Cu speranță și trandafiri multicolori, spre 2022

Retrospectiva anului care se încheie peste 3 ore am făcut-o deja, iar pentru 2022 îmi doresc să ne păstrăm sănătoși. De asemenea, îmi mai doresc să fi înțeles ceva din ultimii doi ani și să ne vindecăm noi toți, în toate sensurile posibile.

Îl vom întâmpina, ca de obicei, la Restaurant Sufrageria. Florile colorate, amintindu-mi de Concertul de Anul Nou de la Viena la care am avut imensul noroc de a fi prezentă în sală, ne țin tovărășie și de acest Revelion. 

Păstrându-mi obiceiul, încerc să ghicesc cine va fi dirijorul concertului din 2023 și merg fie pe Gustavo Dudamel, fie pe Franz Welser-Möst. În opinia mea, cel care-ar merita cel mai mult onoarea asta este Semyon Bychkov. Este un invitat frecvent la Musikverein (a dirijat inclusiv celebrul Summer Night Concert), nu reușesc să-mi dau seama de ce e trecut cu vederea.

Vă îmbrățișez, vă mulțumesc pentru că mi-ați rămas aproape chiar dacă am scris atât de puțin anul ăsta și vă doresc să fiți sănătoși și să vă împliniți visele.

O noapte frumoasă, dragilor, oriunde ați fi. Să ne recitim cu bine anul viitor 🙂

Berlin - prin oraș și la Târgul de Crăciun. Și-o amintire 🙂

A trecut Crăciunul, dar ne bucurăm de atmosfera festivă pentru încă niște zile - și, ca să consemnăm ca atare, m-am gândit să vă povestesc astăzi impresiile noastre de la Berlin, din perioada pre-Crăciun (mai exact de pe 17 și 18 decembrie). Nu de alta, dar de luni încolo revenim pe baricade.

Așadar, Berlin. Am avut noroc de vreme bună (a se citi: nu era foarte frig și nu ploua mărunt, o chestie care-mi asasinează feng shui-ul), așa că vineri după-amiază, înainte de concert, ne-am dus în plimbare până la Alexanderplatz. 

Și ne-a plăcut tare mult ce-am văzut. Decorațiunile sunt simple, dar de mare efect.

Îndreptându-ne spre Alexanderplatz, ne-au încântat copacii împodobiți cu mii de beculețe și-am elaborat puțin pe tema ”cât timp le-o fi luat să monteze toate instalațiile”.

Nu a fost timp vineri seara pentru Târgul de Crăciun, fiindcă ne grăbeam să ajungem la concert 🙂; dar am revenit a doua zi.

Din exterior nu părea foarte mare; asta însă numai în aparență, fapt de care ne-am convins după ce-am intrat și ne-am urcat în Roata Mare.

Târgul de Crăciun, văzut din Roata Mare

La patinoar, muzică veselă, mulți copii și părinți (erau zeci de oameni, chiar dacă nu se văd în imaginea de mai sus; fotografia a fost făcută când tocmai curățaseră gheața, așa se explică faptul că nu era nimeni în momentul respectiv).

Am dat ocol târgului ca să ne facem o idee și, eventual, să ne dăm seama ce-am avea poftă să mâncăm. Cum nu ne era încă foame, ne-am urcat în roată, pentru că de ce nu 🙂; și tare mult ne-a plăcut cum se vedea de sus...

Fiindcă tot nu aveam vreo dispoziție pentru mâncat, ne-a venit cheful de-a ne fotografia la unul dintre automatele instalate în târg. După ce făceai fotografia, dacă erai mulțumit de ea treceai la pasul următor - acela de-a alege imaginea de background și, eventual, un text.
Fotografia era printată apoi și aveai inclusiv opțiunea de a-ți fi trimisă pe mail.

