Și totuși, nu-i să fie

Astăzi, cu trei zile înainte de seria celor trei concerte programate la Filarmonica din Berlin (joi, vineri și sâmbătă), Zubin și-a anulat prezența, din motive de sănătate.
Și chiar dacă nu se întâmplă pentru prima oară și nici nu e un fapt neapărat surprinzător (tocmai se întorsese dintr-un turneu în China, care trebuie să-l fi epuizat) și chiar dacă am convingerea că nimeni nu regretă mai mult decât el, de data asta simt că efectiv mă seacă la inimă.

Nu-l mai văzusem live din iunie 2023 (ulterior avuseserăm bilete la încă un concert, dar l-a anulat și pe acela). Îl așteptasem cu atâta drag și dor și cu atât de multă nevoie de-a lăsa muzica și energia lui bună să-mi picure liniște în suflet. Având în vedere ultimele luni, atât de bine mi-ar fi prins leacul muzicii lui și-al valului de emoții, căldură și bucurie care mi-au hrănit sufletul, la fiecare dintre concertele sale la care am avut privilegiul de-a mă regăsi în public.
Muzica lui Zubin îmi este leac de mai bine de 12 ani și mare, mare nevoie aș fi avut de ea.

Dar iată că din nou nu e să fie. Având în vedere vârsta lui și problemele de sănătate pe care le are de ani de zile, încep să cred că e posibil să nu mai fie niciodată. Și nu mă sfiesc să spun că-n seara asta am scăpat câteva lacrimi. De dorul de a-l vedea în spațiu și timp real, de dorul muzicii lui, de cât de mult mi-am dorit să-l regăsesc, de gândul că poate n-o să-l mai văd niciodată.

Sunt conștientă că-n lume se petrec tragedii. Realizez că poate mă răsfăț și că ceea ce simt ar putea fi descris ca un moft din categoria ”țara arde și baba se piaptănă”. Dar astă seară sunt tristă și nu mă pot împiedica să simt așa. Și știu că voi mă înțelegeți, iar pentru asta vă mulțumesc.

De fapt, ceea ce simt acum îmi pare-a fi începutul unui rămas-bun despre care știu că inevitabil va veni, dar pentru care nu știu cât de pregătită sunt.

Salată de weekend (62)

Mai târâș, mai grăpiș, a trecut și săptămâna asta.

🎄Vineri seara am fost pentru a doua oară în Piața de Crăciun, pentru că ne mai rămăseseră de testat niște anume bunătăți și prima dată nu avuseserăm ”loc” pentru toate.
Găsit, testat, not great not terrible. Aroma se dovedește uneori a fi un fals profet. Așa a fost și-n cazul de față: mirosul era mai îmbietor decât gustul în sine. Mno, asta e. O curiozitate mai puțin. Ne-am consolat apoi cu un langoș, respectiv cu o clătită cu ciocolată albă. Suspectez că se subînțelege cine a ales ce 🤔. Ah, și aceeași persoană care a ales clătita s-a ținut și de un cornet de castane coapte, pentru că de ce nu.
Ne-am plimbat, admirat, intrat și prin câteva magazine, băut (iar) vin fiert. Nu știu ce-i pun în el, frate, că mereu e mai bun decât cel de la supermarket (care este gata condimentat, doar cât să-i dai un clocot. La târg însă are un chelcășoz în plus, probabil mai adaugă vreun oarece când îl încălzesc).
Suntem foarte norocoși, mi-am și ne-am spus de mai multe ori pe parcursul plimbării. Și foarte, foarte recunoscători. 

🖤Apoi am ajuns acasă și am citit despre nenorocirea din Magdeburg, din aceeași seară. Un medic psihiatru originar din Arabia Saudită, care locuiește în Germania din 2006, a intrat cu mașina în oamenii aflați la Piața de Crăciun.
5 morți, între care și un băiețel în vârstă de 9 ani.
205 răniți, dintre care 40 în stare gravă.
Motivele nici nu sunt relevante. Este cu atât mai tragic cu cât vorbim de un om cu studii, care trăiește de aproape 20 de ani în această țară, așadar se putea considera că s-a integrat și asimilat locului. Și totuși, vineri seara a provocat o tragedie.
Nu sunt cuvinte să descrie dimensiunea ororii. Ne-am gândit la piețele din Hamburg și am realizat că și aici s-ar putea întâmpla. Accesul mașinilor în zona căsuțelor de lemn este parțial blocat de niște bariere din material plastic, dar cine vrea să facă așa ceva nu se lasă oprit de asemenea detalii.
Aparte de asta, mă-ntreb dacă-și pune cineva problema pacienților pe care i-a tratat acest individ. Repet, este medic psihiatru. În opinia mea, toți pacienții lui ar trebui chemați la evaluare. Cine poate ști ce le-o fi plantat în minte...? Bine, ăsta e doar un gând ca atâtea altele, nici nu știu dacă din punct de vedere legal ar fi posibil având în vedere confidențialitatea pacientului etc, dar nu poți să nu-ți pui și problema asta...

🥏 Marți am avut evenimentul de Crăciun cu lumea de la serviciu - Eisstockschießen. Da, știu cum sună 😀, dar credeți-mă pe cuvânt că e interesant. Echivalentul în engleză este curling (și ăsta sună cumva 🫣). A avut loc în aer liber și diferența este că nu a fost pe gheață, ci pe o suprafață lucioasă, dar mai puțin alunecoasă. Bonus, vremea a ținut cu noi (vreo 8 grade fără ploaie - pentru decembrie în Hamburg e mare pleașcă, vă zic).
În sinea mea speram să fie la fel de fain ca bowling-ul de la Paris din primăvară, dar trăgând linie nu s-a comparat, deși ne-am distrat bine. Eram însă încotoșmănați în geci și spațiul era cam îngust, prin urmare ne-am cam înghesuit. Prestația mea n-a fost nici pe departe atât de onorabilă ca la bowling, nici măcar după ce m-am însuflețit cu o cană de vin fiert.
Cred că ar merita încercat primăvara. Alt elan ai când arunci chestiile alea fără să tragi după tine geaca și bocancii...

🙋‍♀️ Altminteri, lupt să-mi revin cât de cât din punct de vedere psihic. Mâine după munci mă duc întins la farmacie să-mi recomande oamenii ăia cea mai bună și asimilabilă variantă de supliment de magneziu. Nu știu cum de-am uitat de el, în alți ani mă apucam de cură încă din octombrie (când știam că se apropie perioadele dificile), dar acum iau doar vitamina D și de amicul magneziu uitasem cu desăvârșire.
Între timp, fac ce pot: mai un Harry Potter, mai un Zubin. Celui din urmă chiar s-ar cuveni să-i cer scuze, fiindcă a fost leacul meu de suflet ani și ani la rând, iar acum l-am uitat. Însă l-am regăsit unde-l lăsasem iar el, bun și generos cum îl știm, mi-a readus un dram de liniște sufletească și de bine interior 😊. Sper ca în martie să-l regăsesc în spațiu și timp real, la concertul pentru care ne-am luat bilete... 

Vă doresc o săptămână cât mai bună și spor la pregătiri! 🙂 Ne citim zilele următoare.

Carusel de liane

Am încercat să scriu un text nostim, dar nu merge. Cred că-ncercam să-l scriu mai degrabă pentru mine.

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți triști fără motiv concret, doar otrăvindu-vă cu propriile gânduri, spaime rațional vorbind neîntemeiate - dar pentru voi, atât de reale de mai că nu vă lasă nici să respirați - și ”dar dacă...”-uri? Eh, cam pe-acolo sunt de ceva timp. PTSD-ul pe care-l suspectam acum un an pare să se fi instalat de-a binelea.

