, a zis tanti.
Na, bine, luați de-aici.
Am păstrat și vechiul buletin (invalidat când l-am primit pe cel nou, prin tăiere la un colț și o gaură făcută), din nostalgie. 
Și dacă tot eram acolo, hai să depun și cerere pentru pașaport nou, că și ăla expiră în curând.  Nein, grăiește tanti, trebuie să vă faceți programare. 
”Păi pentru buletin n-a trebuit”, zic eu, cu un tupeu deșănțat.
”N-o fi trebuit, dar pentru pașaport trebuie”. 
Mno.

Își face și omul meu programare pentru pașaport, se duce azi, ”n-am făcut nimic”, zice ulterior. 
Da' aveai programare. 
Și dacă avea, ce? Te pui cu birocrația ăstora? O vorbă a nemților spune așa: dacă un copac cade în pădurea germană și nu există un formular completat în trei exemplare, copacul nu a căzut 😃. 

Aveam să aflu că problema sunt cele două prenume pe care le are; pasămite îi ceruseră și lui certificatul de căsătorie, iar acolo e scris în forma ”prenume-cratimă-prenume”; în vechiul pașaport german e scris ”prenume prenume”, fără cratimă. 
Deci nein, nu merge. Din cauză de cratimă misterioasă.
Omul meu a încercat: ”am buletin emis tot aici la voi, e cu cratimă, puneți și-n pașaport cu cratimă și sănătate”. 
(Sau ”și la mulți ani și banii pe Fernet”, ca-n sceneta cu Dem Rădulescu și Jean Constantin 🤭). 
Nein, faceți altă programare și veniți cu certificatul de naștere.
(Și acolo e cu cratimă, dar trebuie s-o vadă cu ochii lor pe ea, pe dânsa, pe cratimă 🤓).

Bine că am un singur prenume, dar sunt hotărâtă să mă înarmez cu toate documentele pe care mi le pot imagina. 
(Asta mi-aduce aminte de momentul când casa de pensii mi-a trimis un formular extrem, dar extrem de stufos, pe care să-l completez, ca să calculeze ei ce mi se cuvine din îndeletnicirile anterioare intrării pe piața muncii germane. A trebuit să completez inclusiv ce am făcut în perioada 1986-1990, deși suspectez intens că perioada aia nu va intra în calculul pentru contributivitate 🙄). 

Și-n altă ordine de idei, pentru că nu pot lăsa acest aspect nemenționat, blogul aici de față împlinește astăzi 16 ani ❤️. Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți, pentru că mi-ați rămas și să ne citim sănătoși! 🙂

De lungă, e interesantă (leapșă)

Zilele astea sunt într-o stare atât de avansată de epuizare și de numaipotcutoaterahaturiledelamunci încât nu mă văd în stare de un text elaborat. Dar, având în vedere inclusiv faptul că vinerea viitoare voi pleca în România pentru o săptămână, parcă nu-mi vine să las armata de păianjeni să-și facă de cap pe aici. Drept pentru care scriu cam unicul lucru de care mă simt în stare - o leapșă (pe care nu mai știu unde am găsit-o, dar bine că am...).

Așadar, să le numărăm, coane Fănică. 
Curat să le numărăm! 

1. Te-ai căsătorit. 
19 ani în curând and counting.

2. Ai divorțat.
Slavă Domnului, nu. 

3. Te-ai îndrăgostit. 
De vreo cinci ori, dacă-l pun la socoteală și pe Ștefănel de la grădiniță. De care m-a despărțit ”tovarășa”, respectiv ne-a schimbat locurile, pentru că sporovăiam tot timpul și deranjam colegii de la modelat pitici de plastilină. 

4. Ai chiulit de la școală.
Ba am sărit și un gard înalt, întru ducerea la bun sfârșit a acestei nobile îndeletniciri 💪.

5. Ai adus pe lume un copil. 
N-a fost să fie în viața asta. 

6. Ai călătorit într-o ambulanță. 
Sunt recunoscătoare că n-a fost cazul. 

7. Ai fost în Hawaii. 
Nu încă. Accentul fiind pe ”încă”. 

8. Ai fost la Paris. 
Prima dată în 2003, apoi în 2019 și de-atunci am pierdut numărul. Anul ăsta am fost o dată și după cum se prefigurează, în toamnă mă duc iar. 

9. Ai fost la Las Vegas. 
Am stat la Bellagio și-am și jucat la cazinou, rezon! 

10. Ai fost în Canada. 
Nu încă. Și aici accentul e pe ”încă”. Există chiar și un plan, pentru un viitor pe care-l sperăm cât mai apropiat. 

11. Ai fost în Australia. 
Nu încă, deși aici ”încă” e oarecum mai slab. E mult, mult prea departe... Dar cine știe, poate cândva 😊. 

12. Ai fost în Italia. 
De multe ori și de fiecare dată cu aceeași bucurie. Este o țară splendidă, din toate punctele de vedere. 

13. Ai vizitat Mexic. 
Nu încă, și nici nu prea ne trage ața într-acolo. Poate este o percepție eronată, dar America de Sud nu mi se pare un loc prea sigur, cam pe nicăieri. 

14. Ai înotat în Pacific. 
Asta nu, pentru că apa era prea rece, dar am intrat până la glezne când am fost la Malibu în 2017, și l-am salutat de bun găsit 💙. 

15. Ai înotat în Caraibe. 
Nu încă. Îmi doresc. 

16. Ai înotat în Atlantic.
Nu, dar l-am traversat de două ori și-am intrat până la glezne 💙 (asta când am ajuns pe Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei continentale). 

17. Ai fost în Noua Zeelandă.
Aici e cam ca la Australia. Nu încă, dar e atât de departe...

18. Ai fost în Tahiti. 
A se vedea Noua Zeelandă. Și Australia.

19. Ai zburat într-un elicopter. 
Nu, și nu e ceva ce să-mi doresc neapărat. 

20. Ai fost într-o croazieră. 
Nu încă. Visez la asta. De preferat, una care să includă cumva și o deplasare la Agra. 

21. Ai dormit la cort. 
În copilărie, cândva înainte de revoluție. Nu prea țin minte altceva în afară de țânțari. 

22. Ai făcut parte dintr-un juriu. 
Nu, și dat fiind sistemul juridic al țării unde trăiesc nici nu se va întâmpla, dar mi-ar fi plăcut. 

23. Ai dansat în ploaie. 
Să ne fie cu pardon, așa ceva e romantic numai în filmul cu Gene Kelly. 

24. Ai fost în California. 
Los Angeles, Santa Monica, Santa Barbara 🙂. 

25. Ai fost la New York. 
Da, și-mi doresc din tot sufletul să mă mai duc ❤️. Măcar o dată. Este orașul din care nu pleci niciodată cu adevărat; doar îi duci dorul, indiferent unde te poartă pașii. 

26. Ai cântat la karaoke. 
S-a întâmplat o singură dată, în cadrul unui eveniment la care participasem în calitate de jurnalist. N-aș zice că m-am făcut de râs (am interpretat ”Ploaia”). 

27. Ai apărut la televizor. 
Pe vremea când lucram la Mediafax mi s-a văzut mutra la televizor în timp ce le țineam reportofonul sub nas lui Octavian Belu și Marianei Bitang, proaspăt reveniți cu echipa de la Jocurile Olimpice din Atena. Asta a fost singura mea experiență ”în fața camerei” și nu-mi pare rău că a rămas unică.

28. Ai un nepot. 
Nu în sensul cuvântului englezesc din imaginea de mai sus, dar sunt mătușa unui nepot deștept, cuminte și frumușel foc. Cu care am fost ieri la bâlci și cred că m-am bucurat să-l văd dându-se în tot felul de mașinării cel puțin la fel de mult pe cât s-a bucurat el să se dea.  

29. Ai avut un animal de companie. 
Am avut două cățelușe, de-a lungul a aproape 27 de ani. Au fost foarte iubite. Când au murit, am îngropat cu ele și ceva din mine. 

30. Ai făcut o coborâre cu schiurile. 
Păcatele mele, nu. Am două picioare stângi și nici cea mai vagă intenție de-a mă împrieteni cu schiurile în viața asta. 

31. Ai făcut schi nautic. 
Iată încă ceva ce sunt foarte fericită să nu fac, thank you very much. 

32. Ai mers cu motocicleta. 
O singură dată. Era condusă de un amic. A fost inedit, dar nu ceva ce să-mi doresc să repet.

33. Ai sărit cu parașuta. 
Nu sunt certată cu sporturile extreme, dar nu ne frecventăm și toată lumea e mulțumită cu acest aranjament.

34. Ai fost la un drive-in movie. 
Ăsta-mi pare mai degrabă un concept american, dar nu e ceva ce m-ar face curioasă. 

35. Ai călărit un elefant. 
Nu, și nici nu cred că se va întâmpla. Pentru că nu ar fi decât ceva pentru show și mi-ar fi milă de el, cum mi-a fost și anul trecut de cămila din Dubai. 

36. Ai călărit un cal. 
Nici asta, și cu toate că nu exclud total, nu cred să se întâmple. 

37. Ai donat sânge. 
Miopie forte. 

38. Ți-ai făcut un piercing. 
În privința asta sunt o perfectă maica Filofteia. Altfel spus, nu (dacă nu pun la socoteală găurile din urechi, pe care personal nu le-aș încadra aici). 

39. Ți-ai făcut un tatuaj. 
Maica Filofteia vă salută din nou. 

40. Ai condus o mașină cu cutie de viteze manuală. 
(De unde rezultă că leapșa asta e scrisă de un american). Păi numai de astea am condus. 

41. Ai făcut scuba diving. 
Neah, și nici nu sunt curioasă. Cumva prea claustrobic pentru mine. 

42. Ai locuit pe cont propriu. 
Da, și a fost o perioadă în care am învățat foarte multe despre mine. 

43. Ai călătorit cu o limuzină. 
Nu, dar aș fi curioasă de experiența asta. 

44. Ai fost amendată pentru depășirea vitezei legale. 
S-a întâmplat de câteva ori 😇.

45. Ți-ai rupt un os. 
Am avut norocul să nu mi se întâmple asta, ceea ce sper să fie cazul și pe viitor. 

46. Ai avut copci. 
Stați să socotesc: de patru ori. Trei operații și o rană cauzată de un coleg, din neatenție.

47. Ai călătorit singură. 
Da, și a fost interesant, dar nu e ceva ce să-mi doresc.

48. Ai absolvit studiile universitare. 
Bifat. 

49. Te-ai pensionat. 
Un pic mai puțin de 21 de ani rămași, dacă n-or schimba ăștia legislația.

50. Ai deținut o companie. 
A existat o tentativă la un moment dat, dar a rămas doar o încercare. Din fericire. Nici eu, nici omul meu nu avem stofă de antreprenori. 

Și cu asta, gata. Phew, a fost destul de lungă. Am vrut să număr câte am făcut, dar mi-am dat seama că ar fi oarecum irelevant, având în vedere că unele au fost făcute ”într-un fel” (ca de pildă cele cu înotatul în oceane). Dar în tot cazul, a fost un exercițiu simpatic.

