vineri, 25 februarie 2011

I (always) dream a dream


Peste categoria "link-ul saptamanii" s-a cam depus praful... asa ca mi-am zis sa iau maturica si s-o scot nitel la lumina.

Melodia de mai jos si contextul in care a fost interpretata de Susan Boyle ma fac intotdeauna sa cad pe ganduri si sa am "piele de gaina". Chiar daca au trecut 2 ani de cand o sala intreaga o ovationa in extaz, iar membrii juriului nu-si reveneau din uimire si chiar daca am ascultat piesa asta, respectiv am vizionat videoclipul de sute de ori, tot simt ca mi se pune un nod in gat de fiecare data.

Nu pot sa pun aici clip-ul ("embed code" a fost dezactivat, am incercat toate clip-urile piesei pe youtube), dar las link-ul.

http://www.youtube.com/watch?v=RxPZh4AnWyk

Sunt convinsa ca stiti piesa, dar mai ascultati-o o data. Si inca o data. Pana cand veti patrunde dincolo de melodie si de cuvintele acesteia. E o lume intreaga in vocea lui Susan. E o voce care vorbeste despre doruri sfasietoare, dorinte inabusite si visuri moarte. E o lume trista, dar care - paradoxal - i-a deschis calea spre zari spre care pana atunci nu indraznise nici sa ridice ochii. Dar despre care stia ca exista si ca le merita.

O ascult, am iar nodul in gat si ma gandesc la un vis de-al meu care-a murit si care, oricat de melodramatic ar suna asta, a luat ceva din mine cand s-a dus. Am invatat sa traiesc fara el, desi mi-au fost necesari aproape 15 ani pentru asta. Dar nimic nu ma impiedica sa visez in continuare.

Si o sa simt ca I lived (another) dream in clipa in care voi trage aer in piept si voi incerca sa opresc clipa in fata la Taj Mahal. Am mai avut sentimentul asta de doua ori. O data la Parthenon si a doua oara langa Gioconda. N-am putut opri clipele, insa le-am putut lua cu mine. Si abia astept sa colectionez si alte clipe asemeni lor. Doar nu credeti c-o sa ma opresc la Taj Mahal...

Pe principiul "unde se duc randunelele, cand se duc?", v-as intreba: voi ce vis visati, cand visati?

marți, 22 februarie 2011

Cred


Cea dintai persoana pe care mi-o amintesc vorbindu-mi despre Dumnezeu e bunica din partea tatalui. Nu aveam mai mult de 3 sau 4 ani cand mi-a spus pentru prima data cine sunt Tatal, Fiul si Fecioara Maria. Bineinteles ca pe-atunci n-am inteles cine stie ce. Am invatat insa “Tatal Nostru” si in fiecare seara ingenuncheam alaturi de bunica si repetam dupa ea rugaciunea. Avea o icoana frumoasa, din care privea o Fecioara enigmatica (ma rog, asa o percepeam eu), pe care n-o intelegeam, dar despre care stiam ca e buna, ca ajuta, ca e mereu acolo… asa incat ingenuncheam ascultatoare si repetam ca un robotel cuvintele rugaciunii. Nu intelegeam exact de ce fac asta, dar ma simteam bine apoi, aveam cam un fel de sentiment al datoriei implinite.

Lucru firesc, n-am constientizat multa vreme ce inseamna credinta, stiam doar ca nu e bine sa fac cutare sau cutare lucru, ca “e pacat, se supara Doamne Doamne”. Asta pana cand, cu ocazia primelor sarbatori de Pasti de dupa Revolutie, am vazut celebrul film al lui Zefirelli, “Iisus din Nazareth”. Impactul a fost extraordinar. Pentru prima data, Iisus avea un chip (altul decat cel pictat, care – oricat de iscusit ar fi pictorul – tot o nota de impersonal are, in opinia mea) si pentru prima data aveam posibilitatea de-a imi imagina cam cum s-ar fi desfasurat lucrurile pe vremea aceea. Am fost extrem de impresionata. Intr-atat de, incat la scurt timp dupa aceea am avut primul vis cu Iisus.

