”Diavolul se îmbracă de la Prada 2” - și mai bine rămânea dezbrăcat

Cum e vorba aia clișeistică - l-am văzut eu, ca să nu-l vedeți voi. Dar asta e doar în parte adevărat și, de fapt, aș zice că este un paradox: e un film slab, însă merită văzut. În special pentru Meryl Streep și Stanley Tucci, care ar fi la fel de autentici și fermecători inclusiv dacă ar juca rolul unui hidrofor cu pompă submersibilă.

La drept vorbind nu aveam așteptări, ciorbele reîncălzite sunt foarte rar un succes, după cum s-a demonstrat în repetate rânduri. M-am abținut de la a citi orice review, tocmai ca să nu mă las influențată și doar după genericul de final m-am uitat la nota de pe IMDB (care e chiar mai mică decât primul film, ceea ce este grăitor. Și-acum că l-am văzut, nu mă miră deloc aspectul ăsta). 

Un prim aspect unde au dat chix este că efectiv au ruinat personajul Mirandei. Asta s-ar putea parțial explica prin prisma faptului că au trecut 20 de ani, iar online-ul e o lume mult mai sălbatică și imprevizibilă decât a fost vreodată print-ul, aflat acum în cădere liberă. 
Chiar și așa însă, e surprinzător și nefiresc să regăsești o Miranda Priestly care ține cont de avertismentele HR-ului referitoare la exprimările politically correct, sau care se lasă surprinsă în momente de nesiguranță și vulnerabilitate, sau căreia îi pasă de sentimentele celorlalți. 

 

Of, unde e acea Miranda din primul film cu al său epic ”details of your incompetence do not interest me”? 🫠 

(Serios, o Miranda care se arată șocată când Andrea îi spune că n-a fost ok felul în care s-a purtat cu Nigel de-a lungul anilor? Care se duce la Nigel și, aproape sfioasă, îl întreabă ”have I taken you for granted?”? Care-și dă consimțământul ca Andrea să scrie o carte despre ea? La fel de credibil ar fi fost James Bond care refuză un Martini, cere un ceai de mușețel cu miere și decide să își declare toate veniturile la fisc. Sau Darth Vader care organizează o petrecere surpriză de Ziua Tatălui pentru Luke și Leia 🙄). 

Andrea Sachs (aceeași Anne Hathaway, minunată, dar - ca urmare a scriiturii - destul de anostă) a fost concediată împreună cu întreaga secție de la publicația unde lucra și se pomenește angajată la ”Runway” direct de către șeful Mirandei, fără știrea acesteia din urmă (ceea ce va asigura una dintre puținele scene savuroase din film). Misiunea ei este de-a scrie o serie de articole de natură să gestioneze criza în care se află revista, în urma unei gafe editoriale. 

Unul dintre cele mai delicate demersuri este acela de-a îmbuna sponsorii și cel mai important dintre ei este Dior. Miranda, Andrea și Nigel merg împreună pentru a se întâlni cu persoana responsabilă de partea publicitară, iar surpriza e de ambele părți când dau peste... Emily, fosta colegă a lui Andy. 

Sinceră să fiu, principalul motiv pentru care am pus o fotografie cu Emily a fost ca să mă scandalizez corespunzător pe tema coafurii. Sau a ne-coafurii, mai bine-zis. Ok, înțeleg că sunt vremuri grele și e criză, dar chiar au concediat toți stiliștii? 🧐

În fine, revenind la intrigă, Miranda aspiră de ani de zile la postul de Global Head of Content pentru întregul trust, dar șeful ei face un infarct și moare chiar în seara în care urma să-i anunțe numirea în acest rol. 
Se poate ceva mai clișeistic, mai previzibil și mai americănesc de-atât? Să nu subestimăm scenariștii: da, se poate! Fiul răposatului preia poziția tatălui și-n loc să-i dea Mirandei postul îndelung râvnit, se apucă de restructurări și tăieri de buget. 
Aaaaaa! (Asta eram eu, căscând de plictiseală în fața mai sus-menționatului clișeu 🥱🥱🥱). 

Trec peste restul poveștii, că nu vreau să vă spoileresc de tot. Mă rezum la a spune că e străvezie, cam lipsită de direcție și de zvâc și plină de clișee ca un șvaițer de găuri. 
Toate astea ar fi putut fi depășite cu succes dacă scriitura nu ar fi fost atât de plictisitoare și neverosimilă. Cele mai stridente diferențe s-au văzut, cum spuneam, în cazul Mirandei, care a fost mult prea cuminte și neplauzibilă. Dacă m-ar întreba cineva, aș spune că un scenarist iscusit ar fi putut păstra vechiul personaj, adaptându-i metehnele și aerul autoritar la contextul actual. 
Dar nu mă-ntreabă nimeni, aia e 🙃.

Încă o problemă mi s-a părut lipsa aproape cu desăvârșire a glamour-ului. Păi în primul film, ținutele fuseseră efectiv un personaj în sine. Aici au trecut aproape neobservate, iar peliculei efectiv i-a lipsit luminozitatea. E genul ăla de imagine care te-ar face să-ți verifici telefonul să vezi dacă nu cumva e-n power save.

Una peste alta, ăsta nu mai e un film despre lumea modei, ci despre niște jurnaliști care scriu despre modă. Așa cum spunea cineva, e un clasic exemplu de ”povara moștenirii” (având în vedere că primul film este remarcabil și a devenit un clasic al genului). Sau ar putea fi comparat cu un fel de mâncare bun pentru dietă: puține calorii și aproape fără gust.

”Lucifer” (2016-2021). Fermecător. Amuzant. Diabolic. Irezistibil

Spre deosebire, bunăoară, de cronica pe care am scris-o despre ”Mentalistul”, de data aceasta mi-e imposibil să promit că nu vor fi incluse spoilere. Povestea e de așa natură încât dacă ar fi să las afară orice spoiler, ar însemna să scriu doar un singur rând: ”Diavolul este absolut șarmant și colaborează cu poliția din Los Angeles în calitate de consultant”. Nu că ar fi ceva neadevărat în asta, dar, pentru numele tatălui Întunecimii Sale, ar fi totuși mult prea sumar 😀. 

Ceea ce vă pot promite însă este că, inclusiv în eventualitatea în care nu ați văzut serialul, spoilerele nu vor afecta în niciun caz plăcerea vizionării. Asta pentru că ”Lucifer” nu e un serial de tip ”whodunnit”, cum este ”Mentalistul”.

Este un serial în primul rând despre caractere (atât oameni, cât și ființe supranaturale), despre ineditul vieții, principii, prietenie și felul în care alegem să ne raportăm la provocări. O combinație de dramă supranaturală, comedie și intrigi polițiste. Și este extrem de bine scris, cu un umor atât de savuros, cum nu mi-aș fi imaginat că poate fi. 

Am cumpănit o vreme dacă să scriu asta, fiindcă e o afirmație cu multă greutate și n-am mai zis așa ceva niciodată, deși am văzut multe seriale deosebit de bune, cu personaje foarte bine construite. Dar acum că am terminat de vizionat serialul, pot spune (în premieră) că Lucifer este, de departe, cel mai complex și cel mai încântător personaj pe care l-am cunoscut vreodată. Jos pălăria în fața prestației lui Tom Ellis. 

Și credeți-mă, ”Hot as Hell” nu e doar o genială găselniță de marketing 😈🫠. 

Trecând la subiect, Lucifer Morningstar este așadar patronul unui club de noapte exclusivist din Los Angeles (deloc întâmplător, ”Orașul Îngerilor”) și, în urma unui concurs de împrejurări, ajunge să colaboreze cu poliția pentru soluționarea cazurilor de crimă. Ah, și dacă nu am zis asta cu subiect și predicat, este Diavolul. În carne și oase și, ocazional, și cu aripi. 

Despre el ca personaj se poate scrie un roman, pe care mulți l-ar găsi probabil surprinzător. Lucifer este, în primul rând, un demon cu principii foarte clare (și foarte sănătoase, aș adăuga). De exemplu, nu minte niciodată, pe nimeni și-n absolut nicio împrejurare. Chiar că nu e vina lui când, întrebat cine este, răspunde cu sinceritate că este diavolul și nimeni nu-l ia în serios 🤣. 
”He is the devil!”, se rățoiește un suspect, în sens metaforic. ”It is not as I have hidden the fact”, răspunde Lucifer perfect relaxat, servindu-se tacticos dintr-o pungă cu alune.

Apoi, el nu face rău gratuit, nu provoacă intrigi și nu seamănă zâzanie. Dimpotrivă: înainte de a pedepsi pe cineva, se asigură și se răs-asigură că persoana respectivă este într-adevăr vinovată, ca să nu riște să urgisească un nevinovat. Dacă vrei să-l enervezi, e de-ajuns să folosești o expresie gen ”dracu' l-a pus pe cutare să facă ce-a făcut”. E foarte posibil ca ochii să-i devină roșii, moment în care, ahem, ai dat de dracu'. Literally. 

În principiu, Lucifer are tot felul de probleme / dileme etice și spirituale foarte umane și, ca spectator, e imposibil să nu te fi confruntat la un moment dat cu măcar o parte dintre ele, pentru că sunt timeless și universal valabile. Uneori are moduri ciudate de a le gestiona, dar e o combinație de uman și supranatural în același timp, care-l face irezistibil. Asta cu atât mai mult cu cât actorul e deosebit de expresiv și un maestru al comunicării non-verbale. 

