Experiente locative (IV): cinci ani de normalitate. Si austeritate

La inceputul celui de-al treilea an de facultate, ma puteam considera deja eroina: locuisem un an alaturi de fiinta care bea sampon si manca gel de par (respectiv, Corina), asa incat atunci cand m-am mutat la vecina de palier ma simteam, in principiu, pregatita pentru orice. Din fericire, a urmat o perioada de normalitate, foarte necesara de altfel dupa experientele din ultimul an. M-am atasat de doamna la care locuiam si de fiica ei (de data asta si spre norocul meu o fata perfect normala si mai tot timpul vesela) si n-as putea spune ca nu mi-a fost bine cat am locuit acolo.
Desigur, am platit si pentru acest “bine” un pret. Pretul de a nu avea (decat intr-o foarte mica masura) viata mea particulara, de a trebui sa cer voie aproape intotdeauna si pentru aproape orice, de a-mi face programul in functie de ora la care trebuie sa fiu acasa si de a ma simti cumva tot timpul monitorizata.

Destul de neplacut, as putea spune. Desi n-am fost nici eu intotdeauna chiriasul perfect (cum o fi si asta, presupunand ca exista), m-am straduit in acest sens. Experienta celor cinci ani locuiti aici a condus la tocirea nervilor dar, in acelasi timp, m-a inzestrat cu o rabdare si o dispozitie de a asculta mai putin obisnuite.

Dand “filmul” inapoi si rememorand anii aceia, am sentimente destul de amestecate. Intr-un fel, imi pare rau ca nu mi-am trait tineretea: tot timpul cu ochii pe ceas, tot timpul “stai sa dau telefon sa anunt ca intarzii”, tot timpul “stai sa intreb daca pot/ am voie”. Din alt punct de vedere insa, foarte probabil in camin mi-ar fi fost imposibil sa invat asa cum am facut-o avand camera mea, liniste si conditii optime.
Everything comes to a price, zice-se. Ani de zile dupa ce-am terminat cu experienta gazdelor am pastrat obisnuinta de a cere voie si de a incepe foarte multe fraze cu “pot sa…?”

Am plecat de-acolo dupa cinci ani cu parere de rau si numai pentru ca doamna intentiona o renovare generala a apartamentului, cu varuit si tot tacamul. Dupa o scurta sedere de numai doua luni la o alta venerabila doamna care locuia vis-à-vis de stadionul Ghencea, aceasta s-a hotarat ca vrea sa inchirieze unui chinez, care-o platea mult mai bine decat as fi fost eu in masura s-o fac – mai ales ca intre timp ajunsesem la momentul de “independenta si neatarnare”, iar salariul meu, din care trei sferturi se duceau pe chirie si intretinere, era ca-n reclama la mezelurile Ifantis: “cum apare, cum dispare!”.

Asa ca am cedat locul respectivului cetatean cu ochi migdalati si iata-ma din nou facand si refacand bagaje. Dupa aceea a fost cat pe ce sa ma mut la o cucoana blanda si duioasa (vorba sa fie! Atat de duioasa era, incat la sosirea mea tocmai urlase la un biet vecin: “arunc cu apa clocotita pe tine, animalule!”), dar am sters-o de-acolo cat de repede am putut. Nu inainte de a avea parte de-o experienta inedita, pe care o voi relata pe indelete...

Experiente locative (III): fiinta care bea sampon si manca gel de par

Dupa inedita experienta cu bunicuta cea razboinica, mi-am zis ca e timpul sa fiu ceva mai selectiva in ceea ce priveste alegerea persoanei in casa careia voi locui. Pe de o parte, am fost. Pe de alta, numai n-am dat in gropi…. Dar asta aveam sa descopar putin mai tarziu.

Urmand cunoscutul principiu „un prieten are o cunostinta care cunoaste pe cineva care inchiriaza“, am ajuns in apartamentul unei doamne in varsta de aproape 70 de ani. A fost simpatie la prima vedere si, cel putin in privinta ei, s-a dovedit ca instinctul nu ma inselase. Am avut multe de invatat de la ea si mi-o amintesc cu drag. Ce nu stiam atunci era ca avea o fata.... care avea vreo 37 de ani, se numea Corina si, pe scurt – n-are rost sa fac balet de cuvinte - avea un handicap psihic, in sensul ca era oligofrena. In cel mai propriu sens al cuvantului.