Nu L-am visat de multe ori, dar atunci cand s-a intamplat, a fost absolut ravasitor. In sensul bun. Asta desi nu intotdeauna a fost un vis … direct, ca sa spun asa; de cele mai multe ori a fost un vis interpretabil, cu multiple semnificatii posibile. Iar de doua ori am avut parte de intamplari reale. Sau poate-au fost mult mai multe, insa n-am stiut eu sa le interpretez ca atare.

Cred. Si cred asa cum ajunsese sa creada Marcus Vinicius in “Quo Vadis”. Cred fara sa vad. Mi s-au intamplat prea multe si-am primit prea multe semne. Nu ca as fi eu vreun om “ales”; cu siguranta nu sunt, am greselile mele, pacate cu duiumul… dar ma simt cu atat mai binecuvantata, cu cat am avut parte de atat de multe indicii ca e acolo, undeva si cu cat am convingerea ca nu meritam.

Va voi povesti o singura intamplare. Un moment absolut impresionant, care-mi este la fel de viu in amintire, ca si cum s-ar fi intamplat ieri. Desi au trecut 11 ani de atunci.
Eram studenta in anul al doilea. N-as putea sa uit niciodata noaptea aceea. Noaptea de Inviere.

Veneam de la biserica, fusesem cu bunica-mea la slujba de Inviere. Mai mult decat in anii anteriori, ma simteam profund marcata de moment, eram intr-o dispozitie plina de piosenie si de smerenie si-mi doream, mai mult ca oricand, sa intru cu lumina in casa, asa cum cere traditia crestina.

Vremea parea sa fie impotriva mea: batea un vant incapatanat, asa incat pe drumul de intoarcere de la biserica, desi am reaprins lumanarea de cate ori a fost nevoie (era lume destula pe strazi), ma resemnasem ca e aproape imposibil sa reusesc sa intru cu lumanarea aprinsa in casa si s-o sting de pragul de sus, cum se obisnuieste. Si-mi parea indescriptibil de rau, pur si simplu ma inunda regretul. N-am stiut nici atunci si nu stiu nici azi de ce-am simtit asta atat de intens…. Nu mi s-a mai intamplat dupa aceea.

Revenind la subiect, eu si bunica ne apropiam de casa. Precizez (e important in context) ca blocul unde stateam e pe-o alee lunga, destul de izolata. Nu se vedea tipenie de om, desi pana atunci strazile fusesera destul de aglomerate. Am oftat. “Nu putem intra cu lumina”…. Inca vreo cativa pasi si ajungeam la intrarea in scara.

Din sens opus vad pe cineva. Un barbat care are in mana o lumanare aprinsa. Primul gand: de unde vine? Daca ar fi fost la biserica, ar fi trebuit sa vina pe-acelasi drum ca si noi… iar alta biserica, in apropiere, nu este!

Nu apuc sa-mi termin deductiile. Barbatul ajunge in fata noastra si se opreste. E tanar, blond si foarte prietenos. Imi zic, asta e sansa mea.

- Buna seara! spun. Pot sa iau si eu lumina?
Barbatul zambeste plin de bunavointa.
- Sigur ca da, Greta.
Hmm? Ma uit mai bine la el. Hotarat lucru, nu-l cunosc.
- Ia te uita! Ma cunosti?
Acum rade de-a binelea, amuzat ca de un copil care-a zis o ghidusie.
- Ei, pai daca nu te cunosc eu, cine sa te mai cunoasca?
Ma uit iar la el. Nu, e clar: nu l-am vazut in viata mea. Dar are un „ceva“ familiar, desi n-as putea sa spun in ce privinta. Ma gandesc ca m-am sclerozat; cu siguranta e vreun amic, vreun cunoscut, si ma fac de mirul lumii ca nu-l mai stiu. Asa ca blufez.
- Ia te uita, zic, tu erai? Ca sa vezi, nu te recunosteam...
Se amuza si mai tare.
- Tu, nu. Dar eu te recunosc.

Dupa aceea i-am multumit si am plecat. Mi-am indeplinit dorinta: am intrat in casa cu lumina.

Nu stiu nici azi cine era barbatul respectiv. 
Sau de unde-a aparut. 
Sau de unde-mi stia numele. 
Sau ce-a vrut sa spuna zicand ca ma recunoaste. 
Sau, in ultima instanta… Ce  era. 

