luni, 31 august 2015

Live blogging: concert dirijat de Zubin Mehta la Festivalul ”George Enescu”


N-am mai făcut asta niciodată până acum, nu e chiar live blogging în adevăratul sens al cuvântului (având în vedere că urmăresc concertul pe Internet și nu la fața locului) și nici n-am pretenția c-o să iasă grozav, dar să-ncercăm :)

- Streaming-ul merge excelent, ceea ce am remarcat și aseară, în concertul de debut al festivalului. Se aude și se vede foarte bine, fără întreruperi. O mare bilă strălucitor de albă pentru administratorii site-ului festivalenescu.ro.

- Se anunță că, din pricina unei intervenții chirurgicale suferite la genunchiul drept în urmă cu două săptămâni, Zubin va dirija stând pe scaun. 


- Ora 19.30 la mine, 20.30 în România. Intră pe scenă sprijinindu-se într-un baston. Publicul îl ovaționează în picioare. Mi se umezesc ochii. 

- Prima lucrare din repertoriul serii este Simfonia de Cameră Nr. 1 de Aron Schönberg. N-am mai ascultat-o și sunt în egală măsură sceptică și curioasă: e un compozitor modern și știu că a fost profesorul lui Anton Webern, cel care mi-a pus nervii la încercare în cadrul unui concert la care-am fost anul trecut la Baden Baden. Dacă elevul a ”reușit” asta, profesorul oare ce-o mai face? 

- Vreo douăzeci de minute mai târziu (e o piesă relativ scurtă, așa cum sunt multe dintre creațiile moderne), decretez: nu e chiar insuportabil. Ba aș putea spune că e o muzică mai digerabilă decât a lui Webern. Mai melodioasă, cumva mai accesibilă. O surpriză plăcută pentru mine, în măsura în care nu sunt familiarizată cu limbajul compozițiilor moderne.

- Zubin se înclină și se îndreaptă spre culise. Îl ”petrec” cu privirea cum merge încet, cu pași mici și precauți, ajutându-se de baston.

- În partea a doua a concertului urmează grandioasa Simfonie nr. 8 de Anton Bruckner. Am ascultat-o pe bucăți, niciodată de la cap la coadă și niciodată într-un concert, așa că în seara asta a fost o premieră pentru mine. Este o lucrare foarte elaborată, intensă, grea, considerată de specialiști drept o adevărată ofrandă pe altarul simfoniei ca formă muzicală. De altminteri, Zubin precizează într-un interviu acordat recent: ”Există atât de multe simfonii despre care se poate spune că sunt capodopere ale romantismului. A opta de Bruckner este una dintre ele. Punctul culminant al Adagio-ului este unul dintre cele mai cutremurătoare momente din istoria muzicii”. 

- Orchestrația este amplă, amintindu-mi cumva de lucrările lui Mahler. Puține sunt instrumentele care lipsesc de pe scenă; începând de la viori, viole, violoncele și contrabași, continuând cu oboaie, flaute, clarinete, fagoturi, corni și două harpe și până la trompete, tube, tromboane și instrumente de percuție, toate se contopesc într-un ansamblu plin de substanță și culoare. Ascult pentru prima dată simfonia integrală, sunt atentă la muzică, dar și la detaliile de ordin vizual. Un prim-plan arată degetele unei violoniste executând un tremolo subtil, de mare efect. Îmi spun că, dacă m-aș mai naște o dată, mi-ar plăcea să cânt la vioară. 

- Zubin dirijează, evident, fără partitură. Scaunul pe care stă e suficient de înalt încât să-i permită să aibă toată orchestra sub ochi. Indicații uneori discrete, alteori ample. Uneori numai din priviri, alteori cu bagheta, alteori (și) cu un gest al mâinii. Un zâmbet apreciativ pentru corniști. Și, ceea ce cu siguranță nu se vede foarte des în concertele lui, o privire critică și contrariată în stânga, spre viori. Ceva n-a fost bine. A durat o secundă, însă în mod evident a fost neplăcut surprins. N-aș dori să fiu în pielea muzicianului care a greșit. 

- Lucrarea se încheie într-o notă puternică, unitară, cu accente dramatice. Sala explodează în aplauze și mă pomenesc aplaudând și eu, din fața calculatorului. Zubin părăsește scena doar pentru a reveni de mai multe ori, chemat de ovațiile publicului care nu-l lasă să plece. Pășește atent, parcă ezitant, dar rămâne la fel de maiestuos. Bastonul nu-i știrbește cu nimic grandoarea. 

Zâmbesc așa cum demult n-am mai făcut-o. A fost un concert extraordinar și-mi pot imagina impresiile și senzațiile celor din sală. Abia aștept seara de mâine: urmează Mahler, de-a cărui creație mă leagă atât de multe amintiri.

duminică, 30 august 2015

Tot mai rar pe-aici trecătoare


Știu asta. Știu prea bine. Ce nu știu e cum aș putea schimba situația.