Pentru soluționarea cazurilor, Lucifer este implicat în cele mai multe dintre anchetele detectivei Chloe Decker. Fapt nu tocmai surprinzător, ajung să se îndrăgostească unul de celălalt, dar multă vreme va trece până când amândoi vor fi pregătiți să-și asume propriile sentimente. Între timp, tachinările sunt la ordinea zilei:
- I will never, ever sleep with you. The Hell freezes over first!, îl informează Chloe, botoasă.
La care Lucifer ridică o sprânceană și zice vesel:
- I can actually arrange that! 😁
(Spoiler: n-a înghețat 😂😂😂). 

În general, este foarte atent să nu facă vreun gest de natură să-i dezvăluie latura supranaturală, dar nu-i reușește întotdeauna. De exemplu, este împușcat în inimă și se ridică imediat de jos, bombănind ofensat că asta era o cămașă nouă. Alteori se teleportează în mai puțin de-o secundă, dintr-un colț al camerei în partea opusă. 
”One day, I will take your blood and find out what you really are”, îl amenință Chloe. ”The Devil, of course!”, răspunde Lucifer de bună credință. Cum ziceam, nu e vina lui că nu e crezut 🤭. 
Va veni, bineînțeles, și momentul în care toți vor cunoaște adevărul despre el, iar reacțiile... hai să spunem că unele dintre ele s-au dovedit a fi surprinzătoare. 

Dintre personajele telurice mai fac parte Dan (polițist și fostul soț al lui Chloe), Ella (expert legal) și Linda (psihoterapeut). Aceasta din urmă are un rol fabulos. Păi ce, e de colo să psihanalizezi - cu real succes, aș adăuga - cea mai mare parte din familia cerească și aproape toată familia originară? După asemenea experiență, pacienții umani trebuie să fie din cale-afară de plictisitori 😄. 

Exact, cea mai mare parte din familie. Că doar n-ați fi crezut că Lucifer bântuie pe Pământ de unul singur. Nu doar că-i vom cunoaște pe frații și surorile lui (destul de mulți, și cu excepția a vreo trei dintre ei, restul sunt niște loaze interesate doar de putere și privilegii); dar în poveste vor apărea personaje precum Cain, Abel, Eva, Adam, mama lui Lucifer și... Dumnezeu Însuși. Nu pot să n-o menționez și pe Mazikeen (Maze), prietenă foarte devotată a lui Lucifer și destul de iute la mânie. Cea mai arzătoare dorință a ei, cu atât mai surprinzătoare cu cât vine de la un demon, este aceea de-a avea un suflet. 

(Inițial alesesem o poză cu ea și Lucifer, dar parcă o și aud pufnind că nu poate să fie pusă și ea singură în valoare, fără ca Lucifer s-o tragă într-un con de umbră. Ok, ok, Maze, am prins ideea 🫡). 

Asemeni lui Lucifer, cele mai multe dintre făpturile cerești au probleme foarte umane (ok, cu excepția Lui Dumnezeu, cu toate că și El are momentele Lui de umanitate, ca de exemplu nu-i place cafeaua de la automat. Motiv pentru care a doua zi rezolvă problema și servește oaspeților o cafea excelentă. ”From Bolivia. I picked it up this morning” 😂). 
Cea mai mare provocare este atunci când Dumnezeu anunță că dorește să se pensioneze; lupta pentru supremație nu poate fi evitată. Aici este o intrigă pe care totuși nu vreau să o dezvălui, tocmai fiindcă este un element surprinzător, care ar lua mult din plăcerea momentului celor care văd serialul pentru prima dată. Și nu pot să nu menționez că m-aș fi așteptat la o aprofundare a diferențelor de ordin filozofic dintre Lucifer și Dumnezeu, dar probabil nu asta-și propuseseră scenariștii. 

Serialul a beneficiat de o scriitură senzațională și este o abundență de glume cu dublu înțeles și devil/God puns. Cu greu am selectat câteva, din ce-mi mai aduc aminte:

😀 Face cunoștință cu Chloe și se prezintă: ”Lucifer Morningstar”. 
- Oh. Is that a stage name or something?
- God given, I'm afraid.

😀 Un drogat pe stradă: 
- The end is near! Are you ready to meet your Maker?
Lucifer, binedispus că tocmai plecase onorabilul său tată înapoi în Rai: 
- I just got rid of Him, thank you!

😀 Lucifer aruncă o anvelopă în capul unui suspect care fugea. Ăla cade. Lucifer: ”see? He got tired”. 

😀 Un șofer de Bolt, siderat că Lucifer e mulțumesc-bine după ce tocmai îl împușcase:
- Hey, I shot you in the face!
- Right. And I gave you a terrible rating.

😀 Una din expresiile frecvente ale lui Lucifer este ”oh, my... Dad”, iar dacă folosește cineva expresia ”I swear to God”, dă ochii peste cap agasat: ”do we really have to bring my Father into this?”.

😀 La un moment dat se pune problema traducerii unui text din limba sumeriană și familia îi cere lui Lucifer să se ocupe. Habar n-am, zice el, întorcându-se ca să-și pună un whisky. 
- But you speak all the languages!
- Yeah, but I don't read all of them. Besides, I am better with tongues than with books.
(Cred și eu că ești, mangafao, am pufnit eu 😂). 

Finalul serialului este... foarte bun, practic nu cred că ar fi fost plauzibil oricare altul, dar în același timp e trist. Lucifer a schimbat din temelii scopul și menirea atât a iadului, cât și pe a sa proprie. A realizat că ceea ce-și dorește cu adevărat este să reformeze și să ajute, nu să pedepsească. 
A reușit, dar cu prețul unui sacrificiu atât de mare și de greu, încât m-a lăsat cu un nod în gât. Ceea ce nu mi se întâmplă mai niciodată când e vorba de ficțiune. Dar vă las să aflați voi înșivă despre ce este vorba.

Înainte de-a încheia acest foarte lung articol (pentru care vă prezint my humble apologies, cum ar spune Întunecimea Sa), vă recomand să urmăriți serialul, dacă nu ați făcut-o încă. Fie și numai pentru o doză de umor de foarte bună calitate. Ok, și pentru extraordinarul joc al lui Tom Ellis. Și pentru el cântând ”My Way” și ”I Dreamed A Dream”. Actorul a interpretat el însuși toate piesele din serial, mai puțin partea de pian. Și are o voce nepământean de frumoasă (pun very intended). Chiar nu puteam lăsa chestia asta nemenționată 🙃. 

Cele două spin-off-uri ale serialului ”Dexter”

Scriu rar, dar vă rog să mă credeți că nu mă simt în stare de mai mult. Sunt în continuare într-un fel de waiting room și încerc să-mi țin biscuiții la un loc. (Și să nu-mi strâng clienții de gât, demers îndeobște oricum dificil, dar cu atât mai mult în ultima vreme). 

Munca mă ține ocupată. În rest, revăd sporadic episoade din ”The Good Doctor” și ”Mentalistul”, ba și dintr-o telenovelă care mi-a plăcut foarte mult la vremea ei și care, din fericire, se regăsește integral pe YouTube, inclusiv cu subtitrări românești. ”Înger Sălbatic”, în caz că sunteți curioși. Dincolo de elementele specifice de Cenușăreasă, are foarte mult umor și mă detensionează. Ba chiar mă pomenesc uneori chicotind ca Mili 🤭. 
Am început să recitesc un roman de Agatha Christie, dar am concentrarea unei curci la premenopauză (fără nicio legătură cu vârsta mea, silvuple. Pân-acum m-au ocolit toate simptomele, poate de unde n-oi fi ajuns acolo încă). 

Și rămânând în sfera filmelor, m-am gândit să scriu azi un text îndelung amânat - despre cele două continuări ale lui ”Dexter”, că două au fost și povestea nu pare să se oprească aici. 

Prin urmare, pun un mare și roșu SPOILER ALERT. 
‼️ Dacă n-ați văzut serialul de bază (cel de 8 sezoane), nu citiți mai departe. 
‼️ Dacă ați văzut serialul, dar n-ați văzut primul spin-off (miniseria ”New Blood”), nu citiți mai departe. 
‼️ Dacă le-ați văzut pe primele două, dar n-ați văzut al doilea spin-off (miniseria ”Resurrection”), nu citiți mai departe. 

Așa, acum că toată lumea e avizată, să ne despletim, dară. Și sper să se regăsească printre voi câțiva care le-au văzut pe toate, ca să disecăm 😃. 

Pe cât de strălucit a fost serialul principal, pe atât de stupid s-a terminat. Am detaliat aici în urmă cu hăăăt, aproape 13 ani, nu mai reiau. Cert e că fanii erau în consens referitor la finalul absolut ridicol și prin urmare, vestea primului spin-off a fost primită cu nerăbdare. Dar și cu o doză de scepticism sănătos, din categoria ”să vedem cum au dres busuiocul”. 

”New Blood” mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă decorul e mai sumbru și mai rece decât însoritul și exoticul Miami. Au trecut zece ani, Dexter și-a construit o viață nouă în Canada și este periodic vizitat de fantoma lui Deb (care e foarte ofticată pe el, lucru de înțeles de altfel 😃). 
Existența lui decurge relativ liniar, până când primește vizita neașteptată a unicului său fiu, devenit adolescent.