Călare pe situație

Iată un proiect nou, they said. 
Va fi interesant, they said. 
N-ar trebui să vă ocupe foarte mult timp, they said.

Asta a fost prin ianuarie și it didn't age well.

Zece ore în cap azi, dintre care trei în diverse ședințe online (în timpul cărora am mai și lucrat pe ascuns, ascultând cu juma' de ureche și profitând că nu era musai să țin camera deschisă). 
Așa e de săptămâni în șir. ”Situația se va relaxa pe parcurs”, they said. 

Mă pot gândi la vreo sută de moduri în care aș replica la toate cele de mai sus, dar meandrele concretului mă împiedică, if you catch my drift. Iar colegii implicați și ei în mai sus-menționatul proiect îmi dau dreptate (suntem într-un gând și-o sâmbătă, vorba ceea). 

O prietenă mi-a dăruit cea mai recentă carte a Camillei Läckberg, la care citesc (cică) de vreo două săptămâni și nu mai apuc s-o termin. 
N-am început niciun serial nou de când am terminat ”Lucifer”, și-a trecut ceva timp de-atunci. 
Despre scrisul pe blog bănuiesc că nu mai are rost să zic nimic. 

Da' am un nou prieten, în schimb. Se numește Magneziu Bisglicinat 💪.

”Diavolul se îmbracă de la Prada 2” - și mai bine rămânea dezbrăcat

Cum e vorba aia clișeistică - l-am văzut eu, ca să nu-l vedeți voi. Dar asta e doar în parte adevărat și, de fapt, aș zice că este un paradox: e un film slab, însă merită văzut. În special pentru Meryl Streep și Stanley Tucci, care ar fi la fel de autentici și fermecători inclusiv dacă ar juca rolul unui hidrofor cu pompă submersibilă.

La drept vorbind nu aveam așteptări, ciorbele reîncălzite sunt foarte rar un succes, după cum s-a demonstrat în repetate rânduri. M-am abținut de la a citi orice review, tocmai ca să nu mă las influențată și doar după genericul de final m-am uitat la nota de pe IMDB (care e chiar mai mică decât primul film, ceea ce este grăitor. Și-acum că l-am văzut, nu mă miră deloc aspectul ăsta). 

Un prim aspect unde au dat chix este că efectiv au ruinat personajul Mirandei. Asta s-ar putea parțial explica prin prisma faptului că au trecut 20 de ani, iar online-ul e o lume mult mai sălbatică și imprevizibilă decât a fost vreodată print-ul, aflat acum în cădere liberă. 
Chiar și așa însă, e surprinzător și nefiresc să regăsești o Miranda Priestly care ține cont de avertismentele HR-ului referitoare la exprimările politically correct, sau care se lasă surprinsă în momente de nesiguranță și vulnerabilitate, sau căreia îi pasă de sentimentele celorlalți. 

 

Of, unde e acea Miranda din primul film cu al său epic ”details of your incompetence do not interest me”? 🫠 

(Serios, o Miranda care se arată șocată când Andrea îi spune că n-a fost ok felul în care s-a purtat cu Nigel de-a lungul anilor? Care se duce la Nigel și, aproape sfioasă, îl întreabă ”have I taken you for granted?”? Care-și dă consimțământul ca Andrea să scrie o carte despre ea? La fel de credibil ar fi fost James Bond care refuză un Martini, cere un ceai de mușețel cu miere și decide să își declare toate veniturile la fisc. Sau Darth Vader care organizează o petrecere surpriză de Ziua Tatălui pentru Luke și Leia 🙄). 

Andrea Sachs (aceeași Anne Hathaway, minunată, dar - ca urmare a scriiturii - destul de anostă) a fost concediată împreună cu întreaga secție de la publicația unde lucra și se pomenește angajată la ”Runway” direct de către șeful Mirandei, fără știrea acesteia din urmă (ceea ce va asigura una dintre puținele scene savuroase din film). Misiunea ei este de-a scrie o serie de articole de natură să gestioneze criza în care se află revista, în urma unei gafe editoriale. 

Unul dintre cele mai delicate demersuri este acela de-a îmbuna sponsorii și cel mai important dintre ei este Dior. Miranda, Andrea și Nigel merg împreună pentru a se întâlni cu persoana responsabilă de partea publicitară, iar surpriza e de ambele părți când dau peste... Emily, fosta colegă a lui Andy. 

Sinceră să fiu, principalul motiv pentru care am pus o fotografie cu Emily a fost ca să mă scandalizez corespunzător pe tema coafurii. Sau a ne-coafurii, mai bine-zis. Ok, înțeleg că sunt vremuri grele și e criză, dar chiar au concediat toți stiliștii? 🧐

În fine, revenind la intrigă, Miranda aspiră de ani de zile la postul de Global Head of Content pentru întregul trust, dar șeful ei face un infarct și moare chiar în seara în care urma să-i anunțe numirea în acest rol. 
Se poate ceva mai clișeistic, mai previzibil și mai americănesc de-atât? Să nu subestimăm scenariștii: da, se poate! Fiul răposatului preia poziția tatălui și-n loc să-i dea Mirandei postul îndelung râvnit, se apucă de restructurări și tăieri de buget. 
Aaaaaa! (Asta eram eu, căscând de plictiseală în fața mai sus-menționatului clișeu 🥱🥱🥱). 

Trec peste restul poveștii, că nu vreau să vă spoileresc de tot. Mă rezum la a spune că e străvezie, cam lipsită de direcție și de zvâc și plină de clișee ca un șvaițer de găuri. 
Toate astea ar fi putut fi depășite cu succes dacă scriitura nu ar fi fost atât de plictisitoare și neverosimilă. Cele mai stridente diferențe s-au văzut, cum spuneam, în cazul Mirandei, care a fost mult prea cuminte și neplauzibilă. Dacă m-ar întreba cineva, aș spune că un scenarist iscusit ar fi putut păstra vechiul personaj, adaptându-i metehnele și aerul autoritar la contextul actual. 
Dar nu mă-ntreabă nimeni, aia e 🙃.

Încă o problemă mi s-a părut lipsa aproape cu desăvârșire a glamour-ului. Păi în primul film, ținutele fuseseră efectiv un personaj în sine. Aici au trecut aproape neobservate, iar peliculei efectiv i-a lipsit luminozitatea. E genul ăla de imagine care te-ar face să-ți verifici telefonul să vezi dacă nu cumva e-n power save.

Una peste alta, ăsta nu mai e un film despre lumea modei, ci despre niște jurnaliști care scriu despre modă. Așa cum spunea cineva, e un clasic exemplu de ”povara moștenirii” (având în vedere că primul film este remarcabil și a devenit un clasic al genului). Sau ar putea fi comparat cu un fel de mâncare bun pentru dietă: puține calorii și aproape fără gust.

Când eram tânără (și bleagă)...

Probabil că fiecare dintre noi a avut parte în decursul vieții de cel puțin o experiență din categoria ”da-mi-aș pumni în cap să-mi dau de cât de prost / bleg / fraier am putut să fiu și ce mama dracu' oi fi avut în caaaaaap”. 
Este omenește - cum spuneam, tuturor ni s-a întâmplat, sau în tot cazul, covârșitoarei majorități - dar asta nu te face să te simți mai bine. 

Și fix azi mi-am adus aminte de un moment de-ăsta din categoria ”mai am numai doi neuroni care nu vorbesc unul cu altul”, pe care l-am trăit într-un iulie de demult, dinainte de a-l cunoaște pe omul meu. 

Pe vremea aia, când era lupul cățel și puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier (niciodată n-am priceput vorba asta cu puricele potcovit, închid paranteza), aveam 20-și-un-pic de ani și un prieten. Nu era genul ăla de relație în care să te vezi și peste ani de zile alături de respectivul, dar țineam la el și-i trecusem cu vederea niște chestiuni - pentru care de asemenea mi-a părut rău ulterior că nu l-am trăznit.

Eh, și-ntr-o seară ajung eu la el ca de obicei (nu locuiam împreună, nici nu se pusese problema vreodată), nu era acasă, în schimb fratele lui, care stătea în același apartament, era. 
- E plecat, mi-a comunicat sec. 
Dă-te-ncolo de Captain Obvious, mi-am zis, și l-am sunat pe împricinat.
De obicei răspundea și vorbeam ce aveam de vorbit, ca toată lumea botezată. În schimb în seara aia, ce să vezi, mi-a respins apelul și când am încercat din nou, își închisese telefonul. 

Mestecând mătrăgună, mă instalez comod și-ncep să macin în minte, pe sistemul ”vino repede acasă, frumosule, că te satur eu de noaptea iguanei”.
Asta a fost prima greșeală. Ar fi trebuit să plec acasă în momentul ăla, dar mi-am zis c-o fi, c-o păți. Haștag #omiedepumniîncap. 

Mai stau, mă mai învârt, mai încerc să-l sun. Telefonul tot închis. În camera lui, frate-su împușca diverși carcalaci într-un joc pe calculator și m-am dus să-ncerc să-l iscodesc. 
- Stai liniștită că e ok, mi-a zis respectivul, mânuind cu dibăcie un shotgun. 
Păi nu prea aveam îndoieli în privința asta, drept să spun. Alta era problema care mă ardea, dar mai mult n-am scos de la el. 

Între timp se întunecase. Am vorbit cu o prietenă care m-a încurajat să aștept ”să vezi ce-ți zice, poate există o explicație rezonabilă și care nu ne dă nouă prin minte”. 
Evident că exista una, a se vedea iguana de mai sus. 
La un moment dat m-a apucat plânsul, mai mult de nervi și de orgoliu făcut ferfeniță. 

Mangafaua a apărut pe la unu noaptea, senin și nevinovat ca un miel. Mi-a spus că a fost cu ”o amică” de care nu-l leagă nimic în sensul la care mă gândeam eu, că nu am de ce să-mi fac griji referitor la relația noastră și că a greșit închizându-și telefonul, dar că alte explicații nu vrea să dea. Și cu asta, basta. 

Griji nu-mi făceam, că tocmai devenise evident că nu am ce explicație rezonabilă să mai aștept, apropo de ce vorbisem mai devreme cu prietena. Din momentul ăla relația s-a dus inevitabil pe plută, era clar că nu mai există nimic din moment ce se alesese praful de orice formă de respect, iar peste vreo 3 săptămâni ne-am despărțit. 

De câte ori îmi aduc aminte de povestea asta îmi imaginez ce reacție ar fi avut prepeleacul dacă nu m-ar mai fi găsit când s-a întors, nici pe mine și nici bruma de obiecte personale pe care le aveam la el. 
Și tot de-atâtea ori îmi vine să-mi dau #încăomiedepumniîncap că n-am plecat acasă la mine în seara aia și n-am dărâmat încă de-atunci șandramaua. 