Mi-am pierdut energia, sclipirea, zvâcul.... nu mai am forță pentru aproape nimic. Problema e la nivel mental, nu fizic. Dorm bine, mănânc ca de obicei, mă mai dezmățez cu vreo ciocolată albă sau o prăjitură din când în când, deci nevoile primare - ca să zic așa - torc satisfăcute. Dar în interior se întâmplă ceva. Nu știu ce, dar mă usucă, mă vlăguiește, mă lasă lată, emoțional vorbind. 

Am fost tot mai puțin prezentă aici în ultimele luni și nu vă puteți imagina cât de mult regret asta. Blogul e una din marile mele pasiuni, voi îmi sunteți dragi, dar ceva nu se leagă. Nu se MAI leagă. Nu știu ce, nici de ce. 
Nu mai am chef nici de citit, până și-o carte banală, din categoria ”literatură de tren” m-ar ajuta, dar nici de ea nu mai sunt în stare. 
Am luat magneziu vreo 2 luni, n-am remarcat să fie mai bine. Dar nici mai rău. 

Dacă ați trecut și voi prin situații asemănătoare, orice sfat mi-ar fi de folos și vă mulțumesc anticipat :) Dacă nu, mă bucur pentru voi și tot vă mulțumesc pentru că sunteți aici :) Oricum, mă voi strădui să mă smulg din marasmul în care mă aflu, de asta să fiți convinși :) 

Edit: în încercarea de a-mi colora starea de spirit, am dat drumul streaming-ului de la Festivalul ”George Enescu”. Orchestra Națională de Tineret, Sarah Chang și Kristjan Järvi în concertul de debut, adică un regal, de care am reușit să mă bucur. Un lucru nu mi-e clar: ce naiba caută Liana Stanciu acolo și cum ar putea fi făcută să tacă. Demult n-am mai auzit atâtea prostii și platitudini debitate în atât de scurt timp.
”Mie mi-a fost frică de muzica clasică. Tuturor ne-a fost frică la un moment dat de muzica clasică. Voi reveni la pauză, să aflăm împreună cui i-e frică de muzica clasică”. Tot ce-mi doream era să-i închidă cineva microfonul. Poate i se face iar frică dacă se aude ce prostii îndrugă, nu de alta.

miercuri, 26 august 2015

Inteligența mă urmărește, dar eu sunt mai rapidă


De cele mai multe ori sunt rezonabil de inteligentă (latura mea modestă mă înghiontește), iar câteodată am momente cu sclipiri - meteorice, dar tot mai bine decât deloc. Antemenționata latură modestă mi-a articulat un cot în coaste, amintindu-mi că nu mai demult decât în vacanța petrecută în România am avut cel puțin două momente în care numai că n-am dat prin gropi. 

Știți vorba aia care spune că dacă tot ești prost, e mai bine să fii prost în liniște? Eh, eu n-am ținut cont de asta.
Și pentru că sunt generoasă cu propriile-mi prostii și pentru că sharing is caring (nu așa se zice?), ia să vă povestesc și vouă.

1. Cum stăteam noi binișor într-o seară acasă la socrii mei, cineva își aduce aminte că avem puse la rece câteva cutii de Ursus Cooler. Minunat, zic, întâi fiindcă-mi place foarte mult Radler, și apoi fiindcă am ocazia să testez dacă... la o anumită temperatură devine albastru, așa cum promite.


 În jurul meu se face subit liniște.
- Ce anume să se facă albastru?
- Radler-ul, cum ce, zic eu, cu aerul ”d'ohhh, e evident că la băutură mă refer”.
Pauză.
- Păi nu lichidul se face albastru.
- .... dar cine?
- Senzorul.... de pe cutie.

Abia atunci m-am uitat mai atent. Pe cutie se află într-adevăr un senzor rotund, de culoare gri, care devine albastru în momentul în care băutura e depozitată la o temperatură de maximum 5 grade (parcă). O vopsea termocromatică, ăsta e secretul (mă dau și cultă). 

- Chiar ai crezut că se face Radler-ul albastru? Păi cine ar mai bea bere albastră?
- Eeee, hmmm..... grsjdhhewqpjdwefph (adică am mormăit ceva neinteligibil). 

Concluzia mea a fost: când oi mai avea momente în care mă cred deșteaptă, să-mi amintiți că Radler-ul nu se face albastru. 

