duminică, 30 octombrie 2011

Scurt serial despre colegii de serviciu. Miorlaita Puturoasa (II)


Eu si Miorlaita Puturoasa am ajuns simultan in departamentul unde combatem actualmente, dupa ce in respectivul departament se inregistrase un numar de 2 demisii + inca una incerta (a devenit si aia certa intre timp). Era, prin urmare, o lipsa acuta de personal si situatia trebuia remediata in cel mai scurt timp.

Criteriile erau destul de clare, cel putin in aparenta: cunostinte de lucru pe calculator si despre activitatea depozitului in ansamblu, rezistenta la stres, spirit de echipa bla bla bla. Le indeplineam pe toate si, in acelasi timp, imi doream sa lucrez la departamentul respectiv – o munca mai agreabila decat ceea ce facusem pana atunci si, in orice caz, mai «umana».

Am avut o surpriza cand am vazut-o si pe Miorlaita acolo si vreme de vreo 2 saptamani am tot stat in stres (care tinde sa devina a doua mea natura), gandindu-ma ca poate este vreo concurenta intre noi, gen care e mai buna / care invata mai repede / care se adapteaza mai bine. Nu era cazul, eram amandoua acolo ca sa ramanem si m-am mai relaxat de indata ce treaba asta a devenit clara.

Relaxata fiind, am inceput s-o observ mai indeaproape pe Miorlaita si sa trag niste concluzii nu tocmai de bine. Pentru inceput, faptura se misca foarte incet, ca intr-un permanent relanti, in contradictie cu toti ceilalti, care sunt permanent in alerta. Bine, nu spun sa fie ca Alergatorul Isteric (unul singur e suficient, for Pete’s sake), dar cand mai e putin si ne cade tavanul in cap de cat de multe sunt de facut, ea ramane la fel de lenta, calma si senina. Iar calmul nu e un semn ca gestioneaza cu sange rece situatia, ci un indiciu al faptului ca n-are niciun stres. Suna telefonul, se ridica alene de la calculator, raspunde, asculta, nu stie sa-l lamureasca pe Icsculescu de la celalalt capat al firului, asa ca ne intreaba pe mine sau pe Alergator – ii explicam, nu intelege, face ochii maaaari, raspunde cu un «ce?» aiurit, inevitabil unul din noi ii ia receptorul din mana si-l edifica pe Icsculescu. 

Lucreaza incet, incet, incet. Diplomat, ii spun sa se grabeasca, fiindca «uite, mai avem aia, aia si aia». «Nu pot sa ma grabesc, trebuie sa ma concentrez». Nu se poate concentra mai repede, aia e.
O intreb ceva ce trebuie sa aflu urgent. Iar face ochii maaaari si ridica din umeri : «Habar n-am!».
O solicit sa ma ajute sa dau jos niste cutii grele (Alergatorul nefiind prezent, ca-l lasam pe el sa se joace de-a Hercule). «Nu pot, am de facut altceva, imi pare rau!». Din tonul ei se simte ca numai rau nu-i pare. Ma lupt singura cu respectivele cutii, probabil nu intamplator am avut dureri constante in zona lombara vreme de vreo luna de zile (binecuvantat fie Voltaren-ul, ca veni vorba) .

Ii explici de zece ori o chestiune, o uita de 11 ori si nu e atenta nici cand ii explici a douasprezecea oara. Imi aduc aminte cat m-a putut enerva intr-o seara cand eram amandoua schimbul 2, iar calculele si listele de final de zi (18 la numar) erau, toate, in responsabilitatea mea (Alergatorul fiind in concediu si eu, neoficial, stapana pe bostanarie in lipsa lui).
Fara a intra prea mult in chestiuni de bucatarie interna (nu de alta, dar n-am spalat vasele :D), exista 3 liste care trebuie trimise dupa ce sunt actualizate. Le-am numit, dupa initiale, «listele LLM». Ne impartim sarcinile, eu ma apuc de calcule, ea de actualizarea listelor.
Ma intrerupe macar la fiecare 5 minute. «Greta, e ok daca fac asa? Greta, de ce imi apare asa? Greta, cum fac sa revin la pagina dinainte? Greta, acum fac lista F, cui o trimit?»
Imi pocneste capul, nu suport intreruperile cand am de facut calcule care trebuie sa fie impecabile, pentru ca vor ateriza inclusiv in inbox-ul managerului. «Nimanui », zic, numarand rapid zece oi in gand. «Nu trimitem decat listele LLM, dupa cum stii». «Adica lista F n-o trimit?»
Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

