Despre mail-urile cu ciocan de șnițele

Stăteam într-o zi și mă gândeam (periculos obicei, vă spun). Nu o dată s-a întâmplat să-i aud pe unii dintre colegi, și chiar și pe șefa mea, spunând: ”ah, da, am văzut că am primit mail despre cutare chestie (n.r. - ne referim la ceva important și stresant, o problemă care-ți stă pe creier până o rezolvi), dar n-am avut chef să-mi stric seara, așa că nu l-am citit decât în ziua următoare”.

Și asta, prieteni, este ceea ce eu nu pricep nici în ruptul capului.

Cum or fi izbutind unii oameni să ignore un mail pe un subiect arzător? Să-l vadă necitit, să-l știe că e acolo persiflându-i din Inbox ”uite-mă, sunt aicea, poate că aduc un răspuns pozitiv și ți-aș face o seară plăcută, dar tu mă ignori, așa că n-o să afli astăzi, nanana și ninini 😋” și totuși, să-nchidă laptopul și să-ncheie ziua de lucru?

Mie nu mi-a reușit niciodată figura. Între noi fie vorba, n-am răbdare nici măcar cinci minute. Singura situație în care-i pot permite să mă sfideze necitit este să vorbesc la telefon sau să fiu în vreun call pe Teams. Dar simplul fapt că-l știu acolo mă râcâie grav pe Feng Shui și de cum închei convorbirea sau call-ul mă năpustesc pe el ca vaca-n lucernă (ok, asta a sunat cam ciudat 🙄).

Iar dacă pentru o seară mai pot, oarecum, înțelege asta - greu, dar să zicem - să lași un asemenea mail de vineri până luni mă depăsește absolut. Cum să poți, cum, cum, cum.
Două zile juma' fără să știi ce-a opinat Frau von TocNerviCuCiocanulDeȘnițele sau Herr von PisălogescSistematicȘiFacPeProstu'? Și capac la asta, să-ți începi ziua de luni și implicit săptămâna taman cu Email-ul în care se bate cu ciocanul de șnițele pe nervii tăi?

Cred că trebuie să fii fachir emoțional, altfel nu-mi explic fenomenul.

Mă-ntreb, de bună seamă 🧐

Ceea ce mă miră după proba scrisă la limba și literatura română a examenului de bacalaureat nu este faptul că, după cum se pare, mulți elevi știau măcar în parte subiectele dinainte (sursa), nici faptul că multora li s-a permis să fraudeze (au intrat în examen având telefoanele la ei și au accesat un grup de WhatsApp unde se rezolvau subiectele în timp real).

Astea nu mă miră neapărat. România devine tot mai mult țara lui ”important e să te descurci” și-a lui ”hai șefu' să ne-nțelegem”, în timp ce ”școala vieții” capătă o importanță tot mai mare și sigur că elevii au procedat în consecință. Nu mă miră nici jemanfichismul profesorilor supraveghetori din clasele unde s-a fraudat, e în nota obișnuită.

Nu, ce m-a mirat pe mine e altceva. Cum e posibil să ajungi la 18-19 ani fără să ai habar ce înseamnă expresii precum ”de bună seamă” sau ”bunăvoie”? Asta nu înțeleg eu. Sunt termeni intrați în vocabularul uzual, vlăstarele astea sensibile care căutau sensul pe Google și Dexonline n-or fi trăind printre oameni? N-or fi socializând? Oare cum s-or fi înțelegând tinerii ăștia între ei de vreme ce - după toate aparențele - vocabularul lor se rezumă la ”cool”, ”frate”, ” 'oae” și ”fată”?

Mie-mi place să citesc dintotdeauna, deci poate sunt un pic subiectivă. Prima mea carte a fost ”Aventurile lui Winnie the Pooh”, pe care-am citit-o în vacanța dintre clasa I și clasa a II-a și de-atunci nici că m-am mai oprit. Expresia ”de bună seamă” o știu de prin clasele primare, mi-aduc aminte de ea într-un basm dintr-un volum de ”Povești Nemuritoare” (ehei, où sont les neiges d'antan, vorba ceea). Nu mai rețin povestea în sine, dar era cu un spiriduș cam într-o doagă și răutăcios, căruia cineva îi cânta ”știu, de bună seamă, Tom Tit Tot te cheamă”.

Cum ziceam, probabil sunt subiectivă. Nu e obligatoriu să le placă tuturor copiilor să citească (dar ce bine-ar fi). Însă cum de reușești să treci clasă după clasă, la liceu, fără să ai un minim vocabular? Chiar n-ai citit nimic? Nicio carte? Nicio revistă care să nu conțină predominant poze? Oarece? Cumva? Ceva?

Preluată pe Facebook. N-am rezistat 😃

(Nu, nu voi deschide subiectul ”dar tu, ca profesor, cum de-ai promovat elevi care nu aveau posibilități minime de exprimare coerentă? Cum de-ai permis să intre în examenul de bacalaureat tineri care nu cunosc nici cuvinte absolut banale în limba română?”, c-apoi nici că mă mai opresc. Nu vreți să știți cât m-am abținut în perioada grevei 🤐).

Nu-i vorbă, tinerii despre care am scris astăzi au asigurat un viitor strălucit. Mâine-poimâine îi vedem în Senat, în Parlament.... sau poate inclusiv în Guvern, cine știe.

Enigma de la metrou

De când mi-am reluat mersul la birou - și implicit, călătoriile cu metroul - am observat un fenomen ciudat, căruia personal nu reușesc să-i găsesc vreo explicație.

În multe stații stau persoane care așteaptă călătorii să coboare și-i întreabă dacă au un bilet să le ofere. Până aici, totul logic - nu-și permit costul unei călătorii și nu vor să riște o amendă (care e 60 de euro). Enigma a apărut când m-am oferit să-i cumpăr unuia dintre ei un bilet.
- Am abonament, deci nu vi-l pot oferi, dar vă iau bilet pentru orice tip de tarif doriți.
- Nu, mulțumesc, eu vreau un bilet folosit.

E momentul să spun că aici (în Hamburg și zonele limitrofe) nu se compostează biletele. Nu știu cum e-n alte orașe (deși la Nürnberg era la fel, din ce-mi aduc aminte), dar aici ai acces la metrou fără să treci prin turnicheți și fără vreun control prealabil.
Controalele sunt zilnice, pe un sistem aleatoriu, bănuiesc - uneori trec săptămâni fără să văd niciun controlor, alteori am parte de controale câteva zile-n șir.
Prin urmare, biletele nu sunt compostate, ștanțate, ștampilate.... nimic. Doar datate, desigur.