Dexter, între timp ocupat cu ce altceva decât un criminal în serie care își expunea cadavrele victimelor într-o vitrină dintr-un buncăr, se vede nevoit să jongleze între job-ul lui ”de acoperire”, îndeletnicirile criminalului mai sus-menționat, întrebările complicate ale fiului său aflat în căutare de răspunsuri și trecutul care-l ajunge din urmă.  

Finalul mi s-a părut foarte potrivit, chiar dacă totuși clișeistic. Dexter își încurajează băiatul să-l împuște și moare de mâna propriului său fiu, care se eliberează astfel de angoasa de-a avea un tată asasin în serie.

Rezonabil, mi-am spus eu. Cel puțin, lucrurile nu mai sunt lăsate în coadă de pește și o formă de justiție pare să se fi înfăptuit. 
Sau așa păreau să stea lucrurile. 

Am zis că nu-i adevărat când s-a anunțat un nou spin-off, ”Resurrection”. Adică din punctul meu de vedere este o peltea deja întinsă și răs-întinsă. Cât poți să tragi de o poveste, fie ea și una de foarte mare succes?
Păi, iată, poți s-o faci încă mult și bine. 

După cum se deduce și din titlu, Dexter n-a murit. A petrecut o perioadă în comă, după care s-a trezit și-a fugit din spital, în principal ca să scape de Angel Batista și întrebările lui pe subiecte sensibile. Pe Angel îl cunoaștem din serialul principal și ne-a făcut mare plăcere să-l revedem.

De data aceasta, acțiunea are loc la New York. Într-un concurs de împrejurări foarte dubioase, Dexter ajunge în anturajul unui filantrop care de fapt este un psihopat colecționar de trofee aparținând asasinilor în serie. Și mă rog, nu se rezumă doar la a colecționa chestii psycho. 

Spre deosebire de primele două părți (serialul și ”New Blood”), ”Resurrection” e plin de plot holes, de-alea frapante și care urlă la ochi, ca să zic așa. Bunăoară, o tipă (și ea criminal în serie, că doar Dexter e mereu in good company) s-apucă să-l ciopârțească metodic de viu pe unul, în apartamentul ei, cu toate perdelele date la o parte 😃. Ăla era legat ca un pui Avicola de un suport metalic și ea tocmai se pregătea să-i scoată ochii cu un clește, în timp ce Dexter contempla prin fereastră, cocoțat pe un gard vizavi 🤣🤣🤣. (Cinste lui, sunase la poliție. Au dat ăia buzna la marele fix, înainte să apuce sonata în discuție să-l decupeze pe respectivul 😃). 
Și ăsta e doar un exemplu, care mi-a rămas în minte. Dar mai sunt o mulțime. Am hotărât însă că nu ne pasă: ne bucurăm să-i revedem pe Dexter și Angel și cu asta, basta. 

Intriga din ”Resurrection” se desfășoară pe două planuri - pe de o parte, Angel care între timp s-a prins cine e Dexter de fapt și e decis să-l aresteze, și psihopatul colecționar de trofee, care constată că tot mai mulți asasini în serie pe care-i cunoștea dispar unul câte unul. Nu e greu de intuit unde, nu? Bineînțeles, Dexter și-a reluat vechile preocupări 😁. 

Nu s-ar fi putut termina altfel decât cu moartea lui Angel, care însă a fost greu de ”dus”, cu toate că nu e  decât un film. Bine jucat momentul, bine de tot. S-a lăsat cu niște noduri în gât. 

Dar când spun că ”s-a terminat” mă refer doar la această primă parte a celui de-al doilea spin-off (încâlcită treabă). Fiindcă Dexter a supraviețuit, cu ajutorul fiului său, care nu pare să mai aibă cine știe ce dileme morale referitor la ocupațiile lui onor tac-su. ”Probabil că e o altă chestie pe care o să mi-o explici mai târziu”, zice el resemnat, ori de câte ori mai apare câte-un detaliu dubios în narativa lui Dexter. 

Iar din moment ce Dexter trăiește, ne putem aștepta ca povestea să continue și dacă-i așa, o să ne uităm, fie și numai din nostalgie. Sigur, riscă să devină ceva gen ”Tânăr și Neliniștit”, dar nu-i ca și cum s-ar mai face prea multe seriale bune în ziua de azi... 

”Nuremberg” (2025): un avertisment despre istoria care se repetă

Aș minți să spun că fusesem nerăbdătoare în ceea ce privește filmul ”Nuremberg”. În mod firesc eram curioasă având în vedere cronicile entuziaste, dar subiectul nu-mi era necunoscut; am văzut filme și documentare despre ceea ce-ar putea fi considerată cea mai mare tragedie a umanității, am citit mult și am vizitat lagărele de la Dachau și Auschwitz. Desigur, toate acestea nu înseamnă că m-aș considera suficient de informată în domeniu. Departe de mine. Totuși, fiind un subiect atât de exploatat, mă întrebam ce unghi de abordare s-a ales, așa încât rezultatul să nu fie totuși prea diluat, sau redundant.

Bineînțeles, este în primul rând un film istoric, având în vedere subiectul; pe lângă asta, aș spune că este un film de mare impact psihologic, prezentând o adevărată disecție a răului. În centrul acțiunii se află Hermann Göring (ministrul de interne şi comandantul forţelor aeriene ale Germaniei naziste), care, de teama de-a nu fi luat prizonier de către ruși, s-a predat armatei americane, precum și psihiatrul Douglas Kelley, care de asemenea a existat în realitate. Acesta din urmă a primit sarcina de-a evalua starea psihică a prizonierilor (Göring nefiind singurul aflat în custodie, ci mai erau încă zece) și de-a se asigura că aceștia nu se vor sinucide. 

De-a lungul timpului citisem mult despre subiectul judecății naziștilor din primul eșalon și am rămas cu frustrarea faptului că niciunul dintre ei nu a plătit cu adevărat pentru ceea ce-a făcut. Nici măcar aceia care au fost executați prin spânzurare, ca de exemplu Adolf Eichmann, Joachim von Ribbentrop sau Rudolf Höss (comandantul de la Auschwitz). Au murit prea repede și prea ușor. Alții s-au sinucis (Hitler, Heinrich Himmler, Joseph Goebbels), iar alții au scăpat nepedepsiți și au murit de moarte naturală, Mengele fiind exemplul cel mai cunoscut. 

Știam că și Göring s-a sinucis în închisoare, dar nu mai țineam minte toate detaliile și din perspectiva asta am fost curioasă de felul în care a reușit Russell Crowe să-și construiască personajul. Fiindcă în general este destul de improbabil ca un narcisist suprem, cum era Göring, să se sinucidă. 

Atât cât mă pricep eu, Russell Crowe a făcut un rol de Oscar și nu-mi imaginez cum ar putea rata cel puțin nominalizarea, dacă nu chiar statueta. Ți se face realmente frig urmărindu-l și simți că privești, cu adevărat, Răul în ochi. Eu n-am urmărit niciodată imaginile reale de la proces; dar uitându-mă la Crowe, mă treceau fiorii. 

Nu doar că a intrat în rolul lui Göring; timp de două ore și jumătate, chiar este Göring. Ai momente în care te întrebi dacă el a fost adus în fața Tribunalului, sau Tribunalul în fața lui. Te strivește și te reduce la nimic și chiar dacă la început ești indus în eroare de scenariu și crezi că s-a încercat o umanizare a lui, în final vei înțelege: a fost un monstru grandoman care s-a iubit pe sine și l-a idolatrizat pe Hitler și faptul că a fost răspunzător de moartea a milioane de oameni nu a însemnat absolut nimic pentru el. Ba dimpotrivă: ar fi făcut-o din nou, fără nici cea mai mică tresărire sau ezitare. 

Vorbind despre rol, spune Rusell Crowe: ”Some roles stay with you long after the cameras stop. Playing Hermann Göring in Nuremberg was one of the most challenging experiences of my career, not because of the costume or dialogue, but because of what it forced me to confront about history, humanity, and justice. This film isn’t entertainment. It’s a reckoning”. 

Mi s-a părut foarte interesantă pregătirea propriu-zisă a procesului (deși s-a trecut cam repede peste asta, dar probabil nu s-ar fi putut altfel) și felul în care s-au scos în evidență îndoielile de sine, firești în context, ale judecătorilor. Aveau, practic, o singură șansă și au fost cât pe-aici s-o rateze, fiindcă nimeni nu era cu adevărat pregătit pentru înfruntarea cu un narcisist de talia lui Göring. 
Aici a intervenit decisiv Douglas Kelley și este momentul să spun că, referitor la jocul lui Rami Malek, am sentimente oarecum amestecate. A jucat ok, dar în niciun moment nu am regăsit genialitatea psihiatrului care, având la dispoziție un singur ”glonț de argint”, l-a citit și ”descifrat” pe unul dintre cei mai mari criminali ai secolului trecut. De fapt, cred că în realitate un psihiatru atât de inconsistent și nesigur n-ar fi avut absolut nicio șansă cu un monstru versat precum Göring.

Ca s-o spun pe șleau, impresia mea a fost că Rami Malek n-a făcut decât să-i ridice mingea la fileu lui Crowe. Un fel de sparring partner, ca să zic așa.

