Împreună, am ajuns la postarea cu numărul 1.500 ❤️

S-au scurs un pic peste 5 ani de la precedenta postare jubiliară și la fel ca atunci, mă încearcă emoțiile. O medie de aproximativ 100 de postări pe an nu e foarte mult (și nu sunt mândră de mine că postarea aceasta nu a fost scrisă mai devreme); pe de altă parte, nu despre cantitatea de postări este vorba acum.

Ci despre voi 🙂. Despre voi, cei care ați ajuns aici, ați citit și mulți dintre voi mi-ați rămas în preajmă. Pe unii am avut bucuria de-a vă fi cunoscut și dincolo de spațiul acestui blog. Nu vă puteți imagina ce sentiment extraordinar este să vă știu de cealaltă parte a ecranului, să știu că v-a plăcut ceea ce ați citit, să știu că v-a amuzat sau impresionat, să vă simt aproape când mi-am descărcat sufletul pe aici, să-mi împărtășiți din experiența voastră, să primesc sfaturi de la voi.

De-a lungul timpului am primit și primesc atât de mult de la voi, în ciuda faptului că-n ultimii ani am scris considerabil mai puțin; cu atât mai recunoscătoare vă sunt că mi-ați rămas.

Am ales să ilustrez articolul cu aceeași imagine de la postarea cu numărul 1.000, pentru că mi se pare la fel de reprezentativă, sau poate chiar încă și mai reprezentativă decât atunci.

În același timp, sunt conștientă că pe unii dintre voi i-am pierdut. În unele situații nu știu din ce cauză, în altele știu inclusiv în urma căror articole s-a întâmplat asta. După știința mea nu am, în general, opinii controversate; dar câteodată s-a întâmplat să nu fim în consens. Îmi pare rău pentru fiecare cititor care s-a simțit dezamăgit, rănit sau deranjat de ce-am scris eu, sau pur și simplu s-a săturat de mine. Și-mi cer scuze din tot sufletul și cu toată onestitatea, dacă am jignit pe cineva. Tot ce pot spune este că regret și nu a fost cu intenție.

Nu știu dacă vom ajunge la postarea cu numărul 2.000; eu sper din tot sufletul că da 🙂. Și mai sper ca atunci când se va întâmpla asta, să ne bucurăm împreună ❤️.

Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți. Cuvintele sunt sărace pentru a exprima ce înseamnă pentru mine acest mic spațiu unde pot scrie, cât de mult bine mi-ați făcut și-mi faceți și cât de recunoscătoare vă sunt pentru bucățica din sufletul vostru pe care alegeți să o împărțiți cu mine citindu-mă și / sau scriindu-mi 🤗🤗🤗.

Despre femei la sala de fitness

Se împlinesc în curând opt luni de când facem sport relativ constant (mergem la sală pe cât de regulat putem, de trei ori pe săptămână până să dea frigul, de două ori de când s-a răcit vremea. E mai greu cu mobilizarea când vii rebegit de pe drumuri, deh). În fine, nu despre experiența asta vreau să vă povestesc - poate altădată - ci despre un tipar de comportament pe care l-am remarcat la foarte multe surate...

Să începem, de exemplu, cu vestiarul. Trecem peste un oarecare șoc pe care l-am avut inițial când am constatat ce lejer și lipsite de orice inhibiții se preumblă domnișoarele și doamnele ”la nudul gol” vorba ceea, prin vestiar. Adică preferă să țină prosopul în mână și nu să se înfășoare în el, ca să mă-nțelegeți. Pe undeva admir încrederea în sine, pe de alta nu înțeleg de ce-ai defila goală pușcă în fața unor străine când ți-ar fi foarte ușor să n-o faci... Da-n sfârșit, fiecare le știe pe-ale ei. Îmi văd de treabă, nu mă holbez la nimeni și pace bună.
Ce mă agasează însă e faptul că foarte multe dintre ele nu au niciun pic de considerație pentru restul lumii. Sunt doar câteva bănci disponibile și le umplu imediat întinzând pe ele prosoape, rucsacuri, hainele de schimb, șampoane, geluri de duș, loțiuni de corp și alte efecte personale. Ăstimp tu te înghesui pe-un colț de bancă, atentă să nu atingi lucrurile doamnelor care s-au lansat în discuții (de multe ori dezbrăcate aproape complet) și nici lucrurile nu și le adună la un loc...
Duminică m-am enervat rău. Făceam exact ca-n exemplul de mai sus - mă-nghesuisem într-un colț, ca să nu dau peste mimoza care se lățise pe toată banca și periodic scotea lucruri din dulăpior, trântindu-le tot pe bancă, unde oricum erau destule - când m-am pomenit că-mi trage una peste cap. Își punea hanoracul și dădea din mâini ca o caracatiță care-a băut terebentină.
- Vai, mă scuzați, mă îmbrac.
”Da, văd că te îmbraci. De fapt nu doar văd, tocmai am simțit pe propriul cap. Și mai văd și că ți-ai cumpărat bancă” 😠😠😠.
L-am întrebat pe om dacă și la băieți e la fel. Se fâțâie de colo-colo cu dânsa-n vânt? Nu, zice, își pun un prosop în jurul taliei. Ocupă toată banca și se-ntind la sporovăială? Neah, toată lumea se mișcă repede, fiecare are două-trei chestii, țac-pac. Voilà! Ce-o fi așa dificil?

