15 ani de povești împreună cu voi 🙂

Nu aveam idee cum o să fie și eram conștientă că pierdusem deja niște ferestre de oportunitate; blogurile de succes pe care le citeam eu pe-atunci fuseseră lansate în 2005-2007. Pe lângă asta, nu aveam nici cea mai vagă idee de SEO, nu știam cum să „cresc” un eventual blog. Arc peste timp, nu știu nici în ziua de azi și probabil n-o să știu niciodată, dar asta pentru că nu m-a preocupat aspectul. 

Nu mi-am dorit niciodată să monetizez blogul. Eu am vrut doar să am un colțișor unde să pot scrie ce-mi trecea prin cap. 
Într-o zi de final de iulie a anului 2010, am scris un text scurt și timid. La început mă citeau doar omul meu și câteva prietene. Îmi găseam greu curajul, dar pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai ușor. 
Și, treptat, ați apărut voi 🙂. Pe mulți i-am pierdut, mai devreme sau mai târziu. Unii mi-ați rămas aproape de mai bine de un deceniu și vă mulțumesc din toată inima 🥰. Și alții au apărut relativ recent și sper să-mi rămâneți 😊. 

Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima recunoștința 💙. Nu aveți idee câtă putere mi-am luat nu o dată din mesajele voastre și cât de mult mă motivați să continuu să scriu - ceea ce îmi face enorm de mult bine, dar pe de altă parte, dacă n-ați fi voi cel mai probabil m-aș fi lăsat demult de scris. 

Și așa cum îi șade bine unui moment aniversar, hai să evocăm împreună câteva texte care, din varii considerente, au o semnificație aparte pentru mine. 

Articolul cel mai citit este cel despre neuitatul Tano Cariddi, emblematicul personaj din serialul ”Caracatița”. L-am scris dintr-o răsuflare acum mai bine de 13 ani și continuă să fie printre cele mai vizualizate. Faptul că după atâta vreme continuă să exercite aceeași fascinație mă bucură și îmi reconfirmă faptul că, orice s-ar zice, am gusturi bune - inclusiv când e vorba de personaje negative 😃. 

Am scris despre multe cărți, inclusiv despre 3 biografii ale dragului meu Zubin Mehta. Însă recenzia mea preferată, a unei cărți ce spune povestea unui om care a dat o nouă definiție conceptelor de curaj, luptă și sacrificiu, este cea a biografiei ”Falcone”, al cărei autor este jurnalistul Roberto Saviano. Mă mândresc inclusiv cu faptul că am citit-o în germană. 

Un articol de mare încărcătură emoțională pentru mine este cel în care l-am evocat pe cel mai drag profesor pe care l-am avut vreodată. Cu atât de mult drag și nostalgie am scris despre dumnealui și cât de mare mi-a fost bucuria când mi-au comentat foști elevi de-ai săi din promoții de demult (inclusiv din anii '80! 🙂), care-au ajuns la articol dând o căutare pe Google după numele domnului profesor... Bucuria lor de-a fi găsit o mărturie despre omul extraordinar care fusese a fost, în egală măsură, și bucuria mea de-a fi contribuit un pic la nemurirea dumnealui.

Unul dintre cele mai mari vise ale vieții mele s-a împlinit inclusiv datorită acestui blog, și mi-am împărțit bucuria cu voi. Concertul de Anul Nou de la Viena (dirijat de Zubin), la care am ajuns după ce o cititoare mi-a recomandat agenția unde se găseau bilete la prețuri decente. 

Și, desigur, n-ar putea lipsi tocmai el din acest periplu printre texte emoționante. În urmă cu 12 ani, am avut imensa fericire de a-l întâlni personal pe unul dintre oamenii pe care-i admir și îndrăgesc cel mai mult pe lume. Am primit câteva secunde din viața lui, după cum a spus omul meu, el însuși emoționat de moment. Mă-ntorc la amintirea clipei mele cu Zubin iar și iar 🙂. 

Pentru acești 15 ani, pentru cele 1.642 de texte pe care le-am scris în bună parte datorită vouă, pentru că-mi sunteți aproape și mă ajutați să-mi împlinesc dorul de scris, vă mulțumesc din tot sufletul 🤗. 
Sper să ne citim cu bine și sănătoși, ani mulți de acum înainte ❤️.

Împreună, am ajuns la postarea cu numărul 1.500 ❤️

S-au scurs un pic peste 5 ani de la precedenta postare jubiliară și la fel ca atunci, mă încearcă emoțiile. O medie de aproximativ 100 de postări pe an nu e foarte mult (și nu sunt mândră de mine că postarea aceasta nu a fost scrisă mai devreme); pe de altă parte, nu despre cantitatea de postări este vorba acum.

Ci despre voi 🙂. Despre voi, cei care ați ajuns aici, ați citit și mulți dintre voi mi-ați rămas în preajmă. Pe unii am avut bucuria de-a vă fi cunoscut și dincolo de spațiul acestui blog. Nu vă puteți imagina ce sentiment extraordinar este să vă știu de cealaltă parte a ecranului, să știu că v-a plăcut ceea ce ați citit, să știu că v-a amuzat sau impresionat, să vă simt aproape când mi-am descărcat sufletul pe aici, să-mi împărtășiți din experiența voastră, să primesc sfaturi de la voi.

De-a lungul timpului am primit și primesc atât de mult de la voi, în ciuda faptului că-n ultimii ani am scris considerabil mai puțin; cu atât mai recunoscătoare vă sunt că mi-ați rămas.

Am ales să ilustrez articolul cu aceeași imagine de la postarea cu numărul 1.000, pentru că mi se pare la fel de reprezentativă, sau poate chiar încă și mai reprezentativă decât atunci.

În același timp, sunt conștientă că pe unii dintre voi i-am pierdut. În unele situații nu știu din ce cauză, în altele știu inclusiv în urma căror articole s-a întâmplat asta. După știința mea nu am, în general, opinii controversate; dar câteodată s-a întâmplat să nu fim în consens. Îmi pare rău pentru fiecare cititor care s-a simțit dezamăgit, rănit sau deranjat de ce-am scris eu, sau pur și simplu s-a săturat de mine. Și-mi cer scuze din tot sufletul și cu toată onestitatea, dacă am jignit pe cineva. Tot ce pot spune este că regret și nu a fost cu intenție.

Nu știu dacă vom ajunge la postarea cu numărul 2.000; eu sper din tot sufletul că da 🙂. Și mai sper ca atunci când se va întâmpla asta, să ne bucurăm împreună ❤️.

Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți. Cuvintele sunt sărace pentru a exprima ce înseamnă pentru mine acest mic spațiu unde pot scrie, cât de mult bine mi-ați făcut și-mi faceți și cât de recunoscătoare vă sunt pentru bucățica din sufletul vostru pe care alegeți să o împărțiți cu mine citindu-mă și / sau scriindu-mi 🤗🤗🤗.

Una-alta și o leapșă simpatică

Săptămâna asta am cam înotat iar în melasa gândurilor negative care m-au cuprins ca un fel de caracatiță pe etnobotanice, prin urmare n-aș fi avut nimic plăcut sau antrenant de povestit, deci cred că m-aș fi ținut oricum departe de blog.
În weekend am trăit o experiență deosebit de frumoasă: omul meu a dirijat un concert clasic a cărui ”piesă de rezistență” a fost ”Magnificat” de Antonio Vivaldi și a fost minunat 🙂🙂🙂, așa că oricum nu m-aș fi putut concentra la nimic altceva.

Nu că-n seara asta aș excela, în treacăt fie zis, la capitolul ”concentrare”; dar mi-a ajuns în Feed o leapșă drăguță și m-am gândit că demult n-am mai făcut una. Să tot fie vreo câțiva ani, de fapt...

Așadar, să ne jucăm.

- Cel mai drăguț și mai amuzant compliment pe care l-am primit: v-am mai zis, eu și jupânul ne-am cunoscut pe net (mIRC, de fapt - dacă știți ce era ăsta, probabil vă mai dor și pe voi șalele din când în când, ca pe subsemnata).
La un moment dat am făcut schimb de poze și așteptam fiartă de nerăbdare prima impresie. ”Ai clavicule fine”, a opinat dânsul. Oookkk, nu era rău, dar nici chiar ce m-aș fi așteptat să aud. 19 ani mai târziu, susține că tot fine sunt 🙄.

- Cea mai mare insultă: ”n-ai fi în stare să scrii nici la Monitorul de Neamț”. N-ar fi contat atât de mult dacă n-ar fi venit din partea unei rude foarte apropiate, care însemna enorm pentru mine. Oh well 🤷‍♀️.

