Dialog conjugal despre cosmetice

Fără să fi făcut vreodată excese, sunt o femeie care se machiază. Nu mult: fond de ten, un spuf de pudră, creion maro de sprâncene (că-s prea deschise la culoare), contur de buze și ruj. La ochi nu mă fardez decât joia și primăvara, la ocazii speciale, când aplic un fard și rimel. Am ajuns la concluzia că n-o să fiu capabilă în viața asta să trasez o linie dreaptă cu eyeliner-ul. Între timp, le respect definitiv pe cele cărora le iese manevra. 

Așa. Dacă mă machiez, logica ne spune că trebuie să mă și demachiez, nu? O fac în fiecare seară, aplic și cremă de noapte, dimineață mă dau și cu o loțiune tonică înainte de cremuire, încă o cremă la ochi și basta.

Nu sună complicat, nu-i așa? Bun, acum că ne-am pus de acord asupra acestui aspect, permiteți-mi să-l introduc în scenă pe onor jupânul. El n-are nimic împotriva acestor preparative ale mele, dar nici nu le ia în serios așa cum s-ar cuveni având în vedere covârșitoarea lor importanță, care este :D

Acum câteva zile îmi făceam un inventar printre maglavaisuri, iar omul, vorba lui Ion Creangă, n-avea ce lucra.

- Ce fel de rujuri sunt astea?

- Rujuri normale, zic (ce-o vrea să spună cu asta, ”ce fel de rujuri sunt”. Doar n-o ști că există rujuri sidefate și mate?).

- Aha. Și sunt bune? 

- Păi.... da. Destul de bune și mărci relativ cunoscute, răspund cu indiferență.

- Care mărci adică?

De parcă dacă-i spun, o să le știe. Vezi să nu.

- Lancôme și Elizabeth Arden.

- Hmm. Și asta ce înseamnă? Sunt mai rezistente?

- Aproximativ, răspund pe un ton neutru.

- Cum adică, aproximativ? Deci nu rezistă mai mult ca altele? Atunci de ce-s mai grozave? Sunt hidratante?

El și întrebările lui logice. Îl ignor decent și continuu să pun chestii în ordine, cercetez, inventariez. Observă un creion roșu.

- Ăsta ce-i? Ahh, stai, nu-mi spune, că știu: e un corector!

(De la mine a deprins acest vocabular elevat). Mă uit la el cu înțelegere.

- Măi, omule. Cum să poată fi corector un creion ROȘU?

- Ah, da, chiar. Aaaa, știu: e contur de buze!

Na bravo. Îi dau notă de trecere și mă gândesc că mă lasă-n pace să mă joc liniștită. Ți-ai găsit. 

- Asta ce-i, pudră? Hm, nu cred că e pudră, că e roz. Ba nu, e-n patru culori. De ce e-n patru culori??

E contrariat. Rânjesc. Asta e pudra, apropo. Un fel de final touch care-mi lasă pomeții de un roz foarte discret, ca și cum ar fi fost atinși de ger. Nu e mare lucru, dar mie-mi place mult, mai ales că are și ușor efect matifiant, deci tonurile bej sunt foarte potrivite pentru zona T a feței.

- Creionul ăsta gros ce e?

Grrrmmmppffff.

- Iluminator pentru ochi.

- Și cum se folosește?

Explic. 

- Asta ce înseamnă, că fardul nu e suficient? De ce nu e suficient? Și te simți luminată după aia?

Aha, e și spiritual. 

- Cu tuburile astea ce-i?

A descoperit gloss-urile. Am vreo patru.

- Tot pentru buze? Aha. Dar de ce te-ai da cu gloss?

Nu onorez întrebarea cu un răspuns, da' nici el nu se lasă.

- Adică de ce într-o zi să te dai cu gloss și-n alta cu ruj? De ce să nu te dai mereu cu ruj? Sau cu gloss?

- Pentru variație, răspund resemnată. Știu ce urmează și nu mă înșel:

- Variație? Ce hobby mai aveți și voi, femeile...

Pleacă bodogănind ceva despre cum sprijinim noi marile firme de produse cosmetice și cum ne autosugestionăm că ne trebuie smacuri peste smacuri șamd. Cunosc repertoriul. 

Altădată mă vede că mă demachiez și, numai de-al naibii, mă întreabă ce fac. 

- Aha. Chiar e musai să te demachiezi?

(Paranteză necesară: jupânul nu e vreun cap pătrat și n-are absolut nimic împotriva acestor îndeletniciri prin excelență femeiești. Dar îl amuză aerul serios, grav și plin de importanță pe care-l iau eu când mă ocup cu astea și-i place să-mi pună întrebări chipurile încuietoare).

- Da, e necesar să mă demachiez, obligatoriu chiar. Uite, vezi? Discheta e murdară, murdăria asta era pe fața mea. Doar nu era să mă culc așa, hai?