Cand am descoperit treaba asta, era deja prea tarziu – imi dusesem bagajele acolo si asezasem toate hainele in dulap, iar anul universitar incepuse deja. Am inghitit in sec si-am hotarat sa-mi asum riscul. Nu va imaginati insa ca am aflat de la mama ei – biata femeie nu a recunoscut niciodata ca fata avea o asemenea problema. Cred ca tragedia pe care o traia ca mama depasea imaginatia. Dar mi-am dat seama imediat ca fiica-sa e usor “plecata cu sorcova”, iar ceva mai tarziu am stiut si diagnosticul.
Interesant e ca perspectiva de-a locui cu o persoana avand astfel de tulburari nu m-a speriat nicio secunda. S-a dovedit ca nici nu aveam de ce, Corina era practic inofensiva. Facea niste chestii iesite din comun, insa… si deosebit de enervante, dar nu aveam alta sansa decat sa o iau asa cum e. De fapt, as putea spune ca, pe undeva, a fost o lectie de viata.

Nu te puteai supara pe ea, pentru ca nu realiza ce face. N-a stiut ca samponul meu cu aroma de caise nu e sirop si a baut jumatate de sticla pana sa-mi dau seama (lua cate putin, pentru ca simtea, cred, ca nu e bine sa-si insuseasca ceva ce nu era al ei). Initial am crezut ca se spala pe cap si-am zis ca asta e, sa se spele, n-o fi foc. Dar mi-a picat fata cand, terminandu-se samponul, o aud ca zice senina: “Greta, nu mai ai sirop de caise?”. Cred c-am facut cea mai aiurita moaca din viata mea. Dar nu atat de aiurita ca atunci cand am observat ca gelul meu de par cu aroma de zmeura se consuma dubios de repede. “Greta, mai cumperi jeleu de zmeura?”

Nu stiu cum de nu i s-a facut rau dupa ce-a mancat asa-ceva – imi imaginez ca natura compensase handicapul psihic printr-un fizic foarte robust. Un an de zile, cat am stat acolo, n-am auzit-o pe fiinta asta nici macar ca o doare capul, nu mai vorbesc de raceli sau alte slabiciuni.
Pe de alta parte, mama ei suferea de ciroza si isi ducea suferinta cu multa demnitate. De multe ori ma impresiona, pentru ca nu se plangea niciodata si singura ei grija era ce se va alege de Corina dupa ce ea n-o sa mai fie. Probabil isi dadea seama ca fata ei are o problema, dar obisnuia sa spuna ca “e imatura”. Cred ca nici in cele mai ascunse ganduri ale ei nu si-a facut loc vreodata cuvantul “handicap”.

In mare parte de dragul ei si pentru a o proteja, ma abtineam sa-i zic vreo doua Corinei cand descopeream ca, de exemplu, mancase tot ce-mi pregatisem eu (ma apucasem de gatit si-mi faceam de obicei pentru doua-trei zile). Veneam de la facultate dupa 8-10 ore de cursuri si seminarii, obosita si flamanda…. “Greta, ti-am spalat oala!” ma anunta victorioasa Corina de cum intram in casa, de parca era gaina care ouase margica. “Aaa…. care oala?” “Oala unde ai avut pilaf!”
Corect: “am avut”, nu mai aveam, pentru ca mancase tot. “Mai era putin, doua-trei linguri!”, argumenta ea, privindu-ma de parca s-ar fi uitat prin sticla. Inutil sa spun ca alea „doua-trei linguri“ insemnau de fapt vreo jumatate de oala sanatoasa. Iar situatia s-a repetat de nenumarate ori.

Manca si foarte mult faptura, cred ca ar fi mancat toata ziua si absolut orice, daca nu-i lua maica-sa farfuria din fata. Se purta ca un copil, de fapt: voia, isi lua. Nu stia sa intrebe sau sa ceara. Cand mi-am luat o Cola, a venit in camera mea (nu batea la usa niciodata, desi ii  tot spusesem), a luat sticla, si-a turnat in pahar si-a plecat. A plecat pentru a se intoarce dupa zece minute sa-si mai puna. Fara sa intrebe, parandu-i-se cel mai firesc lucru din lume. Nu intelegea de “nu”. Iar s-o pun la punct cu duritate, n-aveam inima. Si cred ca ar fi fost si total inutil.