- Cel mai mare defect: lipsa de încredere în mine.

- Cea mai bună alegere: omul cu care îmi împart viața.

- Cea mai proastă alegere: nu mă pot hotărî între facultatea de jurnalism și primul bărbat din viața mea.

- Ce mă atrage la un bărbat: inteligența. Umorul. Mâinile fine. 

- Ce amenințare am primit: la asta o să zic pas.

- Cea mai greșită perceptie despre mine: că aș fi foarte încrezătoare în mine însămi. Mi-au spus-o mulți și de fiecare dată m-am amuzat sincer. Eu și încrederea, baba și mitraliera.

- Cea mai scurtă legătură romantică: patru luni.

- Cea mai lungă legătură romantică: actuala. 18 ani de relație, 16 de căsnicie and counting 🙂.

- Ce port mereu în poșetă: întotdeauna șervețele de ochelari și ruj, deseori bomboane Tic Tac.

- Pe cine aș vrea să întâlnesc: pe Zubin din nou, pe Pierce Brosnan și pe Al Pacino. În această ordine.

- Locul pe care vreau să îl revăd: New York, New York 🙂.

- Marital status: căsătorită cu omul care este totul pentru mine.

- Ce mă enervează: să mi se invadeze sfera privată și să se pună ”monopol” pe timpul meu liber.

- Tendință: să mă învârt în cerc, ca un fluture bezmetic în jurul becului aprins. 

- Îmi place să dorm: cu lumina stinsă, niciodată în costumul Evei și obligatoriu învelită cu oarece (fie și un banal cearșaf vara).

- Ce iubesc mai mult, marea sau pădurea?: pentru totdeauna, marea 💙.

- Ca fapt divers: inițial, tata ar fi vrut să mă cheme Carmen. Faptul că mă numesc Greta se datorează unei povești de dragoste de dincolo de lumi. Am scris acum câțiva ani despre asta.

- Contradicție: în general sunt foarte reținută, dar îmi boscorodesc clienții la modul cel mai suculent (fără ca ei să știe, desigur 😇). După patru ani jumate colegii încă se miră de creativitatea de care dau dovadă, ”n-aș fi crezut că Greta poate zice așa și pe dincolo”. Ba să crezi, fiule, să crezi 🤣.

- Cea mai frecventă întrebare: ”vorbești serios că germana e o limbă frumoasă?” Da, chiar este, dacă o îmblânzești.

- Adevărul este că: de fapt scrisesem altceva la punctul cu amenințarea. Ceva adevărat, dar atât de trist că n-am putut publica. Unele lucruri e bine să rămână acolo unde sunt. În trecut.

Ca de obicei, leapșa e pentru toată lumea care-o vrea 🙂.

Până am terminat eu de scris s-a încheiat și meciul cu Elveția. Ne-am calificat la Campionatul European de anul viitor, de pe primul loc. URA pentru ai noștri! Campionat care va avea loc în Germania, cum probabil știți. Dacă veniți la vreun meci în Hamburg, știu un loc unde se mănâncă foarte bun și la prețuri rezonabile 😉.

Scurt ”update” tehnologic

Asta e o postare oarecum atipică, dar am zis să vă pun la curent, fiind vorba de o problemă care m-a preocupat multă vreme și despre care parcă nici nu îndrăznesc să cred că s-a rezolvat.

Așadar. Unii dintre voi mi-ați scris, de-a lungul timpului (pe mail-ul de la formularul de contact) că nu reușiți să postați comentarii. Pentru mine era un moment dulce-amar: mă bucuram că-mi sunteți aproape și că vreți să-mi scrieți, iar în același timp mă umpleam de frustrare că nu apar comentariile voastre. Am tot cercetat pe Google și ipotezele erau felurite, cele mai multe dintre ele făcând referire la browser. Ba că merge de pe Safari, ba că din Chrome nu poți da greș, ba că e vorba de ceva cookies (dar nu mă edificam în legătură cu ele). Că aia, că ailaltă, problema nu se rezolva și eu deveneam tot mai posacă pe chestia asta.

Regretam din ce în ce mai mult că atunci când mi-am făcut blogul (în 2010), m-am hotărât pentru platforma Blogger, și nu pentru WordPress; dar toate blogurile pe care le citeam atunci erau pe Blogger, nu mă pricepeam și nici nu aveam pe cine să întreb, așa că asta mi s-a părut o soluție satisfăcătoare. Bineînțeles că, de când cu tărășenia comentariilor, numai că nu-mi dădeam pumni în cap.

O cititoare, cu care m-am ”intersectat” de curând pe un alt blog, mi-a scris același lucru - că nu se postează comentariile - și de data asta m-am supărat pe situație parcă mai tare ca oricând. Începusem să cochetez serios cu ideea de-a trece la domeniu propriu - ca ultimă soluție, cu toate că și asta ar fi problematic. N-aș ști de unde să m-apuc, ce domeniu ar fi recomandabil, ce hosting, n-aș ști să ”fac trecerea”, nu cunosc pe nimeni de încredere la care să apelez (contra-cost, desigur, dar măcar de-aș ști pe cineva, mă gândeam), arghhh, mă ia durerea de cap numai cât am înșirat toate astea.

Cotrobăind aseară din nou după soluții, am găsit un forum unde cineva scria că problema - pe care o a(vea)u mulți alții, nu doar eu - ar fi cauzată de un conflict între formatul comentariilor și ”third-party cookies”, care nu știu exact ce înseamnă și-n general ce vor de la mine.
Bref, recomandarea era să selectez un alt formular de comentarii, ceea ce am și făcut și acum s-ar părea că funcționează. Chiar dacă nu e ideal, fiindcă nu mai pot răspunde individual fiecărui comentariu în formular separat, acum cel puțin am speranța că se vor afișa toate comentariile.

Asta voiam să vă spun azi. Phew, greu e să scrii chestii de-astea legate de tehnologie; după cum se vede, nu numai la gătit nu mă pricep... 🙄

Leapșă despre cărți

Acum ceva timp, pe unul dintre grupurile de cărți de pe Facebook în care sunt, a apărut imaginea de mai jos - ca un fel de leapșă la care putea lua parte oricine dorea. Am reținut ideea și mai devreme mi-am adus aminte de ea, așa că să le luăm pe rând... 

 

1. Ai citit primul capitol dintr-o carte într-o librărie.
Nu s-a întâmplat. Cred că n-aș avea răbdare, chiar dacă tot mai multe librării pun la dispoziție și un spațiu pentru lectură. Cel mult citesc sinopsisul de pe coperta a patra - și asta numai dacă este un autor nou, ale cărui cărți să nu le mai fi citit până atunci. Dar de cele mai multe ori merg pe încredere, având ca termen de referință feedback-urile de pe Internet.

2. Ai cumpărat o carte în aeroport.
Da, am cumpărat cândva unul dintre volumele din ”Viața la curte”, de Eliza Ene-Corbeanu (femeia scrie bine, dar având în vedere opiniile și simpatiile sale politice, pe care am ajuns să le cunosc urmărind-o pe Facebook, nu am intenția să mai cumpăr nicio carte de-a ei).

3. Ai stat toată noaptea să termini o carte.
Nu chiar toată noaptea, că nu mai puteam să mă concentrez, dar până pe la 04:30 tot am stat - pe vremea când citeam seria ”Millennium”. Oricât de mult nordic noir de calitate am citit ulterior (și n-a fost deloc puțin), Stieg Larsson rămâne pentru mine formidabil și inegalabil.

4. Ai cumpărat o carte pe care o aveai deja.
Nu mi s-a întâmplat. Cred că ar fi posibil numai dacă aș avea o bibliotecă de mii de volume (vise, taică, vise).

5. Păstrezi o evidență a cărților pe care le-ai citit.
Numai în parte, dacă e vorba de vreo carte care fie m-a impresionat în mod deosebit (negativ sau pozitiv, nu contează), fie țin să scriu despre ea ca să mi-o ”cristalizez” mai bine în minte.

6. Citești timp de mai mult de 20 de ore pe săptămână.
Mi-ar plăcea să pot spune asta, dar nu mai e cazul demult. Nici măcar atunci când am ceva mai mult timp liber. Nu e vorba că nu mi-ar plăcea să citesc, în privința asta nu s-a schimbat nimic; dar rar mă mai ”prinde” o carte astfel încât să-i dedic ore în șir. Sau poate mi-am pierdut din puterea de concentrare.

7. Folosești un bon de cumpărături/chitanță pe post de semn de carte.
Ciudat, dar probabil că există oameni care fac asta, altfel nu le-ar fi venit ideea celor care au conceput leapșa. Nu este cazul meu. Eu am două semne de carte normale (deși tot mai rar citesc cărți ”pe hârtie”; mi-ar plăcea, dar nu am prea multe).