- Păi da, văd că-i murdară. Dar e murdară de la maglavaisurile cu care te-ai dat dimineață. Deci tu te dai dimineață cu diverse chestii pe față, ca să ai ce curăța seara. Sounds legit. 

Păcatele mele cele mari și grele. Observă loțiunea micelară. Îi explic ce sunt micelele și ce știu ele să facă. Se uită la mine cu îngăduință. Nu mai zice nimic și se retrage, lăsându-mă stăpână pe câmpul de luptă.

Ceea ce, în fond, dovedește că e un tip înțelept :)) Dar mă întreb ce părere va avea despre demachiantul bifazic pentru ochi, pe care am de gând să-l achiziționez în viitorul apropiat.

Omul ŞI Artistul vs. Omul SAU Artistul

Postarea de astăzi are în vedere un subiect la care mă gândesc de ceva vreme, dar pe care, nu ştiu nici eu de ce, l-am tot amânat până acum. Este vorba despre "separarea", dacă se poate spune aşa, a artistului de om. Îi putem evalua, respectiv judeca independent, pe fiecare în parte? Sau sunt un tot unitar, iar dacă omul ne dezamăgeşte, nici artistul nu ne mai ajunge la suflet?

Ca exerciţiu de imaginaţie, mi se pare foarte dificil. Încă n-am avut parte de asemenea experienţă, sau n-a fost ceva atât de dramatic încât să nu pot depăşi; am citit de exemplu că Zubin a avut cândva o aventură extraconjugală şi are un copil în urma acelei escapade, însă asta nu m-a clintit cu niciun milimetru în respectul, admiraţia şi chiar afecţiunea mea faţă de el.

Poate sunt subiectivă până la capătul lumii şi înapoi, nu ştiu. Sau poate cu adevărat o aventură nu mi se pare un păcat capital şi de aceea am fost atât de îngăduitoare. Pe de altă parte, nu ştiu cum m-aş simţi - sau ce-aş simţi - dacă aş citi despre el că este arogant, se poartă urât cu membrii orchestrei, e nedrept, e răutăcios şamd (cum am citit despre alţi mari artişti, nu dau nume fiindcă nu asta e ideea). Probabil aş fi extrem de dezamăgită, ar fi una dintre situaţiile când n-aş putea separa omul de artist şi s-ar dărâma ceva în mine.

Să luăm un exemplu mai concret, cel al lui Gabriel Garcia Marquez. Unul dintre cei mai mari scriitori pe care-i va fi avut vreodată lumea aceasta, lui Marquez i se impută relaţia dubios de apropiată pe care-a avut-o cu dictatorul Fidel Castro şi, in extenso, faptul de-a fi fost informator al poliţiei politice cubaneze. Amănunte puteţi citi în acest articol. Similar, despre Milan Kundera s-a aflat la un moment dat că a colaborat cu Securitatea cehă. 

Acum, întrebarea este... dacă vă plac scrierilor acestor autori, în ce măsură aţi fi influenţaţi de faptele lor? Puteţi aborda omul separat de opera sa? Faptul de-a le avea la suflet scrierile ar fi umbrit de micimea caracterului şi chiar a sufletului lor? V-aţi simţi dezamăgiţi? Le-aţi citi cu aceeaşi plăcere operele?

În ceea ce mă priveşte, cum spuneam... depinde despre ce fel de faptă vorbim. În general, de la un artist mă aştept să fie cu o clasă peste restul lumii (vorbind strict de portretul moral). Şi asta poate mă face, în mod paradoxal, mai pretenţioasă şi mai puţin înţelegătoare faţă de eventualele sale "căderi". Spun "paradoxal", pentru că unui artist i s-ar putea la o adică ierta mai multe, în numele a ceea ce dăruieşte omenirii.

Dar eu... n-aş putea. N-ar mai fi la fel.

Blonda la volan, trecut şi continuitate

Geeez, ce titlu, s-ar putea crede mă pregătesc să scriu monografia Muzeului Naţional de Istorie. Or something. O mai ţineţi minte pe şoferiţa blondă? Acum vreo doi ani abia se încumeta să depăşească un amărât de tractor care circula cu maximum 20 km /h, nu parca decât pe stânga şi cu faţa, a trebuit să-l sune pe om ca să-i spună unde găseşte luminile de ceaţă şi alte câteva nestemate din aceeaşi categorie. De una dintre ele şi-a adus aminte azi-dimineaţă şi s-a gândit să v-o povestească şi vouă, că n-are niciun haz să fii blondă şi să nu te ştie lumea. 

Mai pe la începuturile ei şoferistice, blonda noastră avea, printre numeroasele ei idei idei fixe, trei de care se ţinea ca beţivul de gard şi care se refereau la momentul când au sosit, ea şi maşina, la destinaţie. Acestea erau: 1) opreşte motorul, 2) trage frâna de mână şi 3) stinge farurile. Cu vreo 3-4 kilometri înainte de-a ajunge începea să-şi repete aceşti "paşi", îngrozită de perspectiva de-a omite ceva. Toate bune şi frumoase, din fericire nu i s-a întâmplat niciodată să uite vreuna dintre etape. Cât pe-aici să nu-i vină nici ei să creadă că e blondă.

