Pe (nu tocmai) scurt, despre serviciul meu

Nu mă hotărâsem despre ce să scriu azi, respectiv oscilam între două subiecte - așa că până una-alta, m-am așternut din nou la citit fascinanta autobiografie a Sophiei Loren. N-am terminat-o încă, așa că o mai amânăm un pic; dar cumva, pe măsură ce parcurgeam povestea devenirii și împlinirii ei, m-am gândit că aș putea, iată, să răspund curiozității unora dintre voi - respectiv, să povestesc cu ce mă îndeletnicesc pe altarul muncii. 

Fără a intra foarte adânc în detalii, compania pentru care lucrez deține o flotă de vagoane de marfă de diferite tipuri, care sunt închiriate pe întreg teritoriul Europei. Ca manageri de flotă, fiecare dintre noi are un portofoliu și principala noastră îndatorire s-ar putea rezuma în 3 puncte: 
- să veghem la respectarea normelor și parametrilor de siguranță în trafic;
- să ne asigurăm că toți clienții sunt pe deplin mulțumiți;
- să fim la zi cu absolut tot hățișul birocratic și administrativ pe care-l presupune postul nostru, precum și cu toate modificările de ordin legislativ.  

Prima dintre ele e pe cât de complexă, paradoxal pe atât de limpede și clară (în comparație cu altele). Pus în cuvinte simple, responsabilitatea noastră este să reparăm absolut orice defecțiune ar putea surveni la vagoane, să organizăm reviziile periodice și mentenanța preventivă. 

Volumul de informație pe care, aproape fără să ne dăm seama, l-am acumulat cu toții de-a lungul timpului (și continuă să o facem zi de zi) este imens. 

• Trebuie să cunoști, cât mai detaliat posibil, prevederile GCU (General Contract for Use of Wagons) - un contract multilateral între companiile de transport feroviar și deținătorii de vagoane de marfă, valabil pe întreg continentul european.

• Să știi - ca și-n exemplul de mai sus, cât mai detaliat posibil - ce presupune o reparație (printre altele, ca să analizezi costurile și să nu aprobi un deviz unde ți se facturează un test de frână pentru înlocuirea unui element de suprastructură, cum au încercat niște șmecheri cu mine și după ce le-am dat cu devizul în cap, nu i-am mai contractat niciodată). 

• Să fii în măsură să determini dacă stricăciunea respectivă se poate repara on site, cu o echipă mobilă, sau vagonul trebuie trimis la un atelier (iar în al doilea caz, de multe ori trebuie organizată o intervenție provizorie, care să permită transportul în condiții de siguranță pentru traficul feroviar). 
  Dacă ai de organizat un transport, trebuie să știi cum, cu cine, să iei oferte de preț, să pui la punct totul. În branșa asta, networking-ul este de neprețuit. Nu o dată am rezolvat ceva ce părea de nerezolvat pe sistemul ”eu nu pot să te-ajut, dar îți dau contactul cuiva care poate”. 

• Să știi foarte bine care-ți sunt îndatoririle, dar și unde se oprește responsabilitatea ta (dacă ar fi să dau un exemplu, știm cu toții că în traficul rutier, polițistul este mai puternic decât semaforul verde; cam așa e și aici). Unii pot încerca să-ți forțeze mâna și este foarte important să știi cum să reacționezi. 

Când am preluat funcția de manager (după ce mai întâi fusesem asistentă pentru o perioadă), mi-a venit să-mi dau douăzeci de mii de pumni în cap. Aveam de luat decizii pentru care nu mă simțeam absolut deloc pregătită, și asta chiar dacă am beneficiat de un sprijin considerabil din partea colegilor. Noaptea mă luptam cu insomniile, peste zi îi ascultam pe ceilalți discutând despre diferite cazuri și mă simțeam cu desăvârșire tâmpită, având sentimentul că n-o să ajung niciodată la nivelul lor. (Spoiler: am ajuns, and some more 🙂). 

Ca de pildă. Dacă-n urmă cu 7 ani mi-ar fi arătat cineva chestia de mai jos și mi-ar fi spus nu doar că o s-ajung să cunosc fiecare componentă și fiecare șurub din ea (inclusiv cum trebuie reparate fiecare), ci și c-o să-mi placă, l-aș fi trimis negreșit la balamuc.

Mai mult decât poate m-aș fi așteptat, job-ul acesta s-a dovedit a fi unul de comunicare, și aici mi-a fost de folos experiența de jurnalist din urmă cu mai bine de două decenii. Trebuie să mă adaptez în funcție de felul de-a fi al oamenilor cu care am de-a face și asta-mi aduce aminte de anii când făceam interviuri. Într-un fel am vorbit cu Stela Popescu și-n cu totul altul cu Maia Morgenstern sau cu o prim-balerină a Operei Naționale din București. Amintiri... 🥰