8. Urmărești mai mult de 10 autori pe Social Media.
Hm, în niciun caz atâția. Ia să văd: Stephen King, John Grisham, Igor Bergler, Dan Brown, Agatha Christie (nu se menționează că e musai ca autorii să fie în viață), Ana Barton și... cam ăștia sunt. 

9. O carte cu paginile îndoite la colțuri te face să te crispezi. 

Poate nu chiar să mă crispez, dar în mod sigur nu-mi place să văd cărți maltratate. Apropo de asta, m-apucă damblaua când văd cărți masacrate (pardon, sculptate 😒). Mi se pare o batjocură, pur și simplu. Abia la așa ceva mă crispez. Nu văd nimic artistic aici, nimic romantic, doar bătaie de joc față de o carte.

10. Deții peste 300 de cărți.

În format electronic, cred că am peste 2.000. Mi-ar plăcea o bibliotecă mare și plină, dar cum ziceam... vise.

11. Ai ”adulmecat” o carte înainte să o citești.
Asta da, am făcut-o și continuu să o fac și acum. Iubesc mirosul de pagină proaspăt tipărită, mi se pare că anunță un mister pe care, în același timp, mă invită să-l descopăr...

12. Ai cumpărat o carte fără să știi despre ce este vorba în ea.
Dacă este de un autor pe care-l cunosc și care-mi place, sunt toate șansele să o fi făcut.

13. Ai plâns la moartea unui personaj fictiv.
Prima dată cred că mi s-a întâmplat când am citit despre moartea lui Winnetou. Și-mi aduc aminte că am plâns și când a murit doamna Bonacieux, care a sfârșit în brațele lui d'Artagnan. Iar ei cu siguranță n-au fost singurii.

14. Preferi să citești decât să te duci la o petrecere.
Singura circumstanță în care chestia asta n-ar fi valabilă ar fi dacă la petrecere ar fi prezent și Zubin 😀. Cum asta este extrem de puțin (spre deloc) probabil, prefer de un catralion de ori să stau acasă și să citesc în loc să socializez de nevoie. (Off topic: de vreun an încoace, simt că am devenit și mai retrasă decât eram înainte. Nu că asta ar fi vreun lucru rău, e doar o constatare).

15. Aici nu prea înțeleg ce vrea să zică poetul. Dacă posed vreun articol vestimentar care să fie ca o mărturie a iubirii mele pentru cărți 🙄? Serios nu mă prind. Însă, presupunând că am înțeles corect: nu posed.

Aș încheia prin a spune că n-am nici cea mai vagă idee ce carte să citesc în continuare. Aș alege una de Stephen King, dar nu mă pot decide care dintre ele. Existențiale complexe, dom'le, nu așa oricum 🙈.

Ceva ce aștept cu nerăbdare (Blog Challenge 30)

După mai bine de șapte ani de când am început-o, iată că într-un final apoteotic am ajuns și la sfârșitul lepșei-foileton. A fost foarte interesantă și mi-a plăcut s-o fac (deși faptul că m-am lungit atâta cu ea m-ar putea contrazice). La drept vorbind nici nu e de mirare că mi-a luat atât de mult timp s-o termin, dacă ne gândim că au fost ani întregi în care nu am scris decât un singur articol din lista ei de subiecte.

Cea din urmă temă este ”ceva ce aștepți cu nerăbdare”. Nu știu sigur dacă răspunsul meu se va încadra la fix în cerință, dar nimic nu aștept cu mai multă nerăbdare decât să scăpăm de nebunia care-a pus stăpânire de un an de zile pe viețile noastre, ale tuturor.

Am mai spus și cu alte ocazii, noi doi suntem norocoși. Ne-am păstrat job-urile, lucrăm din Home Office, veniturile nu ne-au fost afectate de pandemie, nu ne-am infectat și părinții ne sunt bine. Nici lockdown-ul de aici nu a fost din cale-afară de sever; putem ieși când vrem și anul trecut am fost într-un minunat concediu. E mai mult decât pot spune foarte mulți oameni din întreaga lume și suntem foarte recunoscători pentru asta. 

Ceea ce nu înseamnă că nu am obosit și noi, ca fiecare. Senzația de ”îngrădire” continuă să fie prezentă și am o tresărire de fiecare dată când urmăresc un film unde personajele vorbesc și se poartă normal, își dau mâna și se sărută pe obraji când se întâlnesc, nu au nicio problemă să iasă afară, în mulțime etc. Pare așa... ciudat și nefiresc, iar asta în sine e trist și apăsător. 

Recentele - și alarmantele - semne de întrebare legate de vaccinul AstraZeneca nu fac decât să adauge încă un factor de presiune, ca și cum n-ar fi fost destule deja. Dacă ne-am putea vaccina mâine, amândoi am primi acest vaccin și personal nu aș fi tocmai liniștită în privința lui. Bunul simț îmi spune că orice act medical comportă riscuri, nici măcar a lua un banal Paracetamol nu e 100% sigur, dar în situația asta parcă mi-e mai teamă decât în mod normal. Am cunoștințe care l-au făcut și mi-au povestit că sunt bine, dar atâția oameni care-au dezvoltat complicații înseamnă, cu siguranță, ceva.

În altă ordine de idei, niște ipoteze spun că nu este exclus ca la mijloc să fie o campanie de denigrare a acestui vaccin, miza fiind preconizata listare la bursă. În același timp, despre cei 23 de oameni care-au murit în Norvegia după administrarea vaccinului Pfizer (în ianuarie) nu vorbește aproape nimeni. Nici despre cazurile de deces din Spania, tot după Pfizer. Asta mi se pare foarte ciudat. Însă tot nu mă liniștește pe deplin și dacă eu și omul meu ar trebui să ne vaccinăm mâine cu AstraZeneca, nu am avea curaj s-o facem.
Sperăm ca, până ne va veni rândul, să se schimbe ceva. Să se lămurească situația cu AstraZeneca, să fie mai multe Pfizer sau Moderna disponibile, să.... of. Nu mai știu nici eu. Dar mă bucur că nu trebuie să luăm o decizie în clipa asta.

Inspir adânc. Ieri mi-am luat lalele. Sunt frumoase și dătătoare de speranță. 

Mi-am pus un concert cu Zubin, de care mi-e atât de dor... Una dintre marile mele dorințe este de a-l mai revedea dirijând, în spațiu și timp real.

O să fie bine, o să fie mâine...

Ce face omul când i-e dor de-o leapșă?

Se așterne pe căutat până găsește una, aia face. Am găsit, prin urmare, una simpatică și relativ recentă, așa încât hai să purced. 

1. Ai tăi îți citesc blogul?
În parte. Jupânul și câțiva membri ai familiei, da. Tata nu știe de el. Nu i-am spus pentru că... na, asta e, nu cred că ar fi curios. Mi-ar fi plăcut să fie. Dar vorba americanilor, it is what it is. Nu-mi mai setez așteptări, sunt doar recunoscătoare că-l am. 

2. Dacă te simți superior față de omul cu care porți o conversație, îi arăți acest lucru?
Eu, să mă simt superioară cuiva? O să ningă în Sahara înainte să se întâmple asta. Dar dacă prin absurd ar fi cazul, cu siguranță nu aș arăta. În momentul în care aș face asta, practic aș deveni deja inferioară acelui om. Cred că modestia autentică este una dintre cele mai admirabile trăsături de caracter.

3. Polul Nord sau Ecuator?
Păcatele mele cele mari și grele, mie mi-e frig și la 20 de grade. 

4. Ce carte te-a impresionat cel mai mult?
Cred că răspunsul la întrebarea asta variază în funcție de momentul în care te afli și, bineînțeles, de lecturile din ultima vreme. Wingardium Leviosa! ar fi un indiciu, iar dacă nu-l recunoașteți, well... încă n-ați primit scrisoarea de la Hogwarts 🙃

5. Ai mulți prieteni sau ești genul care alege puțini, dar buni?
Am patru prietene foarte bune; cu două dintre ele prietenesc de 15 ani, cu una de 10 și cu una de 5. And counting, sănătoase să fim! Sper să devenim toate niște băbuțe cool, relaxate, mucalite și care să-și fi păstrat umorul.  

6. Când ai râs ultima dată până ți-au dat lacrimile?
Nu-mi mai aduc aminte, sincer. Ceea ce nu e trist, chiar dacă așa ar putea părea. E doar un indiciu că ar trebui să se întâmple din nou, cât de curând. 