De asemenea, mi s-a părut genial felul în care s-a sugerat, fără să fie nevoie să se spună direct, motivul sinuciderii lui Göring: nu din cauză că urma să fie executat, ci a felului în care urma să moară. Un narcisist ca el nu ar fi acceptat niciodată ideea de-a fi spânzurat, fiindcă spânzurătoarea era considerată o moarte nedemnă. A încercat să obțină comutarea pedepsei în împușcare de către plutonul de execuție și fiindu-i refuzată cererea a făcut uz de fiola de cianură, despre care multă vreme nu s-a știut cum a reușit să facă rost.

Destinul adevăratului Douglas Kellye a fost pecetluit de faptul că a spus un adevăr incomod: ”Dacă vă închipuiți că răul va fi recognoscibil și va defila prin fața voastră în costume ciudate, vă înșelați. Există naziști și în Statele Unite ale Americii. Chiar astăzi, chiar acum”. A căzut în dizgrație, cartea pe care a publicat-o despre această experiență nu s-a bucurat de succes și câțiva ani mai târziu, s-a sinucis - printr-o amară ironie a sorții, tot cu o fiolă de cianură.

”Nuremberg” răspunde la una dintre întrebările pe care oricine care s-a familiarizat cu subiectul cu siguranță și-a pus-o: cum a fost posibil ca oamenii să facă așa ceva altor oameni? 
Răspunsul se regăsește în genericul de final, sub forma unui citat al istoricului britanic R.G. Collingwood: ”The only clue to what man can do is what man has done”. 

”Mentalistul” (2008-2015) - o poveste pe care vrei s-o reiei de îndată ce ai terminat-o

Înainte să purced efectiv la scrierea acestui articol (pe care-l anticipez a fi destul de lung; sper să-mi mai pun frână pe ici, pe colo, totuși), vreau să las un disclaimer, respectiv să vă fac o promisiune: chiar dacă nu ați văzut serialul până acum, puteți citi cu toată încrederea fiindcă nu voi da niciun spoiler. Nu veți afla de la mine cine este Red John (că ăsta e misterul primordial, care a constituit practic ”pivotul” întregii povești), dar poate vă voi convinge să aflați chiar voi, urmărind serialul. Fiindcă asta pot să v-o spun: merită cu prisosință. 

De fapt, nu doar că merită. De-a lungul timpului am urmărit multe seriale, unele dintre ele extraordinar de bune (despre câteva am și scris: ”House”, ”Breaking Bad”, ”The Crown”, ”Downton Abbey”, ”Broadchurch” și multe, multe altele). Se poate spune că sunt pretențioasă în privința asta sau în tot cazul, nu tocmai ușor de impresionat. 

Dar povestea lui Patrick Jane și-a echipei de la CBI (California Bureau of Investigation) este în Top 3 a tot ceea ce am văzut vreodată și de asemenea, este unicul serial de care mi s-a făcut dor în secunda în care a rulat genericul de final al ultimului episod. 

Cu acest preambul în minte, să dăm drumul povestirii. 

Patrick Jane (Simon Baker - unicul blond din imagine) este colaborator al biroului de investigații din Sacramento, capitala statului California. O ocupație care te face să ridici o sprânceană - e polițist? Păi, nu e. Nu se menționează niciodată în mod direct ce pregătire are, dar aflăm că provine dintr-o familie care lucra la un circ, având din copilărie însușiri aparte și un spirit de observație deosebit de pătrunzător. 
La maturitate, și-a câștigat o vreme traiul pretinzând că este medium, citește gândurile tuturor și poate să comunice cu spiritele celor răposați. Făcând uz de abilitățile sale psihologice, precum și de factorul uman (o femeie tânără e mai probabil să fie îndrăgostită fără speranță, în timp ce pentru un fermier de vârstă mijlocie e plauzibil să fi venit la emisiune pentru că speră să ia legătura cu tatăl decedat), Patrick devenise un element de senzație, care umplea sălile și asigura audiențe spectaculoase. 

Până-ntr-o zi, când a fost invitat la o emisiune și rugat să facă un profil psihologic al criminalului în serie cunoscut sub porecla de Red John, care la momentul respectiv era căutat pentru cel puțin opt crime. Alegea cu precădere femei tinere, pe care le tăia într-un mod sinistru (devenit ”trademark”-ul său) și întotdeauna lăsa o imagine la locul faptei. Realizată cu sângele victimei.

”O face în așa fel, încât este primul lucru pe care-l vezi, înainte chiar de-a da cu ochii de cadavru”, explică Patrick celor doi moderatori. ”Astfel, ești terorizat încă din prima clipă, fiindcă dacă vezi desenul ăsta, știi deja că s-a întâmplat o nenorocire”. 
În aceeași seară, întorcându-se acasă după emisiune, Patrick găsește un bilet lipit pe ușa casei sale. 

”Dragă domnule Jane, nu-mi place să fiu calomniat în public, cu atât mai puțin de către un escroc lacom. Dacă ai fi un medium real, și nu un viermișor mincinos, n-ai avea nevoie să deschizi ușa pentru a vedea ce le-am făcut adorabilei tale soții și copilului tău”. 
Zâmbetul de pe fața lui Patrick încremenește. Apasă pe clanță. 
Și primul lucru pe care îl vede imediat ce întredeschide ușa este sinistrul desen roșu. 

... și anii au trecut. După o perioadă petrecută într-un sanatoriu de psihiatrie, Patrick se alătură biroului de investigații, care-l primește în calitate de colaborator. Ideile și observațiile sale se vor dovedi foarte valoroase și vor conduce la soluționarea multor cazuri. 
Dar în mintea lui nu există decât un singur gând: să-l găsească pe Red John și să-l omoare. 

Structura serialului este una clasică: în fiecare episod se petrece câte o crimă, care este soluționată până la finalul acestuia. Însă principalul element de legătură, ”firul Ariadnei” dacă-l pot numi așa, este Red John. Uneori mai apare câte un indiciu în ceea ce-l privește, dar datele sunt prea puține, iar el mult prea puternic, influent și viclean. 

Echipa este condusă de Teresa Lisbon, care - deși pe alocuri subiectivă - muncește din greu pentru a-l ține sub control pe neconvenționalul Patrick, care nu ține cont de reguli și nici la capitolul tact nu excelează întotdeauna. Sărmana, de câte ori a fost în situația de-a zice ”I apologize for my colleague...” 🫣. Ceea ce n-o oprește să-l ajute și să-l susțină de absolut fiecare dată.

Wayne Rigsby și Kimball Cho sunt ceilalți doi bărbați din echipă. Rigsby este îndrăgostit în secret de Grace Van Pelt (singura femeie din grupul lor, exceptând-o pe Lisbon), e un polițist bun, pe alocuri naiv, dar deosebit de conștiincios, corect și principial. Face de obicei echipă cu Cho și colaborează bine împreună, chiar dacă sunt foarte diferiți. 

E momentul să spun că personajul meu favorit este Cho (mă rog, desigur că și Patrick, dar asta se subînțelege 🤭). Cho este un flegmatic prin definiție, vorbește foarte puțin și strict la obiect - de fapt, acum că mă gândesc realizez că nu l-am văzut aproape niciodată pălăvrăgind, însă nu e deloc lipsit de umor - sec și cu atât mai savuros cu cât vine de la un ”poker face”. 
Un polițist cu simțul datoriei și cu principii solide, dar care nu ezită să-și mintă superiorii pentru a-l scoate pe Wayne dintr-o belea în care se băgase de unul singur.

Ca suspect, vrei să-ncerci să-l intimidezi? Mult succes, ce să zic 🤣.
- All I have to do is to give a call and I get your badge. 
- Impressive. All I can get if I give a call is a pizza. 

Poate că Cho n-o fi cel mai bun consilier în materie de probleme sentimentale, dar nu poți zice despre el că nu e la obiect. 
- You're still in love with her, constată el, după ce Wayne, mofluz, îi dăruise o orhidee lui Grace și ea nu se arătase din cale-afară de impresionată.  
- Umm... yes, I've always been.
- Right. And you bought her a houseplant.
-... yes.
- Instead of just telling her how you feel. 
Moaca lui Wayne: 😐

Fiecare episod este o poveste în sine; interesant, alert, de multe ori nu m-am prins cine e criminalul și nu lipsește umorul. E fix acel gen de serial cu care poți face binging în stil mare - și ah, cu câtă plăcere am făcut asta, mai ales în serile de vineri când știam că urmează două zile de relaș! 😋 

Dar să discutăm și despre eminența întunecată: Red John. Încep prin a spune că am suspectat pe rând pe toată lumea, inclusiv pe cei mai improbabili. Elementele ”vânătorii” și indiciile au fost foarte bine dozate și exact când aveam câte-un moment de-ăla de ”ahaaa!”, scenariștii îmi serveau câte un contraargument care mă punea rapid la locul meu. 
A devenit cu adevărat palpitant când s-a descoperit că Red John e cineva pe care Patrick îl cunoștea. Meticulos, a purces la a întocmi o listă de suspecți care inițial avea peste 1.500 de nume. Prin diferite metode, a tot redus lista până când a ajuns la 7 persoane. Iar apoi Red John i-a trimis un CD, în care i-a spus ”știu cine sunt suspecții tăi” și, tacticos, i-a recitat numele celor 7 😀. 
Miezul nopții să fie și nu-ți vine să te culci, vă asigur eu 😂. 