Are un tic verbal, pe care-l foloseste cand doreste sa para ca e atenta la explicatii (fiindca 100%  atenta nu e niciodata) : repeta ce i se spune si rosteste, cu un aer preocupat si implicat, cuvantul «cvasi». Macar de l-ar folosi corect in context. 

Va intrebati, poate, de ce nu ne plangem la sefu’, respectiv cum se face ca a ramas in departament, desi e lenesa. Well, raspunsul e acelasi pentru ambele intrebari: omul o simpatizeaza si nu face niciun secret din asta. Poate si mie mi-ar placea, daca as fi barbat: e frumusica, are un decolteu foarte atragator (pe care-l si expune), e nostima, o voce pisicoasa (de aia o cheama si Miorlaita), ochi negri si vioi care amintesc pe undeva de Chip si Dale, in totul e o combinatie de copil-femeie care poate fi foarte seducatoare. 

Ca persoana e simpatica, desi in general nu pare sa aiba foarte multe lucruri de spus. Din postura de colega de munca e cateodata insuportabila, taman pentru ca, personal, cu greu reusesc sa-mi pastrez calmul cand ii vad jemanfichismul. Ma rog, ca sa nu fiu nedreapta – are si accese de harnicie, dar foarte rare. Si, nu stiu cum se face, aceste accese nu se manifesta cand e foarte mult de lucru, ci atunci cand suntem destul de relaxati. 

Tragand linie, se poate spune ca Miorlaita se pricepe sa-si faca viata usoara. Mai are de invatat cum sa simuleze munca indarjita. In privinta asta poate lua lectii de la Eficientul Degeaba, despre care va povestesc data viitoare.

luni, 24 octombrie 2011

Cum ajung unii la scrisorile de sertar


Ideea nu este originala si nu incerc absolut deloc sa mi-o revendic. M-am gandit la ea abia in seara asta, aruncand un ochi pe statisticile bloguletului si am arcuit o spranceana (metaforic vorbind, in realitate nu mi-a reusit niciodata manevra) cand am bagat de seama pe ce cai intortocheate au ajuns unii cititori aici.

Cateva exemple:

- cine este autorul cintecului bordul - a auzit careva de cantecul asta?
- de ce e asa de proasta profesoara de istorie - glumesti, eu am incercat sa aflu asta vreo 3 ani de liceu si macar vreo 2 din generala.
- dupa ce varsta se dau vinetele - de cand sunt vinetele interzise minorilor?!
- evadare padure canibali - faptul ca asemenea criteriu de cautare a condus la blogul meu e de natura sa ma ingrijoreze.
- poveste cu preludiu - asta e interpretabila, dar nu stiu ce ma face sa cred ca autorul a fost cam deceptionat de ce-a gasit.
- am copii - tu si inca vreo cateva miliarde de cetateni de pe planeta. Anyway, sa-ti traiasca, vrei sa le faci blog?
- este bine sa ne facem - ce? Cand? Cum? De cate ori? De ce?
- desfranat pat - nici lumea necuvantatoarelor nu mai are pic de respect. Se duce tara de rapa.
- bat campii aiureli - si-mi comunici asta asa, pur si simplu? Ntz, tineretul din ziua de azi.
- zgariat deget zgaiba - Frau Zgaiba ar fi teribil de ofensata de asocierea asta.

