Dacă ar fi să rezum într-un cuvânt ceea ce simt zilele astea, nu există un termen mai potrivit decât ”recunoștință”. Suntem împreună, suntem bine, mult mai liniștiți ca-n alți ani și mult mai încrezători. Azi dimineață, în timp ce ne învârteam prin bucătărie în jurul micului dejun, ne-am adus aminte de Revelionul 2008 - când toate erau atât de încețoșate și de nesigure și stabilitatea noastră în Germania părea o Fata Morgana, o himeră la care nu știam dacă vom ajunge vreodată.
Este motivul pentru care suntem atât de recunoscători pentru tot ceea ce am primit și am împlinit între timp. E adevărat că nu suntem încă în punctul în care ne dorim să fim și pentru care muncim ca posedații de ani de zile; dar avem speranța că vom ajunge acolo. În curând.
Acum 4 ani pe vremea asta, eram la Viena și peste câteva ore, aveam să-mi împlinesc cel mai mare vis al meu de până atunci - Concertul de Anul Nou de la Viena. Mă-ntorc mereu cu gândul la acea seară, în mod special în pragul unui nou an. Nu doar fiindcă am trăit unele dintre cele mai memorabile clipe ale vieții mele. Ci și pentru că este o amintire permanentă a faptului că, uneori, visele se împlinesc, chiar dacă asta pare imposibil.
2019, te vom aștepta în centrul Hamburgului. Te rog să fii blând cu noi și cu visele noastre....
... ceea ce vă doresc și vouă, oamenii mei. Să aveți un an nou bun, generos și să vă împliniți visele - inclusiv, sau mai ales, pe cele care par de neatins 🙂
Credeți. Cereți. Veți primi.
Petrecere frumoasă, dragilor, oriunde v-ați afla. Ne recitim în 2019 🙂
Dragul, generosul meu 2018... nici nu știu cum să încep. Cu o reverență, poate... fiindcă nici nu-mi pot găsi cuvintele să-ți mulțumesc pentru ceea ce mi-ai dăruit.
Per ansamblu, am sentimentul că anul acesta a trecut foarte repede - fie am avut mai tot timpul câte-un plan sau proiect, fie am fost în așteptarea a ceva, fie am cules niște roade (și inclusiv treaba asta m-a solicitat destul, pot să spun).
În ordine aleatorie, așadar...
- la serviciu am primit o avansare importantă, care-a venit împreună cu o - destul de drăguță - mărire de salariu. Din același capitol, am fost timp de trei săptămâni într-o delegație în apropiere de Dortmund, unde firma a înființat un nou sediu și, alături de alți colegi, am școlarizat oamenii. A fost o experiență deosebit de interesantă, din care am avut și eu de învățat. Tot din categoria ”muncă”, dar într-o notă personală, aș menționa și faptul că l-am revăzut pe Musiu Șarl, la o bere și un burger.
Altminteri, am muncit enorm anul ăsta, parcă mai mult ca-n alți ani. Din fericire, cu folos.
- mi-am împlinit un vis vechi, acela de a vedea Roma, care-a fost exact așa cum mi-o imaginasem.
- având în vedere că am fost în Mallorca, se poate spune că am ”bifat” o nouă țară. Dar Spania mai are încă multe, foarte multe să ne dezvăluie. Abia dacă a început, de fapt.
- am ajuns din nou în Elveția și, pentru cea de-a patra oară, la Davos. A fost aceeași magie ca prima dată. Cu adevărat, ”Muntele Vrăjit”.
- și dacă pun și Vatican ca stat independent la socoteală, pot spune că anul acesta am călătorit în patru țări 🙂
- mi-am revăzut o parte dintre colegii de liceu și pe diriginte, chiar în ziua când se împlineau 20 de ani de când susținusem prima probă a examenului de Bacalaureat. E o amintire cu atât mai prețioasă cu cât, la final de noiembrie, dirigintele a plecat în altă lume.