... asta până când s-a întors câteva zeci de metri să verifice dacă nu cumva a uitat să oprească motorul.

În condiţiile în care cheile maşinii se aflau în poşeta ei. Care este.

După ce v-aţi oprit din râs pe socoteala veritabilei blonde, luaţi de vă gândiţi: oare cum se face că şi-a amintit taman azi dimineaţă de întâmplarea de mai sus, petrecută acum mai bine de trei ani? Nu cumva a comis una asemănătoare? 

Păi o fi comis, biata creatură. Că doar nu v-aţi imaginat că i-a trecut blonzenia între timp. Să spunem că e mai sigură pe ea în cea mai mare parte a timpului şi condusul a încetat să fie un motiv de stres; mai trudeşte ea uneori cu parcarea, dar nu foarte des (ceea ce nu înseamnă musai că ar fi devenit mai pricepută în privinţa asta, fiindcă tot cu faţa şi pe stânga preferă să parcheze, ci doar că există sufieciente locuri de parcare pentru blonde). În rest... nu s-a schimbat mare lucru.

Unde rămăseserăm? Aşa, deci după cum vă povesteam, azi-dimineaţă. Blonda urcă demnă şi tacticoasă în maşină, porneşte motorul, reglează temperatura, pune muzică şi.... subit panicată, începe să caute, febrilă, în poşetă. Nu găseşte, înşiră rapid pe scaun tot conţinutul genţii, scormoneşte, bombăneşte agasată, scutură geanta şi ciuleşte urechile aşteptând să audă pe undeva cheia maşinii, clinca-clinca.

Dar cheia nu era şi nu putea fi în poşetă. Pentru că, după cum vă amintiţi, pornise motorul.

Sinceritate în cuplu :D

Acum vreo hăăăt, 7-8 ani, viitorul (pe-atunci) soţ trebăluia pe meleaguri străine - unde l-am urmat, după ce ne-am procurat certificatul rozaliu - şi eu eram la Bucureşti, de asemenea trebăluind. Ne vedeam la câteva luni, dar comunicam zilnic - prin sms-uri, telefoane sau, când aveam noroc, pe messenger, sănătate şi zile senine cui l-a inventat. Nu era uşor, dar n-o să mă lansez acum în discursuri de tip "relaţia la distanţă chiar poate să funcţioneze"; altceva voiam să vă povestesc. 

Într-o seară, în timp ce eram ocupată cu masarea şi cremuirea conştiincioasă a zonelor pângărite de ticăloasa celulită, sună telefonul. Număr necunoscut. Cu mâinile pline de cremă, apuc telefonul cu un prosop şi răspund răstit, fiind gata să trântesc conversaţia în nasul cui mă întrerupe din nobila-mi îndeletnicire.

M-am lichefiat pe loc - era omul meu. Care, după efuziunile de început, m-a întrebat ce fac.

Ăăăăăăăă, cum să-i spun ce fac? Mi se părea o erezie. Bărbaţii nu trebuie să ştie că ne cremuim (de parcă ar fi chiori de-amândoi ochii şi n-ar observa nenumăratele tuburi şi cutiuţe din baie), ei trebuie să vadă numai produsul finit şi legat cu fundiţă roşie (nu cumva v-aţi gândit la prostii?).

Regretabil însă, nu mă găseam într-o dispoziţie creativă, aşa că n-am putut inventa la repezeală decât că mă uit la televizor. Doar nu era să-i fi spus că gătesc, serios acuma :D Intra în panică bietul. 

- La ce te uiţi?

Argghhhh.... la ce, la ce, la ce?

- Hai, spune drept, ce făceai?

Mda, m-a prins că televizorul e închis.

- Ei bine, dacă vrei să ştii exact ce făceam, află că mă dădeam cu o cremă contra celulitei! 

Na. Ia-o p-asta.

La celălalt capăt al firului, linişte. 

-.... alo?

L-am şocat, îmi zic.

-... da, aici sunt. Mă întrebam dacă... nu e prea târziu pentru crema asta?

Stop-cadru. Nu asta ar fi trebuit să spună. Un contrariat "dar tu nu ai nevoie de aşa ceva!" ar fi fost imperios necesar.

Orgoliul meu a avut nevoie de luni de zile de îngrijiri medicale.

Cinci lucruri pe care să nu mi le spuneţi niciodată

Cu toate că aveam pregătit un subiect pentru astăzi, faptul că m-am împiedicat de un anume link "share-uit" pe Facebook m-a determinat să amân ce-mi propusesem să scriu azi pentru zilele următoare. Subiectul abordat în materialul respectiv este actual pentru foarte multe femei din lume, şi, foarte important, este şi va fi mereu actual pentru mine. 