Aventurosul demers de achiziționare a două perii de toaletă

Pentru astăzi plănuisem o altă postare, însă mai poate aștepta, că țin musai să vă istorisesc cea mai recentă peripeție, anume aceea de-a înlocui niște acareturi în băi. 
(La plural, că din fericire avem două băi, ceea ce este unul dintre secretele unui mariaj fericit. N-o zic eu, Larry Hagman a zis-o, într-un interviu. Și cum ar spune el, boy howdy, chiar că avea dreptate 🤫).

Așa, deci să nu-mi uit vorba, spuneam de acareturi, respectiv capace noi și perii de toaletă. Ne-am dus la unul dintre magazinele de mobilă și obiecte sanitare din zonă - destul de mare și promițător de altfel, îl cunoșteam și de-a lungul timpului ne mai luaserăm diverse de aici. 

Ajungem la raionul respectiv, ne uităm pe acolo, alegem două perii, 26 de euro bucata. Cam scump, dar măcar par să fie ceva mai de calitate și nu e ca și cum am cumpăra așa ceva în fiecare săptămână, hai treacă de la noi. En avant spre capace! 🥳
Dar capacele nu se vedeau nicăieri. Ne-am tot frăsunit încolo și încoace, practic aveau tot ce-ți poți imagina că ar trebui să existe într-o baie, numai capace nu. 
Am căutat pe cineva să întrebăm, poate capacele se află într-un ungher accesibil numai cunoscătorilor, dar nu se vedea niciun angajat, iar birouașul de informații era singuratic și stingher. Coborâm la parter, aici aveau un birou de informații mai mare, unde o jună consilia de zor. Ne așteptăm rândul, întrebăm, ”noi nu avem capace”. 
Ăăăă? ”Trebuie să mergeți la magazinul cutare, ei au capace”.

De ce-ai avea orice altceva și capace nu? Din marile enigme ce rămâne-vor nedezlegate. În fine, mergem la casă cu periile în brațe. 
- Aveți card de client? 
- Nu, nu avem. 
- Doriți să vă faceți?
- Nu, mulțumim, suntem clienți mai degrabă ocazionali...
- Alles klar, zice tanti cu un aer ofuscat, și bate prețul: 90 de euro. 
Huh? N-am excelat niciodată la mate, dar tot nu-mi iese la socoteală. 
- Dacă nu aveți card de client, atât costă. 
(Un fel de ”in your face, bă!”). 
- Bine, atunci ne putem face card acum pe loc?
- Da, dar nu la mine, trebuie să vă duceți înapoi la informații. 

Mno. Hai înapoi la juna cea degrabă sfătuitoare. Stăm din nou la rând, ni se dă un cod QR cu formularul care trebuie completat, omul îl accesează, Internetul mai mult nu merge decât merge, ”avem Wi-Fi”, hai că l-a luat, ”cardul va veni pe mail”. 
Așteptăm, refresh. 
Vine un mail, nu era cardul, ci un mesaj de călduros bun-venit și o listare a nenumăratelor avantaje ce vor decurge în urma înțeleptei noastre decizii de-a ne face card. A se scuti. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al doilea mail, nu era cardul, ci invitația de-a ne abona la newsletter. Bâști. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al treilea mail, nu era cardul, ci un cod de reducere de 10%, drept răsplată pentru proaspătul card de client (pe care încă nu-l avem). ”Putem să-l folosim pentru perii”, ne-am zis, dar ne-am dezumflat rapid; era valabil numai pentru comenzile online. Meh. 
Și totuși, unde naiba e cardul ăla? 🧐

Ai zice c-am fi putut renunța, dar dac-am fi plecat fără perii, chiar c-am fi pierdut timpul până atunci absolut degeaba. Refresh. Ne ducem s-o întrebăm pe jună. 
- Ați primit 3 mailuri deja? Al patrulea o să fie cardul, întotdeauna vin alte 3 mailuri mai întâi. 

Logic, doar nu era să ți-l trimită din prima, tre' să treci testul răbdării. Am mormăit ceva despre faptul că pe eticheta de la raft nu scria nimic referitor la faptul că prețul ăla e valabil numai dacă ai card (mai ales că diferența nu era chiar neglijabilă). 
- Ba scrie pe etichetă, dar scrie mic, trebuia să vă uitați cu atenție. 
Evident că scria mic, ce interes ar avea magazinul să avertizeze clienții? Ajunși la casă, există o șansă considerabilă ca unii să nu mai aibă chef de daraverile pentru card și, nevrând să renunțe la produse pentru care poate au investit ceva timp ca să le aleagă, să plătească prețul întreg.
Nu și noi însă 💪.

A venit în fine cardul, ne-am dus la casă, 52 de euro, am înfrânt! 🎊

În magazinul celălalt am găsit și capace, am studiat circumspecți eticheta cu prețul (că Stan Pățitu' n-avea nici acolo card), însă nu era nicio diferență, așa că am încheiat periplul cu obiectivele atinse și epuizați de acest nou tur de shopping. 

Iar am fost la Paris, iar a fost frumos

”Nu rămân eu la ăștia, frate. Naiba o să fie-n stare să priceapă vreodată ceva din managementul vagoanelor de marfă. Ce-mi trebuie mie să-mi bat cuie-n cap? Îmi caut altceva, am destul timp la dispoziție până expiră perioada de probă ca să găsesc ceva ca lumea și pa”. 

Mâine se împlinesc 7 ani de când am zis că nu rămân. 
Ieri m-am întors de la Paris, unde a fost ca de obicei: epuizant și foarte, foarte mișto. 
Mă mai duc.
Am rămas.

Fotografia cu Turnul Eiffel e făcută pe terasa restaurantului unde am ieșit la cină în cadru extins. Cină la care am mâncat niște chestii „pour les connaisseurs”, cum ar fi de exemplu un sos decorat cu flori comestibile, pe care le contemplam cu un aer rococo și simțindu-ne din cale-afară de nerafinați și de peizani. 

Pe care le-am băut, vorba maestrului Mălăele.
Am participat și la un concurs de cultură generală, echipa în care-am nimerit ieșind pe locul al treilea. Onorabil, trebuie să spun, pentru că întrebările nu au fost deloc simple. 

(Off topic, cum ar veni: de pe terasă puteam vedea pe fereastră într-un apartament din clădirea aflată chiar în față. Erau diverse persoane tinere care se fâțâiau de colo-colo. Îmbrăcate în niște destul de aspectuoase costume ale lui Adam și ale Evei și fără absolut nicio inhibiție. V-aș putea spune ce comentarii s-au stârnit pe chestia asta, dar nu se face pentru-ca-să 🤫).

În seara următoare ne-am dus la un restaurant marocan. Cumva mult mai pe sufletul (și gustul) nostru, deși nici pe departe la fel de rafinat. 
Da' știți ce bun a fost puiul ăsta peizan, cu măsline și lămâie? 🫠

All in all, a fost foarte obositor și am un vraf de chestii de recuperat (că timp de 3 zile am tot defilat din meeting în prezentare și da capo), dar mă uit la poze, îmi aduc aminte de colegul care ne-a adus ieri dimineață croissante cu căpșuni, de colegul care-mi spune ”Mademoiselle” (și vorbește germană cu cel mai încântător accent franțuzesc 😍), de colegul care-a avut grijă să am cafea pe birou când m-am întors dintr-un meeting și de alte chestii drăguțe, și uit și de oboseală și de volumul de muncă și rămâne doar starea de bine. 

Așa încât, cu toate că de câteva luni traversez o perioadă extrem de încărcată și cred că între timp inclusiv burnout-ul se uită cruciș, sunt extrem de recunoscătoare că am ales să rămân. 

(Încă) o părere despre admiterea la liceu

Se scrie mult zilele astea despre examenele de Evaluare Națională și cel de Bacalaureat, prilej să-mi amintesc de experiențele mele din vremuri demuuuuult apuse (paranteză: una din glumele preferate la birou este că eu m-am născut când s-a descoperit focul. Le tot promit caznele iadului, dar nu reușesc să-i intimidez, închid paranteza 😀). 
Despre bacalaureat am povestit acum mulți ani și nu mi-am schimbat părerea că a fost un examen cinstit, de care-mi aduc aminte cu plăcere (chiar dacă nici în ziua de azi nu știu de ce mama naibii oi fi luat eu numai 7 și ceva la biologie, că mă verificasem apoi din manual și nu omisesem nimic. Să le fie-n ciorbă). 
Dar cu admiterea la liceu, ei bine... e altă treabă. 

Ca să nu fiu bănuită de subiectivism sau de clasica vulpe-care-nu-ajunge-la-struguri, spun din start că am luat examenul din prima, la clasa dorită. N-am avut note stelare, dar au fost mai mult decât suficiente ca să-mi ating obiectivul: 8,37 la română și 6,80 la matematică. 
(Vai mie, dacă aș da examenul azi, cu notele astea aș ajunge cel mult la un liceu din Coborâta de Vale 🫣).

Dacă m-ar întreba cineva ce țin minte de atunci, primul răspuns ar fi ”presiunea”. S-a pus o enormă presiune pe mine, atât din partea profesoarei de matematică (o nemernică despre care de asemenea am scris și, cum s-a dovedit, nu doar cu mine se purtase în felul ăla), cât și a familiei (în bună parte influențată de mai sus-menționata profesoară). 
”N-ai să faci, n-ai să iei, să zici mersi dacă ajungi la vreo profesională, degeaba am băgat atâtea meditații în fundul tău, discutăm noi după”, etc etc etc. 
(Ah, acel terorizant ”discutăm noi”. Ce rău îmi pare că după afișarea rezultatelor care mă declarau admisă la cel mai bun liceu din oraș n-am avut curaj să-ntreb cum rămâne cu discutatul ăla). 

Acum să ne înțelegem, notele mele de la admitere chiar nu au fost grozave. Dar: 
- la română aș fi putut mult mai mult, eram foarte bine pregătită, visam toate lecturile, completivele indirecte și subiectivele și orice vreți. Dar acolo emoțiile și-au spus cuvântul, eram înghețată de spaimă și ce-am greșit, strict pe emoții am greșit. 
- la matematică nu e nimic de comentat, ăla era nivelul meu real. Hai să zic, poate cel mult aș fi putut lua un 7,50, dacă aș fi avut un dram de glagorie în plus. Însă credeți-mă, am fost recunoscătoare până la Cer și înapoi pentru nota aia. 
Îmi aduc și azi aminte că, ieșind din sala de examen după proba la matematică, am trecut pe lângă un copil care era cu maică-sa și-i explica profesoarei lui cum rezolvase una dintre problemele de geometrie: ”... și aici am făcut prin asemănare...”.
Am înlemnit, eu nu făcusem prin nicio asemănare. Nici nu știu cum am ajuns acasă.

Și-acum ajung la ceea ce voiam să spun din capul locului. Adevărul este că am sentimente amestecate față de sistemul ăsta standard, cu aceleași probe de admitere pentru toți elevii. 
Personal, mi-aș dori un sistem în care materiile de examen să fie determinate de profilul dorit. Vrei la limbi străine? Poftim, dă examen de admitere la limba română și la engleză. Mate-fizică? Se înțelege de la sine. Biologie-chimie? La fel. Mai dificil ar fi la licee gen economic sau pedagogic, dar și acolo se pot găsi soluții mai puțin standardizate. 