Ei, cam la fel e și acum. 
😃 Cu un client discut despre muzica preferată a mamei lui (mă rog, eu nu știam c-o să ajungem la maică-sa, ăsta a fost elementul-surpriză, cum ar veni 😃). 
🤓 Cu altul sunt foarte scorțoasă și oficială, de-mi poți vedea bățul înfipt nu-spun-unde cale de șapte poște.
☺️ ”Hallo Greta, meine liebe, eu îți mai lipseam, nu-i așa?”
”Să știi. Dar acuma dacă tot ai sunat...”
”Hahaha. Am o problemă”.
”Păi doar nu m-ai sunat doar ca să-mi auzi vocea. Zi”.
(Ăsta e tot un client. Cu care m-am contrat de multe ori, câteodată chiar foarte serios, apoi ne-am cerut scuze reciproc, am băut o cafea la târgul de Transport și Logistică de la München și de-atunci nu ne mai putem certa ca oamenii, că ne simpatizăm și ajungem rapid la un compromis mulțumitor 😂). 
😒 Unuia i-am închis telefonul (după ce l-am avertizat că o s-o fac). O meritase cu vârf și îndesat. 
😎 Altul a oftat adânc. ”Frau N... îmi amintiți de nevastă-mea”.
”Adică vreți să spuneți că am întotdeauna dreptate?” 😈
„Aoleu, nein!” (🤣🤣🤣).
🤠 Cu vechiul nostru prieten Pandelică nu vorbesc prea des la telefon, în caz că vă-ntrebați. Ne-am obișnuit de ani de zile să comunicăm predominant pe mail, fără vreun motiv anume. Aș putea zice că e mai bine așa, altminteri l-aș pune să-mi plătească orele de yoga sau chelcășoz. 

Prin natura portofoliului, comunic cam 55% în germană și 45% în engleză și între timp am ajuns să stăpânesc terminologia de specialitate în ambele limbi. Dar în paranteză fie zis, am constatat că mi-e mult mai la îndemână să mă cert în germană. Nu știu de ce, cred că limba asta se pretează mai bine rățoielilor diplomatice 😃. 

Pe lângă toate cele de mai sus, avem foarte multe rapoarte și prezentări de pregătit, analize, diferite sarcini ”personalizate” conform termenilor contractuali, studiat documentație tehnică atunci când e cazul, organizat livrări de piese de schimb și multe, multe altele. Nicio zi nu seamănă cu alta; azi sunt pe modul ”tuturor să li se taie capul!”, mâine sunt Zen și numai că nu recit ”Odă în metru antic” 🙄.

Constat că am scris (deja) un articol la metru. Aș încheia prin a spune că nu există vreo specializare de natură să te pregătească pentru asemenea job; totul este ”learning by doing” și dacă ar fi să numesc o însușire esențială pe care trebuie să o ai, aceea ar fi capacitatea organizatorică. Asta, desigur, pe lângă răbdarea de care ai nevoie pentru a depăși zile din categoria ”să li se taie capul” fără să intri în conflict cu legea 🤫. 

Scurte de pe plantație

Până mă mobilizez să scriu articolul ăla pe care l-am tot promis despre job-ul meu, să vă spun ce mai înfăptuim ”cu aprindere, la întreprindere”, cum ar spune dragul de Toma Caragiu.

Rezumând, nimic nou. Muncim de ne sar capacele, ne străduim să nu-i strângem de gât pe unii care ar merita asta cu asupra de măsură și, din când în când, ne hlizim. 

Bunăoară.

📌 Un coleg recapitulează cum a soluționat o problemă:

- … am vrut să fac cutare, dar apoi mi-am amintit că mi-a explicat Greta mai demult că…

Yours truly, impresionată: Awww 😍🥹🤩

- Da, mi-a venit în minte vocea ta când mi-ai explicat că…

Priviri șocate, urmate de 3 voci la unison:

- Ți-a venit in minte CE?!

- Oh, dear.

- Vai, bietul de tine.

Auzi, știi ceva?! 😡😡😡

(Și când te gândești că nici nu le-am cântat măcar. Ei las' că-i tot îi fericesc eu odată și-odată cu ”O mio babbino caro”, de nici n-o să știe ce i-a lovit 😈). 

📌 În altă zi, o colegă lucrează la un proiect și bricolează un chestionar. 

Completăm cu toții, dăm feedback, alea.

- O mențiune, răsare unul dintre ei, la partea despre poziția în companie ai uitat-o pe Greta.

- Ha? 🙄 Cum adică m-a uitat?

- Păi n-a pus și HBIC.

🤨

- Head Bitch In Charge, lămurește careva cu solicitudine. Mno. Eu le-am mai zis să-mi spună Mrs. Bitch, da' ei nu și nu 💃. 

📌 Undeva în jumătatea de sus a organigramei se găsește un cetățean, să-i zicem Agapie Frecățeanu, care lasă impresia că și-a făcut o profesiune de credință din a ne călca metodic pe nervi. 

Prin natura situației, de cele mai multe ori nu-i putem evita aiurelile, așa că defulăm cum putem. 
- Ha. Ne-a scris Frecățeanu, ați citit?
- Ce, iar? 
- El ne mai lipsea 😒. 
Ne vedem de lucru, mai un telefon, mai un call pe Teams, banalul cotidian. În ziua următoare, un coleg întreabă dacă i-a răspuns cineva respectivului. 
- Neah. 
- Că altă treabă n-am. 
- Nici eu. Dacă e chiar important, ne dă el un reminder. 
- Păi bun, și... ce facem?
- Îl ignorăm. 
- Cum?