Va mai spun, de indata ce mai apar asocieri notabile.

duminică, 23 octombrie 2011

Scurt serial despre colegii de serviciu. Alergatorul Isteric (I)


Astazi e cam singura zi din saptamana care tocmai se incheie, cand sunt in stare sa scriu ceva pe blog. Aceasta intrucat am prestat ore suplimentare in fiecare zi, ajungand acasa in jur de 1 :30, urmarea fiind ca a doua zi dormeam pana pe la 10, ca sa plec la ora 13 la munca. Ieri mi-am ingaduit, in fine, sa ma intrec cu somnul si chiar m-am intrecut : era ora 12 :50 cand am deschis ochii si tot nu mi se parea ca dormisem suficient. Azi m-am trezit mai in zori, zice-se – era numai 10 :30. Macar plinul de somn se poate spune ca mi l-am facut, si ce noroc pe mine ca nu s-a scumpit barilul de odihna…

Ei, si din moment ce-am ajuns la concluzia ca sunt bigama – altfel spus, pe langa mariajul consfintit de certificatul roz, mai nou sunt casatorita si cu firma care-mi ocupa gandurile si-atunci cand n-ar trebui, cand sunt acasa adica, mi-am zis ca poate-ar fi interesant sa va povestesc si voua despre oamenii cu care-mi impart viata timp de vreo 50 de ore pe saptamana.

Pentru inceput sa va spun ca, desi suntem un departament mic si oricum insuficient populat (3 insi pe un schimb, 2 pe altul), constituim o adunatura foarte pestrita si aproape nu trece saptamana fara sa mai aiba loc vreun conflict – face to face (foarte rar), via E-Mail (frecventa medie) sau prin vorbe duse de la unul la altul (cel mai intalnit). Inca mi se pare greu de crezut ca 5 persoane pot avea atatea probleme de comunicare. Nu de putine ori mi-am imaginat ca ar trebui sa vina seful si sa ne recite poezioara aia cu « pace, pace, intre 2 dobitoace… », cifra fiind unica variabila in contextul dat. 

Daca ar fi sa-l caracterizez pe fiecare dintre ei in doua cuvinte, ar rezulta urmatoarea insiruire : Alergatorul Isteric, Miorlaita Puturoasa, Eficientul Degeaba, Fiinta Normala si yours truly, care (in opinia mea extrem de subiectiva), e probabil rezultatul unui cumul intre Alergatorul Isteric si Fiinta Normala. Sa-mi spun, deci, Alergatoarea Normala. Desi in privinta celui de-al doilea am dubii uneori. 

Alergatorul Isteric are 61 de ani, dar nu si-i arata. Inalt, cu statura atletica si doar cateva fire albe, i-ai da cel mult un 50 cinstit. Bun profesionist, constiincios, in sensul ca-si indeplineste sarcinile cum trebuie si la timp, dar ne face viata grea uneori, prin temperamentul pe care-l are.

Este permanent agitat, hiperactiv, «crizat», s-ar zice azi. Ajunge inaintea tuturor (dimineata, cel tarziu la ora 5 :30 e in depozit, programul incepand la ora 6), face rapid o evaluare a situatiei (ce-a ramas de facut din schimbul 2 de cu o seara inainte, adica) si constatarile suna intotdeauna ca ultimul gong inainte de Apocalipsa. 

«Ingrozitor», zice el cu o mina sumbra, ca raspuns la salutul meu. «Ce e ingrozitor?», intreb, luptand sa ma dezmeticesc si indreptandu-ma ca un somnambul spre binecuvantatul automat de cafea.
«Totul ! Nu vezi ?!», se rasteste, in timp ce gesticuleaza larg cu ambele brate si da ochii peste cap in fata lipsei mele de intelegere a chestiunii. «Oamenii aia nu mai pot fi salvati!». Oamenii aia fiind Eficientul Degeaba si Fiinta Normala, adica schimbul celalalt. Dau din cap si ma asez la calculator, pregatindu-ma sa am rabdare vreo 5 minute, pana boot-eaza XP-ul, pe care inca-l folosim. 