2. Al doilea moment de negrăită inteligență s-a consumat tot la socri; veniseră nașii noștri într-o seară și mâncaserăm împreună.
Știți cum e: mai guști, mai bei ceva, mai o vorbă, mai o hlizeală, iar mai guști ceva... trece timpul.
- Mai serviți? întreb plină de solicitudine, după ce dusesem o primă rundă de pahare și farfurii la bucătărie.
(Da, știu că e incorectă formularea cu ”serviți” când e vorba de cineva care mănâncă, expresia referindu-se exclusiv la persoana care servește la masă, dar mi s-ar părea cam ciudat să întreb ”mai mâncați?” sau ”mai consumați?”).
- Nu, mulțumesc, zice nașul.
La care yours truly, într-un puseu de diplomație acută:
- Foarte bine! 
Vorba ceea: ”dacă mănânci mi-ești ca un frate, dacă nu, îmi ești ca doi”. No comment, că e cel mai înțelept :))

Acestea fiind spuse, se numește că latura mea modestă a fost reabilitată :D

duminică, 23 august 2015

Nu, ”înainte” NU era mai bine


De vreo câteva zile îmi tot apar în News Feed pe Facebook postări pline de nostalgia unor, pardon de clișeu, vremuri demult apuse. Mă depășește chestiunea. Se întâmplă ceva special de i-a apucat pe unii amocul, sau are legătură cu faptul că azi e 23 august? (Chiar așa, ce coincidență să scriu pe tema asta tocmai astăzi :)) ). Nu e vorba de postări din categoria ”pe atunci fiecare avea un loc de muncă și o casă”, ci ”vaiii, cât de fericiți eram noi în copilărie! Stăteam cu cheia de gât, jucam elasticul și 'Țară, țară vrem ostaș', mâncam portocale și banane o dată pe an și nu cunoșteam gustul unei ciocolate bune, dar ce fericiți eraaaaaam!”.


Ei bine, am tot citit variațiuni pe tema asta, până am început să mă enervez. Copii fiind, am fost relativ fericiți pentru că nu știam că se poate trăi și altfel. Nu-mi amintesc foarte entuziasmată de convingerea mea de la 4-5 ani că bananele și portocalele se coc iarna, fiindcă numai atunci aveam parte de ele. Și nici nu mi se umezesc ochii de nostalgie gândindu-mă cum pândeam zilnic dulapul pe care mama pusese bananele verzi împachetate în ziar și întrebam de zece ori pe zi ”s-au copt? Cât mai au? Pot să le mănânc? Nici acum nu sunt gata?”. Și nici de șnițelele din parizer nu-mi aduc aminte cu prea multă încântare (mai ales dacă veneau după unele din piept de pui, de care ai mei reușiseră cu dificultate să facă rost. N-am avut bunici la țară, deci am fost privată de multe chestii și era un eveniment când mâncam carne bună sau ouă). 

Lecțiile făcute la lampa cu gaz? O fericire, aveam un apetit pentru studiu ieșit din comun. Mai ales când începeau să mă usture ochii și să tușesc de la fum, oricât de bine curăța tata fitilul. Nopțile în care ai mei mă luau în pat cu ei, să mă încălzesc, fiindcă nici căldură nu era și nici lumină, ca să pună radiatorul? Vai, dar mă cuprinde o nostalgie când mi-aduc aminte de ele, de nu vă povestesc. Într-o iarnă chiar nu s-a mai putut, era mult prea frig și le-a fost prea frică să mă țină acasă, așa că m-au dus la bunicii paterni, care aveau sobă cu lemne. Pfuaaa, dar ce amintiri superbe, n'est-ce pas? Vorba unui personaj din "Gaițele" lui Kirițescu: "ba ce pas!" :))

Dar pentru că tot e 23 august azi, să vorbim și despre manifestații. Am avut parte de ele și la grădiniță (la grupa mare), și-n primii ani de școală - revoluția, sau lovitura de stat, sau orice-o-fi-fost-chestia-aia-din-1989 m-a prins în clasa a IV-a. Prezența era, cum altfel decât obligatorie și din ce-mi aduc aminte, eram ocupați cam toată luna august cu treaba asta. Dimineața la ora 8 ne încolonam frumos în curtea școlii și porneam spre stadion. Unde stăteam aliniați, în picioare, fluturând steaguri sau flamuri colorate, ore în șir. În soarele torid al verii. Evident, se lăsa cu insolații severe, deshidratare (nu găseai pe atunci chioșcuri la fiecare colț de stradă, iar până la alimentara nu ne lăsau supraveghetorii, că se dădea programul peste cap). Bea fiecare ce-și adusese de acasă și gata. Iar asta nu era niciodată suficient. 
Odată, ai mei s-au revoltat și nu m-au lăsat să mă duc. Făcusem insolație cu o zi în urmă, vomitasem, tot tacâmul. Eram încă la grădiniță și motivul pentru care-mi amintesc foarte exact este că educatoarea a venit la noi acasă, pentru a le reproșa alor mei că n-am fost. Nu-mi aduc aminte precis în ce termeni au poftit-o să plece, dar cred că a fost într-un mod foarte categoric :))

Desigur, am stat și la cozi.  La pâine, la ouă, la carne. Mi-aduc aminte și-acum de un vecin care a murit la coadă la găini vii. S-a împiedicat, a căzut în mulțime și oamenii agitați și panicați de ideea că ”nu vor fi destule găini pentru toți” literalmente l-au călcat în picioare. Lumea era înnebunită de foame și n-a mai ținut cont de nimic. Spre norocul lui, dacă se poate spune așa în situația dată, vecinul a făcut infarct. Altfel ar fi avut parte de o moarte mult mai oribilă. 