(Da, știu, tourist stuff... dar ne-am amuzat, mai ales că ne-am fotografiat de vreo 15 ori până să ne declarăm cât de cât mulțumiți. Nu reiese din poză, dar eu abia-mi stăpâneam râsul. Ba ieșea unul cu ochii închiși, ba mă holbam eu de parcă văzusem lupul, ba uitam să zâmbim și ieșeam cu niște mutre prea solemne... Bine că nu stătea nimeni la rând în spatele nostru și oricum, erau mai multe automate în târg).

Într-un final, ne-am hotărât ce să mâncăm: un langoși (dumnealui) și un măr copt, în sos de vanilie (eu). ”Vă pun de toate?” m-a întrebat vânzătorul. Ja, bitte! 😀
Și de toate-a pus: stafide, fulgi de migdale, scorțișoară.

Aoleo, că m-apucă amocul numai cât mă uit la poza asta...

Cam așa a fost la Târgul de Crăciun din Berlin și ne-a plăcut. La întoarcere am intrat în magazinul Lindt și am păcătuit exemplar, cumpărând vreo 12 praline (pe care, cu virtute și stoicism, le păstrăm pentru Concertul de Anul Nou de poimâine dimineață).

Aș spune că târgul de aici era mai mare decât cel pe care l-am avut noi la Primăria din Hamburg; și la noi nu aveau măr copt, că dac-ar fi avut cred c-aș fi fost în stare să mă duc în fiecare seară.

Și pentru că tot vorbim de târguri de Crăciun, hai să v-arăt și poza de la prima mea experiență de acest gen - Târgul de Crăciun din Köln. Era iarna anului 2005 și sărbătoream cel dintâi Crăciun cu omul meu. Cana în formă de cizmuliță o am și-n ziua de azi 🙂

Aveam 25 de ani, lumeeeee..... 🙄

2021, un an ca o clipă 🙂

Și parcă numai cât am clipit și-un an întreg s-a petrecut...

Nu-mi aduc aminte de când n-am mai avut senzația atât de acută că un an s-a scurs într-o secundă, fără să fi înțeles mare lucru din el. Este un fapt regretabil, dar deloc surprinzător, având în vedere contextul pe care-l cunoaștem cu toții. Asta nu înseamnă însă că nu mă deconcertează, totuși.

 Ce-am făcut anul ăsta, așadar?

A fost un an liniștit - poate prea liniștit, aș spune, dar inclusiv din punctul ăsta de vedere am fost norocoși. Fără concedii memorabile - am fost doar în România, cu scopul declarat de-a ne vedea părinții. Dar, și fără turbulențe de vreun fel, fapt pentru care suntem foarte recunoscători.

Eu nu prea am făcut nimic în afară de muncă. Am citit puțin, am văzut vreo 2 seriale, am scris mai puțin ca oricând în ultimii (mulți) ani - și din acest punct de vedere, îmi pare foarte rău. Dar nu m-am adunat, nu m-am regăsit... nu ca odinioară, în orice caz. Nu știu exact care a fost motivul - poate pandemia, poate volumul enorm de muncă, poate lipsa de evenimente, poate blazarea, sau poate toate astea la un loc.
Partea proastă e că n-am nicio siguranță că am depășit momentul (sau mai degrabă i-aș spune ”blocajul”).

Așadar, în cea mai mare parte a timpului am muncit. Câte 11-12 ore pe zi uneori, că doar ce să și faci în home office. Abia după ce-am revenit la birou, în august, m-am mai echilibrat oarecum în privința asta. E drept că am acumulat mult și am făcut progrese, îmi dau seama și eu; dar nu e de lăudat faptul că m-am lăsat pe planul țâșpe, doar ca să-mi mulțumesc clienții și superiorii. On the bright side, măcar nu mai trăiesc în stresul de anul trecut - deși sarcinile mele s-au complicat, dar tocmai asta m-a ajutat să dau înainte.

Aș mai nota că l-am revăzut pe Zubin, ceea ce mi-a umplut inima de bucurie. 