În sala de sport propriu-zisă situația este diferită, dar numai în unele privințe. Pasămite există trei tipuri de aparate: 12 aparate electronice unde te autentifici cu brățara personală, care compun circuitul de training EGYM;  faci câte un minut la fiecare și treci la următorul, deci o repriză de 12 minute pe care o reiei după o scurtă pauză. Cei mai mulți fac câte două reprize, inclusiv noi, deși se pot face oricâte; dar dacă le faci cum trebuie și vrei să mai ai energie și pentru cardio după, te rezumi la două sesiuni. Principiul este ca fiecare persoană să elibereze aparatul după ce-și face exercițiul de un minut, așadar să parcurgă succesiv toate cele 12 aparate, pentru a nu face pe nimeni să aștepte.
Alte șase aparate sunt din aceeași categorie (tot electronice și cu autentificare), dar nu fac parte din ciclul de 12; aici poți face în principiu câte reprize dorești. E doar o regulă nescrisă care spune că după două repetări eliberezi aparatul pentru a-i da ocazia și altcuiva să-l folosească.
Și mai există și aparatele mecanice, unde nu ne-am aventurat încă.

La cele 12 aparate aflate în ciclu funcționează destul de bine. Se mai întâmplă uneori să fie careva din categoria ”nu-mi pasă, eu fac cât am chef”, dar foarte rar. Când a fost cazul, ne-am mutat la aparatul similar de pe un alt șir, liber în momentul respectiv (sunt mai multe șiruri a câte 12 aparate). 
La celelalte șase însă, e bai. Cam de fiecare dată se găsește cineva care să facă 3-4 repetări, iar între ele își verifică telefonul, chat-uiește, fără să-i pese că mai sunt oameni care ar dori să se antreneze pe aparatul respectiv.
Eh, în 8 cazuri din 10 acel cineva este o femeie. Și nu vă spun cât mă poate enerva chestia asta. Ca să nu mai zic de variațiunea în care dai să te duci la un alt aparat (liber) și duduia care tocmai a isprăvit de butonat pe telefon în timp ce ține un aparat ocupat susură din buzițe ”ah, vă rog să nu începeți acolo, că eu mai fac aici un ciclu și apoi trec la aparatul acela, mereu le fac unul după altul!” 🤨.
Rar de tot se întâmplă să fie un bărbat care face de-astea. De cele mai multe ori sunt femei, și nu tocmai tinere, ci la un 40+, adică de la care te-ai aștepta la un pic mai multă considerație (sau respect, sau înțelepciune, sau nici nu știu cum să-i zic).
Dacă sunt două tipe care se cunosc, te-ai tuns. Vor sporovăi în loc să lucreze, ocupând inutil aparatele. În cazul în care le vede vreunul dintre antrenorii permanent prezenți în sală, vor fi rugate să-și revizuiască atitudinea; dar nici ei nu sunt mereu pe fază și noi nu suntem genul care să mergem să pârâm. Facem apel la bunul simț, dar uneori la fel de eficient am putea vorbi cu pereții.

Dincolo de toate astea însă, noi îi dăm înainte. Ca să fiu sinceră omul meu e mult mai motivat decât mine și din fericire mă țin după el, că altminteri... 🙄.

Cărți și seriale de dată recentă

Chiar dacă weekend-ul e ca și dus acum când scriu (nu că v-aș spune o noutate, dar na, să-ncepem în stil bacovian 😁), m-am gândit că aș putea face o mică retrospectivă a ceea ce am citit în ultima vreme, precum și a serialelor începute, terminate sau lăsate-n aer (c-a fost și unul de ăsta). 

Cărțile din ultima vreme

”Orașul Borcanelor”, de Arnaldur Indridason - un nordic noir început cu mari așteptări (mai ales după ce-am aflat că fusese distins cu premiul Nordic Crime Novel Award). Și chiar dacă subiectul este unul foarte promițător, orașul fiind de fapt un laborator misterios unde se păstrează organe prelevate pentru cercetare genetică, părerea mea este că autorul nu a ”împins” lucrurile suficient de departe. Tema este deosebit de generoasă și ar fi putut fi exploatată mult mai bine. Nici inspectorul Erlendur nu mi s-a părut un personaj din cale-afară de convingător.

”Labirintul Diavolului”, de John Saul. Am o veche slăbiciune pentru acest autor, deși se-nscrie cu succes la categoria ”chewing gum for the brain”. Cartea asta nu face excepție, dar mi-a plăcut, în ciuda subiectului terifiant (posesiunea demonică). Nu e însă genul de poveste care să te pună pe gânduri și nici vreo morală nu are (unii preoți nu sunt ce par a fi și Papa are interese nu doar spirituale, ci și unele cât se poate de materiale, quel surpriz 🙄), iar pentru cineva care-a văzut filmul ”Exorcizarea lui Emily Rose”, inspirat din realitate și unde se abordează cazul lui Anneliese Michel - singurul caz de posesiune demonică recunoscut de Vatican - romanul lui John Saul e pistol cu apă.
(Off topic: nu știu dacă v-am mai zis - după ce-am văzut filmul ăsta, cu mulți ani în urmă, eu și jupânul ne-am pus la capul patului absolut toate icoanele și cruciulițele pe care le-aveam prin casă. Nu am cuvinte să vă descriu cum e realizat și ce groază te cuprinde urmărindu-l. Mai ales dacă te uiți seara, ca noi 😬).
Revenind - am citit absolut toate cărțile lui Saul pe care le-am găsit și știu că voi citi tot ce va mai scrie. Am și eu ne-profunzimile mele, ca să zic așa 😃.