Despre alte aspecte, cum ar fi copiii care au rămas orfani ca urmare a unor avorturi empirice făcute de mamele lor pe ascuns, nici nu mai vreau să aduc vorba. Nu cumva au fost și ei din cale-afară de fericiți pe vremurile alea?

Nu spun că azi e perfect; departe de mine gândul. Sunt atât de multe aspecte care nu funcționează așa cum ar trebui și atât de mulți copii necăjiți. Nu cred că sunt prea mulți copii fericiți în România de astăzi.
Dar nici în România de odinioară nu erau. Și acelora care oftează plini de regret după vremurile de altădată, am să le spun un singur lucru: în alte împrejurări, astăzi România ar fi putut fi Coreea de Nord. Unde le recomand să emigreze dacă tot îi chinuie nostalgia, apropo.

miercuri, 19 august 2015

După zece ani: aceeași mare, aceiași noi :)


În 2005 ne-am dus să ne întâlnim cu marea, în cea dintâi vacanță împreună. 


Nu ne cunoșteam prea bine, dar știam că ne așteptaserăm dintotdeauna. Și atunci, ca și acum, credeam în ”the best is yet to come”. 
E una din fotografiile mele preferate. Una dintre primele în care nu mai priveam cu teamă spre viitor. Nu mai eram singură: îmi găsisem Omul Meu.

Zece ani mai târziu, am ajuns în același loc. Nu am plănuit asta, așa s-a nimerit să fie. Și bine s-a nimerit :) Am revăzut cu nostalgie locurile unde, cu un deceniu în urmă, ne sărutam la fiecare pas, ne țineam de mână și ascultam marea.


Suntem tot noi, privind spre același orizont. Nu ne mai sărutăm într-una, ne plimbăm și fără să ne ținem permanent de mână, dar suntem mult mai împreună decât eram atunci. Și la fel de îndrăgostiți de mare. 

Iar astăzi aniversăm opt ani de când am devenit cetățeni respectabili, întemeind celula de bază a societății :))


De pe net aflu că asta e nunta de bronz, cică. Suntem pe podium, cum ar veni :) Să ne fie cu bine, cu sănătate și noroc, zic! 

duminică, 16 august 2015

Cum a fost la o nuntă în Germania


(Preview: va fi un post lung, dar nu se putea povesti mai pe scurt cum am ajuns la concluzia că nu sunt o doamnă rafinată :D)

Astăzi o să vă povestesc despre o experiență pe care am trăit-o ieri, care a fost interesantă și la care mă bucur că am luat parte, dar pe viitor cu siguranță mă voi gândi de două (sau de mai multe) ori înainte să confirm prezența. Este vorba despre nunta unui cuplu de nemți. Asta nu înseamnă că a fost rău, dar a fost atât de ”altfel” față de cum sunt eu obișnuită, încât nu pot spune că m-am regăsit în atmosferă.

Am mers cu toată deschiderea, curiozitatea și disponibilitatea sufletească; îi cunoaștem pe miri de câțiva ani și ne sunt simpatici. Eu nu mai fusesem la nicio cununie religioasă oficiată în ritual evanghelic și eram curioasă de întregul ritual. M-a surprins să constat lipsa oricărui element emoțional. Mireasa a intrat în biserică la brațul tatălui, pe acordurile unei piese de Bach (înțeleg că asta a fost dorința mirilor). Preotul a rostit o rugăciune scurtă de începere a slujbei, urmată de un cântec interpretat la orgă și acompaniat de toți cei prezenți (versurile fuseseră puse la dispoziție în niște pliante pregătite special pentru eveniment). Apoi preotul a vorbiiiiit, a vorbit de nu mai termina. Ba citea din Biblie, ba vorbea liber despre obligațiile asumate de tânăra pereche, uniunea lor spirituală etc etc etc. Mă plictiseam și cam începusem să număr oi. Am cercetat figurile socrilor mari și ale fraților și surorilor mirilor: sobrietate absolută, niciun zâmbet, la fel de bine s-ar fi putut crede că asistă la o prelegere de teorie cinetico-moleculară. Mirii au rostit monoton jurămintele, au schimbat inele, s-au mai cântat două melodii, s-au mai rostit câteva rugăciuni și gata. M-a surprins că nu s-a filmat nimic, iar fotograful prezent n-a făcut decât extrem de puține poze; de pildă, mireasa nu va avea nicio imagine cu ea pășind spre altar alături de tatăl său. Dar aspectul n-a părut să deranjeze pe nimeni. În fine, de gustibus, deși nu-mi închipui cum de-ai putea să nu-ți dorești amintiri mai multe și mai consistente de la cununia religioasă. Afară s-au făcut câteva poze de grup și asta a fost tot în ceea ce privește biserica. Poate că mirii și familiile lor și-au strunit bine sentimentele, dar n-am simțit niciun val de emoție, din nicio parte. Adevărul e că... ritualul slujbei nici nu prea avea ce emoții să trezească, dacă mă-ntrebați pe mine.