Țin minte și-acum ce ne-a zis profesorul de matematică în clasa a IX-a: ”cel târziu la sfârșitul clasei a X-a, veți fi cu toții analfabeți la matematică”. Avea dreptate omul. Cine s-a mai preocupat de funcții bijective, matrice și logaritmi? Personal, am fost încântată să le uit. Mă străduiam să prestez de-un 5-6, de mai mult chiar n-aș fi fost în stare. 

Habar n-am dacă am dreptate și e foarte posibil să greșesc, dar cam așa gândesc eu. Evaluarea ar fi la fel de corectă și, poate, mai obiectivă (un copil care vrea să intre la o clasă de mate-fizică fluieră subiectele la care eu, de exemplu, cu mari strădanii am obținut o notă apropiată de 7; în contrapartidă, același copil se chinuie să învețe texte precum ”Neamul Șoimăreștilor”, ”La Vulturi!”, ”Sobieski și românii” și ce mai pritoceam noi în epoca 😀 aia). 

Cred, însă, că presiunea n-ar fi atât de mare dacă elevii s-ar putea pregăti raportat la vocația lor și la obiectivele pe care le urmăresc. Oricum în liceu se vor studia intensiv materiile în funcție de profilul ales, deci de ce n-ar fi în regulă să se dea și examen de admitere din ele? Noi într-a IX-a eram abrutizați, clasă de limbi străine și eram în plop cu engleza și franceza, pentru că - exact! - toată clasa a VIII-a învățaserăm numai la matematică și română. 

Dar în sfârșit, cum spuneam - se prea poate să greșesc. Între timp, le doresc toată bafta din lume tuturor copiilor - atât celor care încep mâine examenul de Bacalaureat, cât și celor care așteaptă cu sufletul la gură rezultatul la Evaluarea Națională 🍀🍀. 

46. I did it my way 🎉

Încă un pas spre Level 50, cum foarte mișto mi-a zis o prietenă. De reținut expresia asta, posibil să mă salveze de la un potențial midlife crisis la un moment dat 😀. 
La drept vorbind, aș fi crezut că o să mă confrunt astăzi cu treaba asta (dat fiind că sunt în a-doua-jumătate-către), dar constat că nu se întâmplă. Ba cumva chiar dimpotrivă, iar asta i-o datorez, în mod oarecum surprinzător, lui... Frank Sinatra. 

Ascultam zilele trecute una dintre melodiile mele preferate, ”My Way”. Și chiar dacă (e de sperat că 😁) nu e încă momentul să ”face the final curtain”, realizez că mă regăsesc mult în mesajul piesei. 

”I've lived a life that's full
I traveled each and every highway
And more, much more
I did it, I did it my way”.

Din toate punctele de vedere, mă aflu într-un loc bun. Mă simt binecuvântată, foarte norocoasă și foarte recunoscătoare. 

N-am urmat ”planurile familiei” care se făcuseră pentru mine, ba pe la 20-și-ceva de ani am scandalizat juma' de clan când mi-am luat propriile hotărâri de viață. Niște decenii mai târziu, aceste hotărâri se dovedesc în continuare corecte și-mi mulțumesc mereu mie însămi că am avut curajul să le iau. 
Mi s-au ”prezis” eșecuri pe toată linia, nu ești capabilă, nu poți și n-ai să fii în stare să. 
N-am dat greș. Sunt capabilă, pot și sunt în stare să.
Și de câte ori mi-e greu, mi-aduc aminte câte eșecuri mi s-au prezis și câți de ”nu ești în stare să” mi-am auzit. 
Și cum le-am contrazis pe toate astea. 
I did Ok, and I did it my way.

Ieri mi-am ascultat omul interpretând sonata ”Waldstein” de Beethoven, în cadrul unui recital. Simțeam că-mi iese inima din piept de drag, mândrie și recunoștință pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Astăzi mergem s-o ascultăm, pentru prima dată live, pe Martha Argerich, probabil cea mai mare pianistă contemporană.
Dar mai întâi ne oprim pentru masă la un restaurant grecesc unde-am mai fost de câteva ori și s-a dovedit la fel de bun de fiecare dată. 

Îmi doresc din tot sufletul un nou an bun și îngăduitor cu visele mele, în care să fim sănătoși, eu și toți cei dragi mie. Să mă regăsesc și să fiu mai bună cu mine, că merit. Cheers to me! 🥂

Un moment din albumul trecutei tinereți

”Cine-şi închipuie că se mai poate întoarce pe uliţele tinereţii e nebun”. 

Îmi venise în minte citatul ăsta azi-dimineață - este dintr-o nuvelă de Rodica Ojog-Brașoveanu. M-am pomenit întrebându-mă dacă aș vrea să-mi revăd marea dragoste din adolescență.

Astăzi se împlinesc 30 de ani de când mi-am luat rămas-bun, și-am continuat s-o fac în anii care au urmat, în amintiri și-n zecile de caiete ale jurnalului. Caiete din care nu mi-a mai rămas decât unul singur (aspect pe care-l regret acum, deși multe erau pline de amărăciune. Dar făceau parte din mine, erau martorii furtunilor prin și peste care trecusem și-mi pare rău că nu le-am păstrat). Tot e bine că mi-a rămas unul, pe care îl mai răsfoiesc uneori.
Doamne, cât de îndrăgostită eram 🙂. Era dragostea aceea inconfundabil de naivă a adolescenței, când ți se pare că viața se va sfârși fără el și dintr-o singură privire a lui te hrănești luni la rând. 

Ani de zile am sperat într-o revedere, pe care mi-am pictografiat-o în minte până în cele mai mici detalii. Transcriam în jurnal versuri de Veronica Micle, citate din ”Pe aripile vântului” și din romanele lui Balzac și lipeam flori presate. Stânjenei, că-mi aminteau de el. 

În retrospect mă consider norocoasă că am trăit povestea asta, chiar dacă atunci sufeream până la paroxism. Sau așa mi se părea mie, că-n adolescență toate micile drame capătă valențe de tragedie greacă 🤭. Dar inocența aceea, simplul fapt de a-l ști acolo, convingerea că ”într-o bună zi...”, toate astea m-au ajutat să țin drumul drept, într-o perioadă extrem de dificilă din viața mea. 

Vă dați seama ce impact a avut asupra mea filmul ”Undeva, cândva”? (Pe care sper că l-ați văzut, că veni vorba, iar dacă nu, vi-l recomand din răsputeri. Este o bijuterie). 

Revenind la citatul cu care începusem și la întrebarea de azi-dimineață, răspunsul meu este nu. Nu mi-aș mai dori să-l revăd, pentru că timpul n-a stat în loc pentru nimeni, iar el n-ar mai fi cel din amintirile mele. Nici eu din ale lui (presupunând că-și mai amintește de mine).

Și uneori, lucrurile trebuie să rămână acolo unde le este locul. În amintiri. Și într-un caiet vechi de zeci de ani, cu un stânjenel presat. 

”Lucifer” (2016-2021). Fermecător. Amuzant. Diabolic. Irezistibil

Spre deosebire, bunăoară, de cronica pe care am scris-o despre ”Mentalistul”, de data aceasta mi-e imposibil să promit că nu vor fi incluse spoilere. Povestea e de așa natură încât dacă ar fi să las afară orice spoiler, ar însemna să scriu doar un singur rând: ”Diavolul este absolut șarmant și colaborează cu poliția din Los Angeles în calitate de consultant”. Nu că ar fi ceva neadevărat în asta, dar, pentru numele tatălui Întunecimii Sale, ar fi totuși mult prea sumar 😀. 

Ceea ce vă pot promite însă este că, inclusiv în eventualitatea în care nu ați văzut serialul, spoilerele nu vor afecta în niciun caz plăcerea vizionării. Asta pentru că ”Lucifer” nu e un serial de tip ”whodunnit”, cum este ”Mentalistul”.

Este un serial în primul rând despre caractere (atât oameni, cât și ființe supranaturale), despre ineditul vieții, principii, prietenie și felul în care alegem să ne raportăm la provocări. O combinație de dramă supranaturală, comedie și intrigi polițiste. Și este extrem de bine scris, cu un umor atât de savuros, cum nu mi-aș fi imaginat că poate fi. 

Am cumpănit o vreme dacă să scriu asta, fiindcă e o afirmație cu multă greutate și n-am mai zis așa ceva niciodată, deși am văzut multe seriale deosebit de bune, cu personaje foarte bine construite. Dar acum că am terminat de vizionat serialul, pot spune (în premieră) că Lucifer este, de departe, cel mai complex și cel mai încântător personaj pe care l-am cunoscut vreodată. Jos pălăria în fața prestației lui Tom Ellis. 

Și credeți-mă, ”Hot as Hell” nu e doar o genială găselniță de marketing 😈🫠. 

Trecând la subiect, Lucifer Morningstar este așadar patronul unui club de noapte exclusivist din Los Angeles (deloc întâmplător, ”Orașul Îngerilor”) și, în urma unui concurs de împrejurări, ajunge să colaboreze cu poliția pentru soluționarea cazurilor de crimă. Ah, și dacă nu am zis asta cu subiect și predicat, este Diavolul. În carne și oase și, ocazional, și cu aripi. 

Despre el ca personaj se poate scrie un roman, pe care mulți l-ar găsi probabil surprinzător. Lucifer este, în primul rând, un demon cu principii foarte clare (și foarte sănătoase, aș adăuga). De exemplu, nu minte niciodată, pe nimeni și-n absolut nicio împrejurare. Chiar că nu e vina lui când, întrebat cine este, răspunde cu sinceritate că este diavolul și nimeni nu-l ia în serios 🤣. 
”He is the devil!”, se rățoiește un suspect, în sens metaforic. ”It is not as I have hidden the fact”, răspunde Lucifer perfect relaxat, servindu-se tacticos dintr-o pungă cu alune.

Apoi, el nu face rău gratuit, nu provoacă intrigi și nu seamănă zâzanie. Dimpotrivă: înainte de a pedepsi pe cineva, se asigură și se răs-asigură că persoana respectivă este într-adevăr vinovată, ca să nu riște să urgisească un nevinovat. Dacă vrei să-l enervezi, e de-ajuns să folosești o expresie gen ”dracu' l-a pus pe cutare să facă ce-a făcut”. E foarte posibil ca ochii să-i devină roșii, moment în care, ahem, ai dat de dracu'. Literally. 

În principiu, Lucifer are tot felul de probleme / dileme etice și spirituale foarte umane și, ca spectator, e imposibil să nu te fi confruntat la un moment dat cu măcar o parte dintre ele, pentru că sunt timeless și universal valabile. Uneori are moduri ciudate de a le gestiona, dar e o combinație de uman și supranatural în același timp, care-l face irezistibil. Asta cu atât mai mult cu cât actorul e deosebit de expresiv și un maestru al comunicării non-verbale. 