”Piatră, Hârtie, Foarfecă”, de Alice Feeney a fost o revelație. Nici nu mai știu ce-mi venise de m-am apucat de ea, dar cu greu o lăsam din mână. Titlul face referire la o metodă de tragere la sorți în care se fac anumite gesturi cu mâna, pentru a determina cine a câștigat. Doi soți, a căror căsnicie traversează o criză profundă, petrec un weekend în Scoția, în încercarea de a-și salva mariajul.
Numai că unul dintre ei minte și absolut nimic nu e ceea ce pare. Din perspectiva cititorului, cu toate că te crezi pregătit pentru marele twist din final, nu ești. Absolut deloc nu ești, chiar dacă autoarea a presărat pe drum câteva indicii.

”O Mână de Oase”, de Stephen King. Marele, unicul, inegalabilul și irepetabilul Stephen King. Nu am terminat-o încă, dar este acel gen de carte care te face să regreți că trebuie să te duci la culcare. Am parcurs aproximativ un sfert din ea până acum și dincolo de intriga în sine, cu elementele ei terifiante inclusiv, este în primul rând o poveste despre oameni. Despre un văduv care descoperă că poate nu și-a cunoscut soția atât de bine precum credea și, încercând să soluționeze o criză personală majoră, se confruntă cu niște fenomene paranormale. Despre un bogătaș mizantrop, care vrea să obțină custodia nepoatei. Despre o tânără care încearcă să-și protejeze copilul. Și despre niște magneți de frigider care se aranjează singuri, transmițând diferite mesaje (🤨).
Ceva-mi spune că despre cartea asta vom mai povesti.

Seriale începute, isprăvite și / sau abandonate

Am reluat ”Emily in Paris” și am terminat cele trei sezoane disponibile la ora actuală. Continuă să-mi placă povestea tinerei specialiste în Marketing ajunse din Chicago în Orașul Luminilor, deși găsesc oarecum tras de păr faptul că se scot permanent în evidență cele mai enervante clișee despre francezi. Însă ca serial de weekend (girl stuff, fiindcă nu-mi pot închipui un bărbat uitându-se la așa ceva), e simpatic și foarte potrivit. Mi se pare normal, ca non-vorbitor de franceză, să confunzi Champignons cu Champagne. Tot cu ”champ” începe și unul și altul,  silvuple 🤣🤣🤣.

”Peaky Blinders” nu ne-a prins, în ciuda recenziilor elogioase și ale recomandărilor. Am urmărit primul episod și n-am simțit absolut deloc dorința de a-l începe pe următorul. Probabilitatea să-l reluăm vreodată mi se pare destul de redusă. Știu că e foarte aclamat, dar na, de gustibus.

Cel de-al cincilea sezon din ”Fargo” ne-a lăsat cam meh. De-nceput începuse bine, dar în final n-a livrat ceea ce promisese. Comparativ cu primele trei (că de-al patrulea nu ne mai amintim prea bine) a fost slab și-a avut multe gafe, considerăm noi. Părere pe care publicul din străinătate nu pare să o împărtășească, sezonul fiind notat cu 8.9 pe IMDB (și acolo notele chiar sunt date pe bune, adică poți să te încrezi în ceea ce reflectă). L-am urmărit integral, dar nu ne-a captivat nici pe departe ca precedentele.

Există și un serial pe care-l devorăm, efectiv: ”Gomorrah”, inspirat de cartea cu același nume de Roberto Saviano. V-am povestit acum niște ani buni despre ea (în retrospect, constat că nu m-am ținut de cuvânt; am vizitat Napoli, și bine-am făcut 🙂). Este foarte dur și cumplit de realist. Lumea aceea există cu adevărat, ceea ce-l face să fie înspăimântător. Dar e fabulos de bine realizat și despre el voi scrie cu siguranță într-o postare separată, după ce-l vom fi terminat (în prezent suntem la sezonul al doilea, din cele patru disponibile și cu greu ne desprindem. Practic, fiecare episod îl ”cheamă” pe următorul).

Pfff, dacă mâine n-ar fi luni, cred c-aș sta cu domnul Stephen King la povești până dimineață. Asta sună cam ciudat, acum că mă gândesc 😆.

Dacă nu m-ați trimis la balamuc pân-acuma...

 ... sunt toate șansele s-o faceți după ce veți fi citit textul ăsta. 

Păi să vedeți.

În perspectiva a ceea ce urmează să vă povestesc, aș putea spune despre mine că sunt un om moderat de superstițios. Adică n-o să mă vedeți aruncând sare peste umăr dacă am răsturnat solnița, nu mă impresionează pisica neagră și nu țin cont să-ncep cu piciorul drept când îmi pun pantalonii, în schimb am niște cercei despre care nutresc convingerea că-mi poartă noroc și pe care-i port în zilele când am treburi foarte importante (cum ar fi evaluarea anuală, o discuție cu un client dificil șamd).

Ei bine, problema mea în momentul ăsta e crema de mâini. Aha, ați citit bine. Crema de mâini. Nu vorbim de o marcă anume, că la fel mi s-a întâmplat cu ultimele două mărci diferite. Vorbim de crema de mâini în general.
La ce mă refer când zic ”la fel”? Ei bine, a devenit destul de previzibilă treaba - un fel de profeție autoîmplinită, cum se spune în psihologie. În ziua când (nu omit să) mă dau cu cremă de mâini, se întâmplă ceva enervant la serviciu. Observasem mai demult chestia asta, dar am tot zis că mi se năzare. Băi, dar cum să vă spun, nu dă greș, practic nu există să mă dau cu cremă de mâini și să nu se-ntâmple vreo chestie de natură să-mi ofenseze feng shui-ul.