Am tot chibzuit, am scris, am șters, iar am scris și până la urmă am hotărât că nu vă voi spune părerea mea despre cel care s-a dovedit a fi Red John, și nici sezonul în care este demascat. Nu vreau să risc absolut nimic, v-aș lua absolut toată plăcerea dacă v-aș ”spoileri” fie și 0,0001%  în privința identității lui. În schimb, pot zice două vorbe despre momentul culminant, cel al confruntării dintre el și Patrick. 
Magistral realizat. Patrick s-a ținut de promisiunea pe care și-o făcuse: l-a omorât cu mâinile lui. Iar scena a fost colosală, meritul fiind atât al regizorului, cât și al lui Simon Baker. Fără muzică tenebroasă. Fără flashback-uri. Toată atmosfera, încărcată de tensiune și de acel sentiment de ”săvârșitu-s-a”, a fost indusă exclusiv de jocul actoricesc al lui Baker. Efectiv copleșitor, nu cred că am mai văzut niciodată așa ceva. 

După devoalarea lui Red John, audiența serialului a început să scadă. Personal nu înțeleg de ce, mie mi s-a părut cel puțin la fel de bun ca și până atunci. OK, nu mai aveam misterul Red John, dar fiecare episod aducea cu sine o nouă enigmă ca de obicei, plus că au apărut niște personaje noi (și simpatice). Eu cred că m-aș mai fi putut uita la cel puțin încă trei sezoane. Sau patru. Poate cinci? Hai să zicem șase. Sau șapte, să fie egal cu numărul suspecților de pe lista scurtă 😇.

Încă un punct trebuie acordat pentru final: a fost perfect, pur și simplu perfect. Exact așa cum trebuia să fie. Cercul s-a închis, toate piesele au căzut la locul lor, toți și-au împlinit destinul, iar Patrick a primit o nouă șansă la fericire 🙂.

Am o presimțire că mă voi întoarce foarte curând să-l revăd. Nu cap-coadă, însă pe bucăți / episoade. Între noi fie vorba, am făcut-o deja, că voiam să-l revăd pe cel dovedit a fi Red John, în perioada când nu se știa cine e de fapt. Am decis să fiu îngăduitoare cu mine însămi: hotărât lucru, n-aș fi avut cum să-l dibuiesc. 
Deși am o bănuială că dragul de Sherlock Holmes ar fi de altă părere 😎.

Doi copii numărau o bilă pe care o chema ”With Love, Meghan”

Dacă vi se pare că titlul nu are niciun sens, nu vi se pare. Dar tot cam atâta sens are și show-ul de ”gătit” al eternei plângăcioase. Netflix cred că se dă cu capu' de ce-apucă.

Adevăru-i că nu mi-am găsit resurse de răbdare pentru a urmări integral producția ducesei de Sussex, mai cunoscută publicului drept NimeniNuMaiECaMineI'mTheBest. Avusesem de gând să mă uit, ba chiar începusem la un moment dat, însă am cedat nervos când s-a apucat să cuvânteze despre mindfulness-ul albinelor. Dar drăguțul de Youtube a găsit de cuviință să-mi arate la sugestii un clip în care alteța Scârț concepea, cu nesăvârșită migală și pricepere, un curcubeu de fructe. Iar chestia asta mi-a băgat foc în taste, adică știu că o mulțime de oameni și-au dat cu părerea pe subiect (și mai nimic de bine, fapt deloc de mirare), dar lasă că mai e loc. De păreri, vreau să spun. 
Drept pentru care m-am îndeletnicit o vreme cu minunata producție. 

Pentru început, ținutele ei în bucătărie sunt primul element care-o arată drept ceea ce e: o neavenită. Lasă că nu poartă aproape niciodată șorț și niciodată bonetă, de-i flutură cosițele în blide; însă când o vezi cum taie ardei și dovlecei sau bate ouăle îmbrăcată în bluze de dantelă și fuste de mătase (deseori nuanțe deschise, alb sau crem) și purtând brățări, inele și cercei, te cuprinde o înduioșare de nu vă pot povesti 😃. 

(Apropo, n-o să ghiciți ce-a înfăptuit după ce-a terminat de tăiat legumele: le-a pus într-un castron și pe un ton misterios, ne-a dezvăluit ce urmează: ”aduc legumele lângă tigaie”. Eeee, ziceți drept, nu v-ați fi așteptat la așa ceva, nu? Rezon!). Și ca să vă șochez definitiv, vă informez că după aia a adăugat ardei, pe care de asemenea îi tăiase cu aplomb nețărmurit. A urmat o mărturisire zguduitoare: ”îmi place să presar semințe” și-a unit vorba cu fapta, de m-am simțit adânc străfulgerată de impactul momentului existențial 🙄.
În caz că vă-ntrebați ce manufactura acolo: omletă cu șuncă, brânză și legume. Ce, nu merită asta un show de gătit? Nu mai spun că ne-a umplut pe toți de mindfulness când, pe un ton sobru și adecvat momentului, ne-a informat: ”acum iau șunca”. 

Am trecut mai repede peste o secvență cu gemul de caise, despre care am aflat că ”poate fi mâncat simplu la micul dejun, dar poate fi servit și mai elegant” (eleganța însemnând să așterni cu respect peste el un strat de iaurt și apoi zmeură deasupra și unde-i steaua aia Michelin, că mă și enervez 😒). Aicea n-a zis de mindfulness, o omisiune absolut deconcertantă. 

Să nu-mi uit vorba, ne-am luat de la curcubeu. În preambul, ne-a elucidat cum se face o salată de fructe: ”tăiem fructele și le punem în bol”, am citat precis. 
Deci stai, cum? Fructele în bol? Nu bolul în fructe? Am ajuns la 45 de ani și habar n-avusesem, 'ai de capu' meu 🫤.

A purces prin a ne aduce la cunoștință că va tăia căpșunile ”în bucăți cât o îmbucătură, ca să fie mai ușor de savurat” și le-a așezat ”în direcții diferite, ceea ce denotă veselie”. (Vă poftesc să nu vă hliziți și să luați în serios show-ul doamnei ducese, daaaa? Alo 🤨). În continuare a plasat cu dibăcie bucățile de căpșuni, urmate de zmeură, felii de caise, clementine, ananas, kiwi (”bunătăți perfecte pentru o îmbucătură” 🤓) și afine. ”Vedeți cum se formează curcubeul?” 

Bananele de la bază erau norii, în caz că vă-ntrebați. Nu de alta, da' și eu m-am întrebat ce treabă or avea în curcubeu, noroc că m-a luminat doamna ducesă. Pic de simț artistic n-avem, rușine, rușine, de trei ori rușine, suntem varză viezure mânz. 

No, așa. Dacă tot ne-a scos fosta alteță regală din bezna ignoranței și ne-a elucidat că ”fructele sunt de diferite culori” (nici asta nu știusem pân-acuma), bașca ne-a dezvăluit acest mod revoluționar de-a le prezenta, mă-ntreb oare ce mistere se vor mai fi devoalat în episoadele următoare. Anticipez că ne va destăinui faptul că iarba e verde și cerul e albastru. Sau poate ne face o demonstrație live a stoarcerii unei portocale pentru suc. 
Și fiindcă acuma sunt deșteaptă 😎, știu care va fi primul pas: ”acum iau portocala”. Ha! 😃

Dublu rant (despre incluziune forțată și continuări nereușite ale unor opere de succes)

(Nu, n-avem text despre copilul interior, că m-am plictisit de toate bazaconiile despre ființa interioară, copilul interior și alte făpturi interioare care-ar face bine să-și vadă de treburile lor 🙄). 

La drept vorbind am vrut să intitulez textul ăsta ”salată de rant-uri”, având în vedere că sunt două ”ingrediente” diferite; totuși m-am gândit că s-ar putea crea confuzii din cauza inevitabilei paralele cu salata de weekend pe care o consumăm de ani de zile, mai mult sau mai puțin regulat 🙃. Dar, de fapt, chiar asta este: o salată (cam amăruie) din chestiile forțate pe care unii încearcă să le impună, urmând o agendă pe care nu cred că o înțeleg pe deplin nici măcar ei înșiși. 

Incluziunea forțată
Am aflat, cu bucurie dar și cu o doză de scepticism pragmatic, despre proiectul HBO de-a face o nouă serie ”Harry Potter”, de data asta mult mai amănunțită decât prima, care să urmărească mult mai detaliat povestea. Casting-ul e aproape încheiat și filmările urmează să înceapă în câteva săptămâni. 

Sunt realistă: va fi cu totul diferit, chiar dacă firul narativ este același. N-are cum să fie același lucru și ar fi stupid să se creeze asemenea așteptări. Dar pentru cei care am văzut seria precedentă, va fi probabil ca un fel de... butaforie. E nedrept să pun problema așa, dar asta simt. Pentru mine profesoara McGonagall va fi pentru totdeauna Maggie Smith, Dumbledore va fi Michael Gambon (deși l-a înlocuit pe Richard Harris, schimbarea a fost subtilă și trecerea s-a făcut foarte lin), nu-mi pot imagina alt Sirius Black în afară de Gary Oldman, iar în ceea ce-l privește pe Snape... 

Oh, Snape. Că de fapt la el voiam s-ajung. Până la ”Harry Potter” nu-l știam pe Alan Rickman și mi s-a părut incredibil. Fabulos. As Snape as Snape can be, ca să zic așa. Inegalabil și irepetabil. 
Acuma. Toți cei care am citit cărțile știm despre Snape că era ”palid, cu fața bolnăvicioasă și părul slinos”. Nu pot spune cine-ar fi fost cel mai nimerit să-l interpreteze în noua producție (pe undeva cred că Benedict Cumberbatch ar fi fost o opțiune de luat în calcul, și nu o spun numai pentru că-mi place foarte mult; sau poate Adam Driver, dar îi seamănă prea mult lui Rickman și nu cred că e de dorit un actor-sosie). Însă alegerea pe care-au făcut-o mi se pare atât, dar atât de greșită...