Nu voi  elabora pe tema "de ce mă priveşte şi pe mine articolul". Am scris pe scurt despre asta pe blog, în urmă cu mai bine de doi ani şi nu voi relua. De asemenea, precizez că mi-am permis să modific puţin unele idei din articol, pentru că nu toate mi se aplică, şi să le înlocuiesc cu unele în care m-am regăsit eu însămi. 

Înainte de a dezvolta subiectul, s-ar mai impune o paranteză: îmi plac foarte mult copiii. Mi se încălzeşte sufletul şi mi se pune un zâmbet pe toată faţa când văd un bebeluş. Am răbdare cu prichindeii, dau în mintea lor, îmi place pur şi simplu să stau şi să mă uit la ei cum se comportă în diferite situaţii. Ce nu-mi place e ceea ce-am auzit, cu diferite ocazii, de la unii părinţi. Şi, mai nou, ce mai citesc pe diferite bloguri pe unde hălăduiesc.

Acestea fiind spuse, am rugămintea să nu-mi spuneţi niciodată:

1.  "Viaţa nu are niciun sens dacă nu ai copii". Nimeni pe lume nu poate decide şi, pe cale de consecinţă, nu se poate pronunţa asupra sensului vieţii altei persoane. Mulţi o fac totuşi, cu o aroganţă pe cât de ridicolă, pe atât de agasantă şi nepoliticoasă. Sensul vieţii mele îl cunosc doar eu, şi cu siguranţă el există. Există, pentru că l-am căutat cu fervoare şi l-am recunoscut ca fiind al meu de îndată ce l-am găsit. 

2.  "Lasă, ai să vezi tu cum e când vei avea copii....". Oh da, uite unde se ascundea Oracolul din Delphi. Ghici ce: n-o să văd cum e, pentru că n-o să am. Ce-ar fi să revizuieşti niţel premisele de la care ai plecat? Nu de alta, dar sunt false. 

3. "Crezi că viaţa TA e agitată? Să vezi cum e când ai copii!" - în primul rând, mulţumesc foarte mult că-mi aduci la cunoştinţă cum e viaţa mea. Apropo, nu cred că e agitată, cred în schimb că e solicitantă, intensă, colorată şi interesantă. Şi-n al doilea rând, iar povestea cu "văzutul"? Dacă te-ai uita în gura unora, ai putea crede că ăştia mici sunt un fel de Bau-bau. Eu ştiu că un copil e o imensă bucurie, prin urmare de ce toate ameninţările astea cu văzutul?

4. "Decât să ţii un animal de casă, mai bine fă un copil" - eşti un monument de înţelepciune. Probabil că din punctul tău de vedere, între a avea o pisică sau o ţestoasă şi a face un copil nu e decât o diferenţă minoră, ţinând strict de procesul de producţie.  Nu-i aşa?

5. "Ai fi fost o mamă extraordinară" - asta mi-au spus-o doi oameni, care mă cunosc bine. Or avea sau nu dreptate, nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Ce ştiu e că nu vreau să aud aşa ceva. Condiţionalul trecut e cel mai antipatic dintre toate timpurile verbale, din cauza notelor de nostalgie, de tristeţe inefabilă şi de neputinţă pe care le induce.

Recitind lista de mai sus, mă pomenesc scărpinându-mă în cap ca Moş Ion Roată. Vreau să spun.... nu mi se pare deloc că ar fi mare filozofie. Sunt nişte chestiuni elementare, până la urmă. Şi-atunci de ce le e atât de greu unora să ţină cont de ele?

Le cuget

"Aş vrea iar anii tinereţii, şi mintea mea de-acum.

Azi ştiu ce-nseamna rostul vieţii...
Pe care ţel, pe care drum.
Aş vrea să am azi înainte toţi anii ce-au trecut.
Să-mi cern aducerile-aminte,
Să-nmugurească alt început.
Acum aş şti să ma feresc de tot ce-a fost doar amăgire...
Şi cum aş şti sa preţuiesc,
Orişice clipă de iubire.
De ce n-am anii tinereţii şi mintea mea de-acum!
Dar zboară primăvara vieţii ,
Nici nu ştii când, nici nu ştii cum."

(Ioana Radu - "Aş vrea iar anii tinereţii")

În special ultimele două versuri m-au cam atins. Probabil un fel de midlife crisis (ceea ce denotă în  orice caz optimism, se numește că aș apuca 66 de ani :D).  

Existențială :D

Atâta rău dacă nu încep să ajung la concluzia că-s pe-alături cu drumul. Nu se poate ca atâția oameni din jurul meu să se înșele și eu să am dreptate. Cred c-am pățit ca-n bancul cu șoferul care aude un anunț la radio, potrivit căruia un nebun circulă pe contrasens și protestează: "cum adică, numai unul?!  Sute!".