Pasămite până de curând avusesem o cremă de la Neutrogena. Am terminat cu chiu, cu vai tubul (enervându-mă pe te-miri-ce chestie în fiecare la zi când am folosit-o) și după aceea nu m-am mai dat vreo 2 săptămâni, de mi se făcuse pielea ca pergamentul. Ești cu sorcova, cucoană, am decretat și mi-am luat o cremă Biotherm, pe care-am început-o vinerea trecută.
De parcă o marcă diferită ar avea vreun efect asupra mai sus-menționatei sorcove 🙄.

Bun, ziceam că vineri. M-am cremuit cu abnegație, am fost foarte satisfăcută de rezultat și ziua de lucru aproape se-ncheiase fără să mă calce nimeni pe nervi. Taci c-am dres-o, zic. Ți-ai găsit. Exact la încheierea programului se găsi un client elvețian să-mi scrie cu o prosteală care mi-a pus nervii pe bigudiuri tot weekend-ul (încă n-am ajuns la performanța de-a nu căra după mine problemele de serviciu). Luni la prima oră am rezolvat prosteala, ceea ce însă nu a compensat pentru gândurile făcute-n weekend.
Câteva zile iar am lăsat-o baltă cu crema de mâini, după care m-am zborșit la mine însămi că n-o să las asta să mă influențeze și m-am cremuit din nou. Cred că trecuseră vreo 3 ore când mă pomenesc cu mail de la eternul și fascinantul meu client Dear, care mă informa că vrea să schimbe din temelii o procedură extrem de complexă și laborioasă, fiindcă s-a scărpinat acolo-unde-nu-pătrunde-lumina și-a decis că ”this would be easier for all parts”. Și l-a pus și pe șeful lui în Cc, probabil ca să remarce ăla ce băiet vrednic este el, vedea-l-aș mănuși.
Mi s-a suit sângele la cap. Chestiunea pe care vrea s-o schimbe este, cum spuneam, deosebit de complicată, a fost nevoie de vreun an de zile pentru a se elabora un proces de natură să funcționeze cursiv și eficient și facem asta cu succes de trei ani. Eh, dintr-odată a decis că dorește să facem altfel, iar ”easier for all parts” ăla i-l poate povesti lu' mă-sa, poate ea l-o crede. Fiindcă pentru mine (care trebuie să gestionez totul) nu va fi deloc mai ușor. Dar absolut deloc. Ba dimpotrivă.
Încă mă doare capul de nervi, și-au trecut mai bine de 5 ore de când mi-a scris. Nurofenul de 400 luat se dovedește deocamdată inutil.

Acestea fiind zise, aș vrea să știu cum naiba o să mai am eu curaj să mă dau cu cremă de mâini* și de asemenea, aș fi curioasă dacă vi s-au întâmplat și vouă d-astea... (iar dacă da, eventual și cum le-ați dat de cap).

*Acuma nu spun că n-o să mă mai dau deloc, dar având în vedere cum funcționează superstițiile, nu e tocmai surprinzător că momentan am o reținere... 😕

Globurile de Aur 2024: de la ”wow” la ”meh”

Articolul ăsta vine cu întârziere de o săptămână - Globurile de Aur au fost decernate duminica trecută - dar sper că vă va plăcea, totuși. Cu atât mai mult cu cât n-am mai scos foarfeca la înaintare de vreo doi ani... Și, cu toate că anul acesta au fost mult mai puține rateuri comparativ cu edițiile precedente, tot a avut ce vedea forfeca.

Dar să-ncepem într-o notă pozitivă (dați click pe imagini dacă vreți să le vedeți mărite).

❤️ Mi-au plăcut și-n viața viitoare aș vrea să arăt ca ele:

Ce-i drept, rar s-a întâmplat de-au dat chix doamnele astea când a fost vorba de alegerea ținutelor de pe covorul roșu. Au bun-gust, consilieri pricepuți sau amândouă, cert este că sunt mai mereu o apariție încântătoare la evenimente.
Dar ceea ce mi se pare cu adevărat remarcabil este vârsta fiecăreia dintre ele.
Jennifer Lopez are 54 de ani. Dincolo de orice intervenții estetice și-o fi făcut la nivelul feței (n-am idee câte sau dacă; n-am căutat să aflu fiindcă nu mă interesează), să ne uităm la corpul ei.
Meryl Streep are 74 de ani și cuvintele sunt sărace pentru a descrie cât de cool e, în toate privințele.
Julianne Moore chiar m-a surprins. Cred că-i posibil să fi belit niște ochi cât cepele când am citit că luna trecută a împlinit 63 de ani. (Îmi place la nebunie ideea de rochie de seară cu buzunare).

😕 Iau notă de trecere, dar se putea și mai bine:

Natalie Portman a ales o rochie splendidă (îmi amintește de un tablou de Monet), dar a dat greș, din punctul meu de vedere, în privința coafurii. Stilul ”a lins-o vițelul pe cap” nu cred că se potrivește nimănui, niciodată.
Fusta lui Heidi Klum ar fi putut fi mai puțin voluminoasă, dar având în vedere câteva eșecuri răsunătoare pe care doamna le-a avut la aparițiile din anii anteriori, zic să nu mai cârcotim și s-aplaudăm progresul.
Nu știu să spun exact ce nu-mi place la rochia Emmei Stone, dar cred că e vorba de trandafirașii ăia lucioși, care-o fac să pară o chinezărie kitchoasă. Mă rog, treacă de la noi.

😱 Oglinda lor și-a luat câmpii?