Puțini dușmani sunt mai vicleni decât propriile gânduri. Te cuprind ca niște liane și de ce încerci să te eliberezi de ele, de ce se agață mai tare de tine și tind să te sufoce.
Parcă înot în melasă, așa mă simt de niște săptămâni. A fost când mai ușor, când mai greu, când ”scoate-ți prostiile din cap”, când ”dar dacă...”. Un carusel amețitor și debilitant, pe care mi-e tot mai greu să-l gestionez.

Sper ca psihoterapia pe care am început-o în urmă cu o lună și jumătate să mă ajute. Dacă nu, am îmbulinat-o la modul serios.
Sunt conștientă că este un proces de durată, dar nu e ca și cum m-aș grăbi undeva sau aș avea vreo altă soluție.

Nu știu dacă o să mă simt în stare zilele astea să dau pe aici. Cea mai mare parte din energia pe care o am o ”investesc” la serviciu, în rest mă mișc de colo-colo fără să realizez concret mare scofală.

Aveți grijă de voi.

România. Nimic.

N-aveam un text anume plănuit pentru astăzi, dar m-aș fi gândit eu la ceva. Acum însă, nu mă mai pot gândi la nimic. 

Zece oameni au ars de vii aseară, într-un incendiu izbucnit la secția de Anestezie și Terapie Intensivă a spitalului județean din Piatra Neamț. Primele cercetări arată că focul a pornit de la o instalație de oxigen care nu a funcționat cum trebuie și s-a întins rapid și în salonul alăturat.

Medicul de gardă a intrat în salonul unde focul ardea și, ajutat de o asistentă, a scos pacienții împingând paturile. Are arsuri pe circa 40% din suprafața corpului, mai ales în partea inferioară. Nu 80% cum se spusese inițial, dar 40% este, de asemenea, foarte grav. 

La ora asta, avionul militar în care se află medicul trebuie să fi aterizat în Belgia, fiindcă din fericire a fost acceptat - în mod excepțional, date fiind condițiile actuale impuse de pandemie - la spitalul ”Regina Maria Astrid” din Bruxelles, unde va fi tratat. 

Nu doar faptul că s-a întâmplat așa ceva este șocant și cumplit. 

Dar.

În 2020, la exact 5 ani după tragedia de la Colectiv, România nu are capacitatea de a trata nici măcar UN SINGUR mare ars.

Nu mai este nimic de spus.

Dumnezeu să-i ajute doctorului, să se recupereze pe deplin. Iar pe cei duși de moarte năprasnică, arși de vii în paturile unde oricum se luptau să respire, să-i odihnească în pace.

Azi m-a lovit în plin un moment ”de-ăla”

... când:

- am un nod în gât pentru că numărul cazurilor de Covid crește și mi se face și mai frică pentru unicul părinte pe care-l mai am;

- conștientizez din nou că pentru prima dată de când sunt pe lumea asta, va trece un an întreg fără să-l îmbrățișez;

- mă gândesc că, tot pentru prima dată, trece un an fără să ajung să aprind o lumânare la mormântul mamei și al bunicii. Cel puțin sunt liniștită fiindcă tata mi-a zis că a plătit el taxa la cimitir, să nu-mi fac griji în privința asta;

- iar între timp, preocuparea unei tipe de pe Facebook este că vaaai, se închid cârciumile și ea vrea să socializeze. Scrie statusuri și se revoltă nevoie-mare. Iar ea nu este, evident, un caz singular.

Am avut o zi grea și cu toate cele de mai sus, îmi vine să urlu la lună. Cât de nepăsători și ignoranți pot fi unii?

Sunt realistă. Nu e ca și cum, dacă muierea aia își ținea porcăriile de pretenții pentru sine, am fi avut dintr-odată mai puține cazuri și aș fi putut zbura spre România.
Să mănânc friptură și să se ducă tata în beci s-aducă ”pepene murat, am pus special că știu că-ți place”.
Să mă duc la cimitir. ”Mami, Bica, am venit....”.
Să pun pe telefon ”Stay Another Day”, melodia preferată a mamei, și s-o ascultăm împreună, eu de aici, ea de dincolo. A devenit un obicei să fac asta când ajung singură la mormânt, după ce aprind lumânările.

Astea tot nu le-aș fi putut face acum, dar când văd atâta nepăsare și lipsă de bun-simț, reflectez că omenirea se va duce naibii nu de la Covid și nici de la vreo altă belea de genul ăsta, ci de la răutatea și egoismul atât de multora dintre cei care populează planeta.

Închei ca și ieri: aveți grijă de voi.

Tristeți în prima zi de iarnă

Ieri seară am fost prin oraș. S-au aprins luminile, au început târgurile. Multitudine de culori, cântece vesele, bunătăți, caleidoscop de arome care mai de care mai irezistibile. Am mâncat o clătită cu banane și ciocolată. Era caldă, bună și dulce, dar și ușor sărată. O fi fost de la lacrimile mele. 

E un nou an când luminile de Crăciun, departe de a mă bucura, mă întristează. Am stat să mă gândesc de ce și cred că am înțeles.

În primul volum din ceea ce consider a fi una dintre cele mai bune serii fantasy scrise vreodată, Harry Potter și prietenul său, Ron, ajung la un moment dat în fața unei oglinzi cum altfel decât vrăjite 🙂 După cum vor descoperi, oglinda le arăta cele mai fierbinți dorințe ale lor. Astfel, Harry își vedea părinții care muriseră când el avea un an, iar Ron se vedea pe sine ridicând cupa de campion. 

Am tot reflectat la asta și m-am întrebat ce aș vedea eu într-o asemenea oglindă. 

Pe mine ținând un copil în brațe? 

Nu. Trenul ăla, dacă într-adevăr a fost un tren, a trecut demult și nu s-a oprit în gara mea.

Pe mine călătorind în toată lumea și scriind despre asta?

Poate, dar nu neapărat. 

Cel mai probabil m-aș vedea pe mine copil, iubită de părinți pentru ceea ce sunt și așa cum sunt. 

Nu comparată cu alții, care mereu erau mai buni, mai cuminți, mai pricepuți la matematică.

Nu redusă la tăcere când aveam curiozități infantile.

Nu certată.

Nu disprețuită că nu sunt ”ca a lu' cutare” și că n-am luat în fiecare an premiul I ”cu coroniță”. 

Nu lovită.

Nu înjurată. 

Nu amenințată că ”te dau la casa de copii”. Aveam vreo 5 ani și chiar credeam că asta mi se va întâmpla. Este un sentiment atât de oribil, că nu găsesc cuvinte pentru a-l descrie.

Nu amenințată că voi fi dată afară din casă pentru că... nu fac ordine în camera mea. ”Îți iei băgăjelul și te duci...”. Expresia asta cu ”îți iei băgăjelul” n-am s-o uit câte zile-oi avea.

Apărată. Crezută pe cuvânt că o anumită profesoară îmi face viața un iad.
Crezută pe cuvânt că mi-e rău și am probleme de sănătate, nu după luni de zile de chinuri, când situația devenise deja foarte serioasă.

N-am fost un geniu, dar nici un copil-problemă. N-am meritat nimic din toate astea.
Nu spun că părinții mei nu m-au iubit, dar felul în care au ales de multe ori să procedeze... 🙄

E adevărat că ar fi putut fi mult mai rău. 

Dar ar fi putut fi și un pic mai puțin rău, nu? 

Ar fi putut fi chiar bine. 

Dar n-a fost.