«Ai auzit?», rasuna in spatele meu vocea Alergatorului, aflat in continua miscare. Intr-o vreme, obisnuiam sa dau dovada de maxima solicitudine si sa raspund «ce anume?». Pana am observat ca intrebarea asta e un tic verbal si ca, oricum, nu are legatura cu ceea ce a spus si nici cu ceea ce urmeaza sa spuna. Asa ca zic simplu, «Nu». In functie de starea de spirit, uneori adaug «sunt surda complet». Chestiune care nu-l impresioneaza si incepe sa-mi recite pomelnicul de sarcini : «faci asta si asta, intre timp dai niste telefoane sa vezi de ce nu s-a rezolvat ailalta, cand afli raspunsul te ocupi, nu uita sa faci lista AIA, stii cat e de importanta, ah si sa nu uiti sa faci si cealalta… ». Ma doare capul si probabil se gandeste ca surzenia mea necesita un imbold suplimentar: insfaca 3 cutii grele si le azvarle pe niste suporturi metalice, care clantanesc innebunitor. Si asurzitor. Acum poate sa ma intrebe de 100 de ori daca am auzit.

Telefonul incepe sa sune, «raspunde tu, ca eu n-am timp!», urla el, ghinion, interlocutorul il vrea numai si numai pe el, tip mesajul ca sa ma fac auzita pana-n spatele depozitului unde Alergatorul mestereste ceva facand un zgomot pisalog, vine in goana, vorbeste, tranteste telefonul si zbiara «M-am saturat pana in gat!»
 
Ca si cum n-ar fi fost destul, apare seful care are ceva de criticat si ne tine un discurs moralizator cu referire la o greseala facuta de unul din noi (nu se stie de catre cine si, spre norocul respectivului, retroactiv nu se mai poate afla), oricum pe sef nu-l intereseaza musai sa faca politie, ci sa nu se mai intample. Alergatorului ii ies ochii din cap de consternare, se agita, se foieste pe loc, pana la urma-l intrerupe pe seful si zbiara la noi (la mine si la Miorlaita Puturoasa, care e pe acelasi schimb) : «Nu v-am spus ca treaba cutare se face asa si asa?!! Nu v-am spus?!! ». Subit, am viziunea Alergatorului luandu-ne pe amandoua de ceafa si dandu-ne cu capul de pereti, in timp ce repeta obsesiv «nu v-am spus? Nu v-am spus?»

Seful il calmeaza scurt, repetandu-i ca nu se stie cine-a dat chifla (la fel de bine poate fi si schimbul celalalt), Alergatorul e doar partial linistit, dupa plecarea sefului ne mai recita inca o data cum se face «treaba cutare», iar recitalul se repeta si pe parcursul zilei de munca, daca avem cumva de facut treaba respectiva. Sa ne intre bine-n cap.

Continua fiecare sa lucreze in sectorul sau, Alergatorul gonind prin depozit, trantind metal pe metal, avand cvasi permanent o mutra din categoria «zici ca mesteca lemne» si, ocazional, amenintandu-ne cu ceea ce urmeaza sa se intample daca facem vreo greseala sau nu terminam la timp. Amenintarile imbraca, de obicei, aceeasi forma : «o sa fii chemata sus si vezi tu atunci!». Sus, adica la birouri, unde mintile mai mult sau mai putin luminate mazgalesc strategii pentru noi.

Cand e bine dispus (ceea ce se intampla destul de rar si numai cand suntem pe schimbul 2 - seara e oarecum mai putin stresant, chiar daca lucrezi pana tarziu, pentru ca macar nu mai suna telefoanele ca la hotline), fredoneaza un cantec – mereu acelasi, face misto de mine cand ma vede facand socoteli si scriind rapoarte si il imita, admit ca destul de funny,  pe Eficientul Degeaba. Ceea ce, ma rog, n-o fi prea frumos, dar respectivul chiar e degeaba si ne scoate din rabdari cu asa-zisa si indelung trambitata lui eficienta. 

Dar despre el, intr-o relatare viitoare. In ordinea numerelor de pe tricou, urmeaza Miorlaita Puturoasa.

duminică, 16 octombrie 2011

Muzeul Dachau - ramasitele a peste 200.000 de tragedii


Stiam, teoretic, aproximativ la ce ar trebui sa ma astept. Citisem carti pe tema asta, vazusem filme - "Holocaust", "Pianistul", "Lista lui Schindler", "Din cenusa".... Aveam, asadar, idee despre cum trebuie sa se fi petrecut lucrurile. Dar ulterior mi-am dat seama ca nimeni si nimic nu te poate pregati pentru o vizita in ceea ce a fost primul si unul dintre cele mai cunoscute lagare de concentrare, unde au fost inchisi peste 200.000 de oameni. Si nici pentru sentimentele care-ti raman dupa asta.