Elizabeth Debicki a plecat acasă cu trofeul obținut pentru rolul Dianei, interpretat în ”The Crown”. Pe bună dreptate, de altfel; jocul ei a fost, de departe, cel mai bun și cel mai veridic din ultimele două sezoane. Ar fi fost de dorit să fi deprins și ceva din stilul fostei Prințese de Wales, dar nu e cazul. Este pur și simplu o apariție ștearsă, fadă, searbădă.
Să-i spună cineva lui Margot Robbie că filmările pentru ”Barbie” s-au încheiat demult. Din ce înțeleg, ținuta purtată este o reproducere a rochiei păpușii Superstar Barbie, apărute în 1977. Mbine, ceva mă face să cred că păpușii i se potrivea mai bine și nu arăta atât de... strepezitor.
Nu știu cine e Karen Gillan și-n general cu ce se îndeletnicește, dar orice-ar fi, sper că se pricepe mai bine decât la ales ținutele. Cine și de ce ar concepe o rochie în care arăți ca o sirenă îmbrăcată la Cooperativa Motocelul Destoinic?

🤓 În încheiere avem și trei, să le spunem, mențiuni.

Despre Rosamund Pike am văzut mai multe comentarii batjocoritoare care se refereau la ea drept ”Văduva Neagră” și alte asemenea ”complimente”. Respectivilor le-ar fi fost necesară o minimă documentare pentru a afla că a ales această costumație fiindcă, în urma unui recent accident de schi, încă are niște cicatrici la nivelul feței și-a căutat ceva potrivit pentru a le ascunde.
Mi-a plăcut Taylor Swift. Nu într-atât încât s-o includ în Top 3, fiindcă rochia îmi pare totuși cam prea lucioasă, dar ce frumusețe de femeie 🙂.
Helen Mirren este de regulă impecabilă. Însă orice regulă are o excepție de natură s-o confirme, și ținuta asta gen halat de casă scos din străfundurile dulapului e una dintre ele.

Încheiem transmisia de la aceste Globuri de Aur. Cum am zis, am văzut mult mai rău de-atât. Poate ne regăsim la Oscaruri și cu puțin noroc, poate unele doamne se vor uita de două ori în oglindă înainte de-a ieși din casă 🙄.

Intrarea separată a elevilor în școli, o traumă retroactivă

De vreo două zile s-a aprins alt foc și arde cu pălălaie: elevii pătrund în școală pe altă intrare decât profesorii. Șoc și groază, ține-mă, țațo!

Dincolo de reacția absolut deplasată a uneia care, din păcate pentru elevii ei, este profesoară (detalii, aici; este sordid ce-a putut să spună, în opinia mea acest om nu are ce căuta la catedră pentru că-și disprețuiește elevii), mie mi se pare că toată povestea asta se încadrează cu succes în categoria ”dacă n-am traume, îmi fac”.
Asta pentru că, desigur, o mulțime de adulți în vârstă de 40-45 de ani au ”realizat” că intrarea separată, pe care au pătruns în școli și licee în urmă cu aproximativ 25-30 de ani, le-a provocat traumă. Și degrabă s-au întristat corespunzător.

Strict la subiect, nu mă plasez de nicio parte, altfel spus mi se pare o non-problemă. E foarte bine cu intrare comună, dar nu-i nicio dramă dacă nu e. Așa era pe vremea noastră (cu intrări separate), numai că nouă nu ne spusese nimeni că suntem traumatizați. Drept pentru care nici nu eram. Yours truly chiulea de la geografie, psihologie sau istorie sărind poarta cu dexteritate (se încuia la ora 08:30 și se mai descuia la 14:00; întârziații sau cei care plecau mai devreme acasă din varii motive foloseau intrarea profesorilor), chiul care ar fi fost cvasi-imposibil dacă n-ar fi fost intrare separată, din simplul motiv că probabilitatea de-a da nas în nas cu  vreun profesor sau cu secretara era foarte mare. Chiar și așa m-am întâlnit odată cu profesoara de istorie, care ieșise să spioneze dacă nu cumva găsește elevi ascunși la fumat și nu mă așteptam să dau peste ea acolo. ”Unde te duci? Chiulești? Să-ți fie rușine, că mama ta e profesoară”. (Nu mai puteam de rușine, vă spun 🙄).

Revenind. Sunt de părere că adevăratele probleme (inclusiv cele care țin de mentalitatea cadrelor didactice) sunt cu totul altele: pregătirea slabă, dezinteresul, meditațiile nefiscalizate, pretinsul de cadouri, jignirea și lovirea elevilor, și-ar mai fi și altele. ”Să se lucreze la mentalitate”, se burzuluiește lumea, pe simpaticul sistem al reflexivului ”să SE facă”. Bun, de acord, să SE, dar are cineva impresia că un profesor va avea vreo reținere să-și lovească elevul numai pe considerentul că intră pe aceeași ușă cu el în școală? Se-nșală. Nu acolo e problema de mentalitate a școlii românești și situații precum cele pe care le-am exemplificat nu se rezolvă dacă faci intrare comună în clădirea unei școli.

”Segregare, discriminare, divizare”, zbiară oamenii, descoperind că sunt înfiorați de profunda nedreptate trăită cu vreo trei decenii în urmă. Fleoșc, să mă scuzați.
Discriminare este când un copil aflat în scaunul pe rotile nu poate intra singur în școală fiindcă nu există rampă.
Segregare este când pui copilul cel mai sărac în spatele clasei, în cel mai îndepărtat loc.
Divizare este când părinții fac grupuri pe WhatsApp ca să strângă bani ”pentru doamna”, obligându-i pe toți să dea chiar și de unde nu au și comportându-se ca niște zapcii veniți să strângă dările.
Astea sunt probleme serioase, nu faptul că elevii intră în școală pe altă ușă decât profesorii.