După oficierea cununiei am fost serviți cu un pahar de șampanie în curtea bisericii, am mai socializat nițel și am plecat spre restaurant. Aici totul a fost la fel de simplu și de neprotocolar; ne-am așezat pe terasă, care cum s-a nimerit. Eram vreo 50 de oameni în total, cred, ceea ce înțeleg că este normal pentru o nuntă oficiată aici. Sunt total ieșite din comun nunțile de 100 de persoane, iar ce depășește cifra asta e deja considerat a fi specific numai celor foarte înstăriți și / sau cu sânge albastru. Am stat deci pe terasă, am consumat niște suc și cafea și ne-am ferit cu succes de viespile care dădeau târcoale.
În salon, mesele erau aranjate și tortul fusese deja adus. La vreo oră după ce sosiserăm, mirii au tăiat tortul. Așa, simplu, fără ceremonial cu melodia nu-știu-care. Tăiat, împărțit la oameni, mâncat fiecare felia lui, gata. Apoi iar am stat. Fotograful i-a luat pe miri și pe socri la o ședință foto fulger (adică de vreun sfert de oră) și a plecat. Restul fotografiilor, pe parcursul serii, au fost făcute de fotografi amatori, respectiv de invitați. Și-n continuare nu s-a filmat nimic; de fapt, ca să nu mai repet chestia asta, o să spun doar că nu s-a filmat deloc, dacă nu iau în calcul niște filmulețe făcute cu telefoane din era dinozaurilor și care cu siguranță vor fi niște amintiri neclare și cu foarte mult zgomot de fond. 

Îmi trecuse plictiseala, dar mă cam luase foamea. Eram plecați de la zece dimineața de acasă (nunta fiind la vreo 55 de kilometri de orașul unde locuim), acum era aproape cinci și nu mâncaserăm nimic, în afara feliei de tort. În același timp, devenisem de-o curiozitate soră cu masochismul; mă-ntrebam cât are să mai dureze chestia asta. Adică statul degeaba și nimicul, care însă nu păreau să deranjeze pe nimeni. Numai noi eram din alt film.

Mai apoi, a devenit interesant. Surorile miresei (trei la număr) și fratele au preluat rolul de maeștri de ceremonii și au organizat un joc, menit să ajute invitații să se cunoască mai bine. În acest scop, fiecare din cei prezenți a primit o listă cu 20 de afirmații, notate în ordine crescătoare. Singurii care n-au primit astfel de listă au fost mirii. Apoi se citeau propozițiile respective, în ordine aleatorie, iar aceiea dintre invitați care se regăseau în ele se ridicau în picioare. Sarcina mirilor era să ghicească, în funcție de persoanele care s-au ridicat, care era elementul pe care-l aveau în comun. De exemplu: ”toți cei care conduc un Audi”; ”toți cei care pot cânta la un instrument”; ”toate perechile căsătorite”; ”toți cei mai în vârstă de 50 de ani”; ”toți cei care nu știu să gătească” (deloc surprinzător, la asta nu s-a ridicat decât o fetiță de 15-16 ani :))) și așa mai departe. Mirii s-au descurcat destul de bine, deși uneori erau derutați; de exemplu, la afirmația cu instrumentul muzical au fost contrariați că se ridicase doar jupânul, nu și eu :))
Trebuie să menționez faptul că jocurile astea de societate sunt ceva uzual în Germania; am mai fost la aniversări unde am văzut așa ceva. Sunt frecvente și pot condimenta foarte bine atmosfera. Secretul e să le alternezi cu, de exemplu, muzică de dans. Ar fi fost perfect așa, dar aseară nu s-a întâmplat. 

După ce-am mai stat nițel, s-a organizat al doilea joc, menit să testeze cât de sinceri sunt mirii unul cu altul. În acest scop, s-au așezat pe scaune spate în spate și s-au descălțat; fiecare a primit câte un pantof dintr-o pereche. Au urmat întrebările, de tipul: ”care dintre voi a făcut primul pas în relație?”; ”care gătește mai bine?”; ”care ține mai mult baia ocupată?”; ”cine administrează mai eficient finanțele în cuplu?” șamd șamd. Unicul mod de răspuns era acela de-a ridica pantoful corespunzător și, fiind spate în spate, nu vedeau ce pantof a ridicat celălalt. La final, din 18 întrebări au răspuns corect la 12, concluzia fiind că sunt rezonabil de sinceri :))