Ultimul, dar cu siguranță nu cel din urmă aspect - suntem sănătoși. Ne-am vaccinat, am avut grijă de noi pe cât ne-am priceput și, inclusiv cu mult noroc, am reușit să evităm carcalacul. Ne-am mai dus și pe la diverse controale preventive, toate sunt în parametri - deși m-am uitat cam cruciș când medicul ginecolog a început vreo două fraze cu ”dată fiind vârsta dumneavoastră...” 😒. 

Concluzionând, a fost un an banal, dar cred că a fost bine așa cum a fost, iar pentru asta, 2021, noi îți mulțumim. 🙂

2022, sper să fii bogat în experiențe frumoase și de asemenea, sper să fii anul vindecării omenirii. Te rog, fii bun cu noi... 🙂

Recunoștință și bine în suflet

A mai trecut un Crăciun, am mai pus o cărămidă la proiectul meu personal ”Rescrierea istoriei Crăciunului”.

(Ăsta a fost un subiect intens dezbătut în anii de terapie. Crăciunurile copilăriei și primei tinereți nu mi-au fost prea frumoase. Am avut și unele momente bune, dar per total aș fi foarte recunoscătoare dacă le-aș uita - pe cele mai multe dintre ele, complet.
- Dacă mi-aș putea face o lobotomie, i-am zis odată psiholoagei.
Cum asta nu era posibil, soluția găsită a fost de-a ”reseta” povestea Crăciunului. Încerc, și din fericire de la an la an îmi iese tot mai bine, să-mi dăruiesc Crăciunuri frumoase, pe cât se poate să mă răsfăț și să mă umplu de bine. Asta nu va face să dispară Crăciunurile pe care mi le-aș dori uitate; dar, dacă am noroc, mă voi gândi tot mai puțin la ele și tot mai mult la cele vesele, viu colorate și pline de dragoste, așa cum a fost și cel de anul acesta).

A fost cu de toate de care aveam nevoie.
Cu dragoste și bună-dispoziție.
Cu odihnă.
Cu daruri sub brad.
Cu ”Harry Potter”.
Cu Albă ca Zăpada (de care am aflat întâmplător, în timp ce urmăream - nu râdeți, vă poruncesc - ”Singur Acasă” pe Antena1. Prindem câteva posturi românești, pe un streaming. Evident că mai văzusem ”Singur acasă” de 'jdemii de ori și evident că m-am uitat iar, cu aceeași plăcere. Ba mi se făcuse și poftă de pizza).

Cu trilogia ”Bill Hodges” de Stephen King; am ajuns la ultimul roman și mi se pare o poveste extraordinară și fabulos scrisă. Abia aștept să citesc și alte cărți ale acestui autor, pe care nu înțeleg de ce l-am descoperit așa de târziu.

Și, mai presus de orice, cu omul meu.

Sunt foarte norocoasă și recunoscătoare.

Sper că v-a fost bine zilele astea, că ați avut parte de Sărbători line și cu aromă de portocale și scorțișoară. Pentru că, așa cum Dr. House spunea, există un motiv pentru care clișeele sunt clișee.

O mărturie despre Creație, prin bagheta unui zeu

Cu multe emoții am așteptat ziua de 17 decembrie. Și cu teamă, multă teamă. Cumpărasem biletele în octombrie dar, pe măsură ce rata de infectare creștea amețitor de la o zi la alta, eram tot mai încredințată că se va lua decizia susținerii concertului fără spectatori - așa cum a fost cazul vreme de mai bine de-un an. Intram în fiecare seară pe site-ul Filarmonicii și răsuflam ușurată că a mai trecut o zi fără să se fi luat această hotărâre.

Trecuseră doi ani de când nu mai fusesem la concert. Îmi era atât de dor de atmosfera unică a unui concert în spațiu și timp real. Și-mi era atât de dor de Zubin. 

Am avut parte de o seară extraordinară. Sala a fost atât de plină pe cât s-a permis (nu s-au pus în vânzare bilete pentru toate locurile disponibile), iar condițiile erau simple și clare: cod QR de vaccinat sau vindecat, un act de identitate și mască. Dat fiind actualul context, aș spune că au fost niște cerințe absolut rezonabile. 