Pe de altă parte - și oarecum off topic - aș vrea să văd profesorii făcând grevă pentru copiii care merg la toaletă în curte, pentru copiii care sunt expuși continuu la risc în clădirile care-ar fi trebuit să fie renovate de ani de zile, pentru copiii a căror singură masă pe zi ar fi cea din programul ”Laptele și Cornul”, pentru introducerea cursurilor de educație sexuală, prim ajutor și autoapărare.

Nu doar pentru salarii.

”The Crown” - ultima reverență

Și s-a mai terminat un serial care-a fost indiscutabil foarte bun, deși ar  fi avut toate premisele să fie unul excepțional. Faptul că nu a fost așa e cauzat, în opinia mea, de distribuția ultimelor două sezoane, care este în mare parte pur și simplu ne-credibilă, precum și de scriitura acestora care, din motive neelucidate, a lăsat mult de dorit din toate punctele de vedere.

Am așteptat ultimele șase episoade cu o oarecare curiozitate, dar fără nerăbdare. Eram doar intrigată să văd cum vor duce la capăt un proiect atât de aclamat, care dădea semne să se fi împotmolit pe ultima sută de metri.

Acum că Diana nu mai exista, au dat ceva mai mult screen time celorlalți, dar nici așa nu mi s-a părut deloc grozav. Mama lui Kate e o codoașă, William - un pămpălău care intenționează să se lase de școală dacă nu-l vrea Kate (dacă de prima nu sunt sigură, despre cea de a doua am mari dubii că ar fi fost reală; William a fost crescut în spiritul devotamentului față de Coroană și, spre deosebire de frate-su, are conștiința datoriei), iar Regina ia în calcul să renunțe la tron în favoarea lui Charles (să susții asta despre cea care a lucrat până cu 48 de ore înainte de-a muri și la audiența cu Liz Truss avea mâinile vinete de la perfuzii este deopotrivă stupid, lipsit de considerație și penibil). Întâlnirea dintre Kate și Lady Diana nu a existat în realitate și nu a avut nicio relevanță în desfășurarea acțiunii, lăsând impresia că a fost doar ca să umple niște minute altminteri goale de conținut.

Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru a descrie aceste ultime episoade, aș spune că sunt - cu o unică și absolut remarcabilă excepție - emotionless. Au lipsit emoția, intensitatea, senzația că tu, ca spectator, ești acolo, parte din acțiune (așa cum se întâmplase în primele patru sezoane).
Sunt episoade la limita plictiselii, sunt banale, sunt terne. La acest lucru au contribuit nu doar scriitura slabă și distribuția nepotrivită, ci și lipsa acurateței unor fapte - intenționată, zic ei, deși nu-mi pot imagina ce-au crezut că vor obține cu asta.

Relația dintre William și Harry este neplauzibilă; orice-ar fi fost între ei în primii ani de după moartea Dianei, e greu de crezut că pe-atunci domina animozitatea arătată în film. Asta se potrivește mai degrabă contextului actual, dar frații au fost foarte apropiați odinioară și faptul că acest lucru nu răzbate de nicăieri mi se pare o greșeală (sau poate ține tot de denaturarea intenționată a unor aspecte reale). În orice caz, au zugrăvit un Harry atât de antipatic, încât nu poate fi o coincidență. Simpla lui apariție e suficientă să te calce pe nervi.

Prințesa Margaret este o prezență mult mai frecventă în acest ultim sezon, dar în niciun moment nu s-a redat relația specială dintre ea și Regină, căldura și complicitatea dintre surori (ceea ce, de asemenea, poate fi considerat un eșec. Având în vedere că acest lucru reușise extraordinar de bine în primele patru sezoane, aș putea concluziona că dinamica dintre Imelda Staunton și Lesley Manville nu a fost cea scontată, și nici scenariul n-a ajutat în privința asta).

Ce am apreciat însă este procedeul metaforic prin care a fost pusă în scenă (sau mai bine zis, sugerată) moartea lui Margaret.

Spuneam mai sus că, referitor la emoția transmisă, a existat o unică excepție și am în vedere ultimul episod (”Sleep, Dearie, sleep”), care de fapt reprezintă un duios rămas-bun de la Regină. O însoțim în Westminster Abbey, unde reflectează asupra vieții sale și, după un afectuos - și plin de simbolism - intermezzo cu Philip, își vizualizează sicriul și, în acordurile cântecului ”Sleep, Dearie, sleep”, părăsește somptuoasa catedrală.
Ceea ce face ca momentul să fie cu atât mai încărcat de emoție este faptul că acest cântec a fost interpretat în realitate, la funeraliile Reginei, de către interpretul ei personal la cimpoi - maiorul Paul Burns.
Momentele de introspecție ale Reginei sunt subliniate de apariția ”versiunilor” ei mai tinere, interpretate de Claire Foy și Olivia Colman (interpretele din sezoanele 1 și 2, respectiv 3 și 4). Ele apar în principal pentru a marca frământările legate de o eventuală abdicare. Și, cu toate că nu cred niciun moment că Regina a luat în calcul asemenea eventualitate, felul în care a fost conceput și realizat momentul mi se pare extraordinar. Iar apariția dragei mele Olivia Colman, așa scurtă cum a fost, a constituit un nesperat bonus de care m-am bucurat mult 🙂.

Foarte semnificativ mi s-a părut și momentul cu Philip. Cu tot tumultul pe care l-au trăit împreună, în moarte ca și în viață, cei doi sunt împreună. Până la sfârșitul veacurilor.