7. Te simți bine în corpul tău?
Între timp, da. O fi înțelepciunea de la 40+ (*cough-cough* 🙄). Dar adevărul e că am ajuns să fiu rezonabil de mulțumită de carcasa asta a mea. Dacă aș mai slăbi vreo 5 kile, cred că s-ar putea să-mi placă de mine chiar foarte mult.

8. Care este principalul tău defect?
Lipsa de încredere în mine. Cred că aș fi fost mult mai departe dacă aș fi fost un bob mai încrezătoare. 

9. Dai bani cerșetorilor?
Câteodată, da. Copiilor, pentru că nu pot să nu mă gândesc că vor fi bătuți dacă nu aduc destul seara. Bătrânilor, pentru că lacrimile lor mi se par însăși definiția tristeții. Și uneori, cerșetorilor cu câini. Poate-n această ultimă privință sunt fraieră, dar greu le rezist.

10. Ești de acord să trădezi un mic secret despre tine?
Păi ce tot fac de mai bine de zece ani pe blogul ăsta? 🙂 Și după cum se vede treaba, încă mai am de zis.

Cinci lucruri ciudate despre mine (Blog Challenge 29)

Știți de când amân și tot amân leapșa-foileton? De anul trecut din iunie. Asta fiindcă penultima temă - ”Cinci lucruri ciudate care-mi plac” nu mă stimula deloc, dar chiar deloc. Habar n-am de ce. Sau de fapt, știu - pentru că mi se părea dificilă, aproape de nefăcut. Nu mă puteam gândi la nimic ciudat care să-mi placă, și cu-atât mai puțin la cinci lucruri.

Drept pentru care am conchis că adaptez tema și fac un borș dintr-însa. Borș de chestii ciudate, deci asortat, dar totuși... borș. Oricum, din ce-am băgat de seamă, nu e niciun blogger care să fi dus leapșa asta până la capăt, așa că-mi permit dezmățul 😀

Așadar, păzea că-ncep.

- când eram mai tânără (cam pe la vreun 24-25, ehei, fost-ai lele cât ai fost...) îmi plăceau crenvurștii cu sos de usturoi. Pentru mine chestia asta era o adevărată delicatesă. Orice om cu toate țiglele prezente pe casă mă privea pe bună dreptate ca pe-o ciudățenie și nu de puține ori mi s-a atras atenția că de fapt crenvurștii se consumă cu muștar. Serios? Nici că mi-ar fi dat prin cap 🙄

Între timp nu-mi mai plac în combinația asta. Am îmbătrânit și m-am banalizat. Și de fapt nici nu prea mai mănânc crenvurști.

-  când aveam 19 ani, i-am scris o scrisoare lui Pierce Brosnan. Adresa era de tipul ”P.O. Box”, așadar destul de greu de crezut că avea să primească epistola, dar nu m-am lăsat descurajată. Am compus cu atenție și migală, i-am povestit detaliat cât de mult îl admir din adolescență și l-am rugat să-mi trimită o fotografie cu autograf. Și, pentru c-am vrut să mă dau profundă și (credeam eu) să mă diferențiez de marea de gagici care-i scriau, am adăugat că-l admir pentru că e un tată extraordinar. Mă iau cu mâinile de cap când îmi aduc aminte :))

Din fericire, am toate motivele să cred că n-a citit niciodată inepțiile mele. Pentru că de răspuns, nu mi-a răspuns. Da' eu și-n ziua de azi păstrez un miiiiic crush pentru el în suflet. Nostalgiile tinereții, mde 😊

- pe la vreo 16 ani ajunsesem la concluzia că probabil sunt reîncarnarea Agathei Christie. Doamne, cât de psycho sună chestia asta. Dar scriam proză scurtă, în special nuvele polițiste (care, pentru vârsta, experiența și nivelul lecturilor de atunci, nu erau deloc rele - scuzați lipsa de modestie) și eram convinsă că o să public multe cărți, o să creionez personaje pe care cu trecerea timpului le voi individualiza tot mai mult... Eh. Nu toate visele se împlinesc. Și cu-atât mai puțin cele care nu aveau decât o firavă legătură cu realismul. Ok, recunosc. O deosebit de firavă legătură 🙄

- asta chiar că e o chestie ciudată: ne uităm la serialul ”Beverly Hills 90210”. Nu ne propuseserăm asta, dar după ce-am revăzut din nostalgie câteva episoade, ne-am trezit că ne-a prins acțiunea și că am face bine să-l terminăm, dacă tot ne-am apucat... fiindcă de luat încă o dată de la capăt, clar nu-l mai luăm.
Ne place. Nu e ceva ieșit din comun, dar e digerabil. Suntem la sezonul 8 (din zece) și găsim interesant noul curs al vieții diferitelor personaje, pe care le-am "cunoscut" în postura de adolescenți și care s-au maturizat și se confruntă cu viața reală - total diferită de colegiu.

- nu cred în horoscop (decât atunci când îmi convine 😀), dar cred oarecum în numerologie. Am tot observat anumite coincidențe de-a lungul vieții, legate de anumite cifre... și erau cam prea multe pentru a le încadra pe toate la categoria ”întâmplare” sau ”autosugestie”. Dacă nu m-aș gândi că voi fi considerată ”tralala und tralala” - vorba unei foste vecine din Bayreuth, pe care-o poreclisem Frau Zgaibă și căreia i-am și dedicat câteva postări - mai c-aș scrie un articol despre asta....

Un loc unde ți-ar plăcea să mergi în vizită sau să locuiești (Blog Challenge 28)

Încet-încet mă apropii de final cu leapșa-foileton, pe care-am început-o cu mai bine de cinci ani în urmă. Astăzi, pentru a rezolva tema cu numărul 28 (antepenultima), trebuie să vorbesc despre un loc pe care mi-aș dori să-l vizitez sau unde mi-ar plăcea să trăiesc.

N-a fost nevoie să mă gândesc prea mult. În primul rând, există trei orașe care se încadrează în ambele categorii: le-am vizitat, unde mi-aș dori să locuiesc și unde m-aș întoarce oricând, cu tot dragul.

Așadar, oricând și din toată inima...

Viena. Draga, minunata mea Viena. Cu siguranță, cel mai fabulos oraș din lume (știu, am dat cu pleonasmul de pereți de-a ieșit untul din el). Metropolă cosmopolită, fremătând de energie, viață și culoare, mozaic de epoci stilistice, vestitele podgorii întinse pe câteva sute de hectare, 27 de castele și 150 de palate, catedrale impresionante, Prater și încă n-am zis nimic de imensa, inegalabila ofertă muzicală.... 

(Din 2008 sunt pozele astea. Ce vremuri, ce tinerețe, ehei, maică....). 

Viena este orașul unde s-a împlinit una dintre cele mai mari dorințe ale mele. 

Viena este orașul unde nu doar că nu m-aș plictisi nicio secundă, ci simplul fapt de a mă afla acolo m-ar face fericită. 

(Off topic și nu prea: ”Summer Night Concert”, ediția de anul acesta, are un repertoriu absolut fabulos. Dacă aveți posibilitatea să-l urmăriți - pe 20 iunie - nu-l ratați. Detalii, aici).

New York

A fost un vis pe care-l aveam din adolescență și-a cărui împlinire a depășit imaginația. Am scris șapte articole despre el și cele cinci zile petrecute acolo și încă mi se pare că ar mai fi fost multe de spus. Cert e că am stat prea puțin și-mi doresc să ne întoarcem.

Mi-e foarte, foarte dor de tine, New York. Sper să ne revedem într-o bună zi. 

Köln

Am mai scris despre fascinația pe care o exercită acest oraș asupra mea, fascinație căreia nu pot spune că i-am găsit neapărat o explicație. Nu știu de ce mă atrage atât de mult, dar am fost mereu fericită să revin și cu siguranță mi-ar fi plăcut să trăiesc acolo.

Asta e curat poză de scandal, coane Fănică. Aveam 25 de ani. Voi vă dați seama? 25, lumeeee 🙄

Unde-mi doresc să ajung? Eheeei, dar unde nu-mi doresc? Paris, Londra, Madrid, Barcelona, Moscova, Sankt Petersburg, Istanbul, țările nordice, Toscana, Bruges, oriunde-în-Grecia, Malta, Amstedam... și asta ca să nu menționez decât Europa (din care oricum am izbutit un borș). Nu că aș ține să trăiesc în locurile astea, dar cred că ar trebui văzute, măcar o dată în viață. 