Cert este ca bunica-mea e martor: n-am visat. Lucrurile s-au petrecut asa cum v-am povestit. Si  de fapt, cred ca nici nu trebuie sa stiu mai mult.

Asta a fost ceva real, a fost aievea. Dar am avut cateva vise. Unele dintre ele, fara echivoc. Altele, interpretabile. Insa toate au ceva in comun: la trezire, m-am simtit linistita, ocrotita si imens de recunoscatoare.

Uneori incerc sa mi-L imaginez pe Dumnezeu. Cliseele spun ca e un batran cu barba alba. Dar sunt variante care sustin ca, de fapt, e un barbat pururi tanar. Pentru ca e atemporal.
Evident, nu am reusit sa-I dau un chip. Stiu insa ca este acolo. De fapt, nu stiu. Cred. Ma intorc spre El de multe ori si tot de multe ori simt cum mi se umple inima de recunostinta. 

L-am intrebat "De ce" si "De ce eu". La unul din cele mai dureroase "de ce-uri" am primit raspunsul, dupa multi ani de framantari. Si, slava Domnului, odata cu raspunsul a venit si acceptarea. Si impacarea cu sine.

Daca ar fi sa asociez conceptia mea despre credinta si Dumnezeu cu o melodie, asta ar fi:


Induce o anume serenitate, liniste, impacare, e ca o compresa racoroasa pe fruntea infierbantata. Pentru mine, cel putin.

Voi credeti? In cine? In ce? Cum?

duminică, 20 februarie 2011

Scurt moment de pus cenusa in cap


Bag seama ca a devenit o obisnuinta sa scriu numai duminica… nu este ceva intentionat, dar pur si simplu asa se nimereste: in timpul saptamanii ma iau cu altele (dupa ce ajung acasa, adica in jurul orelor 17), sunt obosita, cateodata usor agasata si, cu siguranta, nu in dispozitie creativa.
Mai un chat cu prietenele (cat de dor mi-e de ele, iar YM sau Skype nu ne mai ajung demult), mai un “Dr. House“ (am ajuns la seria a saptea intre timp si ma gandesc cu maxima neplacere ca o sa termin in curand episoadele disponibile), mai un pahar de vorba cu omul si deja mi se face somn. Sambata e zi de treburi administrative, care – de asemenea – nu ma stimuleaza sa incep sa scriu, deci mai ramane duminica…

Sper ca lucrurile se vor imbunatati si din punctul asta de vedere si ca, in saptamanile urmatoare, voi gasi mai des resursele necesare pentru a scrie. Fiindca, asa cum am mai spus, putine sunt activitatile care sa-mi faca mai multa placere.

Nici sa citesc nu am mereu dispozitie. In continuare cumpar carti, pe care le asez cu drag in biblioteca si pe care-mi propun cam in fiecare zi sa incep sa le citesc. Si seara, cand sting lumina, ma gandesc: “iar n-am citit nimic azi”. Asta ca sa nu mai pomenesc de sutele, deja, de carti in format electronic. Dar pe ele le-am pus in standby pana o sa-mi iau un Kindle, asa ca macar in privinta lor nu ma mustra (prea tare) constiinta.

Sa nu credeti ca n-am incercat sa scriu si in unele seri din timpul saptamanii; m-am gandit ca, daca reusesc sa-mi impun o anume disciplina in privinta asta, va fi numai de bun augur pentru cartea pe care-mi doresc s-o scriu.
Numai ca n-am izbutit. Deocamdata. Pana cand se va intampla acest lucru, cuget daca sa  schimb sau nu titlul blogului in “Scriitoare de duminica”…

Ok, asta a fost un mic preambul, pe care l-am scris in egala masura pentru voi si pentru mine (in incercarea de-a justifica de ce scriu mai putin ca de obicei). Mi-am propus sa scriu azi despre o chestiune pe cat de importanta, pe atat de delicata: credinta mea in Dumnezeu.
Dar asta se va intampla in cursul serii, intrucat nu peste mult timp va trebui sa ies in oras cu o amica. Lucru de care nu am niciun chef, intre noi fie vorba, dar nu am gasit nicio modalitate suficient de credibila si, in acelasi timp, de eleganta de a o refuza.