- Decent 🤓.
- Da, da. Neapărat decent.
Asta a fost acum câteva săptămâni. Practicăm în continuare ignoratul decent și Agapie Frecățeanu pare să fi uitat de existența noastră, ceea ce ne bucură nețărmurit și-i dorim la fel și pe viitor. 

Între timp m-am băgat într-un proiect nou, iar astăzi o colegă mi-a propus să-i fiu ”partner in crime”, am citat precis, într-un alt proiect. A rămas că mă gândesc până mâine. Solicitarea mă onorează, dar mi-e să nu fie un caz de-ăla din categoria ”do the project, they said. It will be funny, they said”. 

”Când ajungi acolo, vezi că de fapt nu prea există niciun acolo....”

Încă am o perioadă grea, de unde și prezența sporadică pe aici. Sper să se încheie cu bine. Până atunci, tot cu sufletul chircit sunt. 

Titlul textului de azi nu-mi aparține, dar nu mai știu unde l-am citit. Foarte posibil să fie un citat dintr-un volum biografic despre Arnold Schwarzenegger, pe care l-am citit pe la vreo 19 ani. Se referă la atingerea unui obiectiv la care ai visat multă vreme - și când se întâmplă asta, constați că nu e tocmai atât de extraordinar pe cât ai fi crezut. 

Bine, nu că m-aș compara pe mine cu el și rezultatele lui, dar pe undeva am rezonat cu ideea. V-am mai spus că avem doi colegi noi - adică între timp nu mai sunt tocmai noi, ci doar cei mai recenți în echipă; niște oameni de toată isprava, acel gen de colegi cărora le duci dorul când sunt în concediu sau în Home Office. Foarte inteligenți, au învățat enorm, dar încă mai au multă mămăligă de mâncat. Iar domeniul nostru chiar este unul unde absolut nimic nu înlocuiește experiența. 
Fiecare dintre noi, ăștia mai ”bătrâni” din punct de vedere al anilor de vechime în domeniu, ar putea scrie o carte. (Și fiecare dintre noi ar intitula-o ”Am fost cândva un om normal”, dar să nu ne împiedicăm de amănunte 🙄). 

Zilele trecute, unul dintre cei doi m-a întrebat ceva legat de o problemă pe care o avea. O chestiune destul de complexă, care presupunea câte puțin din mai multe arealuri: oarece noțiuni tehnice, exemple de situații asemănătoare și moduri de soluționare, o idee pentru o analiză de natură să pună lucrurile în perspectivă și un pic de psihologie referitor la abordarea clientului (mă rog, aici se poate spune că am trișat oarecum; respectivul a fost clientul meu până anul trecut, că s-au reorganizat portofoliile după ce s-a completat echipa, drept pentru care îl cunosc întrucâtva). 

Colegul își lua notițe, mă mai întreba una-alta, iar scria și când a terminat a ridicat privirea uitându-se la mine ca la altă aia. 
- Incredibil, câte poți să știi. 
- Anii de lucru în branșă au de obicei efectul ăsta. 
- Mi se pare imposibil să ajung vreodată la asemenea nivel. 
- Și mie mi se părea. Crede-mă, ai să ajungi. 

Nu arăta prea convins. Știu că am dreptate și că va progresa enorm în anii ce vin, dar cât de bine îl înțeleg.

Mi-am adus aminte de primul meu an ca manager de flotă. Geez, nici nu puteam dormi noaptea, iar asta nu e o metaforă. Mă trezeam undeva în jur de ora trei gândindu-mă ba la clienta care-mi refuză refacturarea pe motive lipsite de fundament (dar pe care nu știam atunci să le contracarez), ba la vagonul oprit în câmp și pentru care nu reușesc să găsesc o echipă mobilă pentru a face reparația preliminară ca să-l pot transporta în siguranță la atelier, ba la faptul că am de comandat zeci de piese de schimb pentru revizii... 

Le-am rezolvat, pe astea și nenumărate altele. Job-ul meu e complex și primul lucru pe care l-am aflat a fost că voi învăța în fiecare zi. Aproape șapte ani mai târziu, asta nu s-a schimbat. Poate o să povestesc mai în detaliu cândva cam cu ce mă îndeletnicesc (în afară de a-mi lăsa clienții în viață, demers care mă solicită serios câteodată 🤫). 
Am visat multă vreme la starea de relaxare profesională pe care o am de ceva vreme. Nu că e mereu ușor (foarte adesea nu e), dar am ajuns la nivelul ăla de ”știu de unde s-o apuc. Chiar dacă nu știu totul, știu unde să caut informația completă. Iar dacă nu nimeresc singură, știu pe cine să întreb”, urmat de ”îi dau eu de cap”. Și chiar îi dau. 

Cât de mult mi-am dorit să ajung la nivelul ăsta. 
Cât de mult îmi invidiam colegii. 
Cât de tare mă temeam că n-o să ajung niciodată ca ei. 
Cât de convinsă eram că voi fi întruchiparea mulțumirii de sine dacă s-ar întâmpla asta.