Sunt un om norocos. Nu doar pentru că am călătorit în atâtea locuri minunate, deja. Ci și pentru că, la finalul lunii, mă voi muta într-un oraș splendid, care e tot ce mi-am dorit vreodată. Și despre care abia aștept să vă povestesc 🙂

Leapșa de cinci ani

Nu știu dacă vă era și vouă dor de lepșe, dar mie una, da - și răsfoindu-mi bookmark-urile, unde știam sigur că am salvate câteva, am dat peste una de la Petronela Rotar. 

Citit, plăcut - și acum, făcut. 

1) Dacă ai afla azi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?

Aș renunța la dietă.

Aș încerca să merg la cât mai multe concerte dirijate de Zubin (inclusiv în afara țării, pentru că n-ar mai avea niciun rost să economisesc).

Aș vizita din nou Viena și New York. 

Aș mai citi niște cărți, pe care mi-ar părea să le las neparcurse. 

I-aș scrie jupânului câte o scrisoare pentru fiecare dintre următoarele 50 de Crăciunuri de după plecarea mea. 

2) Dacă ai câștiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?

Nu cred, dar nici n-aș sta degeaba. Cel mai probabil mi-aș căuta ceva cu jumătate de normă, sau m-aș reșcolariza într-un alt domeniu (turism internațional, sau ceva de genul ăsta).

3) Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din țară?

”Cunoscuta scriitoare de romane polițiste a fost văzută în public la cel mai recent concert dirijat de Zubin Mehta....”. 

(o utopie, știu prea bine. Nici eu n-o să devin scriitoare, nici Zubin n-o să mai dirijeze la 98 de ani. Dar e frumos să visezi, totuși). 

4) Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?

”O să-i ducem dorul. Hai să bem o cafea bună, cum îi plăcea ei. Eventual pe malul mării”. 

5) Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?

Numele și atât. Nu-mi plac deloc chestiile alea cu ”în veci neuitată”, ”regrete eterne”, blabla. Dacă ai venit la mormântul meu, se numește că păstrezi în suflet ceva pentru mine. Ceva ce n-are nevoie să fie scris pe nicio piatră. 

6) Când erai mic ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

Scriitoare. N-a fost să fie. Eh, nu e ca și cum ar fi singura chestie pe care mi-am dorit-o și nu mi-a ieșit. Mi-au ieșit altele, în schimb. ”Fă Rai din ce ai”, știți vorba.

7) Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieții tale și să îți iei un interviu, care sunt alea 3 întrebări pe care ți le-ai adresa?

Ai jucat cel mai bun joc posibil, având în vedere cărțile (de joc) pe care le-ai avut?

Ai simțit vreodată lipsa unui copil? 

Dacă ai lua viața de la capăt, ce-ai face altfel? 

Ca de obicei, leapșa vă stă la dispoziție, integrală sau în parte. Nu e lungă și, cel puțin pentru mine, s-a dovedit a fi un neașteptat prilej de introspecție.

Un citat reprezentativ (Blog Challenge 27)

Tema cu numărul 27 din leapșa-foileton este una care mi-a dat de gândit și, în același timp, mi-a adus un zâmbet. Ar trebui să vorbesc despre citatul după care încerc să-mi ”conduc” viața, deși cred că termenul de ”live by” are conotații mai puțin severe în original. 

Bine, adevărul e că, indiferent în ce limbă ar fi exprimată, ideea în sine e una destul de... excentrică. Să trăiești în funcție de un citat... e cam mult spus, probabil că majoritatea alegem să trăim ghidându-ne după anumite concepții și / sau principii de viață. 

Dar eu, ei bine, chiar am un citat - nu pot spune că-mi guvernează viața, dar e un fel de motto personal. 

Multă vreme, acest motto a fost ”Show must go on”, cuvinte pe care mi le-am repetat de sute, mii de ori ca o mantră de-a lungul anilor, atunci când viața îmi mai dădea câte-un ghiont în ficat. Și-au fost multe prilejuri. Am ascultat de sute ori inconfundabila melodie, în special atunci când mă năpădea tristețea dintr-un motiv sau altul, cel mai adesea din motive de non-maternitate. Între timp am trecut de faza aceea, dar îmi amintesc și azi cum ascultam melodia și, în funcție de context, strigam sau șopteam la unison cu Freddie ”show must go on”... Și m-a ajutat, pentru că simțeam asta cu adevărat: spectacolul trebuia să continue și așa avea să fie. 

Cum spuneam, am depășit momentul (poate pentru că show chiar DID go on) și sunt oarecum mai încrezătoare. Sau mai corect spus, încerc să fiu, nu întotdeauna cu succes.

Ar fi o aroganță din parte-mi să cred că viața mi-e datoare, deși m-a ”privat” de multe. Nu cred că-mi datorează nimic, dar am speranța că mai are multe bunătăți pregătite pentru mine.

The best is yet to come este, dacă-i pot spune astfel, deviza mea.

Optimist vorbind, sunt cam la jumătatea vieții. Sper ca jumătatea care mi-a rămas să fie mai bună decât cea care s-a dus. Sper să fie the best. 

Ce-mi place și ce-mi displace la mine (Blog Challenge 26)

Luna asta se împlinesc cinci ani de când am început leapșa-foileton și, absolut întâmplător, mai am 5 teme la care trebuie să răspund pentru a o încheia. Se poate anticipa așadar că în decursul acestui an o voi termina. Probabil. Nu știu sigur. Arrghhh... uite ce mi se ridică mingea la fileu pentru subiectul pe care urmează să-l abordez acum - ce-mi place și ce nu-mi place la mine. 

Mă gândesc să-ncep cu alea care-mi plac. Mai întâi desertul, vorba ceea.

Așadar, îmi sunt simpatică pentru că...

- sunt conștiincioasă. Învăț serios când e de învățat și muncesc de-mi sar capacele când e de muncit (apropo, cumpăr capace. Nu mai am niciunul, mi-au sărit toate în ultimele două luni ale anului trecut). 

- îmi place să citesc, să scriu și să ascult muzică clasică. Trei pasiuni fără de care nu cred că aș mai fi rămas întreagă la cap, cu toate țiglele pe casă și cu toate ceștile-n dulap (expresie tipic nemțească, echivalenta țiglelor noastre). 

-  am avut forța de a-mi asuma și determinarea de a depăși cu bine ceva ce pe multe femei ar îngenunchea definitiv: imposibilitatea de a avea copii. 

- când am simțit că am ajuns, cu adevărat, la capătul puterilor, nu m-am sfiit să caut ajutor de specialitate. Am făcut terapie timp de mai bine de șase ani, pentru a îndrepta urmările abuzurilor din copilărie, adolescență și prima tinerețe. Nu m-am ”reparat” pe deplin, însă cel puțin sunt funcțională și mă bucur de ce-mi oferă viața. 

- sunt o persoană devotată, atât în viața personală, cât și profesională. Cine ajunge să mă cunoască, știe că sunt ”de cursă lungă”, nu dau bir cu fugiții și nu umblu cu fofârlici și subterfugii.

Am cam terminat lista. Mă gândeam eu că-i destul de scurtă 🙄

Întorcând așadar foaia, îmi displace profund la mine faptul că...

- nu voi fi niciodată ceea ce-aș fi putut deveni dacă aș fi cunoscut iubirea necondiționată a familiei și n-aș fi trecut print-o serie de abuzuri sistematice timp de mulți ani de zile. Mai mult decât faptul că-mi displace, mă detest pentru asta. Cu mare plăcere mi-aș da reset, dacă ar fi posibil.

- nu pot să spun NU, motiv pentru care sunt deseori exploatată (la serviciu mă refer. În viața privată am reușit să ”cern” pe aceia care se foloseau de această slăbiciune a mea și-am rămas doar cu oameni buni, autentici și curați). 

- sunt o fricoasă. Nimeni și nimic n-a reușit să mă vindece de asta. Mi-e frică de orice, am nevoie în permanență de asigurări, de certitudini. Când nu le am - și de cele mai multe ori nu le putem avea, pentru că așa e viața - mă apucă instantaneu frica și panica. Explicația cică ar consta în faptul că ai mei nu mi-au dat niciodată sentimentul de siguranță. Chiar dacă e adevărat - și cred că e - asta nu mă face să mă simt mai bine. Și nici să devin mai rațională. 

- am o imaginație prea bogată. Îmi imaginez și-mi pictografiez mental mult prea mult. Visez prea multe.  Când realitatea nu e ca-n fanteziile mele, mă deprim. Adevăru-i că nu-mi trebuie mult să mă deprim.

- nu am încredere în mine absolut DELOC. Dacă mi se face un compliment, mă gândesc mereu că interlocutorul încearcă doar să fie amabil. Dacă am o reușită, mă minunez foarte tare.  N-am curaj să-ncerc nimic nou sau să mă avânt pe cărări necunoscute. Teama că voi da greș e paralizantă.