Am locuit un an acolo, interval in care Corina mi-a pus de foarte multe ori nervii la incercare. Dar mama ei era o femeie de isprava, am avut multe discutii interesante cu ea si era genul de om profund, cu care-ti facea placere sa discuti. A murit vreo doi ani mai tarziu, boala a invins. Mi-a parut tare, tare rau. Rudele s-au ocupat sa-i asigure Corinei o pensie de boala si asa am aflat despre ce handicap era vorba. La scurt timp dupa aceea au luat-o cu ele, undeva in provincie si de-atunci nu mai stiu nimic de ea.

Eu m-am mutat – iar – insa de data asta in imediata apropiere. Mai exact, in apartamentul vecin, la o doamna pe care o cunoscusem de-a lungul acelui an. Am stat la ea 5 ani si, cu toate ca am avut si-aici parte de frecusuri, a fost cea mai normala gazda pe care-am avut-o. Pentru ca n-a fost ultima…

Experiente locative (II): batranica revolutionara

Dupa anul petrecut in camin, tot ceea ce-mi doream era liniste si posibilitatea de a dormi noaptea. De preferat fara galagie si cu lumina stinsa. Si, culmea pretentiilor, intr-o camera aerisita, in care nu s-a fumat si nu s-a dat stingerea fara a se deschide macar putin fereastra, ca "vin tantarii". Chiar daca ar fi venit, s-ar fi intoxicat cu fum in cateva minute, prin urmare deschiderea ferestrei ar fi fost o situatie win-win. Da' ti-ai gasit.

Pentru ca se apropia sesiunea de vara si intre timp ajunsesem la concluzia ca e imposibil sa invat in camin la nivelul la care-mi propusesem, am purces la cautat o gazda. Nu aveam prea mult timp la dispozitie, asadar am acceptat sa vad camera propusa de "domnul Mircea", dupa ce aflasem ca in aceeasi casa mai locuiesc "mamica" si "cateva fetite, studente ca si dumneavoastra".

Ma rog, domnul Mircea parea sa aiba o oarecare predispozitie spre a dimininutiviza orice substantiv, iar  judecand dupa voce i-as fi dat lejer vreo 50 de ani, dar asta e, nu cu el am eu treaba, e doar "intermediar". Hait, mi-am zis, pana la "mamica" ma mananca sfintii...

S-a dovedit ca ma inselasem, domnul Mircea era nerabdator sa inchirieze si ultima camera disponibila din casa si m-a anuntat ca ii par "inteligenta si simpatica". I-auzi. Pretul era destul de piperat (60 de dolari pe luna in '99, camera nedecomandata), dar eram in criza de timp si ma gandeam ca, oricum, e vorba numai de o luna, cat dureaza sesiunea - iar din toamna urma sa caut altceva. Am batut palma si am fost invitata sa mi-o prezinte pe "mamica".

Aceasta era o batranica scunda si aparent inofensiva (numai aparent, dupa cum urma sa constat), care citea Biblia si avea patru bigudiuri, toate inghesuite in frunte. Parca isi facusera niste randunele cuib in crestetul ei. Altminteri, o infatisare blajina. 

- Ai adus fetita, Mirciulica? 

Aha, deci treaba cu diminutivizarea e mostenire de familie. Pana sa apuce vreunul din noi sa spuna ceva, continua:

- Duduie, esti studenta?

Putine chestii imi displac mai mult ca apelativul "duduie". Si cuvantul "doctora", ca veni vorba, dar sa nu ne abatem de la subiect.

Am lamurit-o ca sunt, a cerut legitimatia de student spre confirmare si s-a declarat multumita. 

- Eu aici vreau fetite culte! urma ea si apoi imi recita dintr-o rasuflare regulamentul de ordine interioara: fara fumat, fara muzica "la refuz", fara "taraboi", fara barbati, fara "intarziat noaptea pe strazi" (de parca nu poti sa intarzii si altundeva in afara de strazi, intre noi fie vorba). 