Ani mai târziu, sunt acolo. Știu. Învăț. Am obținut, din nou, un punctaj uriaș la evaluarea anuală (iar de data asta chiar eram convinsă că am feștelit-o măreț, a fost un an deosebit de greu). Și de foarte multe ori, îmi place ceea ce fac. 
Numai că. 
Nu am nici pe departe bucuria pe care aș fi anticipat-o. Ar trebui să fiu mulțumită, sau chiar mândră de mine. Nu sunt, deși obiectiv vorbind I came a long way, cum se spune. 

Sunt acolo, dar nu prea găsesc niciun acolo. 

Comunicare cu carcalaci

Asta e o poveste ceva mai veche, dar am zis să v-o împărtășesc. 

Așadar, în urmă cu vreo câteva luni, ni s-a comunicat cu surle și trâmbițe că trebuie să luăm parte la un training de comunicare, menit să ne ajute în relaționarea de zi cu zi cu diverse personaje pitorești de pe tarlaua unde dăm cu sapa. 
Ete-a naibii, am zis noi, adică ”faceți ce vă spun, că vă ia mama dracu'. Best regards” nu constituie un exemplu de comunicare eficientă? Cică nu 🙄. Așa că să ne trainuim, dară. Cu o mare specialistă cu peste 20 de ani de experiență și multiple diplome și ta-ta-ta și tu-tu-tu. 

Suntem dați în Paște, am concluzionat, constatând că iar vom avea de recuperat munca pe care nu o vom putea face din motiv de training intens și deosebit de constructiv (credeam noi). În fine, dacă-i ordin, cu plăcere! 🤨

A venit ziua, specialista a întârziat vreo jumătate de oră, noi începuserăm să sperăm că poate nu mai vine, de unde-atâta noroc. A apărut, ne-am instalat și, dând dovadă de o nețărmurită eficiență, ne-a demonstrat imediat cum bușești un training de comunicare într-un minut: în etapa introductivă, când fiecare participant se prezintă pe scurt, îl întrerupi pe unul dintre ei pentru a-i corecta o greșeală de exprimare 🤯. 

Smart, n'est-ce pas? Vorba lui Ianache din ”Gaițele”, ba spa! Și era abia începutul. Pe parcursul următoarelor două zile ne-a tocat nervii mărunt-mărunt, printre altele încercând să ne învețe să facem small talk (cu toate că-i spuseserăm că nu avem nevoie de asta în everyday life). Cică să ne închipuim că suntem undeva într-o anticameră, cu un client pe care nu îl cunoaștem bine și să facem conversație introductivă.
”Așa ceva nu ni se întâmplă în realitate. Noi ne cunoaștem bine clienții”. 
(Eu știu inclusiv ce muzică îi place mamei unuia dintre ei 😁). 
”Ok, dar imaginați-vă un astfel de scenariu și elaborați”.
Cooperativa Avântul Prăbușirea, însă asta avem, cu asta defilăm. Ne-am apucat de elaborat cu strășnicie și am început cu exemple gen ”aaaa, sunt pentru prima dată în acest oraș, îmi puteți recomanda un restaurant pentru cină?” 
Ea: ”trebuie să vă întrerup. Small Talk nu e cu chestii personale”.
Oookkk, am zis și am adus vorba despre șantierul de pe una dintre autostrazi, care nu se mai termină de vreo 2 ani.
Ea: ”nu, Small Talk nu e cu chestii negative”.
Da' mai lasă-ne, frate, că vorba lui Creangă, ne-ai cihăit de cap. Sau poate oi vrea să vorbim numai despre vreme?? 
Nu voia. Cică să vorbim despre muzee, că e un subiect neutru. Ce să zic, mă și văd vorbind cu dragul de Pandelică despre muzee. Asta probabil după ce isprăvim chestiunea celor patrusutecincizecidouădemiitreisuteoptzecișipatru de mesaje cu ”can we have feedback” trimise în fiecare zi.

Pe sistemul ”save the best for last”, cea mai prețioasă nestemată a livrat-o pe final de training, când a reușit să mă capseze de-a binelea. Oricum toți eram praf cu nervii, practic număram minutele. 
- Să facem un exercițiu de improvizație.
Da-ne-am pumni în cap să ne dăm 😒.
Scoate niște foi cu câte o imagine printată. Cică fiecare primește câte o imagine (fără să știe ce va primi), merge în față și o prezintă, vorbind despre subiect ca și cum ar fi expert în domeniul respectiv.
- Le-am conceput cu gândul la fiecare dintre voi, în funcție de ce cred eu că vi s-ar potrivi. 
Ei taci 🙄.
Prezintă primii doi colegi, unul avusese o imagine cu un pod suspendat, altul cu un fel de avion futurist, au zis diverse, noi am intrat în rol că ce era să mai și facem, am pus întrebări, tanti era în extaz. 
- Greta, poftim imaginea ta.
Mă binoclez. Era un fel de păduche de mare stilizat, aflat în apă, care-și bulbuca agresiv ochii supradimensionați.
Frate, și mi s-a pus pata. 
- Nu, am zis. Nu mă simt confortabil și nu intru în acest joc. 
Tanti puse bot. 
- Dar asta e și ideea, să nu te simți confortabil și totuși să comunici. După cum v-am spus, v-am ales pozele așa cum v-am citit pe fiecare.
Strategii comunicaționale be damned. 
- Formidabil, zic, deci ce anume de la mine te-a inspirat la carcalac sau orice o fi creatura asta?
Tanti s-a cam schimbat la față și n-a răspuns la întrebare, continuând în schimb să insiste să ”play the game”. I-am repetat că nu și am lăsat-o să pască. Până la urmă a oftat și-a zis să treacă următorul. 
Următorului coleg i-a dat o poză cu o tipă cu un rucsac în spate, aflată pe malul unui râu. Colegul dezvoltă pe tema rucsacului ca și cum el ar fi reprezentantul firmei care l-a conceput etc.
- Iată, zic eu. Dacă-mi dădeai mie poza asta, construiam un scenariu de conferință de presă, unde eu sunt comisarul care vă prezintă poza unei presupuse victime a unui criminal în serie și blabla. 
Colegii: wow, mișto, ce păcat... 
Tanti: ”ah, ce rău îmi pare ca nu ți-am dat ție poza asta!”
- Păi dacă persoana mea ți-a inspirat o dihanie de mare... 
- Vai, scuze, nu am vrut să te jignesc. 
Dar ce credeai că o să se întample, Karen? 🤣🤣🤣