No, basta. Am pus câte cinci din fiecare, să nu se spună că nu-s imparțială 😕 Deși cea de-a doua listă ar ieși cu siguranță considerabil mai lungă, dacă mi-aș pune mintea. 

Ceva ce mă îngrijorează (Blog Challenge 25)

Mai să-mi șterg din nou lentilele ochelarilor, când m-am uitat la data celei mai recente postări din leapșa-foileton: ultima temă rezolvată a fost în februarie. Ziceam că văd aburit, vorba ceea.... însă nu, chiar a trecut mai bine de jumătate de an de când am lăsat-o în paragină. Cred însă că asta a fost și ca urmare a faptului că următorul subiect nu mă încântă prea mult și probabil din cauza asta l-am tot amânat. 

Așadar.... tema nr. 25 îmi cere să scriu despre ceea ce mă îngrijorează în prezent. Păiiii, cum să vă zic eu vouă... sunt genul ”probleme n-am, dar griji îmi fac”, iar în dicționar, la cuvântul paranoia, se află poza mea (n-o căutați, că nu-s fotogenică). Altfel spus, mie mi-e cam tot timpul teamă de câte ceva, chiar dacă de cele mai multe ori realizez eu însămi că sunt pe câmpii. 

După cum știți, uneori bombănesc pe aici de una sau de alta de la serviciu - de clienți certați fatal cu logica, de Aristița Orbulgăinescovici, de colega ei Eufrosina Habarnamescu, de bibilici aiurite și pițigoi abulici... dar pe de altă parte, îmi place serviciul actual și-mi place și răspunderea pe care o am (asta când nu-mi ies peri albi din antemenționatul motiv, ceea ce e aaaltă discuție). Și, când n-am de lucru - ba și când am, dacă e să fiu sinceră - mă tot gândesc și mă frământ dacă o să mai găsesc un post asemănător când o veni vremea să plec de aici. 

Mă apucă pandaliile numai la gândul că va trebui să ”confirm” din nou, să demonstrez cutare și cutare. Poate că mă răsfăț, dar gândul ăsta mă cam bagă-n sperieți. Lucrez de aproape opt ani în firma asta, lumea știe bine cum sunt și ce pot, am primit multe dovezi de încredere și recunoaștere deopotrivă. Am convins mulți oameni aici și-n anumite privințe a devenit un fel de ”acasă”. Oare mai pot face asta din nou? Rațiunea îmi spune că da, însă e aglomerație mare de pitici la mine-n scăfârlie 🙄

Adevăru-i că mie nu-mi plac schimbările - și chiar dacă se dovedesc a fi de bun augur, tot mi-e teamă de ele, cel puțin la început.

Postarea cu numărul 1.000 e despre voi :)

Mărturisesc faptul că sunt destul de emoționată scriind acest text, așa că vă rog anticipat să-mi scuzați eventualele exprimări stângace, în acest fel explicabile - și pe care de data asta nu știu dacă le pot evita 🙂

Au trecut mai bine de 8 ani de când am început să scriu aici și până azi am publicat 999 de texte. E mult, e puțin? Nu știu, dar în definitiv e numai o cifră. După unele standarde e destul de puțin, dar am pus o bucățică din mine în fiecare dintre postări, așa că, privind din unghiul ăsta, probabil că este foarte mult. Este... eu. 

Dar nu despre mine e vorba acum (ăsta da aspect inedit), ci despre fiecare dintre voi, care-ați venit, ați citit și ați rămas. Sau mai corect spus, mi-ați rămas 🙂 și vă simt aproape, ca pe niște prieteni care de altfel ați devenit. 

M-ați ajutat mult, poate nici nu vă dați seama cât de mult. Uneori am scris cu năduf, alteori cu furie și frustrare, alteori cu amărăciune, alteori cu nehotărâre, dansându-mi semne de întrebare în fața ochilor. Și când vedeam că textele sunt citite, parcă mi se încălzea sufletul, era sentimentul că am împărtășit, pe undeva comparabil cu terapia de grup. Fiecare răspuns primit m-a ajutat, v-am simțit și vă simt aproape, realmente pentru mine ați devenit o familie în acest colț de lume virtuală unde mi-am găsit loc. 

Vă mulțumesc pentru sfaturi, opinii, încurajări, umerii oferiți, recomandări, idei și experiențe împărtășite, vă mulțumesc pentru că nu o dată mi-ați domolit focul care-mi ardea sufletul, vă mulțumesc pentru că mă citiți, vă mulțumesc pentru că alegeți să reveniți, vă mulțumesc pentru că sunteți 🙂 

O parte importantă din mine

E deopotrivă ciudat și interesant cum se petrec uneori lucrurile.... După cum cred că s-a observat (din tribune, vorba lui Caragiu), nu mai scriu atât de des ca odinioară. Am reflectat multă vreme la aspectul ăsta, încercând - fără prea mult succes - să găsesc o explicație. Aș avea ce povesti, întrebarea este de ce nu reușesc să mă mobilizez. Poate a fost și asta doar o etapă din viața mea, îmi spuneam. 

Am conceput, în gând, un text de rămas bun. M-am gândit că poate a venit momentul. Apoi am realizat că n-aș fi în stare, cel puțin deocamdată, să-l public. Nu pot renunța la blog. E drept că e micuț, nu m-am priceput să-l ”cresc”, dar voi, cei de aici, mi-ați intrat la suflet, sunteți ai mei și faptul că reveniți, citiți și-mi sunteți aproape mă umple de-o bucurie pe care n-am găsit-o în nimic altceva.

Astăzi se împlinesc 8 ani de la cel dintâi text publicat aici.... iar asta e postarea cu numărul 980. Ar fi fost frumos să fie un număr ceva mai aspectuos - 999 sau 1.000 - dar niciodată nu mi-am impus nimic atunci când a fost vorba de blog. Am scris mereu cu și din pură plăcere. Blogul acesta a devenit un martor al trecerii mele prin viață și e parte din mine, poate de aceea nu mă-ndur să renunț la el. 

De ce spuneam la început că e interesant cum se întâmplă uneori... Tocmai am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care mi le-aș fi putut dori pentru aniversarea blogului. De câteva zile, cineva citește din scoarță în scoarță. Postare cu postare, în ordine cronologică, de prin 2011 încoace. Îmi crește inima când mă uit la statistici precum aluatul de cozonac pus la dospit. Nu știu cine ești, dar îți mulțumesc. Ceea ce tocmai faci înseamnă enorm pentru mine. 

Pe voi vă îmbrățișez și vă mulțumesc din tot sufletul pentru că sunteți aici. Nici nu vă puteți imagina comoara de bucurie pe care mi-o dăruiți 🙂 

La mulți ani cu inspirație, blogulețule 🙂

Eu în 21

... de răspunsuri, într-o leapșă decoperită la Ruxandra (pe care-o citesc de ani buni și care-mi place foarte mult, apropo). Știți că-mi plac lepșele și regret că nu mai sunt la fel de frecvente acum. Prin urmare, nu puteam s-o ratez pe asta și zic să purced la treabă.

Dar înainte de asta: HAI, CROAȚIA!!! 

Acestea fiind spuse, încep.

1. Poți alege să ai o superputere, care ar fi aceea?

N-ar mai exista animale abuzate sau abandonate. Nici bătrâni singuri și cu lacrimi în ochi. 

2. Numește cinci cărți care nu ți-au plăcut. 

Toate cărțile de Sadoveanu.

”Groapa”, de Eugen Barbu. 

”Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni”, de Ioana Chicet-Macoveiciuc.

”Origini”, de Dan Brown.

”Demonii”, de Dostoievski. 

3. Ce ai dori să poți face în fiecare zi? 

Să le revăd pe mama, pe bunica...

4. Dacă ai putea să le oferi o extra-calitate părinților tăi, ce ai alege?

 Sănătate. Și nemurire.

5. Ce ai dori să se inventeze cât mai repede?

Linia telefonică spre Rai...  

6. Care e cel mai rău lucru care ți s-ar putea întâmpla?

Ceva pe care nu-l pot cuprinde cu mintea sau scrie. 

7. Nu te mai poți îngrășa de la nimic. Nici de la gogoși, nici de la maioneză, nici de cartofi prăjiți, pizza sau sucuri incerte. De la ni-mic. Dar nenorocirile sunt la fel de nocive. S-ar schimba ceva în alimentația ta?

Mi-ar plăcea să răspund, cu stoicism, că nu 😃 Dar să fim serioși, cred că aș bea în fiecare zi Dr. Pepper și cel mai probabil aș păcătui culinar în multiple alte feluri.