De la stânga la dreapta: Paapa Essiedu și Alan Rickman (aici, în rolul lui Snape)

Nu știu cine este Paapa Essiedu, însă nu asta e problema; după cum spuneam doar câteva rânduri mai sus, nici de Alan Rickman nu auzisem până să-l văd în rolul lui Snape. E perfect posibil așadar ca Essiedu să fie un actor de geniu; dar părerea mea este că nu ar fi trebuit să fie distribuit în acest rol. Nu doar pentru că nu poate fi palid și nu-mi imaginez cum i-ar sta cu părul lung (cred că ar fi cel puțin nefiresc); dar J.K. Rowling l-a conceput pe Snape drept un individ cu un fizic deloc frapant, ochi expresivi și voce joasă. Or, Essiedu mi se pare ”hot” și flamboaiant, în ruptul capului nu mi-l imaginez în postura lui Snape, chiar dacă este, cu siguranță, un actor bun. 
L-au ales din motivul menționat mai sus - din dorința de incluziune, în acest caz una forțată și nefirească - și prin asta îi fac în primul rând lui un deserviciu. Eu cred că n-ar fi trebuit să accepte rolul. Recentul exemplu ”Snow White” (care a atins nedoritul record de cea mai slabă notă pe IMDB: 1.5 și acum se zbate la 1.8) ar fi trebuit să le slujească multora drept lecție. 

De altfel, cum spunea cineva: dacă-l voiau musai, l-ar fi putut distribui în rolul lui Kingsley Shacklebolt, care și-n prima serie a fost interpretat de un actor de culoare, George Harris. Chiar și Lupin ar fi fost de preferat lui Snape. Și să nu mai vorbim despre faptul că Snape a fost hărțuit în adolescență de către colegii săi; oare cum o să arate în film faptul că un adolescent de culoare e hărțuit de colegii albi? N-o să dea apă la moară political correctness-ului?

Continuări nereușite
Aici mă refer mai degrabă la cărți și am vreo trei exemple în minte. Nu reușesc să-mi dau seama de ce unii autori sunt de părere că ar fi nevoie de continuări ale unor cărți consacrate în literatura mondială... Spus mai pe șleau, ar fi trebuit să-și scrie propriile cărți, nu să se înfrupte de pe urma altora. 

Referitor la exemplele pe care le voi menționa, am citit toate cărțile originale și am încercat una dintre continuări. N-am trecut de pagina 50 și nici nu se va întâmpla. 

”Scarlett” (continuarea romanului ”Pe Aripile Vântului”)
De ce-ai vrea să mai scrii o continuare a unei povești de dragoste care a făcut înconjurul lumii și a rămas - cum spune și titlul - să plutească undeva spre infinit? Am citit-o în vara când împlinisem 20 de ani și a fost perfectă pentru momentul de viață în care mă aflam. Povestea s-a încheiat incert (”after all, tomorrow is another day”) și așa ar fi trebuit să rămână. Fiecare cititor are libertatea să-și imagineze dacă Rhett și Scarlett s-au mai reunit vreodată și asta era parte din farmecul poveștii.
”Prizonieră în pânza de păianjen” (continuarea trilogiei ”Millennium”)

Povestea lui Lisbeth Salander și-a lui Mikael Blomkvist a fost o absolută revelație pentru mine. După zece ani de când am citit cele trei volume însumând aproape 2.000 de pagini, continuă să fie în top 3 al celor mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Dincolo de valoarea literară în sine și de intriga extraordinară, trilogia lui Stieg Larsson mi-a deschis gustul pentru Nordic Noir. De-atunci am citit zeci de cărți aparținând acestui gen și nu intenționez să mă opresc. Din fericire, am încă multe necitite 🙂.
Dar Stieg Larsson nu mai există și David Lagercrantz a scris o continuare pe care am încercat să o citesc. Scriitura mi s-a părut atât de anostă, că n-am putut depăși 50 de pagini și câteva zile mai târziu deja uitasem ce am citit. Reținusem că avea în plan încă vreo trei volume, sper că s-a răzgândit totuși. 
”Harry Potter și copilul blestemat”
Se subînțelege despre ce continuare este vorba 😀 și nu, n-am de gând să citesc piesa de teatru scrisă de Jack Thorne. M-am spoiler-it cu bună intenție (știind că n-o voi citi) și asta doar mi-a reconfirmat decizia. Harry Potter nu i-ar fi spus niciodată copilului său că și-a dori să nu fi fost tatăl lui, nici nu l-ar hărțui sau amenința, iar abilitățile pedagogice ale profesoarei McGonagall n-ar fi fost puse la îndoială numai pentru că nu are copii. Simt că mă enervez numai cât am înșirat toate astea. 

Cum spuneam. Dacă vrei să scrii, scrie, nu scutura din nou și din nou un pom plin de fructe, care nu a fost sădit de tine. 
Singurele continuări reușite sunt cele scrise de autorii înșiși. ”După 20 de ani” de Alexandre Dumas e un exemplu edificator în acest sens. 

Cam tot aceeași părere o am și despre remake-uri, deși unele dintre ele pot fi remarcabile. Până la cap și la coadă, tot o reeditare a unor foste succese este. Îmi mențin așadar opinia: vrei să faci un film, găsește un scenarist iscusit care să scrie o poveste bună și dă-i drumul. Nu exploata, iar și iar, aceleași resurse. Până și ciorba reîncălzită își are limitele ei. 

Dublu rant over 😀. Acestea fiind zise, mă duc în balcon cu domnul Richard Osman și al său ”Clubul crimelor de joi”. E o scriitură foarte bună, cu umor și am citit recent că se pregătește ecranizarea, iar din distribuție va face parte inclusiv Pierce Brosnan. Dacă mai aveam nevoie de vreo motivație de-a citi 😁).

Un serial abandonat și-un film care-ar fi putut fi extraordinar

La prânz am fost la vot, apoi am chibițat cu niște prieteni și-acum încerc să nu mă mai gândesc la rezultate. Am făcut tot ce ținea de noi. Rămâne speranța.

Și ca să-mi iau gândul de la ce va ieși, hai să vorbim despre ce ziceam deunăzi - un serial pe care l-am abandonat și un film care până-n ultimul moment a fost excelent. După care, hm, n-a mai fost.

”New Amsterdam” (2018-2022)
Mie-mi plac serialele cu tematică medicală. Am văzut ”Spitalul de Urgență”, ”Dr. House” (despre care am scris) și ”The Good Doctor” (despre care de asemenea am scris). Mi-au plăcut foarte mult și pe fiecare l-am revăzut ulterior, cel puțin în bună parte. De aceea am început cu mari speranțe ”New Amsterdam”.

De la primele episoade mi s-a părut mai... cum să spun, mai lipsit de consistență decât celelalte trei seriale menționate mai sus. Personajele nu mi se par bine individualizate. Ok, îmi plăceau Max (directorul), Iggy (medicul psihiatru), Vijay (neurologul) și Reynolds (cardiologul). Patru din șase nu-i tocmai rău, s-ar putea spune. Dar ei nu sunt suficienți pentru a salva un fir epic dezlânat și niște aspecte care par să țină de o agendă politică a incluziunii obligatorii / forțate.
Dr. Sharpe (oncoloaga) e pur și simplu neplauzibilă. În primă fază e prezentată ca un fel de influenceră interesată mai mult de călătorii în scopul colectării de fonduri și mai puțin ca doctor, iar tranziția ei către medicul implicat și empatic pare forțată. Eu n-am reușit să văd niciun pic de profunzime la ea.
La fel de antipatică e și Dr. Bloom. În primul rând, mi se pare al naibii de ciudat că șefa secției de Urgențe este dependentă de un medicament, cam toată lumea știe și pare OK cu asta. În al doilea rând, ca medic-șef nu sari din senin pe fizioterapeutul care-ți monitorizează recuperarea după un accident. E neprofesional, total neetic și spune multe despre profilul moral al doamnei doctor.
Intriga în sine pare cam fără cap și coadă. Max vrea să revoluționeze spitalul, să reducă birocrația și să prioritizeze îngrijirea pacienților. Nobile intenții, dar dacă începi prin a concedia o secție întreagă s-ar putea să întâmpini oarece dificultăți. Și ferindu-mă de spoilere, ceea ce s-a întâmplat cu viața lui personală mi s-a părut absolut aiurea.
Și cu toate că e un aspect secundar, trebuie s-o spun: n-am găsit niciun pic de umor, deși cu siguranță ar fi fost loc. L-am abandonat după trei sezoane și foarte probabil nu-l voi mai relua. De asemenea, n-am avut absolut nicio dorință de a revedea niciun episod, nici măcar de dragul celor patru personaje preferate.

”Conclav” (2024)
Nu pot să vă spun cu câtă nerăbdare am așteptat să-l văd. Îmi plac foarte mult thrillerele istorico-religioase, iar distribuția e fabuloasă. Pe Ralph Fiennes îl admir de la ”Lista lui Schindler”, Stanley Tucci e un actor senzațional și eram curioasă de Isabella Rossellini (deși sunt conștientă că e nedrept s-o judec prin prisma mamei ei, dar cred că e oarecum inevitabil).
Afară de asta, conclavul mi se pare una dintre cele mai fascinante taine ale creștinătății. Tradiția, ritualurile vechi de secole sunt ceva ce respect și admir deopotrivă.