De la deal la vale, eu am rămas nelămurită în privința celor peste 20 de ani de experiență în domeniul comunicării. Și-n continuare nu știu ce anume din persoana mea i-a inspirat ei un carcalac absolut dubios. 

Și m-am târg(uit) din nou

Săptămâna asta am petrecut din nou două zile la München, unde compania la care prestez cu aprindere a participat, ca expozant, la Transport Logistic - unul dintre cele mai mari târguri din lume pentru logistică, mobilitate, IT și management-ul lanțurilor de aprovizionare.

Nu mai sunt la prima experiență de acest gen, deci cam știam la ce să mă aștept. A fost minunat și, după cum anticipasem, epuizant. Din fericire, am avut adidași buni 😀 deși a doua zi îmi simțeam fiecare oscior, inclusiv unele pe care nu știusem că le am, ca să zic așa. Chiar ne amuzam dimineața în aeroport (eu și colegii am luat primul avion al zilei, la 06:10, ceva mirobolant, vă spun), constatând că putem identifica dintr-o privire cine zboară la München pentru a participa la târg; toată lumea care era în ținută casual-elegant și purta încălțăminte sport 😁. Avea să ni se confirme asta când am regăsit trei sferturi din avion în shuttle-ul care ne-a dus de la aeroport până la centrul expozițional. 

”Ptiu, ptiu, să nu vă fie de deochi ce bine arătați”, le-am zis colegilor care se înduminecaseră cu toții la sacou și cămașă. Fără excepție, chiar le stătea foarte bine și nu-i văd îmbrăcați așa decât o dată la doi ani, respectiv la târgul ăsta. ”A căzut dulapul pe voi?”, adaug, prilej de râsete generale. ”Mda, însă am constatat că a cam făcut burtă. Dulapul”, mormăie unul dintre ei. Ce să zic, îl înțeleg prea bine. Dulapurile din ziua de azi nu mai au niciun pic de respect, serios acuma 🤨.
 

Sărind direct la concluzie, personal am avut parte de un târg satisfăcător și, aș adăuga, împlinitor nu numai din punct de vedere profesional, ci și în plan personal. 

Am reîntâlnit clienți și colaboratori vechi și i-am întâlnit pentru prima dată pe unii cu care lucrez deja de 4-5 ani (și care nu fuseseră prezenți la ediția precedentă a târgului). Cele mai multe dintre întâlnirile astea au început cu îmbrățișări (”ah, ce bine-mi pare să te revăd!”, respectiv ”în sfârșit, ne întâlnim!” 😊) și s-au încheiat tot cu strâns în brațe. 
Am pus pe roate niște chestii, o colaborare care se-arată foarte promițătoare într-o problemă pe care mă chinui de câteva luni s-o rezolv (genul de chestie căreia nemții îi spun, metaforic, ”șantier”) și n-am avut timp să vizitez nimic. Acesta din urmă e un semn bun, chiar dacă pe undeva regretabil - dacă n-a fost timp de vizitat târgul, înseamnă că au fost multe întâlniri, așadar exact ce era de dorit. 
Ca de obicei am jonglat între engleză și germană și nu puține au fost momentele când aveam sentimentul că nu mai sunt în stare să scot nicio silabă - iar peste câteva clipe mă întovărășeam cu un espresso și melițam iarăși cu aplomb 🤓.

Iau cu mine două momente de la acest târg:

💚 Întrevederea cu un vechi (și deosebit de solicitant) client, care a spus niște lucruri foarte frumoase despre mine, în prezența mai multor colegi de-ai mei. A fost una din întâlnirile începute și încheiate cu îmbrățișare, care direct la inimă mi-a mers. Este un clișeu, dar pentru mine a fost unul dintre acele momente în care simți realmente că merită tot stresul - fapt de care uneori m-am îndoit. 