Chiar, poate-mi dati vreo idee: voi cum procedati cand vreti sa va “fofilati”? Precizez ca femeia in cauza e o tipa ok in foarte multe privinte, doar ca e cam iscoditoare (nu agreez deloc genul asta de oameni) si insistenta. Iar eu, desi sunt diplomata de regula, nu pot gasi o solutie care sa n-o jigneasca si care sa ma scuteasca de intalnirile astea (tot e bine ca nu-s prea frecvente). Ah, si sunt cea mai proasta mincinoasa ever.

Ne citim. Pana atunci, duminica linistita si odihnitoare sa aveti!


Later edit: n-am terminat materialul de care spuneam mai sus. Ramane pentru maine. Intalnirea aia pe care n-am reusit s-o contramandez s-a prelungit. Si cred ca ma paste si-un pui de raceala. Ma duc sa ma oblojesc vitejeste. 
 

duminică, 13 februarie 2011

Sapte (teribile) secrete ale mele


Nu ma simt tocmai inspirata zilele astea (ceva oboseala acumulata), dar am descoperit o leapsa interesanta (si, in egala masura, provocatoare) care circula prin blogosfera si pe care am preluat-o de la LiaLia

Sarcina consta in a povesti 7 secrete sau, in fine, aspecte mai putin obisnuite din viata personala. Ma rog, in principiu eu sunt de parere ca, all in all, am avut pana acum o viata cu un parcurs destul de liniar, fara (prea multe) evenimente spectaculoase. Insa de oarece intamplari mai inedite tot am avut parte si va povestesc unele dintre ele, dar va conjur sa nu le folositi impotriva mea :D 

1. Am inceput sa practic inotul cand abia implinisem sase ani (din motive medicale) si initial mi-era o frica teribila de apa. I-am zis instructorului “nu intru si pace”, ba am batut si din picior uitandu-ma cu tupeu in sus la el (avea aproape 2 metri inaltime, fiind si handbalist de performanta). Omul a avut ceva rabdare cu mine, pana mi-a zis: “Ori cobori tu pe scara, ori te arunc eu de aici. De intrat in apa tot intri”. L-am crezut si m-am conformat, dar am inceput sa bombanesc profund nemultumita si-am continuat s-o fac inclusiv dupa ce a trebuit sa bag capul in apa. Urmarea a fost ca am vomitat in piscina, fiindca, evident, inghitisem apa. Un moment cu adevarat poetic.

2. Am “degustat” un pic de fosfat cand aveam vreo 4 ani. Dintr-o scapare a parintilor, era cumva la indemana si eu am crezut ca e zahar pudra (o chestie care mi se parea extrem de gustoasa). N-am patit nimic, dupa cum vedeti. Ajung la concluzia ca sunt un Rasputin cu fusta.

3. Ca mai toate fetitele, in primii ani ai copilariei eram fascinata de tata si, intr-o nota mai extinsa, de corpul lui. Descoperisem ca baietii au “cocosel” si fetitele “pasarica”, asa ca eram curioasa sa vad si eu minunea. Si cum tata mi-era cel mai la indemana, am inceput sa-l urmaresc la baie si in dormitor. Ma insinuam serpeste, de-l bagam in sperieti de fiecare data.

“- Ce-i, puiule?”
“-Vreau sa vad ce ai acolo”, am zis cu tupeu si am indicat cu mana locatia :D
Ma rog, m-a usuit o data, de doua ori…. N-avea inima sa ma repeada mai dur, asa ca eu continuam sa ma tin dupa el. Pana cand a avut o idee pe care a considerat-o salvatoare.
 - Mai puiule, eu nu mai am. Mi-a mancat-o lupul”.
Hm! Nu-mi convenea, dar nu puteam decat sa ma resemnez. L-am lasat in pace vreo 3 saptamani, pana cand mi-a venit o alta idee si m-am strecurat iar dupa el.
- Ce mai e acuma? Nu ti-am zis ca n-am, ca lupul, etc?“
“- Vreau sa vad ca n-ai!”.

De unde se dovedeste ca inca de mica aveam o gandire perversa.