Sâmburele, ca să zic așa, al acestui post este îndemnul pe care mi l-a adresat o cunoștință devenită mămică în urmă cu vreo câteva luni. "Fă, dragă, un bebe! Habar n-ai ce realizare înseamnă! Eu sunt așa de fericită când face așa și gesticulează altminteri și râgâie nu știu cum...".

Și tot așa in continuare, avea un debit demn de fluviul Amazon.

Ca să fiu mai clară, este vorba despre felul în care înțeleg să reacționez atunci când am câte-o bucurie sau o realizare personală.  Cel mai adesea eu nu spun aproape nimănui (afară de doi-trei prieteni foarte apropiați și de familie). Nu pun poze pe Facebook de prin excursiile pe unde-am fost. Nu povestesc decât dacă sunt întrebată în mod expres. E drept, poze și povești au fost și vor fi pe blog, însă aici e altceva: cei care vin, se numește că vor să citească despre subiectele respective, nu sunt nevoiți să asculte pentru că noblesse oblige, nici să vizioneze și nici să încuviințeze diplomatic :D

Nu-i înțeleg pe cei care le povestesc de locurile exotice prin care s-au preumblat, amicilor despre care știu că n-au fost decât poate cel mult în Bulgaria. Nu-i înțeleg nici pe cei care le povestesc despre relația lor fericită prietenilor despre care știu că au nemulțumiri în viața de cuplu sau că sunt singuri la momentul respectiv. Și aș mai putea da exemple, dar s-a înțeles ideea. 

Dezbătând însă problema cu niște cunoscuți, aceștia au fost consternați de atitudinea mea. Cum adică, de ce să nu spui? De ce să nu te lauzi? Ce, ai dat cuiva în cap? E vina ta că X n-are cutare și cutare?

Eu nu consider că se pune problema așa. Pur și simplu, nu văd de ce-ar trebui să-mi pun entuziasmul pe toate gardurile și mă pun întotdeauna în pielea celorlalți. Oare lor le-o cădea bine ce îndrug eu acolo? Oare nu tânjesc și ei? Oare nu le sădesc niște amărăciune în suflet? Cum adică, nu mă pot bucura la fel de mult dacă sunt ceva mai reținută?

Nu știu care dintre părți are dreptate, ceea ce știu este că, foarte probabil, nu mă voi schimba niciodată în privința asta. Prin urmare, mă preocupă să aflu dacă sunt sau nu într-o ureche :D

A fi pisica sau a nu fi Socrate?

Postul asta se vrea inclusiv un fel de exercitiu de sinceritate - unul pe care l-am facut si "live" cu niste prietene, iar cateva dintre ele s-au oripilat (si nu e nicio exagerare, tinand cont de cat de autentic siderate ma priveau...).

Despre ce e vorba - am ajuns la concluzia ca nu-mi doresc copii. In caz ca dupa fraza asta n-ati abandonat inca blogul, ideea NU este ca nu-mi plac copiii. Dimpotriva, chiar imi plac foarte mult, am rabdare cu ei, celor mici din familie (ai verisoarelor si verisorilor) le cumpar cu tot dragul jucarii cand ma duc in tara si n-o fac in dorul lelii, "sa fie ceva acolo", ci gandindu-ma la prichindelul respectiv - sa-i placa marafetul ales de mine, sa se potriveasca felului sau de a fi etc. 

Cu toate acestea insa, personal, nu-mi doresc. Sau nu-mi mai doresc. Posibil sa-mi fi dorit candva, am avut niste ani cand mi-a fost teribil de greu sa accept ideea ca nu voi fi niciodata mama. Dar anii aceia s-au dus demult, iar viata mea s-a setat si organizat in asa fel incat nici sa vreau, n-ar fi loc pentru un copil in momentul asta si nici in viitorul apropiat. 

Nu stiu exact de ce simt asa, dar ma bucur ca am trecut de faza in care mi se parea ca n-am si n-o sa am vreodata niciun rost pe lume. Cred ca explicatia consta in faptul ca problemele care au dus la asta le-am avut cand eram foarte tanara si am crescut cu ideea ca n-o sa fie. Sau ideea a crescut cu mine, ceea ce e cam tot aia. 

Cu toata sinceritatea o spun (si nu doar pentru ca situatia mea e aia care e), nu cred absolut deloc in ideea "numai copilul implineste o femeie". De fapt, conceptia asta mi se pare o monstruozitate si o dovada clara de egoism. Cum vine asta - tu, ca femeie, n-ai fost in stare sa-ti gasesti implinierea singura si astepti de la copil sa-ti dea ceea ce n-ai fost in stare sa realizezi tu insati? 