Se făcuse aproape ora 19 când am fost invitați în sală. Dar din momentul în care ne-am așezat și până s-a adus mâncarea, a mai trecut cel puțin vreo jumătate de ceas. Surorile și fratele miresei au interpretat un cântec. Eu începusem să reflectez că, la cum se prezintă situația, va fi o nuntă fără dans. Dar încă nu puteam să cred asta în mod serios, mai ales că-n urmă cu vreo două luni ni se ceruse să indicăm trei piese pe care am dori să le ascultăm la petrecere. Un mod foarte interesant de-a alcătui playlist-ul, mi-am zis eu atunci. Însă acum mă-ntrebam ce s-o fi ales de chestia asta.
A venit primul fel: o salată, asupra căreia ne-am năpustit ca hunii. Am dat-o gata foarte repede, prilej pentru jupân să-mi comunice faptul că nu-s o lady; invitații din jur, deși cu siguranță la fel de flămânzi (afară de cazul în care mâncaseră pe ascuns, fapt de care mă cam îndoiesc :D) mâncau înceeet, delicat și demn. Dar dacă mi-era foame, ce să fac? :))) Așa-s eu, mai de la țară :))
Imediat după salată, s-a adus supa. Gustoasă, dar puțină - așa e la ei, supele sunt servite în castronașe mici și de obicei sunt foarte clare, adică limpezi, fără legume și cu doar o gălușcă sau o perișoară în solitudine. M-am străduit să mănânc încet, ca o doamnă :)) dar în continuare mi-era frustrant de foame. Despre muzică, niciun semn; nicio instalație audio, niciun DJ. 

Felul principal, adică friptura, a fost servit în sistem bufet. Cu mai multe sosuri și cu trei feluri de garnitură, la alegere, puteai opta între căprioară, porc și vită. După cum vă puteți imagina, nu m-am atins de căprioară. Mâncarea a fost foarte gustoasă și-n sfârșit m-am săturat. Drept pentru care i-am spus omului că, probabil, nu ne mai oprim la Burger King în drum spre casă, cum plănuiserăm mai devreme :))
Desertul, compus din două feluri de înghețată și o prăjiturică minusculă de ciocolată, a fost de asemenea foarte bun. Dar tot puțin. Concluzionând, numai friptura a fost pe săturate, în rest am avut permanent senzația că-mi numără cineva bucăturile :))

Și cu asta, gata cu mâncarea. Ce a urmat a fost așa-numitul joc al scaunelor, care mi s-a părut mult mai interesant decât primele două, poate inclusiv datorită faptului că nu mai vedeam stele verzi de foame :)) Iată în ce consta:
S-au adus 14 scaune, pe care au luat loc 14 voluntari. Acestora li s-a cerut să aducă diferite obiecte: un ceas de mână, o cheie, o cravată, un pantof stâng șamd. Evident, nu puteau face rost de toate astea decât de la invitații neparticipanți la joc și ideea e că totul se desfășoară foarte repede. În timp ce concurenții aleargă să procure obiectele cerute, cineva elimină un scaun. Așa că un concurent, în speță ultimul, rămâne fără scaun și iese din joc. De câștigat, câștigă desigur acela care-a rămas pe scaun până la sfârșit. 

După acest moment, s-a dat finalmente drumul la muzică; pe un laptop. N-am mai stat, deși ar fi putut fi interesant, având în vedere preferințele muzicale exprimate de fiecare invitat. Însă eram frânți de oboseală după o zi de atârnat colo-colo și de flămânzit și nu ne-a stimulat nici faptul că muzica se auzea încet, mai mult ca un fel de bâzâială de fond. În definitiv, ce pretenții să ai de la un laptop? Prin urmare, ne-am luat la revedere.

Nu pot încheia fără să menționez așa-numitul ”ziar de nuntă”, o tradiție la nunțile nemțești. Se face un colaj cu poze ale mirilor, prezentându-i în diferite ipostaze începând de la naștere și până la momentul nunții. Nu lipsesc anecdotele, mini-interviurile cu fiecare dintre ei și, uneori, poveștile savuroase ale membrilor familiei sau ale prietenilor apropiați. Chiar îmi place foarte mult acest obicei, căruia i se acordă o importanță deosebită.

La sfârșitul acestei destul de lungi povestiri, concluzia este aceea din preview-ul postării, anume că nu-s o doamnă :D N-ai cu cine, dom'le :))

miercuri, 12 august 2015

După șase luni, adevăratul rămas-bun


Nu știu când a trecut jumătate de an. Dacă mă uit în urmă, n-aș putea să spun exact cum au fost aceste șase luni pentru mine. Uneori mai ușor, alteori sufocant de greu, uneori eram resemnată că așa a fost să fie, alteori furioasă că n-a fost altfel. Între toate acestea însă, a persistat sentimentul că rămăsese ceva neterminat. Că nu-mi luasem cu adevărat rămas-bun de la mama, că nu se închisese cercul, că rămăseseră multe nespuse. N-am știut ce să fac în privința asta, așa că am lăsat lucrurile în voia lor și am presupus că e unul dintre aspectele pe care numai scurgerea timpului le poate rezolva. 