Luminile de Crăciun îmi aduc mereu aminte de toate cele de mai sus - și de multe altele, care sunt prea grele pentru a le scrie și, mai presus de asta, pentru a mi le reaminti. Și oricâtă iubire aș primi acum din partea singurului om pentru care simt că viața mai merită trăită, nu compensează ce am pierdut - sau ce n-am avut niciodată.

Asta pentru că de-atunci trăiesc permanent - și asta nu e o figură de stil - cu teama că se va întâmpla ceva rău. În privința asta, nici psiholoaga nu m-a putut ajuta. E prea adânc îngropată în mine. 

Copil fiind, nu m-am simțit niciodată în siguranță. Iar asta reverberează pe parcursul întregii vieți. În lumina asta, e mai bine că n-am copii. Simpla idee că poate le-aș fi făcut la fel mă îngrozește.

Luminile de Crăciun sunt pentru cei care se pot bucura de ele. Sper că faceți parte dintre aceștia. 

Dacă aș crede în miracolele de Crăciun, mi-aș dori să nu-mi mai fie frică.

(Și fără legătură cu ceea ce am scris mai sus, dar pentru că se încadrează tot la ”tristeți în prima zi de iarnă” - azi-noapte a încetat din viață dirijorul Mariss Jansons. Vestea m-a amărât mult. Încă unul din ”granzii” pe care n-am apucat să-i văd într-un concert în spațiu și timp real.
Fie-i somnul liniștit).

Cu bine, Blackie, oriunde te-ar duce drumul...

... și cauciucurile, pe care n-am mai apucat să ți le schimb. Obținusem destul de târziu programare, pe 4 mai, dar n-am mai ajuns, pentru că între timp un dobitoc iresponsabil a făcut ce-a făcut. 

Cu exact patru săptămâni în urmă pe vremea asta, te parcasem pe unul dintre cele două locuri care ne plăceau nouă cel mai mult. Țin minte că m-am bucurat că l-am prins liber, nu se întâmpla prea des. Te-am lăsat acolo mulțumită să te știu în siguranță până urma să plecăm din nou împreună la drum, ca în aproape fiecare zi din ultimii șase ani în care ajunsesem să mă identific, parțial, și prin tine. 

Miercuri a fost liber. Joi dimineața însă, ca niciodată până atunci, n-ai pornit din prima ”la cheie”. În retrospect, cred că nu a fost o coincidență. Ce era, probabil, scris să se întâmple... s-a întâmplat. 

După izbitură m-am uitat instinctiv în dreapta și-am zis cu glas tare ”nu se poate, asta nu se întâmplă cu adevărat” și cu-atâta putere mi-am dorit să fie doar un vis urât, că aș fi putut mișca și munții din loc. 

Din nefericire, n-a fost suficient și n-a fost vis.

Au urmat săptămâni de coșmar - și știu că expresia asta se folosește frecvent, uneori poate cu prea multă ușurință, dar pentru mine chiar a fost un coșmar.

Fără a mă teme de cuvinte mari, pot spune că a fost - mi-a fost - absolut cumplit. Nici acum nu e tocmai ușor.

Dincolo de șocul sinistru, de trauma inerentă, de disconfortul de-a nu mai fi atât de flexibilă în ceea ce privește transportul... cel mai oribil a fost să conștientizez că n-o să te mai am niciodată.

N-am plâns toată viața cât am plâns săptămânile astea. Pentru prima dată am realizat ce înseamnă cu adevărat să ți se usuce ochii, realmente să fii deshidratat la nivelul ochilor, dacă se poate imagina așa ceva. Smulsul atât de brutal din rutină m-a rupt în două. Simt și acum volanul în mână, îmi aduc aminte cum mergeam să alimentez, cum mă-ntorceam mereu din drum să verific dacă te-am încuiat...

"Neața, Blex” (te mai și alintam, deh 🙂).

”Ok, Blackie, ne vedem la amiază”. 

”Blackie, l-ai văzut pe idiotul ăla cum s-a băgat?”

”Pa, Blackie, pe mâine”. 

Poate o să fiu considerată cam tra-la-la, dar în ultimii ani nu cred c-a fost zi să nu te salut de bun-găsit sau să nu-ți  spun la revedere. (Ba-ți mai ziceam uneori și ”te pupă mama”, dar să nu mai spui la nimeni, c-apoi chiar că m-asigur de-o cămașă cu mâneci foarte lungi 🤫).

Puțini au fost cei care au înțeles că principalul motiv pentru care-am suferit atât de mult a fost acela că, practic, te personificasem.
Eu nu mergeam să pun benzină, eu mergeam ”să-i dau să pape lui Blackie”.
”Ce-a fost asta?”, mă întreba jupânul când vorbeam la telefon (la Bluetooth) și auzea un piuit de senzor. ”Nimic grav”, replicam eu relaxată, ”Blackie zice că i-e sete”. Adică trebuia să-ți completez lichidul de parbriz.
Și alte exemple de-astea, devenite între timp tot atâtea lame care mă taie pe suflet deschis.

Atașamentul ăsta ar putea fi înțeles numai dacă te gândești la simbioza noastră. Șase ani, zi de zi, noi două am fost împreună. M-ai dus în siguranță iarna pe drumuri parțial sau deloc curățate, mi-ai ținut cald când mi-era frig (ce confortabil era și ce rapid se încălzea scaunul, ehei....), mi-ai dat răcoare când era zăpușeală, ascultam muzică din toate cele 8 boxe ale tale, de multe ori bătând tactul pe volan. Călătoria cu tine însemna în primul rând plăcere și drag, apoi confort și abia apoi venea aspectul practic.

Lumea mă căina pentru cei 90 de kilometri parcurși în fiecare zi, vai ce navetă grea ai. ”Nici vorbă, mie-mi place să conduc”, răspundeam, dar de fapt cred că-mi plăcea să te conduc pe tine.

Un iad au fost ultimele patru săptămâni, Blackie, un iad. Abia aștept să plec de aici. Să nu mai văd străzile astea, cu locurile unde te-am parcat de mii de ori. Să nu te mai caut cu privirea, cu toate că știu că n-am să te mai găsesc niciodată.

Am încercat, Blackie, tu știi c-am încercat.  Eram dispuși la eforturi și sacrificii, numai să ne rămâi. Dar absolut toți mecanicii întrebați au spus același lucru, după ce-au citit raportul - întreaga ta structură este afectată, impactul a ajuns practic până la scaunele din față, nicio reparație nu te-ar mai putea face ca înainte, n-ai mai fi la fel de sigură și-n timp ar putea apărea și alte consecințe.

Azi, după o lună de daraveri birocratice, alergătură, formulare completate... ai plecat. Măcar am avut ocazia să ne luăm rămas-bun. Momentul acela însă... rămâne doar al nostru, al meu și al tău. La fel și tot ceea ce ți-am spus.

Niciodată n-o să mai ”personalizez” o mașină. N-aș mai putea trece prin ce-am trecut acum. Inclusiv din punctul ăsta de vedere, ai să rămâi unică.

Ultima ta poză, abia veniserăm de la spălătorie. Ce emoții avusesem... și ce-mi plăcea cum arătai.

Ui' la tine cât erai de frumoasă, cum străluceai în soare, proaspăt lustruită cu ceară...

Încă simt că-mi crapă inima de amărăciune. La naiba, de ce? De ce cretinul ăla n-a căscat ochii? (Bănuiala poliției fusese că boul se uita-n telefon, dar nu era nebun să recunoască așa ceva). De ce, fir-ar el să fie de dobitoc, de ce???

Inspir adânc. Blackie... știi tu 🙂🙂🙂 Tot ce ți-am spus azi, tot ce ți-am spus când am venit să-ți iau plăcuțele de înmatriculare ca să te pot radia din circulație, tot ce am simțit când m-am urcat la volanul tău știind că e pentru ultima oară, tot ce ți-am spus atunci cu vocea spartă de plâns și multe, multe altele.