Am vizitat lagarul de la Dachau in decembrie 2007. Retrospectiv, ma gandesc ca anotimpul rece este ideal (daca se poate folosi cuvantul asta) pentru a vizita o asemenea locatie. Vremea frumoasa, ciripitul pasarilor si stralucirea soarelui nu se potrivesc absolut deloc in context. Nu "cadreaza". Pentru a simti atmosfera, pentru a putea avea o cat de mica idee referitoare la ceea ce trebuie sa se fi intamplat acolo, "se cer" frig, vant, copaci desfrunziti si nori. E o apasare care face parte din decor. 

Accesul este gratuit (ar fi fost chiar culmea sa se mai perceapa si taxa). Mi s-a strans inima inca din primul moment, cand am trecut de poarta pe care au intrat sute de mii de nefericiti convinsi ca vin doar sa munceasca. 
Pentru ca, nu-i asa, "Arbeit macht frei".


Curtea e larga, n-o poti cuprinde cu privirea. 


In prima faza (si ca un fel de preambul de natura sa te pregateasca pentru interior) poti face o plimbare pe alei. Baracile arata inofensiv, sarma ghimpata e ceva destul de natural intr-o astfel de institutie si o iei ca atare, desi nu poti ignora tablita pe care scrie ca, "atunci", sarma era electrificata.



Aleea principala constituia un punct de referinta pentru prizonieri. Era singurul loc in care puteau schimba, din mers, o vorba si cu altcineva in afara de colegii de camera si astfel mai aflau vesti noi. Cu alte cuvinte, aleea era un fel de radio al lagarului, cele mai pretioase noutati referindu-se la “cat mai dureaza razboiul”, “cand ne elibereaza americanii”, “e neoficial, dar se stie deja, Germania a pierdut razboiul”. 


Intrarea in muzeu arata, si ea, destul de inofensiv.


Este momentul sa mentionez ca, in comparatie cu Auschwitz de exemplu, Dachau este considerat un muzeu mai “bland”, in sensul ca nu s-au pastrat foarte multe relicve. Predomina fotografiile, desenele realizate de prizonieri si marturii ale acestora. 

Fotografie din infirmerie
 
Dulap si zeghe - autentice 

Desigur, exista si… “celebrele” incaperi, pe care le vazusem in filme, despre care citisem, dar in fata carora am simtit ca inghet de spaima. Chiar la distanta de zeci de ani, chiar daca acum nu mai reprezinta niciun pericol pentru nimeni.

Intrarea in camera de gazare
Camera de gazare - interior


Crematoriul vechi - interior

Crematoriul nou - interior
Celula
Grup sanitar
Spalator

Un accesoriu, daca-i pot spune asa, ingrozitor. Intotdeauna pedeapsa era aplicata de doi gardieni, simultan. Detinutul era obligat sa numere loviturile cu glas tare si, daca gresea, primea cateva suplimentar.

Masa de bataie

Oftezi oarecum usurat cand intri intr-un dormitor. Arata mai…. firesc, daca poate arata ceva firesc intr-un asfel de loc.


Dar nu poti uita ce suferinte a vazut dormitorul asta. Despre cate gemete, cate lacrimi, cata agonie din cauza suferintelor si a foamei ar povesti daca ar putea vorbi si daca s-ar gandi cineva sa-l intrebe. Oliver Lustig, fost detinut (la Auschwitz, dar asta nu face diferenta in acest caz), povesteste: 

Am văzut nu puţini deţinuţi care nu s-au lăsat călcaţi în picioare, care au rezistat tuturor loviturilor, păstrându-şi verticalitatea şi care au fost frânţi de SS-işti, în cele din urmă, prin foame. Da, au fost prizonieri care au asistat la exterminarea întregii lor familii şi au continuat să înfrunte cu capul sus nazismul; prizonieri care, supuşi la cele mai infernale torturi, au continuat să-şi păstreze demnitatea, n-au cedat, n-au trădat, dar care, până la urmă, după ani de foame animalică, chinuitoare, dezumanizaţi, au decăzut în aşa grad încât au fost în stare să fure unicul cartof din mâna bolnavilor, a muribunzilor.”