🩷 Eram la toaletă - unde, ca de obicei, se formase o impresionantă coadă. Așteptându-mi rândul scroll-am absentă pe telefon când, dintr-odată, o femeie vine din spate și mă cuprinde în brațe. 
- Ți-am văzut numele pe ecuson și mai să nu-mi vină să cred! Îți aduci aminte că am colaborat doi ani, ne-am scris sute de mailuri și-am vorbit de zeci de ori la telefon?
Își întoarce ecusonul cu numele spre exterior și-n clipa următoare ne îmbrățișam. Avea dreptate: am lucrat împreună doi ani și-am rămas în cei mai buni termeni, dar niciuna nu avea idee cum arată cealaltă. M-am bucurat mult s-o întâlnesc în realitate, dar cu adevărat emoționantă a fost reacția celorlalte femei care stăteau la rând: au început să aplaude 🙃. ”Inclusiv pentru asemenea momente se organizează astfel de târguri”, a zis una dintre ele și sunt întru totul de acord. 

Mi-a plăcut foarte mult și abia aștept târgul următor. Până una-alta, mâine e luni și avem liber (Rusaliile sunt considerate sărbătoare națională), afară plouă (dar quelle surpriz), așa că mă instalez la vreun serial. Știu că azi e finala masculină de la Roland-Garros, dar n-am nicio intenție să mă uit. Alcaraz mă lasă rece și pe Sinner nu-l diger nici cu Dicarbocalm. M-am uitat însă ieri și m-am bucurat foarte mult pentru Coco. 

Cea mai bună tehnică de vânzări (😀)

Mâine voi avea o zi destul de plină, și nu doar pentru că sunt alegerile parlamentare (apropo, aflu că diaspora votează cu spor, prezența de până acum fiind cu aproximativ 60% mai ridicată decât cea din 2020; sper să voteze mai cu cap decât săptămâna trecută!). Așa, spuneam de mâine. Omul meu va susține un concert la lăsarea serii, așa încât m-am gândit să vă povestesc încă de azi cu ce m-am mai îndeletnicit zilele astea.

Ca să zic drept, nu cu prea multe. La serviciu continuă să fie sufocant de mult și de aglomerat și simt că mi-e tot mai greu să fac față. Flirtul cu burnout-ul e tot mai intens, dar sunt într-o spirală din care nu văd cum aș putea ieși în viitorul imediat. Volumul de muncă este enorm și nu are cine mă înlocui pentru bunul motiv că și ceilalți se chinuie să răzbească. Nu-mi amintesc de când n-am mai fost atât de epuizată și trebuie să fac apel la toată stăpânirea de sine pentru a nu-mi trimite la dracu' toți clienții care expediază mail după mail după mail cu ”we are asking you to” (prost timing și-au mai ales și ăștia. Dar e final de an și de regulă pe toți i-apucă strechea în perioada asta).

Între toate astea, oare ce ne lipsea? Training de comunicare cu clienții, asta ne lipsea. Joi și vineri nu am putut lucra nimic (deci vom avea de recuperat luni, oh the joy!) și ne-am petrecut timpul cu un viezure care ne-a pisălogit câte 8 ore pe zi cu teste de personalitate și tehnici de ... vânzare. Asta deși noi nu ne ocupăm cu vânzări, fapt pentru care aduc mulțumiri Divinității (nu sunt în stare să vând nimic. Da' știți cum, nimic-nimic, închid paranteza). Nu-i vorbă, că ne asigurase că training-ul e personalizat, dar criteriile trebuie să fi fost al naibii de subtile.

În sfârșit. Am făcut tot felul de joculețe de grup și teste și dacă tot n-aveam de ales, ne-am implicat și pe alocuri ne-am și distrat. Nu pot spune c-am ieșit mai deștepți din training-ul ăsta, dar mno, eternul spanac corporatist.
Cel mai interesant a fost un test pe care-l făcuserăm și-n urmă cu trei ani, în team building-ul din Mallorca. Eram cu toții curioși să vedem dacă ne-am schimbat comparativ cu data trecută. S-a dovedit că doi dintre colegi au alt profil acum (ambii au punctat diferit la partea de leadership), iar restul suntem neschimbați, inclusiv eu. Am fix, dar fix același profil: gândire de tip analitic, metodic, aplecată spre detalii și logică. Și cică sunt prietenoasă și empatică. Zice testul, nu eu 🙈.

Altminteri, cred că eu l-am șocat pe viezure când ne-a cerut fiecăruia să indicăm ”cea mai bună metodă de a convinge un client”. Până mi-a venit mie rândul se epuizaseră toate metodele la care mă gândisem fiindcă le spuseseră deja ceilalți. Așa că am spus fix asta și am adăugat:
- Mai putem folosi și metoda lui Don Corleone.
- Beg your pardon? a întrebat viezurele politicos.
- Din ”Godfather”, zic eu cu solicitudine, și văzând că toată lumea se uita la mine ca broasca la barieră, precizez: ”Luca Brasi held a gun to his head, and my father assured him that either his brains or his signature would be on the contract”. 
Moacele tuturor: 😶😂😶😂😶😂. N-am nimic de zis în apărarea mea. Și absolut nicio mustrare de cuget 😁. La o adică ce, nu e o metodă eficientă? Ba bine că nu 😀.

Cam asta. Urmează altă săptămână plină, pe care sper s-o duc la capăt cu bine. Nu pot încheia înainta de-a vă ruga să ieșiți mâine la vot. Mult noroc nouă, tuturor...