Știi și tu, știu și eu.

Așa a fost să fie. În sufletul meu vei fi pentru totdeauna.

Adio, draga mea Blackie, dragă.

Sunt aici

Nu bine.  Departe de a fi bine. 

A fost o săptămână cumplită, pe plan psihic mai ales. 

O să-mi revin eu, dar cred că mai e până acolo. 

Mulți oameni mi-au fost și-mi sunt alături. N-aș fi reușit să-mi țin biscuiții grămadă fără grija și suportul lor.  Și vouă vă sunt recunoscătoare pentru sprijinul transmis la postarea anterioară.

Am avut parte și de surprize, dar astea nu contează. Nu m-au decepționat, fiindcă nu mai am disponibil niciun colț de suflet pentru reacții de tipul ”nu e normal să fii atât de afectată că mașina e distrusă”. 

Really? Normal is not normal, cum ar zice Dr. House. 

Bear with me, vorba americanilor. Încă mă adun. Deocamdată mă bucur că au dispărut coșmarurile.

O să mă-ntorc. Nu știu dacă mai puternică, da-n tot cazul cu sufletul ciuntit. 

Aveți grijă de voi.

Roșu la semafor. Eu am frânat. Cel din spatele meu, nu.

A intrat în mine cu aproximativ 65 km/h (pe drum național fiind, nu în localitate). 

Timpul s-a comprimat pe moment, dar acum totul se derulează în mintea mea cu încetinitorul, haotic și înnebunitor.

Izbitura din spate.

Șocul. 

Prin forța pocniturii, mașina mea e împinsă vreo 10 metri mai în față (în mijlocul intersecției), unde se oprește.

Avariile care pornesc singure, portiera care se blochează (habar n-am de la ce, fie ca efect al impactului, fie ca urmare a deplasării suferite în urma pocniturii; nici nu mai contează...).

Trag de mâner, încerc să ies, din bord țipă toți senzorii. 

Mă împleticesc spre mașina cealaltă. Șoferul n-a ieșit încă, e evident șocat. Zic doar, cu o voce spartă: ”Semaforul! Distanța de siguranță!”.

Nu răspunde.

Era 5 și jumătate dimineața. Ieri.

Restul e așa, ca într-un film prost. 

Poliție, declarații, constatări.  Accidentul e în totalitate din vina celuilalt. 

 

Mi-e frig. Mă uit la mașinuța mea, la Blackie. Spatele e complet distrus, spart, îndoit, luneta s-a zdrobit în mii de cioburi mărunte. În adâncul sufletului, știu deja. E prea avariată pentru a mai ”merita” reparațiile, din perspectiva asigurărilor. Ulterior, ni s-a confirmat asta.

Polițiștii îmi explică, ”doamnă, ați avut noroc. La viteza pe care-o avea, dacă impactul vă arunca pe contrasens, de unde venea alt vehicul? E o intersecție mare, dacă venea ceva din dreapta chiar în momentul ăla?”.

Mda, știu că au dreptate, dar sunt complet amorțită și nu găsesc în asta nicio consolare.

De fapt, poate că sunt un fel de monstru de nerecunoștință, dar nici acum nu simt vreo bucurie la gândul că am scăpat din asta doar cu minore neplăceri (de ordin fizic).

Toată lumea-mi zice să mă bucur că n-a fost mai rău, că nu mi s-a întâmplat mie ceva.

Eu simt doar o imensă părere de rău și mi-e sufletul atât de greu, că nici dacă aș urla ca lupii la lună nu m-aș descărca.

Blackie s-a dus, pentru totdeauna.

Mașina e remorcată la service, eu mă duc la Urgențe. Tremur necontrolat și mi-e greață. Control, radiografie de coloană cervicală, toate oasele sunt la locul lor. ”Dar o să aveți dureri musculare destul de mari mâine”, zice medicul, ”e una din primele consecințe ale impactului din spate”. 

Scutire medicală, pastile.

Azi mă mișc în relanti, mă doare de zici c-am ridicat haltere cu gâtul. O să treacă, nu-i bai.

Închid ochii și aud mereu zgomotul ăla sinistru, retrăiesc iar și iar momentul pocniturii. 

Blackie....

Gând pentru ei

Am deschis editorul de text ca să scriu altceva, dar mi-am dat seama că n-am starea necesară.

Mă tot gândesc la ei toți. N-am cunoscut pe niciunul, cu excepția Teodorei, dar.... nu-mi pot lua gândul de la ei.  Sper că s-au regăsit în primăvara eternă. 

Nu cunoșteam formația ”Goodbye to Gravity”, nu ascult rock (cel mult balade Metallica, spun asta ca să vă dați seama cam la ce nivel mă aflu), dar... aspectul e irelevant. E vorba doar de ei. Tot stau și-i privesc... Le râdeau ochii. Erau tineri, erau plini de vise, erau buni.  Aveau atât de mult de dăruit ăstei lumi. 

N-a fost să fie. 

N-am energie să scriu despre corupție, despre nemernicia unora, despre ce trebuia să se facă și nu s-a făcut, despre câți tineri din colajul de mai sus ar fi putut fi salvați, despre câte chipuri poate nu s-ar fi regăsit în acest tragic portret de grup, dacă...  De altfel, mi se pare un demers futil. Nu e ca și cum nu s-ar ști de ce au murit. 

Lumea știe. Și degeaba știe. Totul a rămas la fel ca-n noaptea aia cumplită.

Am doar un gând pentru ei, cei care au pierit în flăcări, deși ar fi putut să trăiască. Dacă, dacă, dacă...

Fie-le somnul liniștit, că de năprasnic sfârșit au avut parte.

Fără titlu

Astăzi - de Ziua Dorului, cică, deși aspectul nu prezintă mare importanță în ce mă privește - mie nu mi-e dor, mi-e doar amar. 

Oameni buni, nu aduceți copii pe lume dacă nu sunteți pe deplinul deplinului și cu desăvârșirea desăvârșirii convinși că-i veți iubi necondiționat, că-i veți sprijini, că-i veți ocroti și învălui cu dragoste și că vor fi cele mai importante ființe din lume pentru voi. 

Atât. Simțeam nevoia să spun asta. 

De ce cred că n-o să devin scriitoare

Îmi picase la un moment dat sub ochi un fel de zicală care spunea că, pentru a deveni scriitor, una dintre dintre condițiile care ar trebui îndeplinite ar fi aceea de-a fi trecut prin experiențe dificile, chiar dramatice, de natură să provoace adevărate cataclisme sufletești care să fie apoi ”exorcizate” și convertite în scrieri. 

Cred că este adevărat, pentru că, dacă am sta să le cercetăm puțin viețile, am vedea că toți marii scriitori au avut, sau mai au încă, vieți zbuciumate, destine în derivă, s-au luptat cu dependențe grave, au suferit pierderi cumplite etc. Din toate acestea s-au născut cărți extraordinare, povești care țin cititorii treji până la ceasurile dimineții, personaje devenite reper în literatură. 

Mă gândesc la aspectele astea și mă uit la mine. Da, categoric aș putea scrie o carte, mă hazardez să cred că una chiar destul de bună și cu mesaj puternic.

Despre cum să supraviețuiești când de fapt cam regreți că ai irosit o ocazie strașnică de-a isprăvi cu viața.

Despre cum să te redefinești ca om după ce o parte din tine a dispărut pentru totdeauna. 

Despre cum să te regăsești și să înveți să te iubești după ce-ai suferit niște abuzuri despre care ani în șir nu ai putut povesti nimănui. 