Motiv pentru care nu înțeleg: de ce vor bilete folosite? Evident, n-am îndrăznit să-l chestionez pe niciunul, nu mă bag în sufletul omului... dar misterul rămâne. Mai ales că i-am întrebat pe mai mulți, cu diferite ocazii, că mă gândeam că n-oi fi înțeles bine și m-am oferit să le cumpăr bilet. Dar nu, toți voiau un bilet deja utilizat.

La ce le-or fi de trebuință, oare?

Întrebarea fiind...

... de ce blogul aici de față înregistrează un vârf de trafic pornind de la acest motor de căutare? 

Și-a venit lume, nu s-a încurcat. 

Problema rămâne în studiu 🧐

În altă ordine de idei, Germania a fost eliminată de la Campionatul European după ce-n seara asta a pierdut în optimi cu 2-0 în fața Angliei, iar eu nu mai pot cu toți ăștia care de ani de zile conjugă același verb: ”să piardă Germania, nu contează cu cine joacă, dar să piardă, să piardă, să piardă”.

(Exact, ”de ani de zile” am spus. Îi citesc pe alde respectivii de foarte mult timp, i-am văzut și-n 2014, și-n 2018). Măcar în 2014 li s-a urcat fierea-n gât, dar acum jubilează și se-ntrec în miștouri și glume glumețe 🙄

Nu reușesc să-nțeleg de unde vine ura asta contra unei echipe de fotbal. Explicația mă eludează, pur și simplu. Da, pricep că joacă ”prea tehnic” și ”nu fac show”, ăsta le e felul... dar de aici și până la a-i detesta ani la rând și-a le dori la fiecare turneu final să piardă, e cale lungă.

Și asta n-are legătură cu faptul că e vorba de țara mea adoptivă. Mi-aș pune aceeași întrebare, indiferent despre ce țară ar fi vorba. Chestia e că valul ăsta de ură e îndreptat exclusiv împotriva Germaniei.

În sfârșit, ce să mai și zici, vorba aia. O fi și ura gratuită un hobby.

De ce e "cool" să nu ai televizor?

Văd tot mai des chestia asta, enunțată cu emfază (ca să nu spun lăudăroșenie): ”ohh, noi nu mai avem televizor de țâșpe ani!”, de cele mai multe ori urmată de enumerări precum ”preferăm să citim, să petrecem quality time cu familia, să savurăm plimbările în natură, să gătim rețetele lui Alain Ducasse (n.r. vorba vine. Omul deține 21 de stele Michelin. Poate greșesc, dar am mari dubii că se-ncumetă cineva să gătească după rețetele lui în bucătăria personală), să facem yoga și să ne descoperim sinele” (ultima e de la mine 🤭).

Acestea fiind zise, eu nu înțeleg nici de ce-ai renunța la televizor, nici de ce se face din asta o chestie de mândrie personală.

Nu se poate închide televizorul?
Nu se pot exercita toate nobilele activități mai sus-menționate dacă există un televizor în casă? Dăunează feng shui-ului să stai în lotus sau să pregătești pui Cacciatore dacă deții televizor?

În paleolitic, pe când nici nu se povestea, am trecut printr-un destul de aprofundat curs de televiziune la facultate și dacă la partea practică am cam dat rasol (”nu vă iubește camera, domnișoară” - foarte urât din partea ei, de altfel), teoria o stăpâneam destul de bine. Încă-mi amintesc de cronofagie, manipulare și mesaje subliminale. Dar toate astea nu presupun că mi-aș fi rătăcit discernământul pe te-miri-unde. 

Bunăoară, noi ne uităm rar la televizor (mă refer strict la programele TV). Mai o  Liga Campionilor, mai un concert transmis în direct de la Filarmonica din Berlin (deși ăsta nu se pune, că e prin aplicație separată), uneori o dezbatere, câteodată știrile de seară. Și, desigur, concertele Summer Night și de Anul Nou, ale Filarmonicii din Viena.
Și gata. Nu filme că mă scot din minți cu dublajul, nu emisiuni de divertisment că nu mă dau în vânt după genul lor de umor, nu dezbateri că n-am răbdare. Ne mai uităm câteodată la ”Tagesthemen” (o emisiune de știri), dar cam atât.

Ne uităm, în schimb, la filme, seriale și documentare. Pe Netflix, pe Amazon Prime și nu numai. Împreună sau separat (el nu s-a uitat la ”The Crown”, care mie mi-a plăcut foarte mult; eu n-aș avea răbdare în veci pentru ”Star Trek”, pe care el îl urmărește de câteva săptămâni bune). Descoperim mereu filme și actori interesanți, stăm de vorbă despre ce am văzut, avem multe gusturi comune și când n-avem nu-i nicio supărare. Asta nu înseamnă că facem rabat de la acel ”quality time” trâmbițat de unii. Pur și simplu, e timp și e loc pentru toate.

Sigur, aplicațiile astea ar putea fi urmărite și pe calculator, dar din punct de vedere al imaginii și al calității sunetului nu suportă comparație cu un televizor modern. Unele dintre doamnele pentru care televizorul e Scaraoțchi și piei drace spun că se uită la filme pe calculator. Asta iar e ceva ce nu pricep. De ce să-ți refuzi plăcerea vizionării în calitate superioară, doar ca să te poți lăuda că nu ”deții” televizor? N-ai discernământ, astfel încât să-ți selectezi cu atenție produsele media pe care le consumi? Nu poți citi dacă există un televizor în locuință? Beats me... 

Să ne-nțelegem: e perfect firesc să existe oameni care, din varii considerente, nu-și doresc televizor; dar nu-i pot înțelege pe cei care epatează ori își dau ochii peste cap zâmbind subțire că nu au fiindcă ei ”preferă să citească”...  🙄 Haida-de.

Acestea fiind zise, mă duc să fiu superficială și să dau drumul la televizor. Mă fascinează Olivia Colman, pe care am descoperit-o în ”The Crown” și ”vânez” pe oriunde pot producții în care a jucat. Am devorat ”Broadchurch” (mulțumesc pe-această cale cititoarei care mi l-a recomandat, într-un comentariu; e un serial excelent și merită o postare separată, pe care o va avea) și de curând am găsit pe Amazon Prime ”The Night Manager”, tot cu ea.
Ca să nu mai spun că mi-am cumpărat sezoanele din ”Elementary” pe care nu le văzusem, drept pentru care sunt tot mai entuziasmată (și tot mai superficială, ar zice unii 🙃).