Pentru soluționarea cazurilor, Lucifer este implicat în cele mai multe dintre anchetele detectivei Chloe Decker. Fapt nu tocmai surprinzător, ajung să se îndrăgostească unul de celălalt, dar multă vreme va trece până când amândoi vor fi pregătiți să-și asume propriile sentimente. Între timp, tachinările sunt la ordinea zilei:
- I will never, ever sleep with you. The Hell freezes over first!, îl informează Chloe, botoasă.
La care Lucifer ridică o sprânceană și zice vesel:
- I can actually arrange that! 😁
(Spoiler: n-a înghețat 😂😂😂). 

În general, este foarte atent să nu facă vreun gest de natură să-i dezvăluie latura supranaturală, dar nu-i reușește întotdeauna. De exemplu, este împușcat în inimă și se ridică imediat de jos, bombănind ofensat că asta era o cămașă nouă. Alteori se teleportează în mai puțin de-o secundă, dintr-un colț al camerei în partea opusă. 
”One day, I will take your blood and find out what you really are”, îl amenință Chloe. ”The Devil, of course!”, răspunde Lucifer de bună credință. Cum ziceam, nu e vina lui că nu e crezut 🤭. 
Va veni, bineînțeles, și momentul în care toți vor cunoaște adevărul despre el, iar reacțiile... hai să spunem că unele dintre ele s-au dovedit a fi surprinzătoare. 

Dintre personajele telurice mai fac parte Dan (polițist și fostul soț al lui Chloe), Ella (expert legal) și Linda (psihoterapeut). Aceasta din urmă are un rol fabulos. Păi ce, e de colo să psihanalizezi - cu real succes, aș adăuga - cea mai mare parte din familia cerească și aproape toată familia originară? După asemenea experiență, pacienții umani trebuie să fie din cale-afară de plictisitori 😄. 

Exact, cea mai mare parte din familie. Că doar n-ați fi crezut că Lucifer bântuie pe Pământ de unul singur. Nu doar că-i vom cunoaște pe frații și surorile lui (destul de mulți, și cu excepția a vreo trei dintre ei, restul sunt niște loaze interesate doar de putere și privilegii); dar în poveste vor apărea personaje precum Cain, Abel, Eva, Adam, mama lui Lucifer și... Dumnezeu Însuși. Nu pot să n-o menționez și pe Mazikeen (Maze), prietenă foarte devotată a lui Lucifer și destul de iute la mânie. Cea mai arzătoare dorință a ei, cu atât mai surprinzătoare cu cât vine de la un demon, este aceea de-a avea un suflet. 

(Inițial alesesem o poză cu ea și Lucifer, dar parcă o și aud pufnind că nu poate să fie pusă și ea singură în valoare, fără ca Lucifer s-o tragă într-un con de umbră. Ok, ok, Maze, am prins ideea 🫡). 

Asemeni lui Lucifer, cele mai multe dintre făpturile cerești au probleme foarte umane (ok, cu excepția Lui Dumnezeu, cu toate că și El are momentele Lui de umanitate, ca de exemplu nu-i place cafeaua de la automat. Motiv pentru care a doua zi rezolvă problema și servește oaspeților o cafea excelentă. ”From Bolivia. I picked it up this morning” 😂). 
Cea mai mare provocare este atunci când Dumnezeu anunță că dorește să se pensioneze; lupta pentru supremație nu poate fi evitată. Aici este o intrigă pe care totuși nu vreau să o dezvălui, tocmai fiindcă este un element surprinzător, care ar lua mult din plăcerea momentului celor care văd serialul pentru prima dată. Și nu pot să nu menționez că m-aș fi așteptat la o aprofundare a diferențelor de ordin filozofic dintre Lucifer și Dumnezeu, dar probabil nu asta-și propuseseră scenariștii. 

Serialul a beneficiat de o scriitură senzațională și este o abundență de glume cu dublu înțeles și devil/God puns. Cu greu am selectat câteva, din ce-mi mai aduc aminte:

😀 Face cunoștință cu Chloe și se prezintă: ”Lucifer Morningstar”. 
- Oh. Is that a stage name or something?
- God given, I'm afraid.

😀 Un drogat pe stradă: 
- The end is near! Are you ready to meet your Maker?
Lucifer, binedispus că tocmai plecase onorabilul său tată înapoi în Rai: 
- I just got rid of Him, thank you!

😀 Lucifer aruncă o anvelopă în capul unui suspect care fugea. Ăla cade. Lucifer: ”see? He got tired”. 

😀 Un șofer de Bolt, siderat că Lucifer e mulțumesc-bine după ce tocmai îl împușcase:
- Hey, I shot you in the face!
- Right. And I gave you a terrible rating.

😀 Una din expresiile frecvente ale lui Lucifer este ”oh, my... Dad”, iar dacă folosește cineva expresia ”I swear to God”, dă ochii peste cap agasat: ”do we really have to bring my Father into this?”.

😀 La un moment dat se pune problema traducerii unui text din limba sumeriană și familia îi cere lui Lucifer să se ocupe. Habar n-am, zice el, întorcându-se ca să-și pună un whisky. 
- But you speak all the languages!
- Yeah, but I don't read all of them. Besides, I am better with tongues than with books.
(Cred și eu că ești, mangafao, am pufnit eu 😂). 

Finalul serialului este... foarte bun, practic nu cred că ar fi fost plauzibil oricare altul, dar în același timp e trist. Lucifer a schimbat din temelii scopul și menirea atât a iadului, cât și pe a sa proprie. A realizat că ceea ce-și dorește cu adevărat este să reformeze și să ajute, nu să pedepsească. 
A reușit, dar cu prețul unui sacrificiu atât de mare și de greu, încât m-a lăsat cu un nod în gât. Ceea ce nu mi se întâmplă mai niciodată când e vorba de ficțiune. Dar vă las să aflați voi înșivă despre ce este vorba.

Înainte de-a încheia acest foarte lung articol (pentru care vă prezint my humble apologies, cum ar spune Întunecimea Sa), vă recomand să urmăriți serialul, dacă nu ați făcut-o încă. Fie și numai pentru o doză de umor de foarte bună calitate. Ok, și pentru extraordinarul joc al lui Tom Ellis. Și pentru el cântând ”My Way” și ”I Dreamed A Dream”. Actorul a interpretat el însuși toate piesele din serial, mai puțin partea de pian. Și are o voce nepământean de frumoasă (pun very intended). Chiar nu puteam lăsa chestia asta nemenționată 🙃. 

Fugit irreparabile tempus

(Unde-i profa de latină din liceu să mă vadă. ”Don'șoara Greta, cu matale vorbesc! Care e forma substantivului filia în cazul ablativ plural?”. Îîîuuu 😬). 

Zilele astea voi termina serialul ”Lucifer” (de care am ”tras” ca să dureze mai mult, și ce-o să-i mai duc dorul! Abia aștept să-l despletim pe îndelete), iar până găsesc un alt serial de care să mă apuc gospodărește, revăd sporadic ”Saved by the Bell” (1989-1992). 
Și dacă nici ăsta nu e de natură să mă trimită într-o călătorie down to the memory lane, apăi nici că mai e vreunul 🙂. Atâta doar că m-a luat prin surprindere modul în care o face.

Fără doar și poate, a fost serialul adolescenței mele. Cam în aceeași perioadă rula și ”Beverly Hills 90210”, care nu m-a prins nici pe departe la fel de tare, deși nu-mi displăcea. 

”Saved by the Bell” a fost într-adevăr ceva aparte, fapt confirmat de atâtea și atâtea generații (deloc întâmplător, pe IMDB are nota 7.1, după mai bine de trei decenii de când s-a încheiat). Povestea, în esență simplă, a fost foarte bine pusă în scenă,  cu mult umor, dar și cu părți serioase, din care un adolescent aflat în deriva specifică vârstei avea cu siguranță ceva de învățat. 
 
Simplitatea, umorul și nota de autenticitate ți se lipeau de suflet și la 13-14 tot ce-mi doream era să merg la o școală precum Bayside High School și să fiu parte dintr-un astfel de grup de elevi, cu visele, bucuriile și dramele specifice adolescenței. Bonus: un director așa cum oricine și-ar fi dorit.
Dar mai ales, visul meu era să fiu prietena lui Zack. 

Am avut o perioadă când îmi plăceau blonzii (primul meu prieten a fost un blond, iar dacă rămânem la seriale, din ”Beverly Hills 90210” îmi plăcea de exemplu Steve) și idila dintre Zack și Kelly era visul meu suprem. Cred că am mai povestit eu cândva că pe vremea aia aveam o imaginație debordantă și visam cu ochii deschiși cum ar fi să corespondez cu Mark-Paul Gosselaar, el să vină în România pentru a ne cunoaște și să se îndrăgostească de mine. Da, știu cum sună chestia asta, însă reiterez că aveam 13 ani. 
”Să fim milostivi și să tragem perdeaua”, vorba lui Mark Twain. 

Ziceți și voi, poftim de rezistă când ai 13 ani... 🫠

 

În fine, de fapt voiam să spun altceva. Este natural ca atunci când revezi filme vechi, pe care le știi din urmă cu foarte mulți ani, să constați că ți s-au schimbat preferințele și, cu mintea de azi, foarte probabil nu ți-ar mai plăcea aceleași persoane. 

Ei bine, în privința lui Zack sunt constantă, în sensul că îmi place la fel de mult. Ce s-a schimbat însă e felul în care-mi place. Nu mă mai uit la el ca o adolescentă cu fluturi în stomac (la drept vorbind, asta ar fi chiar dubios), ci am un fel de... sentimente materne. Aoleu, aoleu 🫣. 

 

Serios, de unde-n urmă cu mai bine de trei decenii visam să se îndrăgostească de mine, astăzi am un pregnant sentiment de ”păi ce faci, măi, mămică, măi?” când îl văd în câte belele se bagă și câte încurcături combină. Aproape că mă înduioșez și-mi vine să-l dădăcesc și să-i spun să-și bage mințile în superbu-i cap.

N-am nicio concluzie, alta decât că îmbătrânesc 🙄.

Cărțile pe care le-aș uita numai pentru a le reciti iar și iar

Data de astăzi mi-a adus aminte de una dintre cele mai fascinante cărți ale adolescenței - ”Copiii căpitanului Grant”, de Jules Verne. Mai precis, de începutul mesajului din sticla încredințată oceanului: ”La 7 iunie 1862, corabia cu trei catarge, Britannia, din Glasgow s-a scufundat pe coastele Patagoniei în emisfera australă...”. 
Și dacă mi-am adus aminte de asta, mi-am adus aminte și de ideea mai veche de-a scrie despre cărțile pe care am regretat că le-am terminat (și, eventual, pe care mi-aș dori să le pot uita numai pentru bucuria de-a le putea savura încă o dată). 

Inițial avusesem în plan un top 3 și trei mențiuni onorabile. Dar mi-a fost imposibil să mă rezum la atât, așa încât, cu voia voastră, topul va include cinci cărți (trișez un pic: seriile vor fi considerate o carte per se. Ah, ce-mi place să fac reguli 😀). 

Începem, așadar, în ordine crescătoare. 