8. Dacă ai putea uita un lucru din trecutul tău, care ar fi acela?

 Copilăria. 

9. Ce te scoate din minți în 3 secunde?

Contrazicerile aiurea-n tramvai. Am o amică specialistă în chestia asta. Ar fi în stare să susțină  că zăpada e verde cu puchiței galbeni și dacă i s-ar atrage atenția că-i bate pe câmpi, s-ar zburătăci ”nu-mi spune așa ceva, nu sunt copil!”. Din păcate e prea bătrână ca să se mai schimbe, deci cam orice discuție cu ea mă aduce la 3 secunde. 

10. Cum te-ar descrie prietenii tăi, în 5 cuvinte? Dar tu?

Nu știu, îi las pe ei (dar lume, dacă o faceți, să nu dați tare 😃). 

Eu... aș spune că sunt muncitoare, perfecționistă, devotată, prietenoasă și pesimistă. 

11. Numește o imagine ce te-a impresionat teribil.

În general, imaginile cu animăluțe fericite, înconjurate de iubire, îndestulate și mulțumite 🙂

12. Dacă ai putea avea o zi în care ai putea face absolut orice, fără nicio pedeapsă sau consecință, ce ai face?

Aș deturna niște fonduri de la Primăria Bucureștiului și le-aș aloca altor scopuri decât statui care nu sunt nimănui de trebuință sau autobuze cumpărate la suprapreț.

13. Dacă te-ai cunoaște pentru prima dată, ce părere ai avea despre tine?

Mulți dintre cunoscuți spun că prima lor impresie a fost că eman multă siguranță de sine. La asta nu-mi vine decât să surâd amar.  Sunt oricum altfel, numai sigură pe mine nu. 

14. Peste ce nu ai putea trece, în ceea ce privește partenerul de viață?

Nu l-aș putea ierta dacă ar da în patima alcoolului sau dacă m-ar lovi. Pentru mine astea sunt singurele ”deal breakers” absolute.  Orice altceva e discutabil, interpretabil etc. 

15. Vine finalul lumii, îți poți lua la revedere de la o singură persoană, cine ar fi aceea?

Hait, iar vine sfârșitul? Parcă mai venea de vreo 4-5 ori, nu coboară la stația care trebuie sau cum :)))) 

16. Dacă ai deveni brusc bogat, ai face mâine ce ai făcut azi?

Să vedem, ce-am făcut eu azi... Am dormit până spre ora 10, am luat micul dejun, după care am citit în pat, ascultând ploaia și trăgând periodic din cafea. Deci răspunsul este DA, mâine tot asta aș face. Poimâine mai vedem. 

17. Ce te face să-ți pierzi capul?

Am îndoieli că ar exista ceva care să conducă la asta... am uitat demult cum e să dau frâu liber entuziasmului. Asta, dacă oi fi știut vreodată. 

18. Ai putea schimba un lucru la tine, care ar fi acela?

Încrederea în mine. Mi-aș injecta supradoze, nu altceva.

19. Ce ți-ar plăcea să știi să faci foarte bine?

Să pot discuta mai competent decât în prezent despre muzica clasică, marea mea pasiune 🙂

20. Vine peștișorul cu 3 dorințe, ei bine, da, chiar se întâmplă. Ce i-ai cere?

Să mi le aducă înapoi pe mama și pe bunica. 

Să-mi vindece scolioza.

Să avem suficienți bani atât pentru dorințe și mofturi proprii, cât și pentru a face mult bine celor care au nevoie.

(am cumpănit dacă să includ și ”să pot avea copii”. Apoi am realizat că nu... nu mai e pentru mine, nici de-ar deveni posibil, într-un fel miraculos. Trenul ăsta s-a dus, definitiv).

21. Ce ți-ar plăcea să fii întrebat? Și de către cine?

O parafrazez aici pe Ruxandra și spun că mi-ar plăcea să mă întrebe Zubin dacă aș vrea să bem o cafea împreună 🙂

Până să isprăvesc eu de scris, s-a terminat și meciul. Amar rezultat... și nedrept, în opinia mea. Primul gol a fost un cadou din partea arbitrului și pornind de-acolo... altfel s-au ”tăiat” cărțile, ca să zic așa. Păcat.

Revenind la subiect, sunteți liberi să preluați leapșa, ca de obicei 🙂 Și dacă răspundeți la întrebarea nr. 10, vă conjur să fiți mizericordioși 😃

Leapșă despre bani

Salată n-am mai făcut demult, leapșă tot demult... și cum ingrediente grozave pentru salată nu am, mâncăm ce avem, vorba aia. Am găsit ceva drăguț pe un blog și sper că autoarea nu se va supăra că am preluat ideea.

Săptămâna trecută am cheltuit cel mai mult pe...

N-am făcut cumpărături dinainte de-a pleca la Roma. Am luat doar de-ale gurii. Deci nu se pune, trecem peste. 

Dacă aș câștiga mâine 10.000 de euro, aș...

Hm, nu cred că ”aș” mare lucru. Suma e frumușică, dar nu din categoria ”life changing”. Presupun, așadar, că i-aș pune la bancă până-mi vine vreo idee. 

Rețeta mea preferată dintre cele mai ieftine este...

Clătite. Și-n culcare și-n sculare. Cu ciocolată albă, mulțumesc anticipat 😃

Distracția mea preferată care nu implică cheltuieli este...

Cititul. Un DVD cu Zubin. 

Voi considera săptămâna aceasta un succes pentru blogul meu dacă...

Grea întrebare. Adevărul e că nu mi-am pus niciodată problema în termenii ăștia. În ”blogosferă”, cum se zice, blogul meu e practic inexistent. Recunosc, mi-aș dori să fie mai cunoscut, să am mai multă interacțiune.... dar nu știu nimic despre promovare, SEO și alte asemenea :) Iar o pagină de Facebook n-are rost să-i fac.

Între timp, fiecare săptămână de când am blogul poate fi considerată a fi de succes. Pentru că vă simt aproape de mine pe fiecare dintre voi, care intrați aici 🙂

Dacă ar fi să fac o cheltuială mare și nu neapărat necesară, aș...

... lua bilete la un concert la Musikverein, sau pentru o croazieră în Caraibe, sau pentru un concediu în Singapore, Maldive, Japonia... Sau pentru o călătorie cu Orient Express!

Când eram copil, visam să fiu....

Scriitoare. 

Acum...

Mă bucur de niște revederi preconizate în luna iunie.

Dintre mere și pere, îmi plac...

Perele. Nu mă dau nici după ele în vânt mod deosebit, dar clar merele pierd. Nu-mi plac și pace bună. Oricum, nu în stare naturală, ci în plăcinte și ștrudele. 

Dintre ghiocei și zambile, îmi plac...

Zambilele, la orice oră 🙂 Le ador, alături de frezii, liliac și lăcrămioare. 

Banii reprezintă pentru mine...

O necesitate, un obiectiv, un scop. Nu mă regăsesc în categoria celor care susțin că nu sunt importanți, pentru că sunt. În același timp, nu cred că banii sunt totul. E adevărat că nu aduc fericirea, dar o pot întreține. 

Destul de multe întrebări despre bani, acum că mă uit. Dar dacă tot am vorbit despre asta, voi pe ce-ați cheltui niște bani dacă v-ar pica o sumă semnificativă pe neașteptate? 

Cinci expresii amuzante (Blog Challenge 24)

În seara asta mi s-a făcut dor de leapșa-foileton (consemnez că nu m-am decis pentru ea din motiv de pană de inspirație, muza e destul de prietenoasă în perioada asta și sper să-și păstreze obiceiul). M-am hotărât să rezolv tema cu numărul 24 în special pentru că mi-a plăcut subiectul - trebuie să enumăr niște expresii care mă fac să râd.

 

Și, ei bine, n-a fost nevoie să mă gândesc prea mult. Am câteva expresii reținute de-a lungul timpului, pe care le găsesc nostime și le folosesc relativ frecvent (unele dintre ele inclusiv pe blog, acolo unde se pretează).

- ”vascrisu' mă-sii...”. 

Asta e de departe *vedeta* absolută și înjurătura mea preferată, dacă se poate pune problema în asemenea termeni. Nu e originală, am găsit-o în romanul ”Gestapo” de Sven Hassel și ineditul ei m-a atras pe loc. De fapt, versiunea completă era ”vascrisu' mă-sii, Micuțule, mai multă ținută!” 😃 Îi aparținea caporalului-șef Joseph Porta, care încerca să-l ”sensibilizeze” pe ”Micuțul” (în realitate, un individ masiv, care arăta oricum numai mic, nu) referitor la aspectul uniformei sale. 