Nu ma simt un monstru pentru ca nu-mi doresc copii, dar nici nu ma las antrenata in discutii care incep cu ochi cascati de uimire si exclamatii de tipul "cum sa nu vrei? Trebuie sa vrei! Vrei, da' nu stii tu ca vrei!" (wtf). Argumentul "orice femeie vrea" ma face sa zambesc, dupa ce initial m-a enervat si-am perorat cateva minute pe subiect. "Daca nu vrei copii, inseamna ca n-ai instinct matern" - alta axioma aiuristica si total neadevarata, din moment ce e demonstrat faptul ca, aprioric, orice femeie are instinct matern (excludem aici deviatiile psihice).

De fapt, pornind de la asta se poate dezvolta un sofism tembel, pe modelul  "Socrate respira, pisica respira, deci Socrate e pisica". Analog, putem spune "orice femeie care are instinct matern isi doreste copii, tu nu-ti doresti, deci n-ai instinct, deci nu esti femeie". 

Si-atunci, vorba lui Toma - "casa Marcel? Nu e o casa? Dar ce e?", eu ce sunt? Socrate sau pisica?

Clipa, nu te intorci macar o data...?

In seara asta sunt cam trista. N-am deloc intentia sa va intristez si pe voi, dar mi-as parea bine daca as reusi sa va determin sa reflectati un pic la vorbele lui Paler. Si sa faceti lucrurile la timpul lor, macar pe cele mai importante. Fiindca momentul X, odata trecut, nu se mai intoarce niciodata. Nu mai putem sterge si inregistra din nou.

Spre exemplificare, am sa va marturisesc un mare regret al meu. Se refera la nunta mea, care-a avut loc la trei ani dupa cununia civila. Initial planuiseram doi ani, insa motive partial de ordin logistic si partial de ordin medical au facut sa se mai adauge un an. Nu ca asta ar mai fi facut vreo diferenta; clipa perfecta pentru rochia de mireasa trecuse oricum.

A nu se intelege din asta ca nu m-am bucurat de nunta si de ziua aceea. Intr-un anume fel, l-am simtit pe el mult mai aproape si mult mai "omul meu" decat s-ar fi intamplat, poate, daca am fi facut nunta imediat dupa ce ne casatoriseram civil. Cei trei ani petrecuti impreuna pana atunci ne ajutasera sa ne cunoastem cu adevarat, ne unisera si ne aratasera ca putem merge cu sufletul impacat in fata Lui Dumnezeu: pentru fiecare, celalalt era cu adevarat The One si asta a adus un plus de magie momentului "se cununa robul cu roaba". 

Cu toate acestea insa.... a lipsit naivitatea. Candoarea. Senzatia aia incredibila pe care-o ai cand te uiti la omul de langa tine, fiert de emotii in costumul lui de mire, si-ti repeti "de-acum, e sotul meu". Stiu ca, dintr-o multime de motive, ar fi fost aproape imposibil sa facem nunta odata cu momentul semnaturii de la primarie. Si mai stiu si ca, dupa cum realitatea a aratat, a fost foarte bine asa cum a fost si cum am facut.

Dar nu pot sa nu-mi para rau, pe undeva. A fost un adevarat once in a lifetime, pe care nu l-am putut trai la maxima intensitate.

Va doresc sa nu faceti ca mine.

Zid in cerc

Se spune ca, in cazul in care ceva din trecut a ramas neterminat, nu-ti va da pace niciodata. Continua sa te bantuie, pana cand - in cazul fericit - cercul ajunge sa se inchida, intr-un fel sau altul. Asta daca ai noroc. Daca nu ai, cercul nu se inchide si ceva-ul respectiv continua sa te urmareasca toata viata, de undeva rasarind cand te-astepti mai putin intrebari pe care n-ai avut curaj sa le pui odata si al caror raspuns nu mai ai nicio sansa sa-l afli.

Dar ce te faci cand ceva-ul n-a avut nici macar inceput? De sfarsit, nu mai zic - n-a existat decat de facto, in minte insa niciodata. Si continua sa revina, uneori de-a dreptul obsesiv, nedandu-ti voie sa-ti abati gandurile, facandu-te sa te invarti in cercul neinchis, a carui iesire n-o vezi pentru ca, poate, nici n-a existat vreodata.

Nu pretind ca fac exces de amanunte si, din varii pricini, mai clara de-atat nu pot fi deocamdata. Insa trebuia sa fac macar atat, sa-mi pun framantarea asta negru pe alb. Nu ca m-ar ajuta sa-mi limpezesc gandurile, nu e nimic de limpezit. Un final nu sta in puterea mea, asa cum nici inceputul n-a stat.

Si ma invart aiurea, ca un fluture bolund in jurul becului aprins.

Cu ochii (altora) dupa barza

In general, e imbucurator sa constati ca semenii tai sunt intens preocupati de problema natalitatii (care fie e constanta, fie in scadere, daca nu locuiesti in vreo tara din lumea a treia si nu folosesti ardeiul iute pisat pe post de contraceptiv) si incearca sa imbunatateasca situatia in felul lor. 