Așa s-a și întâmplat, dar felul în care a decurs totul m-a luat prin surprindere, în sens pozitiv de data asta (dacă se poate spune așa, ținând cont de împrejurări). Am hotărât să merg la cimitir într-o după-amiază în care în mod normal ar fi urmat să fiu, alături de restul familiei, într-o vizită pe care nu mi-o doream cu niciun chip. Și asta deoarece urma să fie prezentă și o persoană care i-a făcut imens de mult rău mamei, ani în șir. Pentru nimic în lume nu-mi doream s-o revăd, aveam senzația că simplul fapt de-a vorbi cu acel om i-ar trimite mamei un junghi direct în suflet. ”Nu merg acolo, mă duc la mama”, le-am comunicat celorlalți și, de îndată ce am luat hotărârea asta, am simțit ceva realmente unic și extraordinar. 

Dacă ar fi să descriu, aș spune că m-a inundat un sentiment de pace profundă, de serenitate și de fericire pură. N-am mai experimentat niciodată așa ceva. Am simțit cu toată ființa că, de acolo de unde este, mama aprobă hotărârea mea de-a nu da cu ochii cu femeia care i-a făcut atât de mult rău și de-a merge singură la mormânt în după-amiaza respectivă. Sinceră să fiu, sunt și acum surprinsă de intensitatea acelui sentiment; dacă aș fi putut, l-aș fi colectat într-o sticluță, ca să-l am mereu. A fost aproape... divin. 

La cimitir i-am pus flori și am aprins lumânări, iar apoi m-am așezat pe marginea mormântului și i-am vorbit. Era liniște, eram doar eu privind crucea cu numele ei, și era și ea. Am stat acolo o oră încheiată. I-am spus multe lucruri pe care le aveam pe inimă, am lăsat amarul ultimelor șase luni să iasă din mine, am rugat, am jelit. Am pus pe telefon o melodie care-i plăcuse ei foarte mult odinioară (”Stay Another Day”, East 17) și-am ascultat-o împreună. A fost clipa mea cu ea, au fost sufletele noastre care și-au vorbit, al meu din lumea pământeană, al ei din veșnicie. Și abia atunci mi-am luat, cu adevărat, rămas-bun de la ea. 

Ce va fi de-acum încolo și cum mă voi simți, rămâne de văzut. Am toată încrederea că ea va fi mereu cu mine; de fapt, simt asta în fiecare zi. 

Mi-e dor, mi-e greu, mi-e amar; dar simt că ea și-a găsit liniștea. Și sunt recunoscătoare pentru asta și  pentru că mi-e îngăduit s-o am în continuare cu mine, de dincolo de mormânt. 

marți, 11 august 2015

Călătoria cu microbuzul, probă de masochism


O călătorie de șase ore pe șoselele României nu este o perspectivă prea trandafirie, oricum am lua-o. Când însă cele câteva sute de kilometri urmează să fie parcurși într-un microbuz ostenit, îmbâcsit, ruginit și ale cărui balamale se zbuciumă amarnic la fiecare neregularitate de pe carosabil (adică, la cum e starea drumurilor, aproape în permanență), perspectiva devine spinoasă și contondentă. 

De ce n-am luat un autocar mare, v-ați putea întreba. Pentru că nu circula niciunul; când sunt puțini călători, se preferă microbuzele pentru a se economisi carburant. Asta, dacă ai noroc; dacă n-ai, vei descoperi că se pot anula cursele pe motiv de lipsă de pasageri, iar asta afli abia când ai ajuns la autogară. 
De ce n-am venit cu trenul, n-aș ști să vă spun. Nici nu mi-a trecut prin cap, ca să fiu sinceră (deși cu siguranță ar fi fost o alternativă de preferat). Nu l-am luat în calcul, dar pe viitor nu cred că mai fac greșeala asta.
 
Afară, cald. Foarte cald. Nici nu mă așezasem bine pe locul meu și începusem deja să mă înăbuș. Unde mai pui că nimerisem unul din cele mai proaste locuri posibile: exact pe roată, deci practic urma să stau cu genunchii la gură tot drumul. Mbon, lasă că pornim curând și-o să dea drumul la aerul condiționat, mi-am zis.
Că eram de-un optimism deșănțat, aveam să aflu la puțin timp după ce ne-am așternut la drum. Șoferul nu era dispus să facă risipă de carburant dând drumul la aer condiționat; după un sfert de oră l-a oprit. Lui îi convenea că merge cu geamul deschis și se face curent, dar noi n-aveam parte de luxul ăsta. Microbuzul era plin și aerul s-a încins repede. Poziția în care stăteam a devenit foarte rapid un chin. Practic nu puteam să mă mișc deloc, nu-mi puteam nici măcar întinde puțin picioarele și aveam și vecin de scaun, deci eram ca prinsă într-o menghină sufocantă. Am încercat să dorm ca să mai scurtez chinul, dar n-am reușit decât să ațipesc vreo jumătate de oră. Cum să fi dormit în condiții de lipsă de aer și poziție absolut chinuitoare? Ce să-i faci, dacă nu-s fachir.
Deloc surprinzător, când am ajuns în fine la destinație am făcut o criză de fiere care m-a vlăguit și de fărâma de energie rămasă.