Consider că reușita absolut remarcabilă a acestui ultim episod este faptul că transmite foarte bine faptul că, odată cu moartea Reginei Elizabeth, se încheie o eră și ceea ce a împlinit ea este inegalabil și irepetabil.
Din punctul meu de vedere, ultimul episod a salvat întregul sezon de la eșec, fiind un demn exponent al cunoscutului dicton ”finis coronat opus”.

Dincolo de sincopele din ultimele două sezoane, ”The Crown” rămâne un serial fabulos, pe care îl recomand oricând și care oferă o suită de perspective pe care altminteri probabil că nu ne-am fi gândit niciodată să le contemplăm.

Concertul de Anul Nou de la Viena, ca o șampanie răsuflată

Am așteptat Concertul de Anul Nou de la Viena cu aceeași nerăbdare și spumoasă anticipare din fiecare an. Moț în vârful patului în camera noastră de la hotelul din Berlin, cu o cafea și cu șampanie rămasă din noaptea de Revelion, gata pentru două ore de muzică frumoasă, veselă, atmosferă sărbătorească, flori minunate și balet superb. 

Am avut și-n același timp parcă n-am avut toate astea.

Christian Thielemann este un dirijor extraordinar, în privința asta nu există nicio îndoială. Dar - am spus asta și când a dirijat pentru prima dată acest concert, respectiv în 2019 - nu cred că i se potrivește genul acesta de muzică, e cam prea sobru și serios  și asemenea profil este oarecum incompatibil cu misiunea Concertului de Anul Nou, unde, ca dirijor care dă ”nota generală” a evenimentului, e de dorit să ieși din ”scorțoșenie”, ba chiar să fii oarecum ludic.

Am rămas la aceeași părere. Nu este o postură în care să se simtă confortabil, și acest lucru s-a văzut pe întreaga durată a concertului. Din punct de vedere tehnic a fost foarte precis, a dirijat impecabil - dar fără exuberanță. Tern. Fără zvâc. Și-a făcut bine treaba, însă nu mai mult de atât. Nu m-a surprins asta, mă cam așteptam să fie așa, că doar nu era să se fi transformat radical Thielemann între timp.

Surpriza am avut-o pe finalul concertului, când - așa cum a devenit o tradiție - pe site-ul Filarmonicii a fost anunțat dirijorul ediției din 2025. Aș fi pariat pe Gustavo Dudamel sau pe Andris Nelsons, dar aș fi pierdut. Concertul va fi dirijat de Riccardo Muti. Pentru cea de-a șaptea oară.

Rog să nu fiu greșit înțeleasă: îmi place Muti și îl consider un dirijor fabulos. Dar sunt mulți alți dirijori foarte valoroși, cărora nu li s-a acordat onoarea aceasta decât o dată sau de două ori și au dovedit deja că merită (precum cei la care mă gândisem eu, dar nu numai). Nu mai spun de Semyon Bychkov care este mereu trecut cu vederea, deși are o relație veche și solidă cu orchestra Filarmonicii din Viena. Nu înțeleg această... lipsă de imaginație, dacă pot să-i spun așa.

Pe de altă parte, nu am fost surprinsă să citesc avalanșa de comentarii pe pagina de Facebook a Filarmonicii, care cer imperios ”o femeie dirijor”. Port botoșei roz, dar nu prea achiesez la povestea cu cotele de gen și consider că singurele criterii pentru a ocupa o poziție sau alta ar trebui să fie competența și experiența în domeniu. În niciun caz faptul că un candidat poartă fustă și pantofi cu toc.
Dar nici măcar nu e vorba despre asta aici. Ca admirator și ”urmăritor” constant al Filarmonicii din Viena, sunt în măsură să știu că la ora actuală nu există o dirijoare care să fie o prezență constantă la pupitrul lor și care să fi construit o relație strânsă cu această orchestră. Este foarte posibil ca acest lucru să se întâmple în viitor, dar deocamdată nu este cazul. Or, din moment ce este un obicei împământenit ca dirijorii invitați să aibă o colaborare de cel puțin zece ani cu orchestra, mă hazardez să spun că mai trebuie să treacă ani buni pentru ca acest lucru să se întâmple.

Dacă tot suntem la acest capitol, admit că da, Filarmonica pare să fie destul de conservatoare, procentul femeilor în orchestră fiind unul scăzut (17%, potrivit unor cifre de dată recentă). Cu siguranță ar fi loc de îmbunătățiri, dar criteriul competenței este cel care trebuie să primeze.
Mă rog, nu e ca și cum cei mai mulți care au scris cerând ”a woman conductor” s-ar fi gândit la asta. Ei știu una și bună, să vină o femeie că așa e politically correct.

Cu fiecare an care trece realizez cât de norocoasă am fost să ajung la concertul dirijat de Zubin, în urmă cu 9 ani 🙂. A fost ultima dată când a făcut-o (starea de sănătate nu-i mai permite un asemenea angajament) și pentru mine, cea din urmă șansă de a-l ”prinde” dirijând acest inegalabil concert. Cu adevărat, în acea seară am avut o experiență din categoria ”time of my life”.

Prosit 2024! 🐷🍀🍄

La mulți ani și bine v-am regăsit! Toată lumea fresh-bonbon și cu un nețărmurit chef de muncă începând de mâine, da? 😁

Glumesc, să nu dați tare. Sper că ați trecut cu bine în noul an și vă doresc să aveți un 2024 blând și generos cu visele voastre 🙂.