5️⃣ La egalitate, ”Cei trei mușchetari” și continuarea acesteia, ”După 20 de ani”. Aș fi putut include trilogia completă, dar ultima carte din serie (”Vicontele de Bragelonne”) mi s-a părut mult mai slabă decât primele două. 

4️⃣ Ciclul ”Fjällbacka”, de Camilla Läckberg. O serie Nordic Noir deosebit de bine scrisă, din care am citit până acum 11 volume. Cea de-a douăsprezecea carte a fost recent publicată și abia aștept să ajung să o citesc. 

🥉Trilogia ”Millennium”, de Stieg Larsson. Am povestit de mai multe ori despre ea, n-o să reiau. Este o capodoperă și pot spune că reprezintă excelența în materie de Nordic Noir. 

🥈 N-a fost deloc ușor de ales, dar medalia de argint îi revine seriei ”Harry Potter”. S-ar fi aflat cu siguranță pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, dacă n-aș fi citit cartea care, cred eu, ar merita să fie citită de absolut orice om din lumea asta. 

Înainte de a decerna medalia de aur avem, cum spuneam, și trei mențiuni onorabile. Ordinea acestora este aleatorie.

🟡 ”Nașul”, de Mario Puzo, după care s-a făcut celebrul film cu Marlon Brando și Al Pacino. E una dintre acele puține situații când nu mă pot decide dacă-mi place mai mult cartea sau filmul. 

🟠 ”Anna Karenina”, pe care am citit-o de două ori. Prima dată la 16 ani, când am fost fascinată. A doua oară pe la 20-și ceva, când mi-am dat seama că este una dintre acele cărți care pot defini dragostea pentru lectură.

🟣 Pentru cea din urmă mențiune avem, din nou, o poziție de egalitate: ”Îngeri și Demoni” și ”Inferno”, ambele de Dan Brown. Probabil nu mai au nevoie de nicio prezentare. Mă limitez la a spune doar că, dacă ”Inferno” ar fi fost publicată în 2020, mult fir de tors le-ar fi dat unora... 

🥇 Și-am ajuns și la medalia de aur, acordată de mine cărții ”Quo Vadis”, despre care am scris în urmă cu 8 ani. În ceea ce mă privește, este cartea supremă. Am detaliat atunci motivele pentru care cred că toată lumea ar trebui să o citească. Eu am citit-o de două ori și nu exclud să mă reîntâlnesc cu ea, la un moment dat. 

Revăd ceea ce am scris și-mi dau seama că nu am inclus nicio carte de Stephen King, ale cărui scrieri le devorez cu voluptate. Niciuna de Agatha Christie și niciuna de Jules Verne, deși de la el pornisem. Și nici atâtea altele, care cu siguranță ar fi meritat. Mi-ar trebui un top 50 și vreo sută de mențiuni onorabile. Cel puțin. 

”So many books, so little time”, după cum bine spunea Frank Zappa. 

S-a suit scroafa-n copac

Pardon my French, eu sunt scroafa. Adică vorba vine 😃. Să vă zic. 

Am mai povestit pe aici că marca mea de căpătâi în ceea ce privește produsele de îngrijire a feței este Nivea. Încă mai folosesc și Ordinary, dar nici pe departe atât de multe ca odinioară și mai degrabă ocazional. Am mai testat de-a lungul timpului și alte firme (unele dintre ele, mai scumpe), dar niciuna nu mi s-a părut la fel de bună și mereu m-am întors spășită la credincioasa mea Nivea, care nu m-a dezamăgit niciodată.

Ei, dar acum câteva luni am cumpărat pentru omul meu un parfum Dior Homme dintr-o drogherie un pic peste medie, și oamenii de-acolo m-au cadorisit cu o sumedenie de mostre. Printre ele, două creme ”Dior Capture” și două ”Dior Prestige”.

Ci taci că-s o femeie din cale-afară de rafinată, mi-am zis, spoindu-mă cu aplomb și simțindu-mă un fel de Grace Kelly. Citisem despre ambele și recenziile erau stelare, interplanetare și intergalactice. Că sunt extraordinare, că tenul arată așa și pe dincolo, că strălucire, că mătase, că textura e ”divină”, că sunt iconice, că după 7 zile ai să remarci niște diferențe incredibile and all that jazz. Aproape că-mi părea rău știind că nu le voi cumpăra, având în vedere prețurile (Capture e-n jur de 150 de euro, iar Prestige vreo 300. Păcatele mele cele mari și grele, că doar n-am bolunzit 🤨).
Și după ce m-am spoit, am stat cu nețărmurită demnitate și-am așteptat să devin fermecătoare sau chelcășoz.

Numai că ce să vezi, n-am devenit defel. Ba dimpotrivă, de la Capture mi s-a uscat rapid fața și aveam senzația că pielea ”mă ține”. N-am așteptat să treacă 7 zile și m-am descotorosit de ea, bombănind și înlocuind-o cu Prestige. 
Asta a fost ceva mai ok (era și cazul, la banii ăia 😏), dar nimic de natură să-mi provoace vreo revelație. Am folosit-o până s-a golit tubulețul și pe celelalte două rămase le-am păstrat, cu gând să nu uit să scriu despre ele. Acum că tocmai am făcut-o, o să folosesc Prestige și o să arunc Capture. 
Știu, știu. Erezie. Mă duc să caut un rug să mă ard pre dânsul 🙄.

Iar după ce termin și cu al doilea tub de Prestige, mă-ntorc la Nivea, că-n mod evident sunt prea rafinată pentru Dior, valoarea mea, valoarea mea (de unde și titlul, iată 🤭). 

După 31 de ani, am aflat ce boală am avut în adolescență

Am mai povestit aici despre momentul de răscruce al vieții mele - boala din adolescență, soldată cu o intervenție chirurgicală radicală (în speță, histerectomie) când încă nu împlinisem 15 ani. 

După cum scriam în urmă cu mai bine de un deceniu, medicii cărora le datorez viața și sănătatea nu reușiseră să găsească o explicație, respectiv un diagnostic clar definit. Ce aveam devenise evident în momentul în care au deschis, dar situația era atât de gravă și de înnebunitor de lipsită de sens, încât nimeni n-a putut înțelege cum de s-a ajuns la așa ceva. Pe biletul de externare au scris ”sindrom malformativ” (ceea ce în sine era corect, doar că foarte-foarte incomplet) și m-am resemnat că n-o să știu niciodată ce-am avut de fapt. 

Dar iată că am avut norocul unui medic ginecolog curios. Merg la el de-abia de anul trecut (după ce făcusem o schimbare, nemulțumită fiind de precedenta doctoriță) și omul mi-a plăcut din primul moment. Conștiincios, deosebit de atent, grijuliu, implicat - și, cu toate că asta nu e relevant în context, dar merită menționat, foarte simpatic și mucalit 🙂. 
Și după cum spuneam, din fericire, curios. Îi dusesem anul trecut toate actele medicale relevante (inclusiv cele din România, traduse în germană). Particularitățile cazului meu i-au atras atenția, între timp s-a documentat, iar la cel mai recent control de rutină am stat de vorbă mai în amănunt. 

După mai bine de trei decenii de la operație, în sfârșit, ȘTIU.

Nu-mi vine să cred că am ajuns să aflu, în sfârșit, dar (fie-mi scuzată repetiția), acum ȘTIU ce am avut. 
Absolut totul se explică, toate piesele au căzut la locul lor, puzzle-ul este în sfârșit complet. Rămăsesem cu multe semne de întrebare legate de simptomele de atunci și de probleme adiacente, care acum și-au aflat răspunsul. Le-am abordat pe rând și le-am elucidat. Pe toate.
N-am cuvinte să vă spun cum mă simt, ce ușurare și ce sentiment de ”closure” am. 

Așa cum se va vedea, din punct de vedere medical sunt un caz extrem de rar. Atât de rar, încât aproape aș zice că trebuie să fie și-o explicație de ordin karmic pe undeva - dar să nu intrăm pe tarlaua asta 🤫. 

Sindromul meu a fost descoperit în secolul al XIX-lea undeva în Europa și e cunoscut în principal după numele medicului care l-a cercetat cel mai mult, deși au fost mai mulți doctori care l-au studiat și și-au adus contribuția. Nu mă simt confortabil să-l precizez, dar asta nu mă împiedică să vorbesc despre el. Între timp am citit foarte mult pe subiect; spre deosebire de mijlocul anilor '90, astăzi există sute de surse de informare. De asemenea, am găsit platforme internaționale și grupuri de suport dedicate, dar momentul când aș fi avut nevoie de ele a trecut demult.

Pentru început, trebuie spus că sindromul ăsta e destul de rar - un caz din 5.000, ceea ce la prima vedere nu pare chiar ceva ieșit din comun, dar stați să vedeți 😀. 

Sindromul poate fi de două tipuri:

• Tip 1 (izolat) - o singură malformație. Deloc ceva îmbucurător, dar măcar nu ai decât o singură problemă. Frecvența este de aproximativ 70% din cazurile per total. 
• Tip 2 - o malformație, dar în plus este și afectare multiorganică. Respectiv, așa cum îi spune și numele, mai multe organe sunt afectate / malformate. Frecvența este de circa 30%.

Așa cum probabil vă imaginați având în vedere ce am scris mai sus, eu am avut tipul 2. Sau mai bine-zis am, că doar n-a plecat nicăieri și cu urmările lui trăiesc. 
În tipul 2 există patru variante, respectiv 4 organe / aparate care pot fi afectate. Poți avea una din ele, două, trei, sau chiar pe toate. Inclusiv astea sunt documentate statistic, în măsura în care a fost posibil. 

• Varianta 1: not great, not terrible. Organ vital, însă funcționalitatea nu-i este compromisă și dacă nu apare vreun ghinion teribil, se poate trăi cu ea absolut normal și mulțumesc-bine. Frecvență: 40% din cazurile cunoscute de tip 2.
• Varianta 2: asta e mai nasoală. Compromite calitatea vieții din mai multe puncte de vedere. Nu fatal, dar foarte, foarte neplăcut. Frecvență: 10-15% din cazurile de tip 2.
• Varianta 3: foarte nasoală. Dacă o ai, calitatea vieții e cam dusă pe copcă. Frecvență: 25% din cazurile cunoscute de tip 2.
• Varianta 4: asta e cea mai nasoală din toate patru. Riscul e vital. Frecvență: 20% din cazurile cunoscute de tip 2.

Din lista de mai sus, eu bifez variantele 1 și 2. Așadar pe cea mai frecventă și pe cea mai rară 😃. Cu varianta 1 e ok, nu mă deranjează cu nimic, trebuie doar să fac o analiză anuală pentru a monitoriza situația și a nu risca să fiu luată prin surprindere. 
Varianta 2 e mult mai supărătoare și mi-a amărât tare mult viața. Am făcut tot ce a ținut de mine ca să o gestionez (inclusiv o intervenție chirurgicală, la un moment dat) și astăzi e relativ ok, dar a fost ceva urât și greu. 
Din fericire, pe 3 și 4 le-am sărit (știu precis asta, fiindcă nu sunt acel gen de malformații care să fi putut trece neobservate). 
De când am aflat tot ceea ce știu astăzi, mă tot gândesc că măcar de-aș fi rămas numai cu varianta 1... 