În programul serii se regăsea un singur titlu - Simfonia a III-a de Mahler. Este cea mai impozantă și cea mai lungă simfonie din repertoriul standard, cu o durată de aproximativ 100 de minute și a fost votată printre cele mai apreciate 10 simfonii din toate timpurile, după cum arată sondajele făcute de publicațiile de specialitate. Structurată în șase părți, reunește pe scenă o orchestră amplă, o mezzosoprană și două coruri (de femei și de băieți cu vârsta de maxim 14 ani).

Așa s-a văzut de unde am stat noi. După cum am spus și cu alte ocazii, orice simfonie a lui Mahler reprezintă un spectacol în sine (inclusiv de ordin vizual), prin amploarea orchestrei și spațiul generos alocat instrumentelor de percuție. Nici Simfonia a III-a nu a făcut excepție.

În scurtul moment dintre acordaj și intrarea dirijorului aproape că-mi puteam auzi inima. Aveam emoții și-mi fusese dor.  

Zubin a intrat pe scenă pășind încet, dar mult mai sigur decât m-aș fi așteptat (în urmă cu doi ani fusese cu siguranță mai fragil) și, tot spre deosebire de data trecută, fără a se sprijini în baston. Sala a erupt în torente de aplauze, iar eu aproape aveam lacrimi de bucurie în ochi. E bine. E într-o formă mai bună decât m-aș fi așteptat să fie. 

De asemenea, după cum se vede în imagine (o captură video de pe contul de Instagram al Filarmonicii din Berlin), dirijează fără partitură. 🙂

Nu cunoșteam simfonia a III-a a lui Mahler și, așa cum fac de obicei, m-am abținut de la a o asculta înainte. Nu vreau să-mi creez prejudecăți și, dacă se întâmplă să nu cunosc lucrările din repertoriu, prefer să le las să fie în primă audiție. Așa se face că am avut parte de o surpriză. 

Cunoscând destul de bine alte simfonii mahleriene (chiar făcusem un inventar mental în timpul concertului și-am realizat că, în afară de a III-a și a X-a, le-am ascultat de mai multe ori pe toate), mă așteptam la o muzică sumbră, introspectivă, apăsătoare.

Departe de a-mi confirma previziunile, simfonia a III-a este concepută ca un elogiu adus actului de Creație, fapt demonstrat inclusiv prin titlurile celor șase părți: 

1. ”Pan se trezește, vara sosește”
2. ”Ce-mi povestesc florile de pe pajiște”
3. ”Ce-mi povestesc animalele din pădure”
4. ”Ce-mi povestește omul”
5. ”Ce-mi povestesc îngerii”
6. ”Ce-mi povestește dragostea”.

Pe alocuri contrastantă, fidelă stilului eclectic care l-a consacrat pe Mahler, este o lucrare monumentală și în general vivace, cu accente pastorale și de menuet (în primele 3 părți), care fac loc unei meditații filozofice în partea a patra; aici intervine pentru prima dată mezzosoprana, iar textul este preluat din cartea ”Așa grăit-a Zarathustra” de Nietzsche. Personal, mi s-a părut o diferență considerabilă față de primele 3 părți; dacă le-aș fi ascultat fără să știu cărei lucrări aparțin, în niciun caz nu le-aș fi asociat cu Mahler, pe care l-am recunoscut abia în sonoritățile întunecate ale celei de a patra părți. 

Partea a V-a este cea mai scurtă și este compusă pentru cor de copii, cor de femei și alto. Corul de copii imită clopotele (”bim-bam”), iar cel de femei acompaniază mezzosoprana.

Ultima parte, definită de Mahler drept ”Adagio”, este de o solemnitate triumfală, pecetluind actul Creației din părțile anterioare, deoarece dragostea invocată de compozitor se referă la sentimentul creștin. După premiera din 1902 (dirijată de însuși Mahler), un critic elvețian a notat: ”este probabil cel mai bun Adagio compus de la Beethoven încoace”.