Care e faza cu îmbătatul?

Cred că e cazul să împărtășesc cu voi faptul că azi experimentez cea dintâi mahmureală din viața mea (și, atâta vreme cât o să am un cuvânt de zis în privința asta, și ultima). De fapt, avusesem de gând să scriu următorul episod grecesc. Dar în starea actuală am dubii serioase că aș fi capabilă de asta.

Așadar. Ieri am avut un party la serviciu, noi între noi (cu acordul șefimii, desigur). Un fel de Oktoberfest anticipat, că am zis să mai prindem vreme bună ca să stăm afară. Grătar, bere, Brezel, bună-dispoziție, ceva zbânțuială (pe melodii germane, dar credeți-mă pe cuvânt că unele sunt dansabile) și Jägermeister, al naibii să fie el. 

De fapt nu e vina lui, că nu-i ca și cum m-aș fi îmbătat din simpla lui prezență. Pe care l-am băut, vorba maestrului Mălăele. Am început nevinovat cu o Cola, urmată de o bere, de care am tras o vreme. Apoi au apărut în scenă păhăruțele de shot. 

Primul, ca și cum n-ar fi fost. Peste ceva timp, al doilea - parc-a început să mă gâdile în cap. Al treilea și ultimul, am zis ceva mai târziu. Am mai băut apă, am mai dansat, mi s-a părut că m-am mai limpezit la cap. Numai că n-am rezistat ispitei și-a fost și al patrulea (cu ocazia unui toast, dar asta nu e o scuză pentru mine). 

Am remarcat, ducându-mă la toaletă, că nu prea mai țin bine nordul, deși eram departe de ceea ce cred că este un om beat. Să zicem că amețeam ușor și aveam privirea cam împăienjenită. Dar încă vorbeam coerent germană, deci nu eram tocmai rău. Chemat un taxi și plecat acasă, că nu se mai punea problema de metrou (nu la ora aia, aproape 11 noaptea și nu așa amețită cum mă aflam). Ajuns, spălat pe dinți, demachiat și culcat. Amețeala era la locul ei și parcă aveam și o oarecare fotofobie. Speram să scap de toate după somn. 

Numai că. Undeva în mijlocul nopții m-am trezit cu o durere de cap de parcă îmi bătuse careva un piron fix între sprâncene. Am luat un Ibuprofen la iuțeală, dar durerea își vedea de treaba ei nestingherită. Criză de fiere sau efectele Jägermeister-ului, mi-am zis. Faptul că eram deshidratată înclina spre a doua variantă. M-am dus la baie, nici nu puteam merge bine de la durerea de cap. Fir-ai tu să fii de Jägermeister. După un scurt, dar foarte eficient tête-à-tête cu vasul de toaletă, m-am întors la somn. Durerea de cap a mai cedat, am reușit să adorm și am visat că vorbeam cu Robert Schumann 🙄 M-am trezit mai bine. Nu bine, dar mai bine.

Mă mișc prin casă în reluare, am încă o stare de slăbiciune și o enervantă senzație de cap-în-vată. Toate cele de mai sus, în condițiile în care nu am fost propriu-zis beată. Și dacă doar dintr-atât mă simt ca un ceva pe care-l îngroapă pisica, nu vreau să-mi imaginez cum e atunci când chiar te faci pulbere. 

Ce-o fi deci așa de interesant în a bea, a-ți pierde controlul și a îmbrățișa vasul de toaletă ca să-ți poți extrage piroanele din cap?

"Crezi în Dumnezeu? Eşti un prost!"

Mai mult decât de Crăciun şi cu siguranţă mai mult decât în orice altă perioadă a anului, Paştele reprezintă o minunată sursă de "dat apă la moară" pentru ceea ce eu consider una dintre cele mai nesuferite categorii de oameni, şi-anume ateii aroganţi. 

Să ne înţelegem, eu respect credinţa, sau după caz, necredinţa fiecăruia. Nu cred că un om este aprioric bun pentru că se autodefineşte creştin, după cum nu cred că un altul este rău fiindcă a ales să nu creadă în Dumnezeu. Este loc pentru toată lumea şi eu sunt foarte deschisă. Atât timp cât reciproca este valabilă, dar în cazul multora dintre atei, nu este. 

Referirile la "bigotism", "prostie" şi remarcile din vârful buzelor de tip "prietenul tău imaginar" sunt foarte frecvente în perioada asta şi de multe ori repetate obsesiv, ca de-o maimuţă turbată. Nu înţeleg, care este satisfacţia lor de a-şi bate joc de oamenii care au ales un alt drum? Câştigă ceva de-aici? Nu. Îşi imaginează că-i vor convinge pe alţii? Nu cred. Atunci? De ce fac din promovarea ateismului o profesiune de credinţă? De ce nu sunt în stare să-i respecte pe ceilalţi? De ce se exprimă cu atâta dispreţ la adresa lor? Cumva îşi închipuie că-s mai deştepţi numai fiindcă nu cred? Eh, îşi închipuie greşit :D

Pe de altă parte, ca orice monedă, şi asta are două feţe: este adevărat că foarte mulţi creştini îşi imaginează că e de datoria lor să-i convertească pe atei. Şi se aventurează temerari pe ceea ce se va dovedi a fi un drum înfundat, pentru că argumente sunt şi de-o parte, şi de alta. Aş spune că din acest punct de vedere "tabăra" credincioşilor este dezavantajată, fiindcă nu există argumente ştiinţifice în favoarea credinţei. "Crede şi nu cerceta", ştiţi voi. Ateii plescăie dispreţuitori, păi da, normal că ţi se spune să nu cercetezi, fiindcă dacă ai face-o ai ajunge la concluzia că de fapt totul e o poveste, bla-bla. Iar credincioşii nu prea au un răspuns la asta. Dar nu din motivele pe care pe care le cred ceilalţi, ci fiindcă adevărata credinţă este în suflet şi nu se explică. Se simte.