Eh, exact "felul" asta al lor se concretizeaza de multe ori intr-o singura intrebare: "Voi cand faceti un copil?", urmata de variatiunile clasice "timpul trece, sa stiti" (extraordinar, nici nu mi-ar fi dat prin cap), "e mai bine pentru copil sa aiba parinti tineri" (nici la asta nu m-as fi gandit, m-a trasnit revelatia), "daca mai amanati mult, nu mai apare copilul" (ma bucur sa vad ca se stapanesc notiunile de logica elementara). 

Eu, dupa cum am mai scris pe blog, nu pot avea copii. Chestiunea e veche si iremediabila, problema - in cea mai mare parte depasita, eu - impacata cu mine insami din punctul asta de vedere, casnicia mea - neafectata din cauza acestei chestiuni, we all live in a yellow submarine. Doar ca n-am facut o conferinta de presa cu toate cele 436363648 de neamuri ale noastre, ca sa le anuntam ca n-are rost sa se uite prin magazine dupa botosei. Stiu doar cei foarte apropiati.

Culmea e ca, desi suntem casatoriti de 4 ani, pana acum n-am avut problema asta. Ma si minunam de zor in sinea mea, cum de nu ne bate nimeni la cap? Eh, se pare ca i-am deochiat. In concediul asta am raspuns la antementionata intrebare (aia cu "voi cand...?") pana am inceput sa vad stele verzi cu puchitei portocalii. Nu intelegeam ce i-a gasit pe toti (dintr-odata), insa apoi am realizat: am fost "pasuiti" pana am facut nunta, ceea ce s-a intamplat anul trecut. Din moment ce s-a intamplat si asta, nu mai avem nicio scuza pentru a nu contribui la sporirea neamului.

De raspuns, am raspuns politically correct: mai vedem, sa ne mai aranjam si noi din punct de vedere profesional, suntem inca tineri samd. Toate astea acompaniate de un zambet diplomatic, in spatele caruia un ochi mai avizat ar fi citit imediat "just mind your business".

Poate ca suna stupid, insa nu inteleg de ce se pune intrebarea asta. In opinia mea de om cu scaun la cap (ma rog, chiar daca scaunul are uneori 3 picioare in loc de 4), exista numai doua motive mari si late pentru care un cuplu nu are copii: fie nu pot, fie nu vor - in momentul ala, in viitorul apropiat sau niciodata. In ambele cazuri, intrebarea e cretina si pica prost. Daca n-am copii, cu siguranta exista un motiv pentru asta. Si, tot cu siguranta, motivul e al naibii de personal si nu e de datoria mea sa-mi insir problemele pe toate gardurile.

Cred ca problema e, de fapt, modelul social romanesc: omul creste, face o scoala, se casatoreste si se pune pe facut copii. Copii care la randul lor cresc, fac o scoala, se casatoresc si fac la randul lor copii. Over and over again.

Conceptul de cuplu fericit in absenta copiilor nu exista. Nu la noi, in tot cazul. Cu putine exceptii, lumea considera ca esti neimplinit daca nu ai copii. Drept pentru care nici nu se iau in calcul alte forme de implinire, care exista, sunt reale si nu placebo si care te pot face un om fericit inclusiv in cazul in care nu esti parinte. 

Nu, nu e "rau" fara copii. E doar altfel.

O privire in mine insami

Din nou, o leapsa foarte interesanta si - tot din nou - preluata de la LiaLia.

SUNT  Greta.

AS VREA sa citesc mai mult, sa ma ocup mai serios de scris, sa opresc timpul pentru o clipa in fata la Taj Mahal, sa ajung la concertul de Anul Nou de la Viena, sa-i intalnesc pe Al Pacino , Robert De Niro, Hugh Laurie si Meryl Streep si multe altele ;))

PASTREZ amintiri frumoase si unul din cei 25 de trandafiri primiti la cea de-a 25-a aniversare.

MI-AS FI DORIT sa fi avut o alta copilarie decat cea pe care-am avut-o si sa nu mi se fi intamplat ceea ce mi s-a intamplat la 15 ani.

NU IMI PLACE sa calc, sa dorm la perete, alimentele picante, cutitele care nu taie (mai ales in restaurante), musafirii neanuntati si martipanul.

MA TEM de spatii inchise (dap, sunt putin claustrofoba. De fapt, daca ma gandesc mai bine, putin mai mult).

IMI PARE RAU că am pierdut un amic extraordinar din cauza unei femei pe care o considerasem, in mod eronat, prietena mea. 

IMI PLACE sa ascult muzica, sa citesc, sa scriu, sa calatoresc, sa "discut discutii" cu sotul meu, ciocolata si vinul demisec.

NU SUNT rabdatoare si nici tupeista.

DANSEZ cu placere, pana cand fiecare pas echivaleaza cu 1.000 de ace.