Despre cum să descoperi că viața merită, totuși, trăită, după ce la 13 ani îți propuseseși să te sinucizi prin însetare (citiseși într-un roman de Jules Verne că metoda e infailibilă și ți se părea mai puțin traumatizantă ca altele). Dar n-ai rezistat decât vreo câteva ore fără să bei nimic și-ai realizat că treaba asta cu sinuciderea e mai complexă decât credeai. (Nu, nu a fost un teribilism al vârstei. Chiar am vrut s-o fac. Motivele nu mai au importanță, au rămas în trecut).
Despre cum iubirea vindecă sufletul care doare.

Și alte câteva de același gen. Lăsând la o parte tentativele mele scriitoricești din copilărie și prima tinerețe, cred că asta ar fi singura singura carte pe care aș putea să o scriu. Cu personaje fictive, care toate să fie, de fapt, eu, în diferite ipostaze și momente ale vieții. Ar fi catharsis-ul de care aș avea nevoie pentru a se închide, în sfârșit, cercul. 

Numai că la fel de clar mi-e că nu voi avea niciodată curajul de-a o scrie.

Ar însemna să retrăiesc totul.  Și a doua oară nu cred că aș mai scăpa cu mințile întregi. 

Ar însemna să mă expun, să-mi dezgolesc sufletul în fața lumii, să mă arăt vulnerabilă. Nu sunt pregătită pentru asta și nu cred că voi fi vreodată.

Dar mai presus de toate, ar însemna să zugrăvesc în culori mai puțin plăcute (deși realiste) niște oameni care au însemnat enorm, ba la un moment dat au fost chiar totul pentru mine și pe care-i iubesc foarte mult și acum.  Nu sunt în stare să o fac. Nu cred că m-aș mai putea privi în oglindă, cu toate că am înțeles și am iertat. 

”Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”.

Nu ”sistemul” e mereu de vină...

În ultimele zile am citit despre două situații recente, de ordin medical - din nefericire, două din numeroasele - încheiate tragic în covârșitoare măsură ca urmare a indolenței medicilor. 

Greu de imaginat după aproape două decenii de secol XXI, dar în România se moare și-n ziua de azi la naștere. Mama se duce, lăsând în urmă un ocean de jale și extrem de fragila consolare că a apucat, cel puțin, să-și vadă pruncul pe care tocmai l-a lăsat orfan. Da, Evul Mediu e încă de actualitate. Din punctul ăsta de vedere, România și-a dat ceasul în urmă cu niște sute de ani.

Curg râuri de cerneală virtuală pe aceste două subiecte, se derulează anchete și, evident, părerile sunt împărțite. Unii internauți îi acuză pe doctori. Alții le iau apărarea și pun dezinteresul lor - devenit, iată, criminal - pe seama suprasolicitării și a salariului mic. Și-n primul rând, să nu uităm, ”sistemul e de vină”. În curând o să dăm vina pe ”sistem” și pentru că plouă. 

Nu. Nu sistemul e de vină, sau nu în totalitate și oricum, nu în cazurile astea două la care mă refer. Aici a fost vorba de lipsa de interes a medicilor, de plictiseala lor în exercitarea profesiei, de ”las' că nu pățește nimic”, precum și, probabil - în subsidiar - de convingerea că, indiferent ce se întâmplă cu pacientul, consecințele nu vor fi drastice și vor continua să-și exercite profesia. 

Convingere întemeiată, după cum s-a dovedit ulterior. Două mame au murit din indolența lor, dar pedeapsa - cel puțin într-unul din cazuri, petrecut cu niște săptămâni în urmă - a constat în penalizarea cu 10% din salariu, timp de o lună. 

Aș comenta asta, dar Cicero n-avea dreptate: hârtia nu suportă orice. Nici măcar aia virtuală. 

Nu cred că aș fi scris despre asta, dacă n-aș fi avut un caz recent, la serviciu. Un coleg de-al meu (tot român) s-a mutat în Germania în august și a început să lucreze din septembrie. Să calculăm, așadar - câte luni are de când plătește asigurare medicală? Patru luni, mari și late. Contribuția nu putea să fi fost prea semnificativă, suntem de acord, da? 

Ei bine. Una dintre priotitățile respectivului, după ce s-a văzut cu locuință închiriată și serviciu, a fost aceea de a-și găsi un medic de familie. A găsit, i s-au făcut toate analizele (în vederea întocmirii unui dosar) și, pentru că omul a spus că are niște antecedente de ordin cardiac, i s-a dat un fel de electrocardiograf mobil pe care să-l poarte timp de 24 de ore - inclusiv noaptea, așadar - urmând ca medicul să citească apoi rezultatele și să ia eventuale măsuri. 

Zis și făcut, poartă aparatul după cum i se explicase, îl returnează la cabinet în ziua următoare și vine la muncă, în schimbul 2. La scurt timp însă, primește un telefon de la medicul de familie, care-i spune că trebuie să lase orice și să se prezinte imediat la spital. 

Omul, contrariat... care-i graba, zice, mă duc după serviciu sau mâine dimineață. ”Nici vorbă”, insistă medicul, ”mergeți chiar acum la spitalul cutare (n.r - unul din imediata vecinătate), am dat telefon deja, sunteți așteptat”.  

S-a dus. Fără a intra în detalii de ordin medical, pe înregistrările electrocardiografului portabil se constataseră niște anomalii care, netratate, ar fi putut deveni extrem de periculoase într-un interval redus de timp. De îndată ce a citit electrocardiograma (adică la vreo oră după ce primise aparatul înapoi), doctorul a telefonat la spital, a anunțat cazul și după aceea și-a sunat pacientul. 

Acum omul e destul de bine, a suferit o intervenție minim invazivă care-a îndepărtat pericolul imediat și urmează să fie transferat la o clinică specializată pe cardiologie pentru investigații mai complexe. 

M-am gândit la acest caz cu atât mai mult cu cât una dintre mamele despre care scriam mai sus a murit din cauza unor tulburări cardiace pe care le-a semnalat medicului, dar care au fost ignorate de acesta ore în șir. Avea puls aproape 200 și obstetricianul nu a catadicsit să dea un telefon la cardiologie. Când, în fine, a făcut-o - proaspăta mamă avea puls 212 între timp - cardiologul nu a binevoit să coboare la maternitate, deși era vorba de un etaj. A transmis prin telefon niște indicații, argumentând ulterior că avea urgențe (pe care, însă, nu le-a putut justifica prin niciun înscris medical). A coborât ”la timp” pentru a încerca, în zadar, resuscitarea mamei intrate între timp în stop cardiac. 

S-a dus. Soțul îi trimitea mesaje pe telefon, întrebând-o cum se mai simte, dacă i-a mai scăzut pulsul și spunându-i că o iubește. Nu i-a răspuns. Murea. 

Nu, nu ”sistemul” a omorât-o. Ci doi medici care au hotărât că un puls de peste trei ori mai mare decât normal e ceva ce nu prea merită deranjul lor. Între timp, la distanță de 2.000 de kilometri și 5.000 de ani-lumină, un medic de familie pune totul în mișcare pentru a-și trata pacientul care avea o condiție delicată. 

Habar n-am cum să închei acest text, altfel decât exprimându-mi, încă o dată, recunoștința că trăiesc în țara asta. Nu umblă nici aici câini cu Brezel în coadă, însă ai mai multe șanse de-a ieși viu dintr-un spital.

Am cunoscut, cândva, o Doamnă....