Ei, dar abia acum vine cea mai interesantă chestiune. Dincolo de variantele din subtipul 2 prezentate mai sus, sindromul te cadorisește cu o malformație principală, ca să zic așa. 
Inclusiv aici avem mai multe posibilități, dintre care la mine s-a nimerit una dintre cele mai rare: frecvența este de 1 la 100.000 de cazuri ale acestui sindrom. Iar malformația asta a declanșat ceva foarte grav, inclusiv pentru că a trecut mai mult de un an până când am ajuns la un doctor care-a văzut ce trebuia să fi văzut toți cei la care fusesem înaintea lui. Practic, în momentul operației eram într-o situație critică. 

”Cei mai mulți ginecologi nu ajung niciodată să vadă așa ceva în carieră, tocmai pentru că e atât de rar”, mi-a spus medicul. 
Se uita la mine cu un amestec de compasiune și, aș spune, respect. ”Nu-mi pot imagina ce-au însemnat toate astea pentru dumneavoastră, la vârsta aceea. Sper că ulterior ați avut parte de sprijin psihologic de specialitate”. 

M-am uitat nițel dintr-o parte.
- Eram în România anilor '90. Primii psihologi formați după reînființarea facultății de Psihologie abia terminaseră studiile universitare...
Ceea ce tocmai spusesem m-a făcut să mă gândesc la altceva. Cu titlu de curiozitate - cum ar fi arătat lucrurile dacă aș fi avut azi 15 ani și m-aș fi aflat în Germania?
- Dacă ne referim la deznodământ, sunt destul de sigur că n-ar fi fost nicio diferență. În teorie există și un abord conservativ dezvoltat în ultimii ani, dar e ceva deosebit de complex, cu foarte multe riscuri și șanse de reușită limitate. Din punct de vedere al calității vieții și evitării oricăror riscuri ulterioare, histerectomia rămâne abordarea de primă indicație - chiar dacă asta sună dur... Pe de altă parte, ați fi fost diagnosticată mult mai repede, așadar nu ați fi suferit atât de mult și operația nu ar fi fost atât de dificilă. Și bineînțeles, ați fi beneficiat de consiliere psihologică susținută. 

Cauzele sindromului sunt în bună măsură necunoscute, uitasem să spun. Între 40 și 50% dintre cazuri au determinare genetică, dar pentru celelalte nu s-a găsit o explicație. Teoretic aș putea face o analiză genetică pentru a afla dacă mă încadrez în cei 40-50%, dar nu văd rostul. N-ar fi decontată de asigurări pentru că nu ar mai avea relevanță după atât de mult timp. Iar din tot ce am pus cap la cap cu ajutorul medicului, nu există absolut nicio îndoială asupra diagnosticului. 

Cam asta 🙂. Cred că niciodată nu m-am simțit mai mult ca o învingătoare cum mă simt de când am aflat toate cele de mai sus. Ceea ce mi s-a întâmplat a fost foarte chinuitor și atât de rar, încât în ziua de azi aș fi un caz de prezentat la simpozioanele de specialitate. 
M-am descurcat singură cu asta, mi-am trăit și procesat doliul cum m-am priceput și am făcut precum personajul Andy Dufresne din ”Shawshank Redemption”, care ”crawled through a river of shit and came out clean on the other side”.

Întotdeauna îmi va părea rău că mi s-a întâmplat asta. Enorm de rău. Dar astăzi sunt deosebit de mândră de mine. 

Zece greșeli care ne erodează sănătatea mintală (Robert Sapolsky)

Dacă tot e liber astăzi aici (și ieri am fost prea prinsă de Stephen King - nu-mi vine să cred că nu citisem încă ”Salem's Lot” 🫣), m-am gândit să scriu despre o serie de comportamente greșite care ne compromit sănătatea psihică, sintetizate de către unul dintre cei mai reputați neurocercetători din lume - Robert Sapolsky. De prisos să spun că mă regăsesc în majoritatea.

Poate că nu vă gândiți că pe unele dintre acestea probabil le faceți și voi, fără să realizați. Și iată cât de dăunătoare sunt de fapt și cum erodează din interior. 

1) Recapitulezi în minte, iar și iar, conversații care au avut loc deja. 
Cuvintele lui Sapolsky: ”cugeți la chestia aia ciudată pe care i-ai spus-o unui profesor în urmă cu 15 ani”. 
Creierul tău nu realizează faptul că această discuție nu are loc în prezent. Aceasta provoacă același ”spike” de cortizol ca și amenințarea inițială. Observă acest lucru. Identifică-l. Redirecționează-l.
Comentariu personal: mda, e o chestie pe care o fac frecvent. Și foarte rar în legătură cu momente plăcute.

2) Te îngrijorezi în legătură cu lucruri care nu au avut loc. 
Cuvintele lui Sapolsky: ”O zebră reacționează la prezența unui leu timp de 30 de secunde, apoi paște liniștită. Un om își face griji pentru un leu imaginar timp de 30 de ani”.
Când te surprinzi făcând așa ceva, întreabă-te: ”se întâmplă acest lucru chiar acum?”
Comentariu personal: pentru numele tatălui lui Lucifer, asta sunt eu! 🤦‍♀️

3) Răsfoirea știrilor.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Când citești ce se întâmplă în Ucraina sau în Bangladesh, se declanșează aceeași reacție de stres pe care o avem de 150 de milioane de ani și care a evoluat pentru a ne ajuta să scăpăm de prădători.”
Doar o singură știre pe zi. Același lucru este valabil și pentru rețelele sociale.
Comentariu personal: cu orice risc, mi-e imposibil să fac asta. Dacă sunt ocupată cu alte chestii, nu e nicio problemă, dar altminteri nu mă văd ținându-mă departe de știri o zi întreagă.

4) Consumul excesiv de conținut tragic sau violent.
Cuvintele lui Sapolsky: ”ființele umane sunt singurele care declanșează o reacție de stres completă doar uitându-se la un ecran sau citind un roman. Sistemul vostru nervos nu face diferența între ficțiune și realitate: în ambele cazuri, se produce o creștere bruscă a nivelului de cortizol. Analizați conținutul pe care îl consumați după ora 19:00”. 
Comentariu personal: aici tragem linie, rezon. Iubesc literatura polițistă și asta vine de multe ori cu tot felul de chestii agresive.

5) Încercarea de a controla ceea ce nu poți controla.
Sapolsky a demonstrat că atât lipsa controlului, cât și încercarea de a controla ceea ce nu poate fi controlat determină o creștere a nivelului de cortizol cronic. În orice caz, sistemul tău nervos rămâne în modul de supraviețuire.
Renunță la un lucru pe zi.
Comentariu personal: domnul tata lui Lucifer, când terminăm de disecat punctul 2, putem trece la ăsta, vă rog? Că și asta sunt eu. 

6) Neglijarea relațiilor sociale pe motiv că ești ”prea ocupat”.
Cercetările lui Sapolsky au arătat că lipsa sprijinului social este unul dintre cei cinci factori care agravează stresul și îl transformă în stres cronic. Babuinii cu legături puternice au prezentat niveluri mai scăzute de cortizol, o durată de viață mai lungă și un sistem imunitar mai puternic.
Planifică-ți relațiile sociale ca și cum ar fi o întâlnire.
Comentariu personal: aici nu sunt de acord. Nu știu exact ce fac babuinii, dar eu am fost dintotdeauna o persoană introvertită și mă simt foarte bine așa. Prea multă socializare îmi dă stări de anxietate. 

7) Amâni gestionarea stresului pentru weekend.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Stresul nu e ceva ce poți lăsa pe weekend. E ceva pentru care trebuie să-ți faci timp în fiecare zi.”
20 de minute pe zi sunt mai bune decât 3 ore sâmbăta. Programează-ți acest timp ca și cum ar fi o întâlnire.
Comentariu personal: eu mă stresez în fiecare zi, nu planific și nu fac discriminări 🤦‍♀️.

8) Te obligi să meditezi, chiar dacă nu-ți place deloc.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Dacă aș fi dedicat 20 de minute meditației, aș fi suferit deja un accident vascular cerebral în acest weekend. Asigură-te că este ceva ce-ți place cu adevărat.”
Dacă tehnica ta de combatere a stresului te stresează, atunci nu este cea potrivită.
Comentariu personal: am încercat meditația de nenumărate ori. Nu pot spune că era ceva stresant per se, dar cu siguranță nu era de natură să mă ajute. O simfonie de Beethoven dirijată de Zubin îmi asigură un șuvoi de endorfine, thank you very much 😍. 

9) Căutarea constantă a următoarei doze de dopamină.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Suntem specia care vrea mereu tot mai mult.”
Dopamina nu ține de recompensă, ci de anticipare. Ceea ce ne-a făcut să ne simțim minunat ieri ni se pare insuficient mâine.
Fii atent când simți nevoia acelei doze. Oprește-te.
Comentariu personal: asta e ceva necunoscut pentru mine, în sensul că n-am experimentat niciodată așa ceva. În schimb, subscriu din toată inima la chestiunea cu anticiparea. De multe ori, tindem să ne bucurăm mai mult vineri seara de weekendul care urmează, decât de weekend în sine. 

10) Petrecerea timpului în medii care te epuizează.
Cercetările lui Sapolsky asupra babuinilor demonstrează că babuinii cu rang inferior din grupuri instabile prezentau niveluri ridicate de cortizol și o durată de viață mai scurtă, chiar și atunci când erau bine hrăniți și în siguranță.
Mediile de lucru toxice au același efect asupra oamenilor. Analizează cine este persoana care te epuizează cel mai mult.
Comentariu personal: primul job din viața mea a fost cu siguranță cel mai toxic mediu posibil. Era efectiv încărcat de ură, invidie profesională și ranchiună. Dacă aș mai fi rămas mult acolo, realmente m-aș fi nimicit. 

Sursa (nu am renunțat la contul de Twitter, căruia după cum se vede refuz să-i spun X, pentru că urmăresc niște oameni din diferite domenii, care scriu excelent și nu publică decât acolo).

Salată de weekend (70)

Aș fi fost tentată să cred că a trecut mult mai mult timp de la precedenta salată, dar nu sunt decât 5 luni. Poate de unde anul ăsta mi se pare interminabil. 