Bineînţeles, şi eu m-am antrenat în discuţii cu nişte atei aroganţi. N-am avut minte, sau am avut prea mult timp la dispoziţie, sau şi una şi alta. I-am întrebat, simplu, care e problema lor în ceea ce priveşte credinţa mea. Eu am dreptul să cred şi-n cana de cafea, dacă asta mă face să mă simt bine. Ei de ce nu pot să mă dispreţuiască, daca de-atât sunt în stare, în linişte? Răspunsul a fost tot din categoria "bigotism, spălare pe creier, prostie", ceea ce n-a făcut decât să-mi demonstreze că nici ei n-au prea multe argumente - şi când le epuizează, trec la jigniri.

În final - deoarece nu intenţionez să mă lungesc prea mult - ţin să subliniez două aspecte:

1) Diatriba de mai sus nu-i are în vedere decât pe ateii care încearcă să-şi impună punctul de vedere şi care, atunci când văd că nu reuşesc, devin agresivi şi neciopliţi.

2) Părerea mea (accentuez, părerea mea) este că, dacă un credincios nu mai are cum să devină ateu - deşi se poate să aibă momente când se mânie, sau se îndoieşte, dar astea sunt etape trecătoare - procesul invers este perfect posibil, în anumite circumstanţe deopotrivă marcante şi dramatice. 

Pentru că, vedeţi voi, eu am convingerea că povestea lui Marcus Vinicius din "Quo Vadis" nu e fictivă. Şi el nu este un caz singular.

O urare şi-o întrebare

Toate cele bune acelora dintre voi care şi-au sărbătorit ieri ziua onomastică. Să aveţi un an bun, colorat şi însorit :)

Dar că veni vorba, fiţi buni şi lămuriţi-mă dacă ştiţi... care e rostul urării "să ne trăieşti cu numele"?! Am citit o dată, de două ori.... şi tot nu m-am luminat. Nici "la mulţi ani"-ul de onomastică nu mi se pare formula ideală, dar cu siguranţă e mai nimerit decât urarea să trăieşti cu numele. 

Exprimarea e şchioapă, ideea e ameţită. Părerea mea, care nu e musai să fie corectă. Una peste alta, azi am făcut surfing pe Facebook printre "să ne trăiţi cu numele", probabil de-aici şi nedumerirea...

Unde mi-e iarna?

E ceaţă. Ieri a fulguit naiv. Încă nu s-a depus nimic. Dar are timp. E abia 2 decembrie, a doua zi oficială de iarnă. Şi eu deja vreau primăvară.

Nu-mi place iarna. Sunt rea de frig, n-am nevoie decât ca mercurul din termometru să coboare la câteva grade peste zero (nu sub, peste) şi mi se îngălbenesc degetele. Mănuşile nu rezolvă mare lucru, de fapt nu rezolvă nimic. Tot îngheţ, dar cu mănuşi. 

Ziua e scurtă. Dacă plouă, se face imediat polei. Albul, prea multul alb care-o să vină, mă deprimă de fiecare dată. Nu-mi place în mod deosebit nici Crăciunul. Mi-a fost furat, cândva demult. N-am mai reuşit de-atunci să-l regăsesc, deşi mă străduiesc în sensul ăsta. Moş Crăciun, Jingle Bells, parfumul brazilor, globurile, colindele... nu-mi mai spun de mult timp aproape nimic. Sau dacă da, numai pentru puţin timp.

Îmi aduc aminte de-o compunere despre iarnă, pe care am scris-o prin clasele primare. Am fost foarte mândră de expresia "un covor de diamante răspândite pretutindeni", pe care-o ouasem. Învăţătoarea m-a lăudat. Cât de mândră eram... Azi, mă enervează până şi să mă gândesc la chestia asta. Ce naivitate. 

Poate e doar ceva de moment, poate pe măsură ce se apropie Crăciunul o să mă simt mai bine. E al nu ştiu câtelea an când îmi propun ca de sărbători să-mi cumpăr o crăciuniţă. N-am făcut-o niciodată. E tot o încercare de-a mea de-a "restaura" ceva compromis. Cred că nici acum n-o să se întâmple.

Şi nu pot să nu mă-ntreb...

... unde-am pierdut iarna copilăriei...?

Nikita?

Miercurea trecută, undeva în jurul prânzului, vine un coleg de la alt departament, cu o faţă prelungă. 

- Să-ţi spun ceva, zice, e o eroare în sistem...

Ce noutate, mă gândii eu, în condiţiile în care sistemul tuşeşte de zici că e infectat cu Pertussis.

-... şi din cauza asta, vă vin cel puţin vreo 500 de colete pe care trebuie să le prelucraţi prioritar. Facturile au coduri greşite şi numai voi le puteţi corecta.

Acum beneficia de întreaga mea atenţie.

- Ne vin CÂTE?

-... vreo 500, minimum. 

Trag aer în piept şi-mi spun că probabil un sentiment asemănător au şi războinicii kamikaze. A doua zi ar fi trebuit să am liber. L-am întrebat pe şefu' dacă e cazul să renunţ la ziua liberă, a fost de acord şi mi-a mulţumit. Am încercat să dorm bine în noaptea aia, dar numai facturi, coduri şi cutii mi-au defilat prin faţa ochilor şi prin vis.

N-au fost 500, au fost aproape 1000. Le-am terminat sâmbătă. Dar în paralel cu ele, am avut de făcut şi alte treburi. Tot prioritar, cum altfel. Au fost 'j de telefoane, mail-uri, Frau Cutărică ce s-a întâmplat cu X chestie, Greta ajută-mă cu asta, fă aia, drege ailaltă, "s-a rezolvat problema cutare? Vă rog să ne informaţi urgent în ce status se află" etc etc etc.

Nu mă laud, nici nu mă plâng. Probabil sunt niţel maso, pentru că aproape m-am bucurat că am ocazia (again, fiindcă nu e prima dată) să-mi demonstrez angajamentul şi implicarea. Sunt conştientă şi de faptul că n-o să-mi ridice nimeni statuie.

Doar mă întreb dacă mai-marii "de sus" or fi ajuns cumva la concluzia că io-s Nikita şi mă sabotează metodic, în loc să-mi dea la temelie direct.

Muncă sau socializare?

Cum ați răspunde dacă ați fi întrebați care sunt cele mai importante aspecte de care e bine să țineți cont la serviciu?