Și dă-i și luptă, neicușorule...

... și clopoțeii clinca-clinca 😵‍💫.
Ultimele două săptămâni aproape că m-au transformat într-un candidat pentru ”One Flew Over the Cuckoo's Nest”.

🙈 Zece clienți care vor diverse. Unii pe bună dreptate, alții fiindcă au impresia că eu sunt Aladin și e destul să lustruiască lampa ca să li se împlinească orice dorință, alții fiindcă n-au nici cea mai elementară idee cum funcționează lucrurile în branșă (ceea ce nu-i împiedică să behăie cu spor).
Și alții pentru că pur și simplu așa le e felul. Credeam că le-am văzut pe toate în ultimii ani, dar nu eram pregătită pentru găleata de vitriol pe care mi-a turnat-o în cap unul dintre ei.

🙉 Între astea (sau ăștia) am făcut și backup pentru doi dintre clienții unei colege care e în concediu până săptămâna viitoare. Per total am avut răspunderea a peste 600 de vagoane, care circulă vesele prin toată Europa.
Ca să vă faceți idee, am ajuns la concluzia că la urma-urmei Pandelică e rezonabil. Mda, știu ce-am tot zis despre el (o să mai zic), dar chiar dacă m-a enervat sau pisălogit de nenumărate ori (și-o s-o mai facă, e-n ADN-ul ”pandelististic”), niciodată nu m-a adus în pragul unui atac de panică. Și cunoscându-l de atâția ani, sunt încredințată că nici nu se va întâmpla.
”Greta, respiră adânc. Nu așa, adânc, de parcă te pregătești să sufli în lumânări. Bun, încă o dată. Așa. Acum vreau să iei o pauză de 15 minute, mergi la bucătărie, bea o cafea, deschide fereastra și respiră adânc”.
Asta fiind șefa mea, care-a reușit să mă ajute să-mi țin biscuiții la un loc. Mi-a spus a doua zi că-și făcuse realmente griji, în toți anii de când mă cunoaște nu mă văzuse nici pe departe în asemenea stare. A zis apoi niște chestii care m-au făcut să mă simt mai bine și-a încheiat spunându-mi că-i va răspunde ea la mail-ul pe care mi-l trimisese. (Ceea ce-a și făcut, scurt, factual și sec. Între noi fie vorba nu m-am simțit deloc răzbunată, dar privind lucrurile matur și profesionist, nici n-avea cum să-l târnoșească pe-ăla. Tare mi-ar mai fi plăcut, însă nu e posibil).

În retrospect, concluzionez că horoscopul pe care-l citeam acum vreo două săptămâni și care mă bătea la cap: “in November, you will form a strong and lasting bond with your client” nu se înșela deloc. La momentul respectiv m-am întrebat: ”cu mâinile în jurul gâtului?” 🙄
Și poftim cultură.

🤡 Altcineva mi-a trimis o listă cu pretenții atât de absurde încât reflectam că există un singur răspuns adecvat, și anume cel care se încheie cu ”... and a happy f*ck you! 🤬”. Mă rog, am defulat mormăind colorat în fața calculatorului, așa cum v-am povestit că obișnuiesc. I-am trimis o invitație pentru săptămâna viitoare la o discuție în care vom încerca să-i explicăm că, ahem, nu-i vom face toate mofturile doar fiindcă vrea să economisească niște bani cu zero riscuri în ce-l privește.
Anticipez că va fi o experiență deosebit de interesantă. Mailurile cu o grămadă de ”I am asking you” sunt foarte promițătoare 😏.

Una peste alta, abia aștept să treacă perioada asta fără să mai formez vreun ”long and lasting bond” și ce mai glăsuiesc astrele pe-acolo...

Doamna Cocuța ambalează abur

Nu că pe asta trebuie să v-o spun, deși sunt frântă de oboseală pe toate planurile. Și fizic și psihic.

Luni primim cu toții un mail de la doamna Cocuța. În esență ni se adresa nouă, respectiv managerilor de flotă ('ai de capu' meu ce pompos sună, deși job-ul nu e tocmai glamour), dar luase pe absolut toată lumea imaginabilă în Cc.
Cred că doar președintele Macron și Papa mai lipseau de-acolo.
Și ce glăsuia dânsa?

În esență nimic important, dar ne trântise cu demnitate un text împănat cu săgeți, bulinuțe și cuvinte îngroșate, din care am reținut două aspecte esențiale: ”va trebui să revizuim procedura" (da' quel surpriz, nimeni nu s-ar fi așteptat 🙄) și ”vă rog să fie rediscutat acest aspect în fiecare ședință săptămânală, până la implementarea proiectului”.

Am căscat de interesați ce eram și ne-am văzut de treabă.

Recent ne-am ședințit ca de obicei. Discutăm, primim niște sarcini noi că tot n-aveam destule, pufnim, dăm ochii peste cap, șefa nu se-arată impresionată, dar știm că ne înțelege și că atunci când e groasă, ea se face scut pentru noi în fața top management-ului. Unde mai pui că are un umor spumos și molipsitor.