 

Pentru mine, ca ascultător de muzică clasică, a fost o experiență fabuloasă. Ca de fiecare dată când am ocazia, l-am privit pe Zubin în acțiune, dând intrările la fel de precis ca întotdeauna și fără niciun semn de slăbiciune sau ezitare.  ”La vârsta lui și după toate prin care-a trecut în ultimii ani”, mi-a spus jupânul, ”să mai dirijeze pe de rost asemenea lucrare....”.
Publicul părea să fie de aceeași părere; aplauzele au continuat minute în șir, chemându-l pe Zubin de trei ori înapoi pe scenă, iar acesta este un lucru care se întâmplă numai rareori la Berlin, spectatorii de la Filarmonică fiind în general foarte pretențioși.

Îndreptându-mă spre garderobă, îmi simțeam sufletul plin de-o bucurie familiară, în care se împletesc trăirile date de muzica bună și emoția reîntâlnirii cu un vechi și foarte drag prieten, reîntâlnire care sper să se petreacă din nou într-un viitor apropiat... 🙂

Despre procesul de scos cărbuni cu furculița și o țeavă lungă

După o ședință de o oră și vreo 20 de minute ne uităm unii la alții, cu desăvârșire căpiați.

- Poate oi fi eu greu de cap, zice un coleg. Voi ce-ați înțeles din toată chestia asta?
- Ideea principală e că trebuie să completăm listele.
- Exact, aia am priceput și eu. Dar care liste?
- Listele puse pe server, în folderul ”Proiect de scos cărbuni cu furculița și de mâncat cu bețișoare chinezești (cărbunii)”.
- Nuuu, că a zis că alea nu-s actuale. Ne-a dat pe mail versiunea bună.
- Păi de ce nu le-a pus și pe server, dacă tot are versiunea corectă?
- Nu zicea că le pune imediat după ședință?
Click-ăim cu febrilitate.
- Sunt tot alea mai vechi, la naiba. Ok, nu e problemă, salvăm în Temp Files și le poate verifica acolo.
- Staaaați, zice un alt coleg, amintindu-mi la fix de Fred Flintstone cu al său ”hoooold it!”. N-a zis că versiunea mai veche include și datele cutare-și-cutare, care musai trebuie incluse?
- Ba da. Nu-s și pe listele noi? 

Cotrobăim în mail.

- Nu sunt.

- Băăăăi, mă ia capu'.
- Și n-a zis și să-i trimitem o evidență a listelor la care am lucrat deja?

Pauză, aproape că ne putem auzi înghițind în sec. Gogâlț-gogâlț.
- Ba a zis.
- Deci stați să vedem dacă ne punem de acord. Vrea o listă a listelor la care am lucrat și care nu sunt pe server deși ni s-a spus că sunt și ne-a trimis mail cu listele care teoretic sunt și pe server și trebuie să lucrăm la ele luând în considerare și datele cutare-și-cutare care nu-s disponibile decât în versiunea veche, care teoretic nu mai e valabilă și e diferită de ce ni s-a dat pe mail. 

👀 👀 👀 👀 👀 👀
- Un rezumat foarte precis, am conchis noi și ne-am dorit reciproc spor la muncă, neuitând să ne reamintim că trebuie să fim productivi 🙄 și, desigur, să respectăm procedurile.

Cireașa pe tortul zilei a fost pusă de un coleg inginer care, parlamentând la telefon cu un atelier care se ocupă de o reparație mai aparte, a zis demn: ”Nu, e prea scurtă. Colegei îi trebuie numai țeavă lungă”. Hohotele de râs au venit de-abia după ce unul dintre noi a zis serios: ”să punem țeava pe server”.