Nu voi da spoilere, fiindcă multă lume nu l-a văzut încă. Pot spune că Ralph Fiennes și Stanley Tucci sunt extraordinari and some more 🙂. Mi-au plăcut amândoi mult, mult. Sper ca la decernarea premiilor Oscar de anul acesta Fiennes să primească, în sfârșit, ceea ce e al lui. Personal, n-am văzut însă nimic ieșit din comun la Rossellini. Desigur, eu nu sunt critic și admit că e foarte posibil să mă-nșel; dar ca profan consumator de filme, nu înțeleg de ce să fii atât de aclamată pentru câteva minute în care ai făcut pe dura și intransigenta.

Din punct de vedere al producției și al interpretării, filmul este o capodoperă. Cei mai mulți dintre noi nu avem de unde să știm cum se petrec în realitate lucrurile în timpul unui conclav, dar e plauzibil să credem că-n mare parte sunt așa cum ni se arată în film. Tocmai de aceea este un minunat prilej de-a ne uita pe gaura cheii, cum se spune, la ceea ce se întâmplă în Capela Sixtină în timpul consultărilor și votului pentru desemnarea următorului Suveran Pontif.

Ultimele secvențe din film sunt însă... hai să spunem, foarte-foarte-foarte discutabile. Cel puțin la fel de discutabile precum decizia studiourilor Disney de a distribui o actriță creolă în rolul Albei ca Zăpada. În esență, nu e greșit; dar basmul este despre o prințesă cu pielea albă ca zăpada (d'ohh) și păr negru ca abanosul. În opinia mea, unele lucruri trebuie să rămână așa cum sunt, nu schimbate de dragul unui fals sentiment al incluziunii. Dacă vreți, e cam aceeași situație ca a cotelor de gen, despre care am bombănit anul trecut.

De miniseria cu Robert De Niro încă nu m-am apucat, dar făgăduiesc să povestim despre ea de îndată ce o termin.

”Apple Cider Vinegar” (2025) - o poveste adevărată bazată pe o minciună

Tocmai am terminat de văzut această miniserie inspirată din realitate și atât de tare m-a putut scandaliza că e musai să mă aștern pe scris, deși inițial avusesem alt articol în plan pentru astăzi.
Dar după ce am vizionat cele șase episoade în care se devoalează enormitatea înșelătoriei comise de Annabelle (Belle) Gibson (bloggeriță / influenceriță și ce naiba mai pretindea că e, în afară de ceea ce era de fapt: o escroacă), simt nevoia să-mi exprim indignarea.

Vedeți voi, după capul meu există escrocherii și escrocherii. Una e să păcălești niște oameni care, să zicem, vor să facă și mai mulți bani decât au deja și-n aroganța lor, nu sunt atenți la detalii; și cu totul altceva este să păcălești niște oameni disperați, aflați în șah sah cu unul din cei mai teribili adversari care vor fi existat vreodată: cancerul. Prima e reprobabilă, a doua însă... nu, nu cred că există un cuvânt care să descrie o asemenea monstruozitate.

La începutul lui 2010, australianca Belle Gibson (interpretată de Kaitlyn Dever) era o adevărată vedetă în mirajul wellness-ului și al dietelor sănătoase. Am spus ”miraj” pentru că - deși conceptul de wellness este unul inofensiv și, folosit corespunzător, cât se poate de benefic - în cazul de față a fost doar paravanul unei imense înșelătorii. Pe scurt, Gibson a pretins că suferă de o foarte gravă formă de cancer cerebral și că este în remisie de ani de zile, exclusiv datorită medicinei holistice.

Foarte mulți oameni au crezut-o și timp de câțiva ani succesul ei a fost fulminant. A conceput o aplicație numită ”The Whole Pantry”, care-n doar prima lună după lansare fusese descărcată de 200.000 de ori. De asemenea, a scris o carte de bucate care i-a fost publicată de prestigioasa editură Penguin Books și a fost curtată de Apple pentru o colaborare în vederea includerii aplicației sale în noul lor gadget Apple Watch, care urma să fie lansat în aprilie 2015. Nivelul de celebritate pe care-l atinsese era incredibil și banii curgeau.

Între timp oamenii îi dădeau crezare și, diagnosticați cu diferite forme de cancer fiind, alegeau să respingă tratamentele medicale alopate și să călătorească în tot felul de retreat-uri dubioase din America de Sud unde, pentru sume ridicol de mari, erau puși să se alimenteze numai cu fructe, legume și sucuri (13 pahare mari zilnic) și să facă în fiecare zi minimum două clisme cu cafea. Scopul fiind detoxifierea și purificarea organismului, chipurile. O dată pe săptămână se reuneau în ”sesiuni vindecătoare” încheiate cu lansarea unor baloane roz, optimism, învingem, ”plătiți cash sau cu cardul”?

Niciunul dintre pacienți nu s-a vindecat. Mai devreme sau mai târziu, cei mai mulți dintre ei au înțeles că ”terapia” nu putea funcționa și s-au întors spre medicina clasică. Uneori a fost prea târziu, erau în metastază și nu li se mai puteau recomanda decât protocoale paliative. Alții, ceva mai norocoși, au putut să reia tratamentul propriu-zis.

În stânga adevărata Gibson, în dreapta actrița Kaitlyn Dever

Ceea ce mi s-a părut încă și mai monstruos decât asta (da, se poate și mai rău) e faptul că promitea donații și nu le trimitea niciodată. Foarte mulți oameni s-au bazat pe ajutorul ei, care însă nu a venit în ciuda promisiunilor și când o sunau le bloca numerele de telefon, iar la mesaje sau Emailuri nu răspundea. Groaznic este și faptul că acțiunile ei au aruncat suspiciuni și asupra unei familii care avea un băiețel cu adevărat grav bolnav; Gibson a menționat băiețelul în cartea ei și-a dat de înțeles că este ”foarte implicată pentru a-l ajuta”, iar când a fost demascată, părinții au fost suspectați că sunt implicați în înșelăciune. Copilul avea o pagină de Facebook pentru donații în vederea unor tratamente inovatoare, dar din cauza scandalului în care familia a fost atrasă fără voia ei, donațiile s-au oprit. Băiețelul a murit în 2017.

Bazată pe cartea scrisă de cei doi jurnaliști care i-au demascat escrocheria, miniseria este bine făcută și o recomand, chiar dacă probabil vă va enerva. Este însă o lecție despre cum soluțiile cele mai dificile sunt de obicei și cele corecte, iar dacă ceva pare prea bun pentru a fi adevărat, foarte probabil chiar așa și este. Trebuie precizat că ziariștii n-au putut să demonstreze de facto că Gibson nu era și nu fusese niciodată bolnavă; pentru asta ar fi trebuit să aibă acces la documentele ei medicale, iar așa ceva nu era posibil. Așa că au ales un alt unghi de abordare și au investigat partea referitoare la donațiile promise. Cartea se numește ”The Woman Who Fooled the World” și este mai mult decât o relatare a unei anchete jurnalistice. Se dorește, în fapt, a fi o analiză a ceea ce înseamnă influencing-ul (aflat atunci încă la început, în zorii Instagram-ului) și se atrage atenția asupra necesității unei forme de control a activității acestor influenceri.

Demascată fiind, Gibson a încercat să se apere spunând că diagnosticul care i s-a pus a fost greșit, încercând să inspire milă că a trăit ”ani de zile cu teama că va muri” și că asta a fost ”realitatea ei”. Însă nu a mai crezut-o nimeni, cu atât mai mult cu cât relativ recent declarase că are metastaze în splină și uter, iar în alt interviu acordat cu un an înainte spusese că i s-au descoperit probleme la ficat și rinichi. Practic, versiunea ei se schimba de la un interviu la altul și niciodată nu a clarificat la ce medici fusese și ce protocoale urmase. Nici n-ar fi putut de fapt, având în vedere că era perfect sănătoasă.

De business-ul ei s-a ales praful, așa cum merita și a ieșit complet din viața publică. Din ce am înțeles a trebuit să plătească niște amenzi după ce un judecător a declarat-o vinovată de fraudă pentru a fi pretins că poate vindeca bolnavii de cancer cu rețetele din cartea ei de bucate și cu recomandările ei ”holistice”. Nu rezultă foarte clar ce mai face acum, dar sper că indiferent ce-ar face, n-o mai crede nimeni. Fiindcă toți cei care-au avut încredere în ea au regretat ulterior.

”Sherlock Holmes” (BBC) - o bijuterie și o revelație

Așa cum anticipasem duminica trecută, a fost o săptămână grea. Poate chiar mai grea decât îmi închipuisem și inclusiv în privința asta am imaginație bogată (din nefericire). Nu m-am putut aduna pentru a scrie, am încercat de vreo două ori, dar nu se lega nimic și am decis că n-are rost să mă aștern la scris atâta timp cât nu mă simt în stare.
Acestea fiind spuse...

”The name is Sherlock Holmes and the address is 221B Baker Street”.

Exact, Sherlock Holmes - despre el povestim astăzi, mai exact despre miniseria britanică avându-i în rolurile principale pe Benedict Cumberbatch și Martin Freeman.