In sfarsit, ne-am pus de acord, eu repetandu-mi ca e doar o situatie temporara. Camera era in regula, cu intrare separata, dar pentru a avea acces la baie si bucatarie trebuia sa trec printr-o alta camera, locuita de doua fete. Incomod pentru ambele parti, dar nu era nimeni vinovat de situatie.

M-am mutat chiar a doua zi si am rasuflat usurata: in sfarsit, liniste. Daca n-as fi avut un teanc absolut intimidant de cursuri de invatat, cred c-as fi dat petrecere de incantare. Sau poate nu, sa nu uitam de "fara taraboi".

Ceva mai tarziu am facut cunostinta cu fetele, cele doua fiind de fapt trei - a treia locuia in alta camera. Am sporovait girl stuff, am baut niste suc, inevitabil am vorbit si de sesiune. La un moment dat, am avut sentimentul ca fetele ma studiau si asteptau ceva anume, dar nu-mi dadeam seama despre ce e vorba, asa ca le-am intrebat.

- Auzi, tu ai fost pe la baie de cand ai venit?

Ajunsesem doar de vreo 2-3 ore si nu fusese necesar, asa incat am zis ca nu, dar de ce ma intreaba?

Priviri complice.

- Ei, asteptam sa te duci si vorbim dupa aceea.

Bineinteles ca am insistat sa-mi spuna, ele nu si nu... insa ca raspuns la temerile mele, m-au asigurat ca nu-s sobolani in baie sau alte lighioane, dar mai mult n-au vrut sa-mi dezvaluie. Linistea mea tindea sa se spulbere, si oricum intre timp aparusera ceva necesitati fiziologice, asa ca mi-am facut curaj.

Am patruns cu precautie maxima in baie, asteptandu-ma sa sara cineva (sau ceva) la mine ori sa-mi cada o galeata cu vopsea in cap. Nu s-a intamplat nimic din toate astea, mi-am facut treaba si m-am intors in camera, mai linistita dar in acelasi timp si mai contrariata decat inainte. Care era treaba cu baia, pana la urma?

- Stai ca afli imediat.

Intr-adevar, n-a trebuit sa mai astept mult. "Domnisoara cea nouaaaa!" se auzi din strafundurile casei (era casa tip vagon, iar eu eram in ultimul compartiment, cum ar veni).

Batranica navali cu un aer razboinic. Era toata o revolta. Mi se parea ca pana si cuibul de randunele din crestet se uita la mine cu repros.

- Dumneata ai fost acum la baie, nu-i asa, duduie?

M-am vazut nevoita sa recunosc fapta. Fetele mustaceau de zor, dar nu mai eram atenta la ele. Nici nu aveam cum, dat fiind ca batrana ma insfacase de-o aripa si ma zorea spre baie.

- Ce ti-a facut firul acesta?

(Era vorba de snurul de la bazinul toaletei).

- ...............

- Dumneata ai toaleta acasa? continua interogatoriul (ma tinea in continuare de mana).

- Da, dar...

- Si tot asa il tragi?

Pacatele mele. Exista mai multe stiluri de a trage apa la toaleta? Aveam sa aflu imediat ce ignoranta eram.

- Ai tras de el cu dusmanie! Cu ura!

Explicatia era, de fapt, cat se poate de simpla. Bazinul de toaleta era in ton cu proprietara, adica foarte inaintat in varsta si, daca nu trageai extrem de atent, se bloca undeva sus. Da' daca nu-mi spusese nimeni?!

- Sa-ti arat cum se face. Ia firul in mana.

- Lasati, am inteles, o sa stiu de-acum...

- Nu, fa cum ti-am spus! Asa.... acum trage usooor.... Nu asa tare, usor! Asa, si-acum numara: 1...2...3...

S-a oprit cu numaratoarea la 20. Am vrut sa dau drumul pacatosului de fir.

- Nu asa, ca se strica! Numara in sens invers: 20... 19.... 18.... Cand ajungi la zero, ii dai drumul!

- Asa se trage apa, concluziona ea mandra de sine la sfarsitul training-ului.

Mais voila, nu-i asa ca nici voi nu stiati cum se trage apa? Cand am revenit in camera, fetele erau rosii la fata de ras. Avusesera parte, bineinteles, de acelasi instructaj...