Atât de mult mi-a plăcut, încât am căutat cartea în original, să văd din ce expresie nemțească a rezultat, pe barba lui Belzebut, treaba cu vascrisu'. Asta numai ca să constat că-n original nu era nimic deosebit (”verdammte Scheiße”, un fel de ”holy shit” sau ”bloody hell” în engleză). Așadar traducătorul ar merita o decorație, am zis!

- ”ce stai blocat ca vaca-n lift?”

Pe asta nu știu de unde-am cules-o, dar m-am apucat să-mi imaginez o vacă într-un lift și nici că mi-a trebuit mai mult. Am imaginație bogată și-mi pictografiez totul în cap, cu lux de amănunte. Adică am vaca în fața ochilor :)) și o văd profund bulversată de locația în care se află.

- ”te uiți ca curca-n crăci”. 

Habar n-am cum se uită o curcă în general și cu atât mai puțin în crăci. Nu mă pot gândi nici la eventuala motivație a curcii de-a privi în antemenționata locație, dar ipostaza mi se pare irezistibilă. Chiar așa:  oare cum se uită o curcă, atunci când se uită?

- ”stai ca râma la barieră”.

Previzibil, nici asta nu mi-e clar: de ce-ar sta o râmă oriunde - sau la barieră, în cazul dat? Poate așteaptă să treacă mai întâi curca 😃 

Am lăsat la urmă o secvență pentru că nu e vorba de o expresie în sine, ci de o scenă de-un comic absurd pur și simplu genial. Din ”Pulp Fiction”, mai precis, film care personal mi se pare o capodoperă.

Ce filme făcea Tarantino pe vremuri, ehei.... La fel de savuroasă e și scena cu Mr. Wolf, care notează conștiincios în carnețel datele problemei: ”one body, no head” :))))

Dacă aveți și voi expresii de-astea la purtător, dați cu share, nu vă sfiiți 😃

Ceva de care mi-e dor (Blog Challenge 23)

Tema din leapșa-foileton despre care voi scrie astăzi e cumva potrivită perioadei actuale, cel puțin din punctul meu de vedere. Sunt destul de melancolică săptămânile astea... îmi aduc aminte ba de una, ba de alta, îmi doresc să retrăiesc unele momente, să uit de altele, iar la unele clipe mă întorc mereu cu gândul și, nu de puține ori, retrăiesc emoțiile și simt cum mi se încălzește din nou sufletul. 

Întorcând câteva pagini, mi-e dor de...

- ... cafeaua băută împreună cu mama, de orele-n șir de taclale și povești. Și de râsul nostru. Peste două luni se împlinesc trei ani de când râde și trăiește numai în amintirile mele.

- ... bunica mea, omul care m-a iubit atât de mult încât și-n ziua de azi, la aproape un an de când și-a luat zborul în alte lumi, mă simt învăluită de dragostea ei ca într-un cocon ocrotitor.

- ... meseria mea. Sunt - eram, mai bine-zis - jurnalist. Asta mi-am dorit cu adevărat în viață. Timp de trei ani am făcut ce iubeam și-am iubit ce făceam. Păstrez amintiri și clipe extraordinare din perioada aceea. Pe atunci aveam un rost, pe care l-am pierdut când am plecat din țară. Emigrarea a avut prețul ei. Nu regret, însă dorul arde-n continuare, ca un foc mocnit.

- ... New York 🙂 Au trecut câteva luni de când ne-am întors din vacanță, trăirile și amintirile s-au ”așezat”, s-au sedimentat și am realizat că o bucățică din sufletul meu a rămas în orașul care nu doarme niciodată. Vreau, cu adevărat vreau să mai ajungem măcar o dată acolo. Să ne plimbăm pe unde avem chef și decidem spontan, fără obiective precise și ținte stabilite, să urcăm din nou - dar seara, de data asta - în Empire State Building, să mergem la un concert la Filarmonică și la un spectacol la Operă.

- ... Viena 🧡. Doamne, dacă aș putea opta pur și simplu pentru un loc unde să trăiesc pe lumea asta, Viena ar fi alegerea mea fără absolut niciun dubiu. Aerul cosmopolit, energia, oferta culturală inimaginabil de bogată, muzica sublimă, culoarea, spiritul acestui oraș... Da, iubesc Viena. În viața actuală nu va fi posibil, dar dacă există reîncarnare, sper să se țină cont de aspectul ăsta.

Mă duc la culcare. Poate visez că sunt cu mama și bunica prin Viena și bem un cappuccino pe terasa hotelului Sacher, în timp ce le povestesc despre articolele mele publicate la New York. 

Studiile mele (Blog Challenge 22)

Nu-mi vine să cred că a trecut jumătate de an de la ultima postare din leapșa-foileton. Asta e cumva o veste bună, în sensul că am avut suficiente de povestit și n-a fost nevoie să fac apel la ea (după cum am mai spus, o păstrez în mare parte ca ”soluție de avarie” pentru lipsa de inspirație). Astăzi nu e cazul, aș avea ce scrie la o adică, dar m-am gândit să dau jos totuși păianjenii adunați pe ea... și să scriu despre înaltele (vorbă să fie) școli absolvite, îndeplinind astfel tema cu numărul 22. 

Despre grădiniță și școala generală presupun că nu e nevoie să menționez. Aș preciza însă că nu mi-a plăcut deloc matematica. Un rol esențial în repulsia mea pentru această materie l-a avut și diriginta, o nemernică despre care am povestit mai demult, aici - și despre care am aflat, cu această ocazie, că a procedat similar și cu alți elevi. Cu un alt (gen de) profesor, sau mai bine-zis de om, poate alta ar fi fost relația mea cu matematica. Sau poate nu, dacă e s-o cred pe-aia cu ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”.

Am intrat la un liceu teoretic, pe care l-am ales, la concurență strânsă cu un altul, pe criteriul că-mi place clădirea. Aha, atâta minte (nu) aveam la 14 ani. Întâmplător, era și cel mai bun liceu din județ, dar nu asta a atârnat în balanța înțeleptei 😏 mele decizii. Mama a avut încredere în mine și am intrat fără probleme, la o clasă de limbi străine. În doi ani, eram aproape analfabetă la matematică. Dar îi citisem pe Chaucer și Milton, recitam din cronicari, scriam eseuri în franceză și alte îndeletniciri la fel de, aș spune acum, nepractice și prea puțin utile.

În clasa a IX-a am hotărât că vreau să devin jurnalist. N-a fost o decizie luată pe stilul clasic, altfel spus nu voiam deloc să devin ”ca Andreea Esca” și oricum nu aveam modele în branșă. În retrospect, cred că am fost nițel ”programată” de niște... asistente medicale, de altfel deosebit de drăguțe, peste care-am dat într-un laborator când m-am dus să fac niște analize. 

Erau două, tinere și prietenoase, și-n timp ce una din ele îmi făcea treaba pentru care venisem, cealaltă mă ținea de vorbă. În ce clasă ești, la ce liceu, ce hobby-uri ai, de-astea. Și în timp ce mă asculta melițând, zice dintr-odată: ”Extraordinar, ce frumos povestești”. ”Așa e”, răspunde colega ei, terminând treaba și privindu-mă atent. ”Și pe lângă asta, ai și față de ziaristă”.

Nu știam eu ce înseamnă să ai ”față de ziaristă”, dar ideea mi-a rămas și n-am mai renunțat la ea. Am absolvit, prin urmare, Jurnalismul.

Ce pot spune, îmi pare și nu-mi pare rău. Pe de-o parte, asta mi-am dorit și mi-a plăcut cu adevărat facultatea. Am profesat trei ani și, strict din punct de vedere profesional, rămân până la noi ordine cei mai frumoși ani din viața mea. Pe de altă parte, dacă aș fi studiat ceva mai cumsecade - Limbi Străine, de exemplu - mi-ar fi fost mai ușor în noua mea viață din Germania. 

După licență, pesemne că nu mă plictisisem de citit mii de pagini, așa că am dat examen de admitere la un masterat în Comunicare & Relații Publice și-am mai pierdut trei semestre și pe-acolo. Am învățat lucruri interesante, dar care nu mi-au fost nicăieri de trebuință. 

Și cam pe-aici m-am oprit cu școlarizarea. Asta dacă nu pun la socoteală cursul de germană, care e cu totul aaaaltceva :)) Concluzii nu am. Afară poate doar de faptul că mi-ar fi prins bine un consilier de orientare profesională, cum există acum. În același timp însă, am oarece îndoieli că ar fi fost capabil să-mi scoată din cap ideea implementată de asistente :))