- am citit cărți interesante și am ascultat multă muzică bună. E adevărat că, în ultimii cinci ani, acesta a fost cel dintâi an în care nu l-am revăzut pe Zubin; dar asta s-a întâmplat din motive întemeiate și, acum că și-a reluat activitatea, sper să-l regăsesc în curând la pupitrul Filarmonicii din Berlin.
- pe blog am scris un piiiic mai mult decât anul trecut; sunt optimistă și încrezătoare că anul viitor voi avea povești și mai multe și mai viu colorate decât anul acesta. În tot cazul, am ”lucrat” mai mult cu mine, în sensul că am încercat să-mi impun o disciplină a scrisului - fie ea și una destul de flexibilă, între noi fie vorba....
- cred - sau îmi place să cred - că am ajuns la un nivel de împăcare cu mine însămi și de acceptare a tot ceea ce mi s-a întâmplat. Și nu mă refer la nefăcutul de copii, aia e poveste veche și arhivată... ci la unele chestiuni mai grave (de fapt, cele care m-au dus la psiholog în urmă cu niște ani de zile).
- apropo de punctul de mai sus - acesta a fost primul Crăciun când am ascultat colinde încă de la începutul lunii decembrie. Eu, care-n atâția ani anteriori nu mai pridideam să mă ascund, să nu văd, să nu aud că se apropie Crăciunul... De data asta mi-am dorit să le ascult și m-am bucurat de ele. Să fie oare un semn că mă vindec? Adevăru-i că ar fi și timpul. Peste câteva zile o să pot spune că anul viitor împlinesc 40 de ani. Săriți 🙈
- cu scuzele de rigoare pentru superficialitatea-mi, nu pot să nu menționez că mi-am luat poșeta. THE Poșetă, aia despre care ziceam nu demult că mi-o doresc de mai bine de-un an și pe care nu credeam că o să mi-o îngădui vreodată, în mare parte fiindcă mă autopedepseam. Ei bine, am decis că o merit și mi-am dăruit-o - și-mi place atât de mult, încât mai c-aș dormi cu ea în pat 😃
Și-acum, pregătindu-ne să te întâmpinăm, 2019... știi foarte bine ce ne dorim de atâta vreme. Te rog, desăvârșește ceea ce a început atât de frumos (în) 2018 🙂 Și te mai rog, fii bun cu noi...
Mă gândisem la un text mai elaborat, dar de fapt ceea ce vreau să vă spun astăzi, în Ajun de Crăciun, nu are nevoie de multe cuvinte.
Crăciunul meu e minunat pentru că ne aflăm într-unul dintre cele mai mari și mai frumoase orașe ale Germaniei.
Pentru că am fost la Piața de Crăciun și am păcătuit fără pic de mustrare de cuget (un aluat fraged umplut cu brânză și ciuperci, o chiflă cu șuncă extrem de fragedă și o clătită cu marțipan, Amaretto și migdale, toate acompaniate de un vin fiert foarte aromat, care mi s-a urcat urgent la cap).
Pentru că ne-am plimbat pe malul Elbei și pe străzile luminate din centru.
Pentru că astăzi am cântat ”Silent Night” în limba germană și a fost la fel de emoționant pentru mine ca și varianta consacrată - în engleză.
(Apropo, știați că anul acesta ”Silent Night” împlinește 200 de ani?).
Pentru că mi-am ascultat omul interpretând la pian această splendidă Nocturnă de Chopin:
Și cel mai important lucru, pentru că suntem împreună. Noi doi și brăduțul nostru. Și cadourile pe care le desfacem mâine dimineață.
Ah, și să nu omit șosetele mele cu Moș Crăciun :))
De fapt, toate cele de mai sus se pot rezuma într-o singură propoziție: ”pentru că inima mea e acolo unde trebuie să fie”. Lângă a lui.
Este ceea ce vă doresc și vouă, oamenii mei 🙂 Să vă fie inima unde trebuie și alături de cine vă e drag.