Batranica s-a dovedit a fi un izvor nesecat de surprize. Pe parcursul saptamanilor urmatoare mi-a oprit de cateva ori boilerul, caruia ii dadusem drumul ca sa fac dus ("e fierbinte! Sare casa in aer!"), s-a zburatacit la mine cand m-a gasit spaland vase ("apa se infiltreaza in podea si putrezeste lemnul!"), a dat navala peste noi cand ne uitam toate la un meci si tocmai exclamaseram incantate ca marcase Romania ("sunteti niste huligance!"), m-a facut sa ies din cada cu parul ud si plina de clabuci ("iesi, am nevoie urgenta!" - asta in timp ce se impingea hotarata in usa pe care, prevazatoare, o incuiasem), a mancat din alimentele noastre puse la frigider ("sunt femeie batrana!" "Dar puteati sa ne intrebati, nu era nicio problema..." "E casa mea, nu fiti mitocance!"), s-a revoltat cand ne-a gasit, de ziua mea, band niste Heineken ("daca stiam ca sunteti betive, nu va primeam in casa!"), dar apoi s-a imblanzit si mi-a compus o poezie - un fel de imn de fapt, pe care l-a recitat cu aplomb si din care-mi amintesc doar fragmente... ("Greta, azi ai implinit 19 ani! / Iti uram sa traiesti si la multi ani! (...) Ai o memorie prompta, agera/ Si o vointa incomensurabila!" - n-am idee de unde stia, da' folosea cuvinte elevate, ce-i drept).

Dupa ultimul examen am plecat de-acolo fara regrete. Imi facusem "botezul focului", dar nu stiam ca din toamna voi avea parte de alte peripetii...
 

Experiente locative (I): caminul cu fantome in baie

Implinisem de curand 18 ani si, exceptand taberele, nu mai plecasem niciodata singura. Aveam o foarte vaga idee despre ce inseamna "a fi pe cont propriu" si mai fusesem doar de vreo trei-patru ori in Bucuresti - de fiecare data numai pentru cateva zile si impreuna cu parintii.

Asa prezentandu-se situatia, perspectiva de a pleca "la capitala" si de a locui intr-un camin studentesc imi cam dadea fiori. Sigur, existau si emotii, si dorinta de aventura, dar as spune ca teama de necunoscut era totusi mai puternica.

Administratora caminului - doamna Melania pe numele sau - a primit spaga de rigoare cu un aer plin de naturalete. In schimbul acesteia m-a repartizat intr-o camera "proaspat varuita". Nu cred ca ma insel spunand ca era unica renovata din cele 40 de pe coridor.

Colegele de camera erau dragute si simpatice, dar, dat fiind faptul ca erau concitadine si se cunosteau din liceu, ma nimerisem cumva "outsidera". Tragand linie, as spune ca-n general ne-am inteles destul de bine - desi ne-am mai certat, desi ele fumau si eu nu, desi nu cadeam de acord asupra programului de curatenie, desi eu nu suportam La Familia si BUG Mafia (albumul "De cartier" a fost pentru mine cosmarul anului I, singurul petrecut in camin) si ele nu ascultau Johann Strauss, Clayderman, Ace of Base si ABBA.

Privind lucrurile in ansamblu, n-as spune ca sunt o persoana cu probleme de adaptare si nici una careia nu i-ar placea traiul in comun. Cred insa ca pentru orice tanara care nu are frati sau surori, schimbarea de la "camera mea, sifonierul meu - incapator - biroul meu, intimitatea mea" la "camera cu 4 paturi, pe care o impart 4 femei, fiecare avand cate un dulap-fisier in care nu incape decat strictul necesar - restul hainelor fiind depozitate in genti de voiaj inghesuite sub pat" e una destul de marcanta.

Una peste alta, s-ar putea spune ca eram "speriata de bombe". In asa masura incat, cand ma duceam acasa, aveam grija sa ma aprovizionez cu de toate: ulei, zahar, faina, detergent de vase si alte asemenea. N-as sti sa spun exact ce ma determina sa fac asta, dar caram de fiecare data bagaje impresionante, cu produse pe care la fel de bine le-as fi putut gasi si in Bucuresti si respingeam categoric ideea de a nu le lua pe toate de-acasa. Daca mi-ar fi deschis cineva geamantanul, s-ar fi gandit fie ca plec in pribegie, fie ca sunt refugiata si mi-am facut provizii. Maica-mea m-a lasat intr-ale mele si bine-a facut. Oricum, n-ar fi avut nicio sansa de a ma face sa ma razgandesc.