Personal, aș sublinia în primul rând seriozitatea, hărnicia, rezistența la stres, propria inițiativă și dorința de continuă perfecționare. În plan social, îndrăznesc să cred că lucrurile nu sunt atât de complicate. La urma-urmei, dacă nu suntem izolați ca un urs în hibernare, nu e deloc dificil să stabilim o relație măcar amicală cu oamenii alături de care ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Pauza de cafea, masa de prânz, uneori o ieșire după serviciu sau eventual în weekend și, vorba francezului, voilà: ai câștigat popularitate care, sunt de părere tot mai mulți, este foarte importantă pentru ascensiunea profesională.

Dar, într-o discuție de-acum câteva zile, m-a surprins să aud păreri conform cărora socializarea la locul de muncă și apartenența la "bisericuțe" sunt mai importante decât munca în sine. 

Că sunt importante, de acord. Uneori e salutar să te ai bine cu un coleg de la un departament-cheie, care poate să-ți facă o favoare și să te ajute pe calea mai neoficială într-o caz de urgență - mi s-a întâmplat și mie nu o dată. Într-una dintre situațiile de genul ăsta calea oficială ar fi fost întortocheată și-ar fi presupus fie 'j de telefoane și de E-mail-uri, fie să-mi asum o decizie foarte importantă, care-ar fi putut să-mi atragă un număr impresionant de oale sparte în cap. Eram singură pe tură - șefa noastră nu era, șeful depozitului nu era, unul dintre furnizori zbiera (la mine, fiind vorba de-o problemă a departamentului nostru, problemă care întârzia niște livrări importante), no, descurcă-te cu asta, cucoană. Fără ajutorul antemenționatului coleg ar fi trebuit să-l sun pe șeful ăl mare acasă, să-i explic, să cer aprobări, ceea ce mi-ar fi pus eticheta perfectă de "aia-care-nu-se-poate-descurca-singură-în-situație-urgentă". 

Colegul de la departamentul-cheie și-a lăsat propriile treburi, mi-a rezolvat într-un sfert de oră dandanaua și mi-a dat aprobarea necesară, într-un E-mail pe care l-am forwardat cu fundiță roșie la furnizorul care făcea deja 13-14.  So there :D

În cazul tocmai descris, numai hărnicia și zelul nu m-ar fi ajutat. Pe de altă parte, vă mai amintiți de Miorlăita Puturoasă? Femeia excela în domeniul socializării, era foarte populară și cei mai mulți o plăceau. Așa stând lucrurile, mult timp i s-au trecut cu vederea și gafele, și lenea, și indolența. 

Până într-o zi, când a fost dată afară. Nu avertizată - dată afară. Șefului de depozit îi ajunseseră la os cele multe și mărunte ale Miorlăitei și faptul că era populară și agreată de majoritatea nu i-a mai fost de niciun folos. Asta ar fi de natură să contrazică pe unii care mi-au spus că, în opinia lor, "reușești mai mult cu muncă mai puțină și cu mai multă socializare, decât cu muncă mai multă și socializare mai puțină". Personal, cred că procentul e de 60-40, pachetul majoritar fiind deținut de muncă.

Prin urmare, întorcându-ne la întrebarea de la începutul acestui post - voi ce considerați că este mai important: munca serioasă sau socializarea? Sau, altfel spus, ce pondere credeți că are fiecare dintre ele?

Intuiție, subconștient, coincidențe...?

Ieri am avut parte de o experiență hai să zic inedită, care mi-a adus aminte de câteva întâmplări asemănătoare petrecute cu ani în urmă, pe care nu le-am înțeles - așa cum nu înțeleg nici ceea ce s-a întâmplat ieri. Dar mă fascinează, recunosc. 

Așadar, aflându-mă ieri la serviciu, m-am trezit fredonând melodia "Don't know much about history" a lui Sam Cooke. Așa, din senin. Nu știu ce mi-a venit, n-o ascultasem de-o groază de vreme, nu mă gândeam la ea, nimic de felul ăsta. Vreo trei-patru ore mai târziu însă, am auzit-o, la micul radio care ne ținea companie.

Reacția mea a fost una gen "wtf". De unde și până unde am fredonat piesa asta mai devreme? Ce anume din mine a "chemat-o"? Pe urmă mi-am adus aminte de niște experiențe similare, toate petrecute în urmă cu mulți ani și pe care nu le pot pune decât pe seama intuiției. Nu că m-ar satisface explicația asta neapărat.

Întâmplarea nr. 1

Trăiam un fel de început de relație și eram deja foarte îndrăgostită de respectivul. Prea îndrăgostită, aș zice astăzi. Urma să ne întâlnim într-una din zile și simțeam că explodez de fericire la gândul că voi fi în compania lui. Aveam toate motivele să cred că sentimentul e reciproc, pentru că toate semnalele, ca să zic așa, erau mai mult decât încurajatoare. 

Și totuși... bibilindu-mă pentru întâlnire, m-am pomenit fredonând "She's like the wind", de pe coloana sonoră a filmului "Dirty Dancing". Mai exact versurile astea: "Just so fool to believe, I have anything she needs, She's like the wind...".  M-au trecut niște fiori. Ce m-o fi apucat, mă întrebam. La întâlnire, aveam să aflu că omul era însurat. A fost cea mai cruntă dezamăgire sentimentală din viața mea - și, cu toate că practic relația abia dacă începuse, mi-au fost necesari vreo doi ani ca să-mi revin pe deplin și să nu-l mai caut cu privirea pe străzi. 

Întâmplarea nr.  2

Mă întorceam cu un tip dintr-o escapadă la Sinaia. Ne simțiserăm bine împreună, eu îmi cam prinsesem urechile, vorba aia :D și existau toate premisele că relația va continua. Omul a dat drumul la radio, la care au fost difuzate, una după alta, melodiile "Time to say goodbye" (Andrea Bocelli & Sarah Brightmann) și "It's over now" (Jeanette). Am înghițit în sec, amintindu-mi de experiența de la numărul 1. Sunt paranoică, mi-am zis. Nu știu dacă eram, dar individul mi-a dat papucii vreo săptămână mai târziu. 

Întâmplarea nr. 3

Trecuseră aproape 2 ani de la întâmplarea numărul 1, dar ceva din mine continua să spere, împotriva oricărei rațiuni. Asta cu atât mai mult cu cât aflasem că omul divorțase. Într-o seară am intrat pe blogul lui, ceea ce nu mai făcusem de câteva luni bune. Blog unde am dat peste niște fotografii de la nunta lui, care avusese loc cu numai vreo două săptămâni în urmă. Se recăsătorise. În cam același timp, privind înmărmurită pozele în care el îi zâmbea fericit miresei lui, am auzit la radio cântecul "Strong enough", al lui Cher. "I'm strong enough /To live without you /Strong enough and I quit crying/ Long enough now I'm strong enough /To know you gotta go". Poate melodia, poate pozele, poate coincidența, poate toate astea la un loc - din acel moment m-am vindecat de fantasme.