CANT in baie, cand fac curatenie, la volan.

NICIODATA nu refuz sa ascult pe cineva care are nevoie sa vorbeasca si sa dau un sfat, daca mi se solicita.

RAR mi se intampla sa spun clar si raspicat ce ma deranjeaza.

PLÂNG de cele mai multe ori femeieste, adica din fleacuri.

SUNT CONFUZĂ mai ales dimineata, pana beau prima cafea a zilei.

AM NEVOIE de cafea (stiu, ma repet), incredere in mine si afectiune.

AR FI TREBUIT sa urmez facultatea de stiinte economice.

AS PUTEA crede ca pana si cele mai utopice dorinte POT deveni realitate.

Dau leapsa cu drag mai departe tuturor celor care doresc sa scrie despre sine mult, in cuvinte putine. 

Ganduri din trecut

Asemeni foarte multor adolescenti, pe la 15-16 ani m-a vizitat si pe mine muza. Nu se intampla prea des si nici nu statea foarte mult in vizita, ca sa zic asa; am scris cateva zeci de poezii pe care mi-e penibil sa le recitesc acum, dupa ani. Ok, stiu, erau gandurile mele, dar de ce n-oi fi practicat eu poemul in proza? Ideile in sine nu erau proaste, dar cautam cu prea multa insistenta rima si asta strica totul. 

Cu o singura exceptie, totusi. O poezie pe care am scris-o la 16 ani, in ora de geografie (aici as dori sa apreciati sinceritatea, multumesc :D). N-am stiut si n-o sa stiu niciodata de unde-a "venit", dar imi aduc aminte ca toate cuvintele au curs de la sine, fara ca eu sa depun alt efort in afara de acela de a scrie, ca si cum mi s-ar fi dictat. 

Eram in cea mai grea perioada din viata mea. Deloc in dispozitie creativa. Cu atat mai mult nu inteleg nici azi de unde-a aparut...

E singura poezie care, cred eu, merita a fi aratata si altora. 

ILUZII

Ideal de necesitate spirituala,

O intrebare aspra si fara raspuns.

Ma gandesc acum, 

In acest ceas al umanitatii,

La intrebari pe care nu le-am pus...

Clepsidra lumii goala de mister

Priveste-adanc in ochii goi 

Ai omului eternitatii,

Care zambeste pentru-o clipa,

Avand iluzia dreptatii.

Ingreunata de mister, 

Imi azvarl ochii-n departari

Si vad in zarea lumii intunecate

Orizonturile reci

Si adevarul efemer.

In moartea alba a unei sperante

S-au scufundat pe rand iluzii reci

Care plutesc pe-aripi de fum,

Stropite-n aur si azur,

La poarta-nchisa a unei doleante.

Doua existentiale

1. Se da o companie mare (sau foarte mare, tinand cont ca numarul angajatilor  se situeaza undeva pe axa 1000 - 5000, si in continuare se fac angajari). Trei sedii extinse (birouri si depozite) in trei orasele. Sa le zicem A, B si C. Distanta dintre ele e cam de 7-8 kilometri, in medie. In oraselele A si B se ajunge cu trenul in conditii foarte bune, indiferent de ora. In oraselul C nu se ajunge decat cu masina. Nu exista autobuz, orasul nu are gara, practic nu exista niciun mijloc public de transport care sa faca legatura cu A si B. Si e vorba de numai 7 kilometri. 

Cat de greu era pentru o companie atat de bine dezvoltata sa faca un parteneriat cu o firma privata de transport, care sa-i asigure autobuze macar la fiecare 10 minute in orele de varf (respectiv, la inceperea programului si la incheierea zilei de munca)?. 

2. Mai bine de jumatate de an de aplicatii la tot felul de firme, pentru tot felul de posturi: internship-uri, job-uri fixe, job-uri temporare samd. Refuzuri pe toata linia, de ajunsesem la exasperare. Anul asta mi se ofera job full time (la compania de la nr. 1) si, la doar cateva zile de cand incepusem lucrul, primesc un raspuns favorabil pentru un internship de cinci luni intr-un departament de comunicare al unei companii unde mi-as fi dorit din tot sufletul sa lucrez. Si unde-as fi putut invata enorm de multe, si care-ar fi aratat extraordinar de bine in CV.

Dar nu pot accepta, din motiva lipsei de perspective. Dupa 5 luni, c'est fini. Si asta nu poate concura cu job-ul pe care-l am, desi acesta din urma e - cel putin deocamdata - mult mai putin motivant decat ar fi fost internship-ul. Ma rog, sper ca lucrurile sa evolueze in sens pozitiv si-n privinta asta.

Insa nu pot sa nu ma-ntreb: unde era internship-ul asta anul trecut, cand inotam in E-mail-uri din categoria "va multumim pentru aplicatia dvs, ne pare rau, ne-am hotarat pentru altcineva"?