Mi se pare greu de crezut ca au fost vremuri cand nu indrazneam sa ies din camin decat ca sa iau paine. Probabil ca spiritul de aventura, cat o fi fost, dormea adanc. Am fost o singura data la discoteca (si-atunci pentru ca pierdusem un pariu) si, tot o singura data, la unul din celebrele chefuri studentesti. De la care m-am fofilat dupa vreo 2 ore si fetele m-au gasit in camera, citind "Mari procese in istoria justitiei" (excelenta carte, pe care mi-a furat-o cineva mai tarziu, nici azi nu stiu cine).

In aceste conditii, e de la sine inteles ca nu eram ceea ce s-ar putea numi o tipa populara. Imi castigasem de altfel destul de repede reputatia de tocilara si-ntr-adevar, in afara de ochelari, care-au venit mai tarziu, corespundeam la toate capitolele: citeam mult, nu chiuleam, nu fumam si nu-mi placeau party-urile intinse pana-n zori de zi. Si daca putea fi ceva mai rau de-atat, nu aveam "tovaras", cum era vorba.

Asta nu inseamna ca nu-mi facusem prieteni - fete destul de asemanatoare cu mine cu care am pastrat legatura ani buni dupa terminarea facultatii. Dupa cum nu inseamna nici ca refuzam sa iau parte la distractii. Imi aduc aminte si azi de seara cand am jucat ceea ce noi numiseram, din motive necunoscute, "pull-pac". Era foarte simplu: ne-am impartit in 2 echipe (mixte, cu baietii de la etajul superior), ne-am inarmat cu sticle pe care-n prealabil le-am umplut cu apa si carora le-am gaurit dopul si apoi da-i alergatura prin tot caminul.... Rasete, chiuieli si evident, multa, foarte multa apa pe jos. Portarul s-a sesizat intr-un tarziu si a venit cica sa investigheze, dar "nu stim, n-am vazut, n-am auzit, noi avem parul ud pentru c-am facut dus".

Ah, da - cum era sa uit de dusuri! Cu ele era o istorie intreaga. In primul rand, la 160 de femei (40 de camere a cate 4 persoane) existau doar 5 cabine de dus. Ar fi trebuit sa fie 8, dar 3 din ele nu functionau. De fapt, ca sa respectam adevarul istoric, cineva sterpelise bateriile si nu se invrednicise nimeni sa le inlocuiasca. Nu ca astea 3 ar fi facut mare diferenta, in orice caz. Si ca sa fie masa cu dar, aveam apa calda numai noaptea. Pe la miezul noptii incepea timid sa se incalzeasca, iar pe la unu era numai buna.

Ca sa evitam inghesuiala, ajunseseram la un consens: ne puneam rand cu sticla de sampon, ca pe vremuri la cozile de la lapte. Nu ajungeam aproape niciodata sa facem dus doua seri consecutiv. In aceasta situatie se incalzea apa la resou pentru strictul necesar si se bombanea mult si bine la adresa administratiei.

Si daca ar fi fost numai asta... Nu-mi aduc aminte cine a propagat povestea, dar toate am crezut-o: cica ar fi "ceva" in baie (o entitate malefica, pesemne). O umbra care apare cateodata... Nu radeti, ca nu se indoia nimeni si devenise deja psihoza. Sau bine, radeti, ca azi rad si eu. Atunci nu prea-mi ardea. Ne duceam in grup de 3-4 la toaleta, iar cand intram la dus cantam si vorbeam tot timpul intre noi. Intr-o seara, un baiat a dorit sa fie spiritual si a stins lumina in timp ce noi eram sub dus. Cred ca niciodata n-am tipat mai tare ca atunci.

Inainte de sesiunea de vara, am cedat si am inceput sa-mi caut gazda. Urmau vreo zece examene grele si chiar nu dovedeam sa invat in camin asa cum ar fi trebuit pentru a lua notele pe care mi le doream. Am gasit destul de repede o camera, intr-o casa de pe langa Academia Militara. Acolo am avut parte de liniste (si de apa calda), insa aventurile nu au lipsit...