Nu știu nici acum ce interpretare să dau acestor întâmplări. Întrebarea din titlul articolului continuă să mă preocupe. Și, în context, nu înțeleg de ce-am fredonat ieri piesa aia. Da, e adevărat că nu știu nici trigonometry, nici algebra, cât despre biology și geography - mai știu doar ce-am uitat din liceu, vorba aia :))) Dar aveam nevoie de piesa lui Sam Cooke pentru a conștientiza lucrul ăsta? :D

Voi ați avut parte de peripeții cărora să nu le puteți găsi nicio explicație?

Profunzimi dantelate

Poate că e un post despre rochii venit prea curând după alt post despre rochii, dar am dat întâmplător peste link-ul cu pricina și n-am rezistat ispitei de-a mă întreba: până la urmă, care e treaba cu Vera Wang? Am mai văzut rochii suprarealiste, create de ea, dar astea parcă le întrec pe toate. 

Cum poți prezenta chestii de felul celor de mai jos drept creații de modă? Și să ceri mii de euro pe una de-asta? Și - asta chiar că e de "Dosarele X" - să ai și cliente?

Fraților și surorilor, eu accept că, fiind totalmente profană într-ale modei, nu pricep arta și ce vrea să spună poetul (mă rog, în cazul de față creatorul de modă). Subtilități, profunzimi, viziunea artistică... da, da.  Cunoaștem.  Însă.... chiar așa? 

Las pozele să vorbească de la sine și mă abțin de la (prea multe) comentarii. 

A

Acestea sunt numai câteva exemple, dar nici celelalte nu se deosebeau prea mult. Dincolo de modelul rochiilor, remarc două aspecte: toate fetele - mirese, zice-se - sunt deprimate de parcă le-ar lua cu arcanul la oaste ca pe bădița Vasile.  Asta, una.  A doua, rochiile nu sunt puse în valoare nici de accesorii, nici de machiaj, nici de coafură. 

Acuma doar n-o fi viziunea doamnei Wang ca mireasa să fie palidă ca după o săptămână de gripă, lipsită de bijuterii ca o martoră a lui Iehova și cu părul lipit de cap ca și cum n-ar fi aflat că s-a inventat șamponul?

Sens sau contrasens?

Să presupunem că vă aflați la volan și circulați regulamentar: viteza în limita legală, centura de siguranță pusă, reguli respectate șamd. O patrulă de poliție vă face semn să trageți pe dreapta. "Bună ziua, control de rutină. Permisul de conducere și talonul mașinii, vă rog". Opțional, vi se cere să le arătați triunghiul reflectorizant și trusa de prim-ajutor (poate și vesta reflectorizantă în țările unde e obligatorie, în Germania nu e). 

Totul durează cel mult trei minute, inclusiv glumele referitoare la vremea capricioasă. Politicoși, vă mulțumesc pentru cooperare, urându-vă o zi bună.

Întrebarea este: cum vi se pare o asemenea ipostază? Cum v-ați simți, dacă v-ați regăsi în situația asta? V-ar fi totuna? Ați fi mulțumiți că poliția își face datoria? Sau v-ați înfuria că vai, cum își permit să vă controleze, ăsta e stat polițienesc, nu au dreptul să se lege de voi dacă nu au motiv să vă suspecteze de quelque chose, ce abuz, ce intimidare?

Vă întreb pentru că eu, regăsindu-mă în categoria a doua (n-am nicio problemă să-mi fie verificate actele, ba chiar mă bucur că poliția își face treaba și se străduiește să prevină incidentele), nu-i înțeleg sub nicio formă pe cei care consideră că le sunt încălcate drepturile și că oamenii cărora li se pare normal sunt, de fapt, niște oi blege, victime ale fostului regim comunist și alte bazaconii asemănătoare. Personal, o asemenea atitudine de "vai, ne persecută " mi se pare culmea ridicolului. Nu e deloc obligatoriu să te suspecteze de ceva ca să te oprească, de-aia se și numește control de rutină, for Pete's sake.

Dacă are vreo importanță, menționez că în Germania ești obligat să te supui acestui tip de control - dar și dacă n-ar fi așa, tot nu m-aș stresa. Eu mă simt foarte bine când, plecând dimineața la ora 5 din casă, văd mașini de poliție mișunând pe stradă. Îmi dă un sentiment de siguranță. A, că poate ei au decis că vor să știe ce-i cu mine la volan sâmbătă dimineața la ora 5? Așa, și? Să mă simt abuzată că au vrut să-mi vadă actele și să sondeze dacă am consumat sau nu alcool? 

Spre marea mea mirare, numărul celor care sunt de părere că e un abuz este foarte mare. Ar fi interesant de știut ce înțeleg ei prin abuz, de fapt (pentru mine, în situația descrisă, un abuz ar fi să-mi percheziționeze mașina, de exemplu). Și atât de vehemenți sunt, încât ajung la concluzia că una dintre părți este pe contrasens, asta că tot vorbim de trafic.  Mă întreb însă , care dintre ele...  eu și cei care gândesc ca mine, sau ceilalți?

"Dreptul" la bacsis

Imi plac foarte mult cateva dintre filmele lui Tarantino ("Pulp Fiction", "Reservoir Dogs", "Four Rooms", "From Dusk till Dawn") si imi plac imens cateva scene din aceste filme. Una din ele este celebrul (pour les connaisseurs) moment "I don't tip", de la inceputul lui "Reservoir Dogs". Dupa ce-am revazut ieri a nu-stiu-cata oara scena, am realizat ca, pe undeva, Mr. Pink are dreptate.

Chiar asa. Care e diferenta intre un chelner si un vanzator la McDonalds? Acesta din urma are tot misiunea de a servi prompt clientul, eventual de a-i raspunde la intrebari si, in general, de a-l multumi. Clientul isi ia punga sau tava cu junk food daunator (dar delicios :D) si isi vede de-ale lui. Vanzatorul mai are de multumit cateva sute bune de clienti pana la sfarsitul programului. Daca vreunul dintre ei nu e satisfacut de calitatea servirii, probabil nu va renunta la produsele McDonalds, dar in functie de cat de suparat e, exista riscul sa-l reclame pe vanzator la paznicul de pe plantatie, pardon la manager. 