Iesi din cladire nauc. Te uiti in gol. Te opresti in fata monumentului din curte, care este o ilustrare (stilizata) a suferintei.

 
Si citesti, apoi, inscriptia de pe zid.


Nu-ti mai trebuie nici apa.

A doua zi, cand impactul isi mai pierduse putin din intensitate, am mers la Burger King. Si nu ma puteam gandi decat la cat de norocoasa sunt. Ca n-am trait atunci. Ca n-am fost evreica. Si ca mananc linistita un sandvis cald si plin de calorii, pentru care detinutii de la Dachau ar fi fost in stare sa faca moarte de om, cel mai probabil.

Am citit, am vazut, am vizitat. Si dupa toate astea, tot n-am inteles. 

Groapa comuna
DE CE?

luni, 10 octombrie 2011

Opinii (ale voastre) despre idei (ale mele)


Sunt prin preajma, alive and kicking, dar in acelasi timp sunt si:

a) usor (deocamdata) racita. Daca n-am grija, in curand o sa fiu foarte racita. Iar colegii mi-au aruncat priviri sumbre cand am enuntat ipoteza asta azi. Cea mai lejera amenintare a fost "te smulg din pat si te tarasc la birou". Deci e serioasa treaba :D.

b) obosita. Ca urmare a volumului de munca si a zilei libere de 3 octombrie, am lucrat sambata dupa-amiaza schimbul 2 complet. Pana la 23:30. Bonus, cu seful permanent in coastele noastre (ma intreb ce rost mai are sa fii sef, daca sambata seara esti la serviciu). O colega a facut cate-o liniuta pe o bucata de hartie de fiecare data cand 'mnealui venea sa vada "cum merge treaba pe la voi". La sfarsitul programului am numarat 14 liniute. No comment :P

c) (tot) usor lipsita de inspiratie. Pana si geniile mai au momente de-astea :P De fapt, as avea chiar mai multe idei de articole, dar momentan nu ma ispiteste niciunul. Sau, privind partea plina a paharului, toate mi se par la fel de tentante si nu stiu de care sa ma apuc. Nu, de "care-o fi", cum mi-a recomandat o amica, nu tine :)) 

De fapt, daca tot am ajuns sa vorbim despre asta, ce zicet, ma ajutati sa ma decid? Care dintre subiectele de mai jos v-ar placea si-n ce ordine?

1) Experienta a doua concerte sustinute de Michael Bolton, de a-i pune doua intrebari si de a ma uita in ochii lui in timp ce-mi raspundea si aveam senzatia ca timpul a inghetat.

2) O ora, o cafea si o discutie care-a cuprins zeci de ani cu Stela Popescu.

3) Descrierea unei zile de serviciu.

4) Cinci filme pe care le recomand (aici va previn ca sunt genul clasic, preponderent).

5) O vizita in lagarul de la Dachau.

As mai avea si alte idei, dar pentru moment ma rezum la cele de mai sus. Asadar, care sa fie? Si va multumesc anticipat ca ma ajutati sa ma decid ;))

luni, 3 octombrie 2011

Ipostaze ale copilariei


Copilaria arata la fel, indiferent de specia din care facem parte.



Doi dintre ei se balaceau in apa, in toate felurile si, in mod evident, placandu-le sa faca asta. Cel de-al treilea avea alta treaba: se indeletnicea cu scobitul intr-un spatiu stramt si am stat sa-l urmarim pana a scos la iveala obiectul dupa care scotocise.



Demult nu m-a mai induiosat ceva atat de mult :) Si niciunul din zecile de animale pe care le-am vazut la gradina zoologica din Nürnberg (unde va recomand din tot sufletul sa va duceti, daca aveti drum prin zona) nu mi-a daruit un sentiment atat de profund ca ursuletii astia.