4. In clasa a IX-a am chiulit odata de la ora de geografie, impreuna cu alti 3 colegi. Pentru ca nu aveam unde sa ne ducem (poarta liceului se incuia pana la ora 14 si exista un paznic), ne-am refugiat la biblioteca si i-am zis bibliotecarei ca suntem olimpici la limba romana. Si, am continuat sa mintim noi, ne-a invoit profesorul de romana (care ne era si diriginte) ca sa citim ceva critica in sala de lectura.
Ne-a crezut femeia si noi ne-am considerat foarte smecheri. Pret de vreo 10  minute, asa. Ce nu stiam era ca dirigintele avea tocmai atunci o “fereastra” si venise sa bea o cafea in biblioteca. Din sala de lectura am ascultat panicati conversatia.
“- Domnule profesor, niste copii de-ai dumneavoastra sunt in sala de lectura…”
“- Poftim? Ce copii? De-ai mei? De ce, cum?”

In timp ce bibliotecara ii dadea explicatii, noi cautam un loc sa ne pitim. Pe geam nu puteam sari (era prea sus si nici timp n-ar fi fost), asa ca singura varianta pe care-am gasit-o a fost sa ne inghesuim toti patru dupa o soba. Evident, a fost chestie de secunde pana sa dea dirigintele cu ochii de noi.
“-Din astia-mi sunteti! Ia iesiti voi afara, puisorilor….”.
Am iesit, cu un aer obidit, plini de var pe haine si de niscaiva panze de paianjen. Ne-a dus la clasa, a deschis usa si-a zis doar: “Ma scuzati, domnul profesor, v-am adus niste chiulangii nerusinati”. Epic fail.

5. Tot prin clasa a IX-a, ma ridica profa de franceza in picioare si ma pune sa comentez o poezie. Cica, ce parere am? Cum mi se pare mie ca vede autorul viata? Mie mi se parea ca viata avea un aer rococo, altfel spus – eram cu totul in afara problemei. Da’ ceva tot trebuia sa indrug, asa ca am rostit: „La vie est très… zbuciumé”. In clipa urmatoare, toti colegii mureau de ras. Naturellement, ca sa zic asa :D

6. La teza de la istorie de pe ultimul trimestru al clasei a X-a am copiat, m-a prins si am luat nota 1 pe loc. Ma rog, asta nu e prea interesant. Interesant e altceva: maica-mea profesoara de istorie, eu chiar invatasem pentru teza si pe primele doua trimestre avusesem (pe buna dreptate) media 10. Doar ca nu fusesem sigura de o chichita si m-am gasit s-o verific… in carte, in timpul tezei :D Not so smart, stiu.

Acasa, mama: “Ce-ai facut la teza?”
“- Bine, am avut subiectele cutare si cutare…”.
Vreo 10 zile mai tarziu: “Ti-a adus teza la istorie?”. “Nuuuu”. Si-asa am tinut-o pana in ultima saptamana a trimestrului, cand nu mai aveam cum s-o dau la intors. Am inspirat adanc si-am hotarat sa smulg pansamentul de pe rana cat mai rapid.
“- Da, mama. Am luat nota 1”.
Pauza cateva clipe, dupa care maica-mea pufneste in ras.
“- Da da, te si cred. Ia zi, nu-i asa ca e si un 0 langa 1 ala?“
Eu, linistita, ca omul care nu mai are nimic de pierdut:
„-Nu, e doar 1“.

Mi-a luat ceva timp s-o conving (nu voia sa creada nici ca am copiat, stia ca invatasem, ma ascultase ea insasi). Ma rog, n-a fost prea fericita ca in loc de media 10 mi-a iesit media cinci (aveam doi de 9 la “oral”, cum se zicea pe vremea aia).

7. I-am scris o scrisoare lui Pierce Brosnan cand aveam vreo 19 ani. Am compus cu atentie si migala, i-am povestit detaliat cat de mult il admir inca din adolesecenta (lucru foarte adevarat) si l-am rugat sa-mi trimita o poza cu autograf. Si, pentru c-am vrut sa ma dau profunda si (credeam eu) sa ma diferentiez de marea de gagici care-i scriau, am adaugat ca-l admir pentru ca e un tata extraordinar. Ma iau cu mainile de cap cand imi aduc aminte :))

Din fericire, am toate motivele sa cred ca n-a ajuns sa citeasca niciodata ineptiile mele. Pentru ca de raspuns, nu mi-a raspuns.