Mi se pare un abuz în toată puterea cuvântului, dar e unul liber consimțit. Nimeni nu s-a plâns, nimeni n-a reclamat lipsa unui minim confort. Probabil nici n-avea sens s-o fi făcut, nu s-ar fi schimbat nimic. La insistențele noastre, șoferul a mai pornit la un moment dat aerul condiționat, dar numai pentru vreo 20 de minute. A fost o gură de oxigen salutară, dar în niciun caz suficientă.

Ce-ar mai fi de zis? Poate doar faptul că, sosind duminică în Germania, am constatat că, din pricina unor lucrări de terasament, circulația trenurilor s-a schimbat. A trebuit să iau un autocar, cu care am călătorit 50 de kilometri, iar apoi am luat trenul. Autocar mare, de 47 locuri. Noi eram patru pasageri, că așa s-a nimerit. Patru. Am avut aer condiționat pe toată durata călătoriei. Mă abțin de la alte comentarii, că n-are rost. 

duminică, 9 august 2015

Gata concediul, ura!


Iată-mă-s înapoi, bine-mi pare. Au trecut ca vântul săptămânile astea, fapt pentru care-mi pare și mai bine. Am rezolvat tot ceea ce-mi propusesem, poate chiar ceva peste, chiar dacă asta n-a fost nici pe departe fără stres. Abia în ultimele zile m-am simțit ceva mai relaxată. Așa că nu regret deloc faptul că s-a isprăvit, ba dimpotrivă.

În zilele următoare sper să mă adun să vă povestesc despre:

- experiențele inițiatice ale drumurilor cu microbuzul prin patrie;
- două exemple despre cât de inteligentă NU sunt eu.
- cum mi-am luat, cu adevărat, rămas-bun de la mama. Un rămas-bun duios, profund, definitiv. Unul în urma căruia mi-am găsit liniștea, pentru că simt cu adevărat că și-a găsit-o și ea. Iar în același timp, o simt mai alături de mine ca niciodată și am convingerea că așa va fi pentru totdeauna.

Și dacă n-ar fi fost ziua de azi, aici m-aș fi oprit cu povestirile din concediu. Numai că azi, mai precis azi dimineață, am izbutit-o lată: am căzut în cadă, în timp ce făceam duș. Igiena nu e mereu sănătoasă, iată :D (glumeam, pliz). Fapt e că am lunecat și-am căzut în chip cât se poate de stupid, lovindu-mă cu virgulă capul de marginea căzii. Până la noi ordine n-am pățit nimic; nu mi-am pierdut cunoștința, n-am amețit nici atunci nici după, am călătorit fără probleme cu avionul, trenul și autobuzul până acasă, n-am senzații de greață, n-am tulburări nici de vedere, nici de alt fel. Ce am e o ureche ofensată (aia pe care-am izbit-o de cadă, care s-a umflat, colorat și care doare nițel) și ceva senzații de durere în spatele antemenționatei urechi. 

Aparent, nu s-a tulburat nimic pe-acolo, suspectez că minimul disconfort pe care-l am e normal date fiind condițiile. Cu toate astea, deși nu-s vreo ipohondră, mă duc mâine dimineață la medic. Știu că eventualele probleme survenite în urma unei lovituri la cap pot apărea la câteva săptămâni bune după incident... și parcă nu-mi vine să mă joc atunci când e vorba de treburi de-astea. 

Sincer vă spun, mă ia cu frisoane gândindu-mă că trebuie să-l sun pe Sfârfâlică în prima zi după concediu și să-l anunț că întârzii fiindcă mă duc la doctor. Shit, shit, shit!!!

Edit Later: am fost la medic, în concluzie e bine să fii tare de cap câteodată :D N-am nimic serios, m-a întrebat de simptome, m-a testat cu lampa în ochi, mișcări ale pupilelor în toate sensurile, atins vârful nasului cu degetele ambelor mâini, se pare c-am scăpat doar cu o ușoară contuzie. Pentru care am primit niște pastile și... scutire medicală până miercuri inclusiv :)) Am să dospesc în vârful patului, mai ales că am o carte faină de citit și un DVD nou cu Zubin, muahaha :D Ca să fie totul și mai fain, atât Musiu Șarl, cât și Sfârfâlică sunt în concediu, iar tipul care-i înlocuiește va trebui să se descurce fără augusta-mi persoană încă trei zile :))