Nici macar focile si delfinii, la reprezentatia carora ne-am uitat; intr-adevar, erau foarte dragalasi, dar toate giumbuslucurile pe care le faceau erau la comanda si sub indrumarea dresorilor. Pe cand ursuletii erau spontani. 
Nu le spunea nimeni ce sa faca, nu le dadea nimeni pestisori drept recompensa. Momentul in care prichindelul polar de mai sus a scos capul de dupa piatra cu mingea aia (gaurita) in bot a fost pur si simplu magic.
Imaginea m-a urmarit si in zilele urmatoare, dandu-mi un sentiment de prea-plin sufletesc pe care nu-l mai avusesem de multa vreme.  Si pe care, cu siguranta, nu-l am niciodata cand imi amintesc de propria copilarie.

Din (si de) tinerete :)


De cate sute de ori nu am dat Replay la melodia asta, pe micul si modestul meu casetofon din plastic rosu...

 


Nu intelegeam cuvintele, dar nici nu era nevoie.  Aveam 16 ani si mi se parea ca toate melodiile de dragoste au fost scrise pentru mine :)
 

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Aniversarea unui alt viitor


Daca luni e ziua Germaniei, astazi e ziua mea in Germania. Fix acum 4 ani, coboram cu (ingrijorator de) multe valize si genti in autogara internationala din Nürnberg. Dintr-o postura noua: nu frematand de emotie in perspectiva zilelor de concediu, cum mai fusesem pana atunci de cateva ori, ci cu inima penduland intre dimensiuni extreme: fie cat un purice de micaaa ("oare cum o sa fie? o sa ma descurc? o sa reusesc sa ma integrez? o sa-mi pot construi viata aici?"), fie umflandu-se ca un balon in care s-a pompat heliu din belsug ("de-acum, aici este casa mea").

Priveam in jur cu ochii unui copil scapat la bazarul de dulciuri. Nu cunosteam decat doua persoane din cele 80 de milioane de locuitori si nu stiam nimic, incepand cu limba germana. Ma uitam la toate cu ochii cat farfuriile si mi se parea incredibil ca lumea asta, atat de straina si de ciudata, ma va putea asimila. Sau ca voi fi eu capabila sa ma integrez in ea.

Patru ani. Multa ciocolata Ritter Sport si iaurt Almighurt in primele luni (a se revedea mentiunea despre bazarul de dulciuri). Cinci kilograme in plus pe chestia asta. Salata, salata, salata. Curs de limba germana. Hatisurile birocratiei teutone. Mult ravnitul permis de munca. Dor de casa, de familie, de catel, de prieteni, de tot ce insemna familiarul meu de atunci. Sute de aplicatii, cam tot atatea sute de refuzuri politicoase si ultracliseistice ("regretam foarte mult ca nu va putem da un raspuns favorabil..." - sa plangi de mila lor, nu alta). Cursuri, aprofundari, perfectionari. Cu timiditate, primele carti citite in limba germana. Primele job-uri. Satisfactii mici si valoroase, pe de-o parte, frustrari mari si provocatoare de junghiuri in coaste, pe de alta parte. Intre toate acestea si aproape fara sa-mi dau seama, se construieste viata mea aici.

Mai e mult pana departe. Iar departe e atat de departe, ca nu-l pot cuprinde cu privirea. Dar cred cu toata puterea ca sunt pe drumul care trebuie. Incep sa ma simt "de aici". Mi-e dor de ce-am lasat in Romania, dar sunt mai in largul meu aici decat la Piatra Neamt, unde am trait primii 18 ani din viata si decat la Bucuresti, unde i-am petrecut pe urmatorii 9. Ceea ce nu inseamna ca sunt "de-a lor". Din anumite puncte de vedere, nu cred ca voi fi vreodata, insa poate ca-n definitiv nici n-ar fi de dorit asa ceva. 

Concluzii n-am. Pot spune doar ca, daca m-as intoarce in timp, as face acelasi lucru. Este cel mai important aspect:  inseamna ca nu am regrete legate de virajul pe care l-am facut.

Si, in acelasi timp, este si ceea ce-mi doresc din tot sufletul pentru viitor.