Leapsa merge mai departe la oricine este dispus sa impartaseasca lumii sapte dintre secretele sale tenebroase ;))


duminică, 6 februarie 2011

Doua existentiale


1. Se da o companie mare (sau foarte mare, tinand cont ca numarul angajatilor  se situeaza undeva pe axa 1000 - 5000, si in continuare se fac angajari). Trei sedii extinse (birouri si depozite) in trei orasele. Sa le zicem A, B si C. Distanta dintre ele e cam de 7-8 kilometri, in medie. In oraselele A si B se ajunge cu trenul in conditii foarte bune, indiferent de ora. In oraselul C nu se ajunge decat cu masina. Nu exista autobuz, orasul nu are gara, practic nu exista niciun mijloc public de transport care sa faca legatura cu A si B. Si e vorba de numai 7 kilometri. 

Cat de greu era pentru o companie atat de bine dezvoltata sa faca un parteneriat cu o firma privata de transport, care sa-i asigure autobuze macar la fiecare 10 minute in orele de varf (respectiv, la inceperea programului si la incheierea zilei de munca)?. 

2. Mai bine de jumatate de an de aplicatii la tot felul de firme, pentru tot felul de posturi: internship-uri, job-uri fixe, job-uri temporare samd. Refuzuri pe toata linia, de ajunsesem la exasperare. Anul asta mi se ofera job full time (la compania de la nr. 1) si, la doar cateva zile de cand incepusem lucrul, primesc un raspuns favorabil pentru un internship de cinci luni intr-un departament de comunicare al unei companii unde mi-as fi dorit din tot sufletul sa lucrez. Si unde-as fi putut invata enorm de multe, si care-ar fi aratat extraordinar de bine in CV.

Dar nu pot accepta, din motiva lipsei de perspective. Dupa 5 luni, c'est fini. Si asta nu poate concura cu job-ul pe care-l am, desi acesta din urma e - cel putin deocamdata - mult mai putin motivant decat ar fi fost internship-ul. Ma rog, sper ca lucrurile sa evolueze in sens pozitiv si-n privinta asta.

Insa nu pot sa nu ma-ntreb: unde era internship-ul asta anul trecut, cand inotam in E-mail-uri din categoria "va multumim pentru aplicatia dvs, ne pare rau, ne-am hotarat pentru altcineva"?

miercuri, 2 februarie 2011

Pe baricade


N-am vrut sa "aniversez" o saptamana de disparitie totala de pe blog si, in aceeasi nota, n-am vrut sa va faceti griji pentru mine, intrebandu-va ce-oi mai face, de ce n-am mai scris si daca mai am de gand.

Sunt aici si sunt bine. Ma rog, nu extraordinar de bine, dar am facut un miiiic pas in drumul catre asta. Am fost extrem de ocupata in ultimele zile si, cand nu faceam asta (adica nu eram ocupata), incercam sa dorm. Ceea ce s-a dovedit a fi destul de complicat, taman pentru ca ma gandeam la chestiile care ma tin ocupata cand nu dorm. Incurcata fraza, dar ati prins ideea.

Anyway, in ultimele 48 de ore am dormit 7 (puse cap la cap), am mancat mai nimic si am avut treaba de sa-mi pun si-n cap. Drept pentru care acum sunt intr-o dispozitie extrem de ingaduitoare fata de omenire, adica dau din cap, zambesc blajin si n-am energie sa leg nici doua fraze :D

Asa ca va multumesc anticipat pentru intelegerea de care-ati dat (si stiu ca o sa mai dati) dovada, va multumesc si pentru ca ca ma cautati sa vedeti ce mai fac si ce-am mai scris si ne citim. Cat de curand, sper.
Aveti grija de voi si (sfat din intelepciunea recent dobandita :D) nu va fortati limitele. Corpul va da impresia ca poate "duce" foarte mult, dar cand se decide sa traga pe dreapta, nu semnalizeaza. Voilà metafora...