😵‍💫 La serviciu am o perioadă cumplit de grea. La drept vorbind, nu-mi amintesc de când n-a mai fost atât de greu și de când n-am mai avut senzația aia de ”da-m-aș cu capul de pereți să mă dau”. Enorm de mult de lucru, clienți isterici, deadline-uri nerealiste, presiune, dacă mai auzim o dată ”please update aia și ailaltă” o să ne-apuce damblaua și când unul dintre noi deschide o fereastră ca să aerisească, strigăm la el preventiv ”nu sări!”. 
Ca și cum nu aș avea destule, azi am petrecut 45 de minute la telefon cu un sonat - metaforic vorbind, să presupunem că era convins că zăpada este mov. 
Discuția a decurs cam așa: 
- Nu înțeleg de ce-mi spuneți că zăpada este albă, când eu știu foarte bine că este mov.
- Zăpada este albă din motivele cutare și cutare.
- Afirmația dumneavoastră este eronată. Mie nu trebuie să-mi demonstreze nimeni că zăpada nu este mov. 
- Zăpada nu este mov din motivele ics și igrec.
(”Fapt de care ți-ai da și tu seama, dacă n-ai fi prost cu clopot” 🤨). 
- Vă cer să-mi demonstrați că zăpada este albă.
- Poftiți argumente: unu, doi, trei. 
- Argumentele dumneavoastră nu sunt valabile, pentru că zăpada este mov. 
🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯
Patruzeci și cinci de minute. 

😷 Vin după o perioadă stresantă și mă resimt. Fix acum două săptămâni, tata a fost operat pe cord. Este bine, slavă Domnului. N-am prea vorbit despre asta, poate de unde tind în general să țin în mine. Dar parcă abia acum simt cum începe să se scurgă tensiunea acumulată. 

😏 Una scurtă de la birou, de ieri: 
- Thanks a lot, Greta, you are a diamond! 
- Ha. Is she so old? 
Haștag #PoftimSituație 🧐.

😍 Mă apropii de ultimul sezon din ”Lucifer”. Aș spune că abia aștept să povestim despre el, dar în același timp nu mă grăbesc deloc să-l termin. Superbă idee, genial scenariu, râd cu gura până la urechi, iar actorul e sexy balamuc. 
În paralel revăd ”Saved by the Bell” și am sentimente amestecate. Cred că trebuie să mă despletesc pe subiect într-o postare separată 😀.

Miraje la suprapreț

Astăzi vorbim despre o temă pe care n-aș fi avut de gând să o abordez, însă feed-ul meu de Facebook este realmente invadat de câteva săptămâni și m-a stârnit să mă exprim. Sunt peste tot, oricât le-aș bloca și ascunde postările, reapar după câteva ore alte și alte persoane cu același refren. Am sentimentul că voi da peste ele inclusiv în ceașca de cafea. 

Nu este vorba despre martorii lui Iehova, cu toate că așa ar putea părea (ăia sunt aproape inofensivi, prin comparație), ci despre vânzătoarele de uleiuri esențiale. 

Am stat să mă gândesc puțin cum voi structura textul și aș începe cu un disclaimer: eu nu resping aprioric produsele astea și nici nu susțin că sunt complet inutile. Ca odorizante de cameră, pentru masaj sau eventual ca adjuvante într-un tratament alopat (după discuția cu medicul și confirmarea acestuia). 
Trag linie însă, una groasă și roșie, atunci când vine vorba despre copii și despre ignorarea completă a tuturor recomandărilor medicale.

Pe fondul aglomerării pieței (sunt tot mai multe vânzătoare atinse de revelație 🙄, care se luptă să găsească mușterii), agresivitatea este în creștere. Se postează foarte mult, din ce în ce mai persuasiv și cu argumente din ce în ce mai ridicole. 

⚠️ Primul semnal de alarmă este precizarea, foarte des repetată, că ele ”nu dau sfaturi medicale”, ceea ce reprezintă acoperirea perfectă, în cazul în care s-ar întâmpla o nenorocire și ar fi trase la răspundere de către autorități. (Mă hazardez să spun că nu le paște niciun pericol în România, din motivele binecunoscute...).

Se contrazic singure la fiecare pas, iar cea mai clară dovadă este faptul că, indiferent ce problemă li se expune, te sfătuiesc cu ardoare (mă rog, te ”îndrumă”, ne dădurăm naibii cu eufemismele astea 😒) să nu care cumva să te adresezi vreunui cadru medical. Nici măcar la farmacie să nu te duci, că ”sunt mână în mână”. Păi dacă ”nu duce la doctor copilul cu otită și picură-i în ureche ulei de ciuboțica cucului virgin” nu e recomandare medicală, atunci ce e? Vorba Rodicăi Ojog-Brașoveanu, baclava? 
Dacă te arăți recalcitrant la prețioasele recomandări de-a ignora sfaturile medicale, doamnele ”uleioase” (cum își spun ele, cu multă mândrie) își ies degrabă din calmul lor diafan:

(Să trecem peste ortografia lamentabilă. Nu e un fenomen izolat, dar nu despre asta e articolul de astăzi. Că veni vorba, nu știu cum se face, dar foarte multe dintre vânzătoarele de uleiuri își fac un titlu de glorie din faptul că n-au trecut pe la școală decât pentru a avea de unde se întoarce acasă. Închid paranteza). 

🛑 Toate declară că au aruncat orice medicament din casă și se strofoacă din răsputeri să convingă oamenii să nu se ducă la controale preventive. Niciodată, absolut niciodată, nu care cumva să.

Presupunând că nu sunt cu desăvârșire duse cu sorcova, motivul lor este cât se poate de transparent: dacă te duci la un control preventiv și descoperi o afecțiune în stadiu incipient, e foarte posibil s-o tratezi medical și să nu mai ai nevoie să cumperi lunar uleiuri de sute de euro (asta nu e o exagerare, apropo. O dată intrat în malaxor, greu mai ieși de acolo. Sistemul e conceput de așa manieră încât te obligă să cumperi în fiecare lună, ca să nu pierzi punctele acumulate și să beneficiezi de ceea ce crezi tu că sunt cadouri. Nu sunt: le-ai plătit deja, în comenzile de sute de euro date). 
”Ce previne controlul medical? Previne un rahat, asta previne”, se revoltase o pițifleașcă ofuscată, dovedind fie că nu pricepe diferența dintre ”stadiu incipient” și ”stadiu avansat”, fie că nu-i pasă și vrea doar să vândă cu orice preț. Personal, înclin spre a doua variantă. 

O alta care demonizează controalele preventive e de acord că trebuie mers la spital pentru ”urgențe”, dar omite felul în care se poate ajunge la urgențele respective: din hipertensiune ”tratată” cu uleiuri, de exemplu. Da, mi-au defilat prin feed inclusiv recomandări de astea: ”nu vă mai intoxicați cu pastile, tensiunea se poate scădea natural cu uleiuri”, recomandări invariabil urmate de ”scrie-mi în privat”. 

Nici nu mai discut despre ”AVC-ul ăla grav” (în baza a ce stabilești tu dacă e ”ăla grav” sau nu, cucoană?!!) sau ”creștere tumorală care pune în pericol viața” (dacă o descopereai la un control preventiv când era de dimensiuni reduse nu mai punea viața în pericol), că mă apucă și dracii...

Ăsta mi se pare unul dintre cele mai mari ”red flags”: felul în care se străduiesc, din răsputeri și depășind de mii de ori limita ridicolului, să convingă oamenii să nu calce în vreun cabinet medical.

🤯 Au un răspuns și pentru inevitabila întrebare: ”și dacă murim pentru că nu ne-am dus la doctor?”. Senine și netulburate, susțin la unison că ”mori când ți-e scris” și cu asta basta. Țac-pac au rezolvat problema, ia de comandă un ulei pentru anxietate și nu mai pune întrebări dubioase. 

E clar, da? Medicamentele te pot omorî mai repede, dar e absolut OK să renunți la ele și să consumi numai uleiuri. Citisem la un moment dat pe una ”argumentând” că mai bine trăiești 50 de ani fără medicamente, decât 80 de ani cu medicamente. S-ar putea crede că până și absurdul își are limitele lui, dar multă lume o aproba și-i spunea că e minunată 😵‍💫.

🤥 Oarecum pe același palier cu primul exemplu (cel cu ”nu dau sfaturi medicale”), vânzătoarele au grijă să-și acopere spatele pentru eventualitatea (de care sunt și ele pe deplin conștiente, că de n-ar fi, n-ar scrie asta) ca licorile pe care le vând să eșueze. 

Desigur, dacă lucrurile nu merg bine, invariabil este numai vina persoanei care le-a folosit. Cineva relata experiența unei doamne, care cumpărase mai multe uleiuri și le folosise conștiincioasă, dar nu dăduseră niciun rezultat (boala i se agravase, fiindcă renunțase complet la medicația alopată), așa că i-a scris îndrumătoarei sale. Adică celei care făcuse comisioane din comenzile date de doamna respectivă. Reacția ăleia a fost că a certat-o că dacă uleiurile nu au funcționat, e pentru că nu le-a folosit ”cum trebuie”, a trimis-o să vizioneze câteva zeci de ”tutoriale” video și a bruftuluit-o că ”așteaptă mură-n gură”. 
Păi chiar așa, ce-s pretențiile astea la rezultate, în loc să umpli în liniște buzunarele îndrumătoarei?

😱 Vorbind de recomandări, unele dintre ele sunt strigătoare la cer. Ți se spune că, dacă vrei să vezi efecte pozitive, trebuie să consumi 50 de picături pe zi 😳. Inclusiv să le bei, în capsule (nici nu vreau să-mi închipui ce face asta pentru stomac, ficat sau rinichi). 
Ideea e să termini naibii mai repede sticluțele alea, că dacă durează prea mult nu mai fac doamnele vânzătoare comision și iar le vezi ieșindu-și din calmul diafan. 

🔺Ultima idee, că (previzibil) mi-a ieșit din nou un articol kilometric: este realmente înspăimântător cât de multă lume crede toate poveștile astea. Întrerup tratamentele medicale, nu duc copiii la doctor, îi ung cu uleiuri, le dau să le bea în capsule, difuzează ad nauseam. Se relatează și experiențe nefericite (comentarii care, deloc întâmplător, de obicei tind să dispară foarte repede), însă în dinamica generală acestea sunt, din nefericire, irelevante. 
Toate ingredientele manipulării sunt acolo - ”nu ai nevoie de studii medicale, ci doar de o minte deschisă”, ”informare, învățătură, cunoaștere”, ”susține corpul natural și cu blândețe”, ”mergi la sursă”, ”eu nu spun să faceți ca mine, DAR...”, ”descoperirea mi-a schimbat întreaga viață și vreau să ajut și alți oameni”. Însă, cum zice un proverb, nimeni nu e mai orb decât cel care nu vrea să vadă.

Am ales să închei cu un printscreen al uneia care-și pusese Facebook-ul în cap după ce povestise că-și tratează copilul suferind de tuse convulsivă numai cu uleiuri. Mai multe persoane i-au promis o sesizare la Protecția Copilului, așa că între timp a șters tot. 

Dar înainte să șteargă, a scris asta:

Obrăznicia asta cristalizează perfect motivația vânzătoarei respective (fapt de care și-o fi dat și ea seama, sau i-o fi atras cineva atenția că se face de mândră minune). Nu sănătatea oamenilor o arde pe ea, ci să-i fie solicitat ”conținutul”. 

Convingerea mea este că toate vânzătoarele astea caută sfatul medicului la o adică, dar n-au niciun interes s-o spună. Nu ar folosi cu nimic demersului lor de a vinde, aspect de care sunt efectiv obsedate.