La farmacie, ca la brutărie

După cum se vede, nu-mi iese nici în decembrie să scriu ceva mai mult, așa încât anul ăsta va fi undeva la coada clasamentului din punct de vedere al numărului de articole publicate. Nu că aș avea vreo normă, dar îmi pare rău că s-a întâmplat așa. Însă retrospectiv vorbind, nu m-am simțit în stare și cred că apăsarea asta a pandemiei a fost doar unul dintre factorii determinanți. Un alt posibil motiv ar fi că am muncit foarte mult și când ajung acasă nu mai am energie pentru aproape nimic.
(Acum că mă gândesc, habar n-am cum de eram așa în formă când lucram la fosta firmă, unde mă hinghereau cu zeci de ore suplimentare lunar, și totuși scriam mai mult. O posibilă explicație ar fi că îmbătrânesc). 

'Nfine. Că tot am vorbit despre bătrânețe, am zis să vă relatez cea mai recentă experiență a mea la farmacie, unde mă dusesem să ridic un medicament pentru jupânul, comandat pe rețetă.
Ceea ce-ar fi trebuit să dureze undeva la un minut (”Bună ziua, bună ziua, poftim țidula pe care mi-ați dat-o când am comandat, poftim medicamentul, la revedere”) s-au dovedit vreo 10 minute, de-am sunat la coafor (unde aveam programare apoi) să le spun că întârzii. Și asta nu din cauza mea, după cum veți vedea.

Nu știu dacă ați citit, sau dacă vă mai amintiți experiența mea de la brutărie descrisă acum câțiva ani; eh, cam în genul ăla a fost și asta.

Pătrund în farmacie, înaintea mea două cucoane la vreo 60 de ani, una din ele tocmai înaintase la ghișeu, cealaltă aștepta să-i vină rândul. 

- Aș dori o cremă de mâini care să fie bună și pentru corp, să conțină glicerină, dar nu și *** (nu am înțeles ce să NU conțină).
Farmacista părea cam derutată.
- Avem și creme de mâini, și de corp.
- Neiiiiin, se zburătăci respectabila, eu vreau una singură, de mâini, care să fie și pentru corp.
- Bine, zise farmacista pe un ton de ”nu te pui cu nebunii”, haideți să vedem ce avem aici...
Au urmat câteva minute bune în care amândouă au studiat etichetele diferitelor creme și cremișoare, clienta nu era mulțumită (”asta e pentru piele uscată. Eu nu am piele uscată pe corp, doar pe mâini, deci ar fi bună pentru mâini, dar prea grasă pentru corp”), întreba ce este un ingredient sau altul (”dar ceva care să nu conțină *** nu aveți?”), se declara nemulțumită de concentrația de glicerină... 😵

În final a cumpărat o cremă, dar ”nu sunt convinsă, voi vedea dacă mi se potrivește...”. Eu mă gândeam că poate ar trebui să se despoaie complet acolo, în farmacie și să se cremuiască. Să fie convinsă, nu de alta. 🙄

Am scăpat de una și speram că următoarea va fi mai aproape de normalitate.
- Bună ziua, aș dori să ridic medicamentele cutare și cutare, comandate săptămâna trecută....
Pân-aici sună bine. I se aduc medicamentele, totul în ordine, i se spune cât are de plată, hai că suntem în grafic.
- Un moment vă rog, am aici niște cupoane de la o acțiune de reduceri, vă rog să le scanați și să scădeți corespunzător.
Acum nu mai suna bine 😒.
Moșmondeau de câteva minute la cupoanele alea (biiiip, ”îmi pare rău, sistemul nu le recunoaște”, ”ba trebuie să le recunoască, uitați că scrie pe ele că se pot folosi și la farmacia dumneavoastră”, biiiip, ”îmi pare rău, tot nu le recunoaște”), când am sunat la coafor să le spun că întârzii puțin.
- Bine, a zis îmbufnată cetățeana, voi plăti prețul întreg, dar să știți că nu este corect ce faceți! Dați-mi înapoi cupoanele, o să le folosesc la un alt magazin care este inclus în campanie.
Farmacista adună cupoanele împrăștiate pe tejghea și când să i le restituie....
- Doamnă, uitați-vă aici la dată, sunt expirate de două săptămâni... de asta nu se pot folosi.
- Ah, într-adevăr? Da, aveți dreptate. Nu observasem.