Dintre toate zecile de interviuri pe care le-am realizat pe parcursul celor aproape trei ani în care mi-am practicat meseria pentru care m-am pregătit, jurnalism, dialogul cu Stela Popescu rămâne una dintre cele mai dragi și pregnante amintiri. Închid ochii și ne văd pe amândouă în sufrageria ei. Pune în vază trandafirii pe care îi adusesem și-mi surâde ca unei foarte bune prietene. ”Scumpa mea, ce zici de-o cafeluță? Că eu n-am mai băut de dimineață și dacă tot ne așternem la povești...”.

Am stat de vorbă mai bine de-un ceas, deși la telefon îmi spusese că-mi poate acorda numai o jumătate de oră. Am divagat cu mult de la întrebările pe care mi le pregătisem și paleta de subiecte abordate se extindea pe măsură ce Stela își aducea aminte de ceva sau făcea vreo paralelă. ”Ah, dar pentru că tot vorbim despre asta...”. Am discutat despre Chirița, despre teatrul de revistă, despre dramă, despre ea ca actriță și ca personalitate individuală, despre profesorii ei, despre zecile de turnee care-au purtat-o prin toată lumea, dar și despre ”ritualurile” ei de îngrijire, care erau de altfel cât se poate de simple... dar ce n-am vorbit! A ieșit un articol lung, pe care l-am scris dintr-o răsuflare și de care sunt și-n ziua de azi foarte mândră.

”Închide un pic reportofonul”, mi-a zis la un moment dat, cu un zâmbet șugubăț și foarte promițător. ”Mi-am amintit de-o întâmplare haioasă, dar n-aș vrea să apară prin ziare”. Și mi-a povestit niște chestii foarte nostime dintr-un turneu în care fusese împreună cu Tamara Buciuceanu-Botez și Vasilica Tastaman și râdeam amândouă, iar eu mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ce normal și firesc pare totul. Avea - fir-ar să fie, nu-mi vine să vorbesc despre ea la trecut - un stil atât de natural și de agreabil de-a te face să te simți imediat în largul tău. Stând de vorbă cu ea, într-o după-amiază de iunie a anului 2006, am înțeles de ce era o actriță atât de iubită de public. Nu aveai cum să n-o îndrăgești, era o bijuterie de om, atât de frumoasă în toate sensurile posibile, iar optimismul ei era însuflețitor și molipsitor deopotrivă.

La un moment dat, s-a uitat la ceas. ”Draga mea, tu știi că vorbim de-o oră? Ce părere ai?”. I-am spus adevărul: nu știam când trecuse timpul. Dar îmi părea rău că trecuse. 

Țin minte și-acum senzația de prea-plin sufletesc pe care-am avut-o după ce ne-am luat la revedere. ”A fost o plăcere să stăm de vorbă. Îți doresc un noroc... îngrozitor! Te-am pupat important!”. Ce asociație interesantă de cuvinte, m-am gândit atunci. Și chiar m-a pupat. 

Recitesc ce-am scris. Nu-mi vine să cred că scriu textul ăsta. Nu-mi vine să cred că s-a dus. Poate de unde arăta atât de bine, nu i-aș fi dat niciun moment vârsta reală și o percepeam într-un fel ca fiind... atemporală. Nu cred că m-ar surprinde moartea niciunui alt actor din generația, să spunem, 70+... dar nu ea, la ea în niciun caz nu m-aș fi așteptat să plece. Părea cumva ca și cum... va fi mereu aici. 

Mulțumesc, Doamna Stela Popescu, pentru o experiență care, vedeți și dumneavoastră, după 11 ani a rămas neuitată. Fie-vă drumul luminat și somnul liniștit.

Și dacă nu mai poți ierta?

Unul dintre cele mai dificile demersuri - dacă le pot numi așa - e să scriu un articol despre un subiect care mă arde pe suflet și care trebuie ”dat afară”, într-un proces nu foarte diferit de catharsis - dar despre care ceva mă reține să dau prea multe detalii. O scald pe după vișin... pentru că detaliile m-ar conduce într-o zonă unde nu cred că sunt pregătită să pătrund. 

Am mai scris câteva astfel de texte de-a lungul vremii și chiar dacă n-am pus punctul pe ”i”, mi-a făcut bine... mi-am mai limpezit gândurile care se ciocneau unele de altele ca bulele de aer în globurile decorative și am mai descărcat parțial tensiunea acumulată. E ceea ce simt nevoia să fac și-n seara asta... după ce ieri mi-am reîntâlnit o cunoștință veche: dezamăgirea. 

Imaginați-vă că aveți în viața voastră pe cineva apropiat. Mai corect spus, foarte-foarte apropiat, la care țineți enorm, dar care, din felurite pricini - egoism, superficialitate, infantilism, încăpățânare etc - vă decepționează periodic, de ani de zile. De mulți ani. Cam de când vă puteți aminti, de fapt. Pentru că omul respectiv înseamnă enorm pentru voi - la un moment dat, chiar a fost întreaga voastră lume - ați iertat. O dată, de două ori, de cine mai știe câte ori. Uneori a fost atât de dureros, încât a rămas (de) neuitat, deși ați iertat cu adevărat și din iubire. Dar cenușa a rămas, după fiecare dintre aceste pârjoluri sufletești. 

Ați iertat pentru că iubeați. Și pentru că iubeați, v-ați agățat mereu de orice semn, oricât ar fi fost de palid, care să vă confirme că sentimentele vă sunt împărtășite. Deși în context reciprocitatea asta ar fi fost cel mai natural și firesc lucru din lume. 

V-ați agățat de iluzii, ați dat valențe extraordinare oricărui gest minim de ... păsare, ați interpretat într-o manieră extrem de subiectivă pentru că voiați să credeți că nu vi se pare, iar orice act de implicare vă înduioșează, îl povestiți cu un aer victorios tuturor și-l arhivați într-un colț de suflet. Nu vreți s-o recunoașteți, dar undeva în adâncul inimii știți că va veni momentul unei noi dezamăgiri, când veți avea nevoie de orice resursă de combustibil acumulată în timp, pentru a depăși momentul și pentru a ierta încă o dată. 

S-au scurs anii, ați crescut, ați mai înțeles una-alta, ați mai lăsat ”să treacă de la voi” și, cel mai important, ați lăsat ”garda” jos. V-ați îngăduit acest lux, cândva de neimaginat. Și pentru o vreme, a fost bine. Cu toate astea însă...

”Dacă mă mai dezamăgește o dată, mă tem că va fi ultima oară”, obișnuiam să-mi spun. Și eram rezonabil de sigură de asta. Ei bine... s-a întâmplat din nou, iar eu mă simt ca și cum m-ar fi pocnit careva cu o bâtă de baseball în cap, după ce mai întâi a trecut cu buldozerul peste mine. 

Nici măcar nu se mai pune problema de eternul și demonetizatul conflict între inimă și rațiune. Inima se ceartă singură. Ar vrea să ierte. Dar simte că nu mai poate. Nu încă o dată. Nu din nou.

Și dacă nu iert? Ce-o să se întâmple? N-o să mai revăd niciodată omul respectiv? În momentul de față, gândul ăsta mi-e de nesuportat, cu toată amărăciunea din suflet. 

Poate exagerez, habar n-am. Poate mâine o să mă simt mai bine și mai înclinată spre a ierta încă o dată. Nu știu. Tot ce știu e că-n momentul ăsta mă doare totul în mine. Atât de tare încât, dacă nu l-aș avea pe jupânul, n-aș mai avea niciun motiv să simt că viața asta mai merită trăită.

Un gând pentru un condei care-a plecat...

Eram azi în drum spre casă și, ca de obicei, l-am sunat pe om din mașină. După frazele de introducere, ușor ezitant, zice ”știi, s-a întâmplat ceva... a murit cineva...”. Cine??? ”Simona Catrina...”. Cred că mi-au țiuit urechile și-am simțit instantaneu un gol în stomac. Cum, era mai bine, părea că a învins, de ce?! ”Voiam să-ți scriu un sms, dar am zis că ești la serviciu, să-ți vezi de-ale tale și să te concentrezi acolo...”.