Prin ce este mai presus un chelner decat un vanzator la Mc? Prin faptul ca te serveste repede, eficient si e amabil? Pai asta e datoria lui. De ce-ar primi "tip" numai pentru ca-si face treaba? Analog, un taximetrist sau coafeza: de ce-ar fi de la sine inteles sa primeasca 10% numai pentru ca te-a dus la destinatie, respectiv ca ti-a aranjat parul? Asta le este meseria, asta sunt platiti sa faca. Cu toate acestea, inclusiv in ghidurile de calatorie sunt incluse indicatii referitoare la obiceiurile locale referitoare la bacsis.

Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt deloc impotriva bacsisului. I always tip :D Doar ca nu inteleg ce anume sta la baza principiului instituit de societate si conform caruia unii sunt indreptatiti la bacsis, in timp ce-n cazul altora nici nu se pune problema.

Cand cauti purici si gasesti vaci

Daca treaba merge bine, trebuie sa schimbam ceva.  Cel putin asta pare sa fie principiul dupa care se conduc managerii nostri luminati din birouri, adica "aia de sus", cum li se spune de catre oamenii din depozit (care inseamna " aia de jos"). 

De vreo saptamana incoace noi, "aia de jos" adica, suntem more or less capiati, urmare a introducerii unor soft-uri noi, zice-se menite sa "fluidizeze munca" (dar vai) si despre care deocamdata se pot spune urmatoarele:

1) Sunt foarte complicat de folosit, in sensul ca etapele sunt intortocheate, e nevoie sa-ti scrii pe hartie ca la scoala ce pasi trebuie urmati ca sa faci chestia X, bineinteles ca pentru chestia Y e necesar sa faci altceva care tine in mod direct de felul in care ai facut X, dar asta o sa-ti notezi cand ajungi la ea, in ipoteza ca nu gresesti ceva la X, ca daca da, iti da eroare si trebuie sa iei totul de la inceput. 

2) Sunt, ni s-a zis, foarte scumpe. Nu c-ar fi relevant in context, dar e unul dintre motivele pentru care nu vor renunta la ele. Ce perspectiva roz-bombon :D

3) Incetinesc simtitor ritmul de lucru (a se revedea punctul 1). Chiar si atunci cand vom invata pe de rost sa le folosim si nu va mai fi nevoie de fituici, tot nu vom putea evita pasul1-pasul2-pasul3-chestia Z depinde de Y, care Y nu-ti arata valorile reale daca ai gresit mai devreme la X samd. 

4) Dupa cum am constatat si noi, principiile respective sunt usor de aplicat numai in teorie. La fata locului te lovesti de niste chestii practice de care prea-luminatii "de sus" nu au habar, pentru bunul motiv ca n-au coborat niciodata in depozit, sa vada cum se prezinta situatia in fapt. Drept pentru care dau din cap cu intelepciune, sunt imuni la argumente gen "nu merge aia sau ailalta, lucram mai incet ca inainte, randamentul nu va mai fi acelasi" si pasc multumiti de sine ca "circuitul se va fluidiza, daca lucrati disciplinat totul va functiona foarte bine". Maret.

5) Respectivele soft-uri dau erori nenumarate. Si, iertata fie-mi aroganta de a ma pronunta intr-un domeniu pe care nu-l cunosc, stupide. Ca sa va dau un exemplu, apropo de titlu: ai nevoie sa gasesti un purice intr-o cireada de 1000 de vaci. Introduci in sistem semnalmentele puricelui, iar acesta iti da ca rezultat cele 1000 de vaci. Cu care n-ai ce sa faci (rima e involuntara), pentru ca tie iti trebuie puricele. Si asta e numai un exemplu din cele multe, constatate in doar cateva zile.

(Later edit: daca stau si ma gandesc, nu-i rau deloc nici asa. Mai trist era daca as fi avut nevoie de o vaca si sistemul mi-ar fi identificat 1000 de purici.  Just kiddin' :D).

Serios acum. Nu ca sistemul anterior de lucru ar fi functionat ireprosabil. Mai sughita si ala, mai dadeam cinci telefoane la alte departamente, mai trimiteam doua mail-uri de reamintire, in sfarsit, dar grosso modo mergea treaba. Prelucram comenzile intr-un interval rezonabil de timp, clientii erau multumiti. 

Acum insa, din moment ce procesul de lucru va fi mai lent (aham, se fluidizeaza :D),  nu vreau sa ma gandesc ce fericiti vor fi clientii. 

De fapt nici nu e treaba mea sa ma gandesc, doar nu fac parte din grupul exclusivist "de sus". Si nu ma gandesc, dar nu pot sa nu ma intreb ce fel de manageri or fi astia si mai ales, de ce.

Nu inteleg vaicarelile mamelor

Pe bune, poate am eu o problema / pasare / pitic pe creier sau alta defectiune majora si neidentificata in plan intelectualo-emotional, insa realitatea este ca nu reusesc sa inteleg felul in care se plang mamele de cat de greu e in primele luni de viata ale copilului. De cate ori vorbesc cu vreuna incepe invariabil cu "aoleu, ce greu e", vaicarit eventual urmat de imbecila completare (recent auzita si, in principal, motivul enervarii care-a dus la textul asta), "bucura-te ca n-ai".

Ce vorbesti, Franz? Sa ma bucur ca nu am? Multumesc de sfat, poti sa faci bors din el daca n-ai mai gasit legume-n piata. Nu, nu pot sa ma bucur ca n-am copii si asa cum tu nu ma intelegi pe mine ca nu ma bucur fiindca n-am de ce, nici eu nu te inteleg pe tine, proaspata mama, ca nu faci altceva decat sa te vaiti ca aoleu ce greu e cu copilul asta, aoleu nu mai poti, aoleu nu mai rezisti. 

Realistic vorbind, imi dau seama (pana si eu, da!) ca primele saptamani de viata ale primului copil nu sunt deloc usoare. N-au cum fi usoare, pentru ca tu esti vlaguita fizic de experienta nasterii, emotional esti praf fiindca hormonii joaca tontoroiul, responsabilitatea mica si-n Pampers pe care o ai este imensa si, odata ce ti-ai dat seama de asta, esti pur si simplu ingrozita sa nu faci ceva ce i-ar putea dauna etc etc etc.