Dacă ar fi să găsesc un motiv pentru care mi-a trebuit atât de mult timp până să m-apuc de el probabil că răspunsul ar fi ”Elementary”, din care am văzut mai demult cinci sezoane. Pentru mine Sherlock era Johnny Lee Miller, cumva se ”arhetipase” în mintea mea și nu-mi puteam închipui pe altcineva în rolul ăsta. Cât de tare mă înșelam aveam să aflu încă de la primul episod, căruia i-am dat play pe Netflix din curiozitate, fără mari așteptări și pentru că aveam chef de un serial polițist (ca de obicei 😀).

Citisem cu ani în urmă o parte din povestirile lui Arthur Conan Doyle, dar nu-mi aduceam decât vag aminte de ele - și analog ”Elementary”, sunt adaptate într-o versiune modernă, ceea ce a contribuit semnificativ la succesul acestei miniserii. A fost așadar foarte interesant de urmărit din punct de vedere al acțiunii, dar dincolo de asta îmi lipsesc cuvintele pentru a descrie cât de fascinant mi s-a părut, încă din primele secvențe, Benedict Cumberbatch. (Îmi cer scuze, dar permiteți-mi să 🙂🤩🙂🤩🙂🤩🙂🤩🙂🤩🙂🤩🙂🤩. Mulțumesc, acum putem continua).

Dinamica dintre el, Martin Freeman în rolul lui Watson (pe care-l știam din primul sezon ”Fargo” și mi s-a reconfirmat că e un actor excelent) și Mark Gatiss (Mycroft Holmes) reprezintă un spectacol în sine. Am revăzut de zeci de ori anumite secvențe și de fiecare dată am râs la fel de tare. Sunt expresivi, convingători, intenționat histrionici când trebuie, naturali în oricare alt moment.

Relația dintre ei evoluează oarecum surprinzător (și diferit față de scrierile lui Conan Doyle). Sherlock are un umor tăios și sclipitor, este cinic, nu de puține ori îngâmfat, sardonic, necruțător chiar și față de cei despre care știe că sunt vulnerabili (Molly e un exemplu distinct, fiind îndrăgostită de el fără speranță). Dar spre deosebire de carte, Sherlock din serial dă dovadă de foarte multă considerație și respect față de Watson, pune preț pe opiniile lui și în timp ajunge să-l considere un membru al familiei; de asemenea, are momente în care își arată latura vulnerabilă, ceea ce-l umanizează și te determină să-l îndrăgești. În același timp, spre deosebire de scrieri, Sherlock-ul lui Cumberbatch este considerabil mai puțin manierat și mai refractar față de tot ceea ce presupune integrarea socială.
Încercând să descriu impresia mea despre Benedict Cumberbatch, aș spune că este un actor fabulos, complex, versatil, cu o dicție impecabilă, o voce adâncă și cu unele dintre cele mai expresive priviri pe care mi le-aș putea imagina. Este o bucurie să știu că mai sunt o mulțime de filme cu el pe care nu le-am văzut încă și mai am multe, multe de aflat. În anul 2013 a fost clasat pe locul cinci în topul „Cei mai fascinanți oameni din Marea Britanie” al revistei Tatler, situându-se mai sus decât ducesa de Cambridge (actuala prințesă de Wales) și imediat sub defuncta regină Elisabeta a II-a.

E greu de scris despre un serial din care nu vrei să dai spoilere; chiar dacă nu e tocmai recent, eu sunt un exemplu că e perfect posibil să nu-l fi văzut până acum și n-aș vrea să ruinez plăcerea nimănui. Pot spune că în multe privințe este surprinzător. Puțini oameni sunt ceea ce par a fi. De multe ori, ceea ce vedem că se întâmplă e doar ceea ce suntem lăsați să ni se pară că vedem.
Chiar dacă sunt numai 13 episoade, fiecare dintre ele are o oră și jumătate, fiind așadar ca un film în sine și toate se încheie cu un ”clenci”. Acțiunea este intensă și pe alocuri te ține cu adevărat cu sufletul la gură (cel mai elocvent exemplu care-mi vine în minte este Eurus; dacă nu cunoașteți personajul, vă promit c-o să faceți ochii cât cepele aflând cine e și cu ce se îndeletnicește).

Personajele secundare mi s-au părut foarte bine conturate și au adus multă culoare.

Greg Lestrade e un tip inteligent și pragmatic. A realizat demult că Sherlock are niște calități ieșite din comun și, fără false orgolii, apelează la el când are un caz căruia nu-i poate da de cap.
Sunt fan absolut al lui Mrs. Hudson. Cine-ar fi bănuit că soțul ei fusese șeful unui cartel de droguri? Dacă o subestimezi, afli cât de curând ce mare greșeală ai făcut, iar când se rățoiește la Sherlock este absolut savuroasă: ”I'm your landlady, not your housekeeper.” 😀 Hotărât lucru, am nevoie de o Mrs. Hudson în viața mea. Mi-o și imaginez bătăioasă, cu vreun ciomag în mână, stropșindu-se la clientul meu Pandelică: “My husband used to run a cartel. If you send to Greta one more message asking her yet another stupid question, I swear to God I will smack that head of yours!” 🤣🤣🤣
De Molly Hooper mi-a părut rău. Îndrăgostită fără speranță de Sherlock, îi aruncă uneori niște priviri de-ar topi toată pătura de gheață din Antarctica. Împotriva oricărei rațiuni sperasem la un final cu happy end pentru ei doi, dar știu că n-ar fi fost posibil. Sherlock nu poate avea o iubită, nu e croit pentru o relație amoroasă (cu Irene Adler fusese mai degrabă o ciocnire a spiritelor).
Mycroft Holmes e un tip în esență cinic, dar sub aparența de dur ține foarte mult la fratele lui și nu ezită să-și folosească influența pentru a-l salva dintr-o situație critică, ba chiar își riscă propria viață atunci când se ajunge într-un moment crucial. Interacțiunea dintre el și Sherlock reprezintă un garant al bunei dispoziții.

Cinci aspecte inedite ale serialului
🔴 Amanda Abbington, care o interpretează pe Mary Watson, a fost  partenera lui Martin Freeman în viața reală timp de 16 ani, iar părinții lui Sherlock și Mycroft sunt adevărații părinți ai lui Benedict Cumberbatch. Foarte convingători în rol cu toții, de altminteri. Chicotesc de fiecare dată când revăd scena în care doamna Holmes își admonestează băieții pe care i-a surprins fumând 🤭.
🔴 Mark Gatiss a făcut mult mai mult decât să joace rolul lui Mycroft; este coproducător și co-scenarist al serialului. Intensitatea acțiunii și dramatismul i se datorează în bună măsură, el fiind de părere că versiunile precedente ale lui Sherlock Holmes fuseseră prea lente.
🔴 A fost intenția producătorilor de-a coopta în distribuție actori mai puțin cunoscuți. Benedict Cumberbatch era cunoscut în principal ca actor de teatru, iar Martin Freeman era prea puțin cunoscut la momentul respectiv, având în general apariții scurte și un rol în serialul ”The Office”. Proiectul ”Sherlock Holmes” a fost cel care i-a pus pe amândoi pe hartă absolut meritat, impunându-i atât ca actori de dramă, cât și de comedie. De altminteri Cumberbatch a fost din start unica opțiune a producătorilor pentru rolul principal, după ce-l văzuseră în filmul ”Atonement”. Și-au impus punctul de vedere, chiar dacă BBC a protestat inițial că nu e suficient de sexy (oh, please 🙄).
🔴 După ce a fost distribuit în rol, Benedict Cumberbatch a citit absolut toate povestirile și romanele scrise de Arthur Conan Doyle, ca parte din pregătirea lui pentru a interpreta unul dintre cele mai cunoscute personaje din literatura polițistă a tuturor timpurilor. Experiența lui ca actor de teatru l-a ajutat nu doar să construiască foarte credibil latura mizantropă a lui Holmes, dar să o și facă în mod amuzant de cele mai multe ori.
🔴 Rolul lui James Moriarty (Nemesis-ul lui Sherlock) i-a adus lui Andrew Scott premiul BAFTA, însă opinia publică și criticii au avut păreri împărțite referitor la performanța lui. Unele recenzii au fost atât de dure, încât Scott a fost devastat și l-a sunat pe Mark Gatiss (Mycroft) pentru a-și cere scuze.

Nu pot încheia fără să vă las câteva fraze monumentale și spumoase ale lui Sherlock - greu de tot m-am hotărât...

😃 ”Anderson, don't talk out loud. You lower the IQ of the whole street”.
😃 ”Good evening, Mycroft. Try not to start a war before I get home, you know what it does for the traffic”.
😃 ”Dear God, what's it like in your funny little brains? It must be so boring!”
😃 ”Watson. Come at once if convenient. If inconvenient, come all the same”.
😃 ”Because you're an idiot. No, no, no, don't be like that. Practically everyone is”.
😃 ”I'm not a psychopath, Anderson. I'm a high functioning sociopath. Do your research”.
😃 Watson, deschizând frigiderul: ”There's a severed head in the fridge”. Holmes: ”Just tea for me, thanks”.

În încheierea acestui articol, mai am doar două lucruri de zis: 1) dacă n-ați văzut serialul până acum, vă asigur că este un adevărat regal și 2) abia aștept să citesc biografia lui Benedict Cumberbatch pe care, desigur, am dat buzna să o comand imediat ce-am aflat că există 😀.