În ton cu zecile de mail-uri pe care le primesc în ultima vreme - ”Frau N., ne puteți da un update referitor la cutare și cutare?”, zic să vă updatez și eu... măcar așa, în linii generale. Frumos, elegant, cât de cât, ca să citez un clasic în viață.
Despre ce s-a petrecut în ultimele aproape două luni pe frontul de la munci, nu prea am dispoziție să elaborez. Pot spune doar că n-aveam nici cea mai vagă idee în ce mă bag atunci când am acceptat să coordonez singură departamentul, în cea mai aglomerată perioadă a anului. Nici cea mai vagă idee. A fost atât de greu, încât sunt aproape în depresie din cauza oboselii.
Dar - vorba lui Poirot - în definitiv e posibil să supraviețuiesc, totuși. Încet-încet se vede lumina, vorba ceea. Și n-am spânzurat pe nimeni de buricele degetelor, deși tentații au existat (destul de puternice, chiar). Deocamdată nu mă pot bucura pe deplin, însă cum ziceam, am speranțe c-o să închei anul fără să dau bună ziua pițigoilor.
Sâmbătă plec la jupânul. Dacă lucrurile decurg așa cum sper, o să povestesc niște chestii drăguțe de pe-acolo.
În altă ordine de idei, vă informez că sunt nemilos cenzurată. Azi, în timp ce trimiteam niște mail-uri de rutină, mă pomenesc fredonând ”Jingle Bells”.
- Aoleu, te rog, nu, zice un coleg din imediata proximitate spațială.
- Da' de ce nu?
- Plâng toți copiii și toți câinii când începi tu să cânți, îmi deslușește el.
Un altul îl completează plin de solicitudine:
- Și se dărâmă clădirile.
Mbine, apăi dacă-i pe-așa... am inaugurat pe dată o metodă revoluționară de menținere a ordinii și disciplinei la standurile de ambalare.
- Dacă nu terminați cu sporovăitul, m-apuc de cântat.
Dacă aventura de la centrul de trageri a fost o experiență tipic americană, am avut ocazia de-a ”gusta” un pic și din aerul autentic al Hollywood-ului. Și asta nu doar o dată, ci de trei ori, la trei spectacole desfășurate la Hollywood Bowl - un amfiteatru situat pe Hollywood Hills, devenit celebru pentru evenimentele organizate aici (cu toate că, fiind în aer liber, nu beneficiază de-o acustică tocmai extraordinară. Dar asta n-am băgat de seamă decât la unul dintre spectacole și nici atunci nu m-a deranjat prea mult).
Locația are un aer șic-boem și ceea ce mi-a plăcut este că poți bea sau chiar mânca în timpul reprezentațiilor. Da, inclusiv alcool - bere sau vin, pe care le găsești de cumpărat la standurile din incintă. Nu, n-am văzut pe nimeni care să abuzeze de asta.
”Mamma Mia”
Probabil unul dintre cele mai cunoscute musical-uri care se vor fi scris vreodată, devenit un clasic al genului. Personal, nu pot spune că mă dau în vânt după musical-uri (deși ”Sunetul Muzicii” îmi place foarte mult), dar ”Mamma Mia” beneficiază de discografia absolut genială a formației ABBA, al cărei fan sunt. A fost un spectacol pe care l-aș descrie ca... nostalgic, mi se pare cel mai adecvat termen. Prestația actorilor a fost extraordinară - îmi pot imagina că nu e deloc ușor să ”duci” live un musical.
De aici nu am video, dar am găsit pe Youtube un filmuleț de la repetițiile spectacolului la care am mers și noi.
Iată, cam așa a fost 🙂
Partea proastă e că nu am foarte multe amintiri despre acest spectacol. În dimineața respectivă veniserăm de la New York și eram frântă de oboseală, diferența suplimentară de fus orar (trei ore față de New York, nouă față de Germania) îmi dădea, la propriu, sâcâitoare dureri de cap. Biletele fuseseră cumpărate mai demult și de aceea nu am putut amâna, deși ”Mamma Mia” ar fi meritat cu siguranță mai mult din partea mea.