Bun, dar chiar nu mai e nimic de spus pe tema "bebelusul tau nou-nascut" decat vaicareli? Repet, fara a fi in situatia asta, inteleg de ce si cum. Siiiigur, am auzit-o si pe-asta: "draga, tu n-ai, nu stii cum e pentru noi, mamele". Multumesc din nou, esti foarte draguta. Dar daca tot ai fost asa amabila, n-ai vrea sa-mi spui de ce-ai mai facut copilul asta din moment ce, de cinci saptamani incoace, nu faci decat sa te vaiti ca e greu? Si ca nu mai ai timp nici sa te speli pe cap sau sa gatesti ca la Capsa? Si ca ai vergeturi si aoleu (iar), cum te duci tu la plaja, adica stai ca anul asta nu apuci tu sa faci plaja cu asta micu', aoleu, oare ti-or trece pana la anu'?

Un copil e o binecuvantare, din ce-am inteles. Atunci, de ce mamele se poarta ca si cum ar fi o povara? De ce nu spun, macar o data la zece de "aoleu", cat de minunat este faptul ca au un prunc? Ca proaspata mamica, nu poti sa spui macar o data cat de sublim e sa-l vezi cum da din manute si ce miracol e sa-l alaptezi, iar el sa adoarma cu sanul in gurita?

PS: persoana de care am scris este reala, insa nu este prietena mea. Despre o prietena nu as scrie pe blog, ci i-as spune in fata ce gandesc. E doar o cunostinta cu care pana de curand nici nu avusesem prea multe texte, dar care de cand a devenit mama tine sa incunostiinteze pe toata lumea cat e de greu. Cu bonus pentru mine, care n-am si n-o sa am.

Oare la ce se gandeste Meryl Streep?

Prima data mi-am pus intrebarea asta cand am aflat ca a fost nominalizata la Oscar pentru cea de-a 17-a oara si a doua oara azi-dimineata, cand am dat buzna pe site-urile de stiri si am cascat (la propriu) ochii, vazand ceea ce nimeni, nici chiar ea, nu credea ca se va intampla: a castigat cel de-al treilea premiu Oscar.

Efectiv, mi se pare de domeniul fantasticului. A depasit orice record in materie si a demolat ideile preconcepute ale Academiei Americane de Film, care nu i-a acordat premiul cu numeroase alte ocazii pentru a evita, dupa Jack Nicholson, inca un exemplu de asemenea anvergura. Ar fi meritat de inca multe alte ori sa castige, iar cunoscatorii au afirmat ca acesta a fost unicul motiv pentru care n-a castigat. Din categoria "sa mai lasam si pe altii". Dar acum cred c-a fost, pur si simplu, nu doar cea mai buna. Ci inspaimantator de buna. De netrecut cu vederea. 

Ce-o fi in sufletul ei, oare? Reactia de pe scena a fost atat de autentica, atat de onesta, atat de induiosatoare.... Nu se astepta sa castige. Pentru ea, seara trecuta nu se anticipa a fi decat INCA o nominalizare la Oscar, din cele aproape 20.  "What?! No!", a exclamat ea cand si-a auzit numele.  "Cu siguranta, e ultima oara cand ma aflu pe aceasta scena", a mentionat in timpul discursului, si probabil ca asa este. Dar nu pentru ca nu va mai merita, sunt toate sansele sa faca macar inca un rol demn de: "... and the Oscar goes to...". 

Este colosala, este gigantica si epitetele ar putea continua. Mi-as dori din tot sufletul sa stiu cum e femeia asta in viata de zi cu zi.  Totul din ea indica autenticitate, suflet, inteligenta peste medie, caldura. Genul de persoana care imbogateste pe oricine are privilegiul de-a o cunoaste.

Pe langa asta, recunosc, un dracusor din mine se intreaba: cum o fi sa fii insurat cu femeia care, in opinia majoritatii criticilor de film, e cea mai buna actrita in viata la ora actuala? Cum se construieste o relatie de cuplu cu un asemenea om?

Nedumerire de ne-fashionista

N-am fost niciodata o fashionista si nici nu e de asteptat sa se intample asa ceva in viata asta.  Ceea ce nu inseamna ca-s vreun Ghita Contra din acest punct de vedere - am purtat si eu evazati la vremea lor (acu' vreo 16-17 ani), celebrele camasi stil tabla de sah (cam in aceeasi perioada), ultra-celebrii blugi taiati ici-colo, din care "curgeau" atele....  Imi plac si mie, ca fiecaruia, lucrurile fine ("de firma", as they say) si m-am convins nu o data ca un articol "titrat" poate fi de foarte buna calitate. 

Dar nu-s capabila sa inteleg o chestie, ar zice unii, elementara: de ce logo-ul tinde sa fie atat de "la vedere"? Paradoxal (sau poate nu), cu cat firma e mai pompoasa si mai exclusivista, cu atat logo-ul e mai labartat, mai colorat si mai vizibil pe articolele respective. 

Sa disecam cateva exemple:

Louis Vuitton

Nu-i destul ca e impicatita pretutindeni cu logo-ul Vuitton, mai scrie si numele maaaare, nu care cumva sa-si inchipuie vreunul ca LV reprezinta initialele de la Labus Vigurosu'. 

Fendi

F-ul e in dublu exemplar (stil Yin Yang, chipurile) si cred ca nici macar eu (care mi-am schimbat recent ochelarii pe motiv de dioptrii crescute) nu l-as putea rata, chiar si fara sa am ochelarii pe nas. Nu putea fi putiiiiiiin mai mic? De ce trebuie ca din avion, in afara de pista de aterizare, sa fie vizibil si F mare de la Fendi?

Hermes

Brrrr, sinistra combinatie de culori.  Nu vi se pare?  Ma rog, de gustibus. Dincolo de asta insa, inca un exemplu in care logo-ul e (inutil de) la vedere, ba mai si scrie marunt numele firmei - drept ca mai mic decat in cazul Vuitton, but still. 

Sunt convinsa ca aceste posete sunt de foarte buna calitate (am auzit ca se livreaza inclusiv cu certificat de garantie, ceea ce, tinand cont de pretul imens, mi se pare un lucru perfect justificat). Insa nu ar fi avut aceeasi calitate si daca nu se labarta logo-ul pe - cel putin in primele 2 cazuri - aproape tot produsul?

Si pe langa asta, ma mai intreb: de ce-ar plati un om cateva mii de euro pentru a face, TOT EL, reclama brandului respectiv?