Evident. Că. Nu. Observaseși. Că doar de ce-ai verifica niște cupoane pe care probabil le ai din ultima eră glaciară, înainte să te duci la farmacie cu ele și să f... ierbi (🤭) nervii tuturor?

Regăsind Crăciunul

Nu știu exact la ce m-am gândit dând acest titlu. Poate la târgul de Crăciun, deschis acum o săptămână și pe care l-am vizitat astăzi. Dar mai probabil la felul în care ne-am decorat locuința, în interior și-n exterior.

Balconul nostru e cel din mijloc /etajul I, cu luminile aurii&roșii. Efectul ne-a depășit așteptările.

Brăduțul (pe care-l avem de 12 ani) și Moș Crăciun și-au reintrat în drepturi.

Anul ăsta am mers și mai departe - am extins atmosfera festivă și-n bucătărie. Inclusiv o mușama tematică e pe drum (nu pun fețe de masă de pânză decât atunci când avem musafiri simandicoși, ceea ce nu s-a întâmplat până acum - ne-au vizitat doar oameni apropiați și normali, care nu au nicio problemă cu mușamaua. Zic asta pentru că am auzit și păreri conform cărora mușamaua e ceva așa... peizan, opinie pe care n-o împărtășesc deloc).

După ce-am terminat de aranjat aseară, m-am uitat în jur și m-am gândit: dacă Dumnezeu m-ar fi întrebat acum câțiva ani ce-mi doresc, i-aș fi arătat sufrageria decorată, bucătăria dichisită, balconul luminat și pe omul meu aranjând instalațiile. 🙂
Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima recunoștința pentru ceea ce ne-a fost dăruit.

Și apoi, astăzi, am fost la Târgul de Crăciun din centru. Se intră cu 2G (geimpft / genesen, adică vaccinat sau vindecat). La intrare prezinți codul QR și actul de identitate și ți se cere să te loghezi pe aplicația Luca (pentru monitorizarea celor prezenți). Zis și făcut, a mers foarte repede.

Am mâncat bunătăți de sezon, pe care nu le mai gustaserăm de 2 ani (anul trecut toate târgurile au fost anulate), ca de exemplu chiflă cu jambon copt sau Dresdner Handbrot, despre care am povestit aici și am băut un excelent vin fiert. După aceea ne-am mai plimbat nițel printre standuri și am ieșit.

Dat fiind actualul context pandemic, am citit foarte multe păreri smiorcăieli potrivit cărora vai mie, nevaccinații sunt discriminați și se pun garduri despărțitoare și tatata și tututu... Ei bine, în Hamburg mi s-a părut foarte decentă organizarea. Da, persoanele nevaccinate / nevindecate nu aveau acces în zona unde se vindea mâncare, fiindcă acolo oamenii stăteau să consume - și evident că-n timpul ăsta nu purtau mască. Însă toate celelalte chioșcuri, unde se vindeau tot felul de obiecte lucrate manual (lumânări, decorațiuni superbe din lemn, articole din piele și cașmir, bijuterii, obiecte din ceramică ș.a.m.d) și alimente preambalate (brânzeturi, prăjituri specifice diferitelor zone geografice, produse din carne afumată etc) erau în afara zonei 2G, așadar accesibile tuturor.

Prin urmare, nu înțeleg plânsetele cu discriminarea. Ei au făcut o alegere - de-a nu se vaccina - și se numește că și-au asumat urmările acesteia. Simplu ca bună ziua (după capul meu, cel puțin...).
În fine, încerc să nu mai elaborez pe tema asta (a ”discriminării nevaccinaților”), că iar m-apucă nervii nervoși.

O săptămână bună să avem, și să găsiți ceva drăguț în ghete mâine dimineață 🙂. Aici ninge ușurel, ceea ce vă doresc și vouă ❄❄❄.