Îmi aduc aminte însă de vocile actorilor, care cântau curat și din tot sufletul. Și de modul absolut genial în care
piesele se potriveau contextului și despre cât de bine erau integrate
în, sau printre replici.
Și-mi mai aduc aminte de bucuria pe care numai muzica bună ți-o poate da.
Lionel Richie & Mariah Carey
Simplul fapt de-a le scrie numele îmi dă și acum fiori. Un concert live îmbogățește sufletul, am mai scris despre asta. Iar eu i-am ascultat pe acești doi artiști în spațiu și timp real. Ba chiar mai mult: am cântat împreună cu ei.
Da, am avut emoții. Ca s-o zic pe-aia dreaptă, am fost în pragul lacrimilor (inclusiv în poza de mai jos, făcută înainte de-a intra în amfiteatru, aveam un nod în gât). De fapt și-acum, retrăind totul pe măsură ce scriu și revăzând imaginile filmate de jupân, simt că-mi vine să adăp șoarecii.
Și cum ar fi putut fi altfel? Adolescența mea a fost și cu ei. Am dansat cu primul meu prieten pe melodiile lui Mariah. Versul ”Hello, is it me you're looking for?” mă ducea cu gândul la câte-un fost care uitase numărul meu de telefon. Acum, nu-mi venea să cred că vor fi la câțiva metri de mine și-i voi asculta.
Mariah Carey a deschis concertul și am trăit un moment de... grație. Abia așteptam s-o văd și, mai ales, s-o aud live. Vocea, acea voce pe care aș recunoaște-o la orice oră....
De auzit, am savurat-o. De văzut însă, n-am văzut-o. Cele două ecrane gigantice instalate de-o parte și de alta a scenei au rămas stinse pe tot parcursul recitalului ei. O defecțiune, a spus unul dintre plasatori. Mmm, nu știu ce să zic. În mod absolut, nu-i așa, curios, defecțiunea s-a remediat înainte de recitalul lui Lionel Richie. Și la niciunul din celelalte două spectacole pe care le-am văzut la Hollywood Bowl n-au fost probleme cu ecranele.
”Probabil nu vrea să se vadă cât s-a îngrășat”, am comentat, amintindu-mi de un articolaș zărit într-un tabloid.
Dar parcă mai conta asta? Când a început să cânte, anii au zburat într-o clipă și aveam din nou 13 ani. A interpretat câte-o piesă de pe fiecare dintre albumele ei și-a ales numai hit-uri. ”My All”, ”Touch My Body”, ”Hero”, ”Vision of Love”, ”Butterfly” sunt doar câteva exemple, din ce-mi mai aduc acum aminte.
La ”Hero” mi-au dat lacrimile. A fost cântecul unei trecătoare iubiri din adolescență.
”My All” 🙂
O cunoștință, căreia i-am povestit de problema defecțiunii (să zicem) ecranelor, a opinat cu acreală de atotcunoscător că ”sigur făcea playback și de-aia n-a vrut să fie văzută de aproape”. Geez, îi iubesc pe ”cunoscătorii” ăștia ca pe proverbialul pui de curcă chior. Serios, nu-i nevoie să ai ureche muzicală sau să fii ”connaisseur” pentru a-ți da seama că interpretarea e live.
După o pauză de vreo 20 de minute, a venit Lionel Richie. Și-a cântat minunat și ne-a invitat să cântăm alături de el. Cam așa:
L-ați auzit? ”Help me now”. And we did 🙂🙂🙂
Am cântat împreună cu el și refrenul hit-ului ”Say you, say me”, dar de la cântecul ăsta nu am video. Pentru că pe parcursul interpretării ne-am ținut de mână 🙂
Mi se face ”pielea de găină” amintindu-mi. A fost o atmosferă extraordinară. Lionel Richie este un adevărat showman, dincolo de faptul că e un artist atât de înzestrat și de prolific. Și are talentul de a-și seduce publicul, în cel mai frumos sens al cuvântului.