Noi tocmai am revenit acasă, scurtându-ne mini-sejurul la Berlin cu o jumătate de zi (planul inițial fusese să plecăm mâine foarte devreme și eu să mă opresc direct la birou). Nu s-a întâmplat nimic rău, dar pur și simplu nu aveam niciun motiv să mai rămânem.

Berlin a fost, ca de obicei, o idee excelentă. Sâmbătă am petrecut o seară foarte plăcută cu Andreea, soțul ei și fetița lor și pentru că vremea a fost bună ne-am plimbat mult și bine, eu căscând ochii extaziată la fiecare tramvai (parcă v-am mai zis că am un fix cu tramvaiele, pe care le ador și care la Hamburg nu există).
Duminică am reluat plimbarea bifând și câteva stații cu tramvaiul, me happy, yey 🚋. Ne-am dus pe jos până la Poarta Brandenburg, dar numai ca să constatăm că nu ne putem apropia de ea fiindcă se amenaja scena pentru concertul de la miezul nopții. Trebuie să fi fost nasol pentru oamenii care se aflau aici pentru prima dată, dar asta e...
Am cumpărat 6 Donuts de la Dunkin' Donuts, fiind hotărâți să muncim cu râvnă. Am și o dovadă a străduințelor mele, după cum se va vedea 😀.

Ne-a cam surprins faptul că orașul nu mai părea să fie aproape deloc decorat festiv. Am dat o raită printr-unul din târgurile de Crăciun rămase (aflat imediat lângă Universitatea Humboldt), deși ne-a cam mirat faptul că se percepea o taxă de intrare de 2 euro. Aveau multe bunătăți, dar atât de consistent fusese micul dejun, că n-am avut ”loc” pentru absolut nimic.
Am cinat la un restaurant indian situat în apropierea hotelului și mâncarea a fost delicioasă, după care ne-am rostogolit binișor spre cazare. Ne tot gândiserăm și răzgândiserăm ce să facem: mergem sau nu în centru la miezul nopții? Dar auziserăm din mai multe surse lucruri îngrijorătoare despre ce urma să fie pe străzi (mă refer la petarde și pocnitori), așa că până la urmă am zis să nu riscăm. A fost o decizie bună - și de la fereastra camerei de hotel aflate la etajul 6, unde eram cazați, am văzut artificii spectaculoase, probabil mult mai bine decât le-am fi văzut din stradă. Și-n tot cazul, fără riscuri.

Bun, am zis eu. Donuts avem, șampanie avem, Revelion e - mă simt ca personajul Chester Rush, interpretat de Tarantino în ”Four Rooms”. Păi dacă tot mă simt, hai să consemnez 😀.
(Paranteză: n-am avut șampanie Cristal precum Chester, că deh... dar am avut Moët & Chandon. Și dacă mai e cineva care n-a văzut ”Four Rooms”, nu-mi ajung cuvintele să-i recomand filmul. E atât de ”tarantinesc”, încât e pur și simplu savuros).

Aceia dintre voi care l-au văzut vor înțelege imediat poza de mai jos, dar am făcut un colaj care include și sursa de inspirație, pentru un plus de farmec 😄.

”When you're drinking champagne, you're drinking champagne. When you're drinking Cristal, you say you're drinking Cristal” 🤣🤣🤣. A se înlocui Cristal cu Moët.
Dar ce dacă nu aveam Cristal, nici Chester Rush n-avea bluză cu pinguin 😀.

Ne-am mai uitat un pic la televizor, am mai sporovăit și cred că era undeva spre două noaptea când dormeam amândoi.

Astăzi ne-am urmat programul consacrat de 1 ianuarie (care a inclus, bineînțeles, Concertul de Anul Nou) și-apoi am reflectat ce facem în restul zilei. Mergem la plimbare? Neah, era înnorat și nu mai aveam energie să luăm la picior orașul adormit. Să mergem la saună sau la piscină? Am fi mers, dar două aspecte ne-au încurcat planul:
- nu aveam nici halat, nici papuci (după știința mea, un hotel care oferă acces la saună și piscină oferă și aceste accesorii, mai ales că aici se percepeau 20 de euro de persoană pentru asta).
Ce ofereau de 20 de euro? Un prosop pentru cei care mergeau la saună. Noi aveam doar costumele de baie și, pentru că citiserăm pe site cât costă accesul, nici nu ne-a trecut prin cap că de banii ăștia nu primim măcar papuci. Pe cuvântul meu că nu suntem niște oameni pretențioși, dar acum chiar am fost luați prin surprindere.
- Șezlongurile de la piscină erau toate ”ocupate” cu prosoape, ale căror posesori erau fie în apă, fie aiurea; cert e că oricum n-ai fi avut unde să-ți pui efectele personale.
Eu nu fac saună, în alte condiții aș fi înotat, așa că omul nu s-a mai dus nici el la saună cum avusese de gând.

Ne-am întors în cameră, am mai stat, ne-am mai învârtit, eu am mai băut o cafea și pe la patru am hotărât: haidem acasă. Ceea ce am și făcut, scutind astfel un trezit la 5 dimineața și balamucul care e foarte posibil să fie mâine pe autostradă.

Hotelul a fost în ansamblu ok (dacă facem abstracție de povestea de la saună / piscină, precum și de faptul că sonorul televizorului era setat la maximum 30, ceea ce-a fost destul de enervant pe durata concertului, că nu s-a auzit deloc grozav). Per total, a fost o experiență interesantă și o binevenită abatere de la cotidian. Este foarte posibil să repetăm figura și-n anii următori (dar cu siguranță o să fim mai circumspecți în ceea ce privește eventualele oferte de wellness).

Acestea fiind spuse, pe cai și în 2024 să pornim! 🙂