N-am cunoscut-o pe Simona. Nici n-am fost ”prietene” pe Facebook. Eram - sunt - unul dintre zecile, sau poate chiar sutele ei de mii de admiratori anonimi. O citeam de foarte mulți ani, de fapt când eram în țară cumpăram revista ”Tango” numai pentru textele ei atât de spumoase, de unice, de ”ale ei”, de irepetabile. Le citeam și le re-re-re...reciteam, cred că aș putea reproduce și acum unele pasaje. Îi adoram penița, satira, umorul irezistibil, verbul plin de vână, ironia incandescentă. 

”Eu nu fac umor, eu scriu la misto (cateodata), asta e cu totul altceva. Sunt stanjenita – desi flatata, desigur! – cand mi se spune ca textele mele sunt amuzante, fiindca eu insami sunt extrem de exigenta cu umorul. Ca sa suport o comedie, trebuie sa fie geniala. Si atunci, mi-e din ce in ce mai greu sa cred ca poate rade cineva cand citeste textele mele. Cel mult zambeste – zic eu”.

Da, era genială. Sper că a fost conștientă de valoarea ei. Nu o dată, citind-o, mă opream să reiau anumite paragrafe în care cuvintele erau atât de iscusit împletite, încât mi se tăia răsuflarea. Mi-aș fi dorit să o cunosc, dar la cum mă știu, cred că mi s-ar fi împleticit limba și creierii și n-aș fi putut spune nicio frază cu sens, cap și coadă. 

Cu părere de rău și, aș spune, cu mustrări de conștiință, recunosc faptul că i-am citit doar blogul, nu și cărțile. Îmi doresc să le cumpăr, habar n-am de ce am amânat, doar îi iubesc scrisul de atâta vreme. Le voi procura cu prima ocazie, dar acum... nu mă voi mai putea bucura de ele cum aș fi făcut-o înainte. Pentru că știu că altele nu vor mai fi, că nu mai are cine să scrie așa, că ea nu mai e...

Nu știu cum să închei textul ăsta altfel decât cu link-ul blogului ei. E posibil să vă dea eroare - cred că are zeci de mii de accesări pe minut - dar insistați, va merita cu prisosință.

(Nu e cumplit de trist că blogul ei nu mai poate fi accesat, pentru că e atât de citit, tocmai în ziua morții ei...?).

http://simona.revistatango.ro/

Citiți-i textele, căutați-i cărțile. Sunt niște scrieri extraordinare și  de altele nu vom mai avea parte. Și nu pot să mă abțin, vă las cu un citat dintr-un articol pe care tocmai îl citeam.

”Alaltaieri, cautand un loc unde sa “incarc” (habar n-aveam cum se face asta), dau de-un magazin pe usa caruia era sleita o fituica (printre altele): Orange Prepay. Intru. Vanzatoarea cantarea niste muschi tiganesc. Pentru de dimineata, vorba reclamei.
In fata mea, inca patru insi au dorit inca patru sortimente de mezeluri, deci nu mica-i fu mirarea cucoanei de la cantar cand m-a auzit ca vreau 7 euro credit pe Orange. Din reflex, s-a uitat in gramada de salamuri, dar cum n-a vazut asa ceva, a chemat-o pe colega ei:
– Miki, de unde iau oringi pripei?
Miki disparuse fara urma. Intr-un final, s-a auzit un mormait infundat. Mi-a sarit inima, am crezut c-a luat-o cineva ostatica, in depozit.
– Stati putin, ca e la veceu! imi traduce colega care nu stia unde e raftul cu oringiuri.
Cred ca draga de colega mancase ceva nepasteurizat, deoarece a aparut de la wc peste 16 minute. Isteata foc, a stiut totusi sa-mi ia 7 euro plus TVA si sa-mi dea un bon lung ca o tenie. Cica alea erau instructiunile, eu doar sa merg frumusel acasa si sa fac ce scrie acolo.

Am ajuns la domiciliu-mi. De la usa am inceput sa butonez, nici nu mi-am scos geaca. Eram transfigurata de emotie. Sun la 222 si cica sa introduc codul unic de incarcare. Tastez cele paispe cifre si astept. Liniste. Vazand ca nu ma baga nimeni in seama, apas pe butonul verde, fie ce-o fi. “Numar invalid, va rugam verificati numarul si formati din nou”. Nu era mai operativ sa-mi zica direct “tampito”?”
In fine, o iau de la capat. Sun iar la 222 si bag iar codul, cand mi se porunceste. Nimic. Era liniste ca-ntr-o nuca. (...)”.

Of, of, of, ce amar surâd citind... 

Dumnezeu să o ierte și s-o odihnească în pace.

Poza de profil de pe Facebook, garanția solidarității umane

Nu cred că mai e cineva care nu știe de tragedia care-a avut loc vineri seara în Paris, unde mai multe atentate desfășurate simultan în locații diferite au pus capăt vieții a 129 de persoane (up to date) și au rănit alți 352 de oameni.

Proporțiile tragediei sunt enorme, consecințele - incomensurabile. Deocamdată, omenirea este-n stare de șoc. În Franța s-a declarat stare de urgență, dar personal cred că asta e valabil pentru o bună parte din mapamond. Oamenii sunt înspăimântați, derutați și simt nevoia să reacționeze într-un fel sau altul. Unii dintre ei, destul de mulți de altfel, au făcut-o inclusiv prin a-și pune la proza de profil de pe Facebook steagul Franței. Spun ”inclusiv” pentru că este posibil ca unii dintre ei să fi făcut și alte lucruri, după puterile fiecăruia. 

Eu n-am făcut-o și nici nu am de gând. Și asta nu doar acum; nici în cazurile Colectiv sau Charlie Hebdo nu m-am aliniat acestui trend. Și-am să explic de ce, iar apoi detaliez și care-i ideea textului ăstuia, de fapt...

Nu mi-am schimbat poza de profil pentru că nu văd sensul. Solidaritatea se manifestă, din punctul meu de vedere, altfel. A-ți pune poze cu un anume simbol nu știu cât ajută (de fapt, părerea mea e că nu ajută deloc). Nu înseamnă că aceia care-și schimbă pozele de profil nu ar fi convinși de onestitatea demersului lor; dar în ultimă instanță, e o chestiune de optică, una în care eu nu mă regăsesc. Pentru că sincer, nu cred că ajută pe nimeni că-mi schimb eu poza.... 

Poate durerea celor îndoliați e pe moment atenuată de faptul că, iată, atât de mulți oameni le sunt alături. Dar durerea asta va fi cu atât mai mare când pozele de profil vor fi schimbate, steagul Franței fiind înlocuit de oricare altă imagine. Nimic nu e mai dureros decât să constați că pentru ceilalți viața merge înainte, în timp ce pentru tine... 

Dacă aș fi fost la Paris sau la București, aș fi mers să donez sânge. M-am rugat pentru cei răniți în incediul de la Colectiv și n-am fost bună de nimic toată ziua de luni, după ce-am aflat că Teodora, fosta mea colegă, a murit. 

Dar nu pot face mai nimic, ăsta e adevărul. Și atunci, am ales să mă rog, să mă gândesc la ei și să tac. Nu cred în demersul de-a pune o anume poză la profil; dacă aș fi crezut în asta, aș fi făcut-o, așa cum sunt convinsă că aceia care și-au schimbat pozele sunt sinceri în acest demers, vrând ca prin asta să-și arate sprijinul moral și compasiunea.