Am realizat că nu prea suntem cunoscători ai discografiei lui - în afară de cele două piese menționate, am mai recunoscut cel mult vreo trei cântece. Printre ele, și ”We are the world” - melodia lui Michael Jackson. Dar ne-au plăcut mult și piesele pe care le ascultam pentru prima dată.
Felix Mendelssohn-Bartholdy
S-ar putea spune că nu prea are ce căuta în înșiruirea asta, nu? Și totuși, la Hollywood Bowl se susțin numeroase concerte simfonice. Mi-ar fi plăcut să-l ”prind” pe Gustavo Dudamel, dar n-a fost să fie. Chiar și așa, m-am bucurat să audiez pentru prima dată orchestra Los Angeles Philharmonic (al cărei principal dirijor a fost și Zubin - timp de 16 ani).
Un aspect, hai să-i zicem oarecum inedit, a fost că la pupitru s-a aflat o dirijoare, pentru care acest concert a reprezentat debutul la Hollywood Bowl. Karina Canellakis. Nu mai auzisem de ea până atunci, dar mi-a plăcut cum a ”sunat” orchestra sub bagheta ei.
Bine, mie-mi place oricum foarte mult Mendelssohn, pe care-l consider foarte ”ascultabil” (adică nu are muzică de-aia grea, gen Mahler sau Bruckner) și melodios. Abia la acest concert s-a resimțit oarecum acustica inadecvată, însă nu într-atât încât să ia din plăcerea audierii.
În repertoriu (excelent ales, în umila-mi opinie) s-au regăsit uvertura ”Visul unei nopți de vară” (foarte potrivită alegerea pentru ultima noastră seară la Hollywood Bowl 🙂), Concertul pentru vioară în Mi Minor și Simfonia a IV-a. Mi-am permis să beau un pahar de vin, care-a mers cu muzica lui Mendelssohn ca vrăjit.
De asemenea, foarte inspirată a fost alegerea dirijoarei pentru bis. După ce ultimele acorduri ale Simfoniei s-au stins, a ieșit doar o dată pentru aplauze și apoi a făcut semn orchestrei. Bine ales momentul, pentru că o parte dintre spectatori se grăbeau deja spre ieșire (fapt de înțeles, având în vedere că era o adevărată provocare să-ți scoți mașina din parcare). S-au oprit însă cu toții încă de la primele note și-au rămas să asculte până la final 🙂
Îl recunoașteți, desigur... 🙂
Articolul acesta a fost cel din urmă despre Los Angeles - și-a fost neașteptat de emoționant să-l scriu. În următorul episod al serialului vom vorbi despre luminile Las Vegas-ului... și despre cele 41 de grade Celsius, printre altele. Ah, și despre cum NU am devenit milionară, deși parol că am făcut demersuri în acest sens 😃
Uff, tare aiurea mă simt când trece o săptămână fără să fi scris, e ca și cum lipsește ceva din mine (ceea ce e un lucru bun, dacă stau să mă gândesc - un semn că scrisul încă mai e acolo, undeva. Dar asta nu înseamnă că mă simt mai bine).
Anyway - după cum vă imaginați, probabil, continuă perioada în care trăiesc doar ca să muncesc. Nouă-zece ore pe zi, încordare, o mie de cerințe, client absurd, bibilici ușor bătute-n cap, magneziu, visat noaptea probleme de serviciu (inclusiv pe Al Pacino, care se rățoia la mine în legătură cu niște rapoarte 🙄 Funny și nu prea). Când am răzbit sâmbătă în oraș, dând o raită prin magazine și ajungând și la Piața de Crăciun, mă simțeam ca scăpată din pușcărie.
Un exemplu recent, de ieri. Cald, proaspăt, abia scos din cuptor, vorba ceea.
Mă sună un coleg de la alt departament.
- Bună, voiam doar să-ți spun că tocmai am rezolvat cutare chestie, bla-bla.
- Foarte frumos, răspund eu contrariată, dar de ce-mi zici asta?
Pauză de stupefacție.
- Nu pot să cred, chiar nu mai știi?!!! Cât pe ce să mă strângi de gât vineri că iar uitasem să mă ocup.
E rândul meu să fiu stupefiată.
- Așa am făcut? No, vezi. Dacă te strângeam de-adevăratelea, sigur mi-aș fi adus aminte.
(Disclaimer: toată lumea e mulțumesc-bine, nu s-au înregistrat reclamații).
Când nu muncesc și nu dorm, mă îndeletnicesc intens cu serialul ”Elementary”, pe care l-am descoperit cu totul întâmplător. Căutam, de fapt, un film în care acțiunea să se petreacă la New York, oraș care mi-a rămas pentru totdeauna în suflet. Hei, dar ce avem aici? Sherlock Holmes modern, accent britanic veritabil și... New York? O combinație care sună deosebit de interesant, mi-am zis, ia să văd.
Și... văd. Cu mare plăcere văd. Scenariul este excelent, personajele - bine conturate, umorul nu lipsește și intrigile polițiste mi se pare foarte elaborate. Sunt la jumătatea celui de-al treilea sezon și nici că mă satur. Duminică am văzut vreo 5 episoade și bine-a fost, sănătate și zile senine cui a inventat Netflix.
Știți ce e încă și mai fain decât un serial bun despre NYPD? Să-l vezi în timp ce bei cafea din cana asta, pe care o regăsești și-n film:
Acuma, oi fi eu snoabă, dar e doar o coincidență, parol 😃 Una frumoasă, cred că suntem de acord. Cana mi-a adus-o jupânul din prima lui vizită la New York, în urmă cu 9 ani - călătorie în interes de serviciu, când eu nu l-am putut însoți.
Poftiți. Mostră de umor.
”Have you engaged in horizontal refreshment with this man?”.
Una și cu una fac două. Ori e metaforic Sherlock, ori nu mai e 😃
În altă ordine de idei (de fapt, vorba vine - care ordine?), am, din nou, ceva frumos de așteptat. La Filarmonica din Berlin, pe 2 martie. Maestro, sper ca de data asta să fii acolo... 🙂
V s-a întâmplat vreodată să auziți un cântec din vremuri demult trecute, care să vă arunce în talazul amintirilor, valuri cărora nu vreți și nu vă puteți opune?
Pentru mine, acest cântec a avut efectul mai sus menționat.
Îl aveam pe-o bandă de magnetofon și era unul din cântecele preferate ale părinților mei. De demult, de când erau ei tineri, frumoși, unul pentru altul... înainte de-a afla că nu se mai iubesc, înainte de-a se urî, înainte de-a ne face viețile - pe-ale lor și pe-a mea deopotrivă - un calvar.
Nu înțeleg cuvintele, dar nici nu e nevoie. Închid ochii și-i văd pe ei dansând.
Astă seară mă gândesc la părinții mei din urmă cu mai bine de 30 de ani.
Unul a murit.
Celălalt nu mai e demult omul de altădată. Vorbim cam o dată pe săptămână, adică ori de câte ori îl caut eu. Oare ce-ar face dacă nu l-aș mai căuta...?
N-am curaj să-ncerc să aflu.
În Ajun de Moș Nicolae, mă simt ca un copil pierdut.
În Ajun de Moș Nicolae, îmi vreau înapoi părinții de odinioară.
Încercați să vă imaginați cum mă rățoiesc eu la careva, în timp ce port cercei cu Rudolf.
Dificil demers, vă spun.
(Nu am energie să scriu mai mult. Sunt într-un hal de oboseală cum de ani de zile n-am mai fost. Și mai am niște săptămâni bune în ritmul ăsta. Habar n-am cum o să fac față. E pur și simplu prea mult. Pentru prima dată, mă-ntreb dacă o scot la capăt).
Postări