Bun, sper c-am fost clară mai sus (tot am sentimentul că am explicat și m-am justificat prea mult, dar mai bine prea mult decât prea puțin). Ce m-a determinat să scriu textul ăsta a fost opinia unor comentatori de pe Facebook, care sunt de părere că ”dacă nu-ți schimbi poza de profil, înseamnă că nu-ți pasă”. 

Instantaneu, prin fața ochilor mi-au defilat o armată de încornorați furioși. Adică dacă-mi schimb poza de profil, ești tu sigur că-mi pasă și n-am vrut doar să fiu în trend? Sigur-sigur? (Repet și accentuez, NU spun că aceia care și-au ”arborat” steagul Franței nu ar crede în acest gest; inclusiv unii din lista mea de Friends au făcut-o și cred că au fost sinceri). Dar este asta o garanție universal valabilă? Sau neafișarea pozei e o garanție a nepăsării? De ce trebuie ca unii să-ncerce să impună asta?

Mă uitam pe pagina de Facebook a Filarmonicii din Berlin.... ei nu și-au pus steagul francez la profil. Dar Sir Simon Rattle, director muzical și prim dirijor al orchestrei, a transmis un mesaj de condoleanțe în debutul concertului susținut ieri seară la Viena, rugând publicul să păstreze un moment de reculegere. ”Doamnelor și domnilor, cu toții suntem șocați de oroarea petrecută ieri la Paris. Simfonia a IX-a de Beethoven, pe care o vom interpreta astăzi, este în esență o călătorie de la întuneric spre lumină. Iar lumina include mesajul lui Beethoven, o pledoarie pentru dragoste, toleranță, omenie, umor. Astăzi, mai mult decât oricând, avem nevoie să auzim cuvintele 'toți oamenii vor deveni frați', în special dacă avem în jurul nostru persoane care nu cred acest lucru. Ceea ce putem face noi este să cântăm și înainte de asta avem rugămintea să păstrăm cu toții un moment de reculegere în amintirea celor care au murit și să ne gândim cu liniște și afecțiune la familiile lor”. 

Un mesaj sincer, în cuvinte simple, pline de sens și, aș spune eu, și de căldură. Oare i se poate ierta Filarmonicii faptul că nu și-a schimbat poza de profil? Oare asta să însemne că nu-i pasă?

Nici azi

Mă gândisem să scriu un text despre două tipuri de iubire, dar nu pot, cum nici săptămâna trecută pe vremea asta n-am putut scrie ce-mi pusesem în cap.

Nu pot scrie ce voiam, nu după ziua de azi, care-a adăugat sinistrului bilanț al celor care-au murit în urma incendiului din clubul Colectiv încă nouă persoane. 

Încă nouă vieți care s-au frânt, încă nouă familii care sunt în infern. Irațional, sperasem că din moment ce-a trecut o săptămână și pe răbojul morții nu s-a mai adăugat nicio crestătură, vor scăpa. Mutilați fizic și marcați psihic, dar vor trăi. Da, citisem avertismentele medicilor care din capul locului au vorbit despre niște praguri critice și au spus că foarte probabil vor mai muri dintre supraviețuitorii de moment, dar... sperasem.

Pentru acești nouă n-a fost să fie. Și-au trecut printr-o săptămână pentru care cuvântul ”calvar” e doar o nevolnică subestimare. Iar familiile lor... Doamne, nici nu vreau să-mi imaginez prin ce trec. 

Sunt cam incoerentă. Știți, nu mi-au plăcut niciodată poeziile lui Adrian Păunescu. Dar azi, când tot dădeam refresh paginii Mediafax-ului și vedeam cum cifra 37 devine 38, apoi 38, 39... 40, 41, într-o succesiune oribil de rapidă, fix versul ăsta mi-a venit în cap: ”Ia priviți-i cum se duc... ia priviți-i cum se sting”. 

Și mi s-a făcut inima ghem.

Am fost la biserică azi și-am aprins și pentru aceia care mai trăiesc o lumânare. M-am rugat pentru ei. Mi-e ciudă că nu pot face mai mult. 

Dumnezeu să-i ierte pe cei plecați și să-i odihnească în pace, de năprasnică moarte au avut parte...

Cu dor şi greu, la suprafaţă

Nişte oameni, care au trecut şi ei prin experienţa pierderii unui părinte, mi-au spus să am răbdare cu mine. Să-mi dau timp, să jelesc atunci când simt nevoia să jelesc, respectiv să zâmbesc dacă-mi vine (nu prea s-a întâmplat, decât în puţine şi scurte rânduri). Şi, poate cel mai important sfat, pe care l-am luat şi continuu să-l iau foarte în serios, să nu cad în capcana de a-mi închipui că am trecut de ce-a fost mai greu, doar pentru că se întâmplă să am momente când respir mai uşor.

Că oamenii respectivi au dreptate în tot ceea ce mi-au spus, m-am convins. A trecut o lună şi jumătate de când mama s-a dus. Sâmbătă i s-a făcut parastasul de 40 de zile, la care nu am putut ajunge, dar m-am dus la o biserică de aici, am aprins o lumânare, m-am rugat pentru sufletul ei, pentru liniştea şi odihna ei în cealaltă lume şi am plâns aşa cum n-o mai făcusem din ziua înmormântării. Cumva, s-a mai descărcat ceva din tensiunea acumulată....spun asta pentru că am avut nişte zile în care mi-era sufletul atât de plin de amărăciune, încât cu greu reuşeam să mă concentrez fie şi câteva minute la altceva. Şi nici să plâng nu puteam, nu-mi "venea", aşa că am oftat şi am acumulat. Furie.

Mda, cam ăsta pare să fie următorul stadiu:  sunt furioasă. Nu mă-ntrebaţi pe cine sau pe ce, că n-aş şti să vă spun. Pe mine în primul rând, bănuiesc. Pe soartă. Pe viaţa care merge înainte...

Deocamdată nu par să mă regăsesc pe mine, cea dintotdeauna. Poate aţi băgat de seamă că nici pe blog nu mai sunt atât de prezentă, şi adevărul este că nici vlagă nu mai am. Sper să fie o situaţie temporară, dar, oricât de melodramatic ar suna asta, am senzaţia că o dată cu mama am îngropat şi o parte din mine.

Adevărul e că, dacă ar fi după mine, n-aş face altceva decât să dorm. În somn totul e mai uşor. Şi poate mi-ar apărea în vis. Mi-e atât de dor de ea, cea de odinioară... de conversaţiile noastre, de glume, de râsul nostru. Mi-e atât de dor de ea, de mami.

Poate cer prea mult de la mine după atât de puţin timp, nu ştiu. În fond, ce-s 40 de zile? Nici măcar două luni...

Poate tot ceea ce am de făcut acum este să-ncerc să mă menţin la suprafaţă, chiar dacă mai înghit apă din când în când. Şi să nu-mi pierd speranţa că am să înot din nou în ape liniştite.

Greutate

Un om duce o greutate. În el, cu el. O duce de-atâta vreme, încât nici nu-şi mai aduce aminte cum era înainte de-a o fi avut.

Sau poate că a avut-o de fapt dintotdeauna. S-a identificat cu ea, e parte din el. Uneori, pentru scurte momente, i se întâmplă chiar să uite de ea. 

Dar curios lucru, de la un timp greutatea a devenit tot mai apăsătoare. Simte că nu mai poate face abstracţie de ea. Nu se mai poate ascunde în sine.  Nu mai poate pretinde că nu e acolo, când de fapt e.

Una dintre cele mai mari temeri este că se va prăbuşi sub ea. Sau cu ea.

Şi se simte neputincios.