- Bun, conchide ea, dacă nu mai e altceva, cred că asta a fost pentru azi.
- Nuuuu, am zis noi în cor. Trebuie să rediscutăm problema X, despre care ne-a scris doamna Cocuța, cerând să fie menționată la fiecare ședință 😀.
Scurtă pauză șocată.
- Oh shit. Voi chiar citiți mailurile doamnei Cocuța.

Ne-am amuzat și am depășit momentul, realizând astfel o dată în plus cât de important este să ai un superior înțelegător și care nu ia în serios toate bazaconiile corporatiste de tip ”haideți să haidem”...

Duios nervii mei ferfeniță se făceau

Au mai rămas două articole din serialul de vacanță, dar cu voia voastră, astăzi luăm o pauză de la ele. Sunt frântă de oboseală și de efortul de a nu-i strânge pe câțiva de gât. Trebuie c-am fost yoghin într-o viață anterioară, altfel nu-mi explic de unde am răbdare cu unii.

💻 Nu mai departe de ziua de luni. Aveam foarte mult de lucru, telefonul suna ca la nebuni, doi clienți mă informaseră în scris că nu au nicio intenție de a-și plăti niște refacturări invocând felurite motive fascinante (asta după ce numai că nu le făcusem desene) și încă vreo câteva castane asemănătoare. Evident, lucrurile nu vor rămâne astfel și nici nu sunt primii care fac pe porcu-n păpușoi, dar va fi nevoie de multă muncă, de care m-aș fi putut scuti dacă ăștia ar fi respectat termenii contractuali.
Și ce-mi lipsea în tot borșul mai sus-menționat? Un training online de 2 ore într-o aplicație pe care ni s-a spus de mai multe ori că nu va trebui să o folosim. Și ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, instructorul ne-a anunțat, vesel ca un cintezoi pe cracă:
- Now I will explain to you an option that you are never going to use.
Până a încheiat training-ul, ne-a prezentat patru opțiuni that we are never going to use.
Două ore bine investite, n'est-ce pas? Vorba lui Ianache din ”Gaițele”, ba spa! 😏

🙋‍♀️🙋‍♀️ Avem două asistente noi. Una e la noi de aproape trei luni, cealaltă de 3 săptămâni. Aia mai veche face greșeli în cea mai mare parte din timp, dacă-i dăm ceva de făcut e musai să verificăm (și să corectăm), ceea ce face ”ajutorul” ei nu doar inutil, ci îl și convertește în timp irosit (pierdem mai mult timp verificând și corectând, decât dacă am fi făcut noi treaba din capul locului) și nervi.
Așteptăm cu negrăit interes încheierea perioadei de probă.
Cealaltă pare să fie mai promițătoare, dar până va ajunge să învețe tot singuri trebuie să gestionăm stufărișul administrativ.

🦐 Nu cred c-am apucat să vă spun, dar colega pe care o cunoșteați sub numele generic de doamna Creveți a demisionat. Pentru noi era un deznodământ previzibil al unei situații care dura de mai bine de un an. Singura problemă e că până acum nu i s-a găsit înlocuitor, deci portofoliul ei a fost împărțit între noi. Eu am primit trei dintre clienții ei. Cu ce aveam deja, acum am nouă clienți. Cu nervii mei zece, care-i și întrece. N-are prea mult sens ce am zis, cu acordul gramatical am dat de toți pereții, dar asta e, un cântec vesel să cântăm.
Chiar că era momentul propice pentru un training precum cel menționat mai sus, care strălucește printr-o covârșitoare lipsă de sens 🙄.

Și una simpatică pe final.

☎️ Telefon cu un client vechi, la vreo două zile după ce revenisem din concediu.
- Dar ce mult mi-ați lipsit cât ați fost plecată, Frau N.
- Cum așa, doar ați fost pe mâini bune cu backup-ul (🤨).
- Jaaaa, desigur, a fost totul bine, absolut. Dar dumneavoastră sunteți mereu atât de amabilă, proactivă, mă ajutați de fiecare dată….
Ho, fecior 🧐.
- Ok. Cred că e momentul să vă-ntreb ce pot face pentru dumneavoastră.
A râs de-a trebuit să-ndepărtez telefonul de ureche. Și evident că voia ceva ce practic n-aș fi fost obligată să fac, dar mno, pentru că ne știm de ani de zile...
La drept vorbind eram tentată să-i zic vorba aia cu ruptul pisicii în două, dar m-am gândit că mi se duce buhul de agresivă 🤭. For the record, e același care mi-a zis la un moment dat că-i amintesc de nevastă-sa. Deloc întâmplător, faptul se petrecea după ce ne contraziseserăm cu spor la telefon pe niște detalii contractuale.

Hotărât lucru. Când voi ieși la pensie, voi scrie o carte cu titlul ”Am fost cândva un om normal”.

Paradox tehnic trebuia să-mi fie numele

Stau uneori, mă contemplu și mă minunez. Să ne înțelegem, nu neapărat în sens pozitiv.

🔩⚙️🔧 La birou, într-o zi banală. Ne vedem de treburi, soluționăm probleme, mai boscorodim un atelier care a trimis documentația incompletă a unei reparații, mai comandăm niște piese de schimb, calmăm un furnizor care se agită ca balena-n polonic, o băgăm respectuos în moașă-sa pe doamna Cocuța care-a trimis încă un Email în care bestecăie ceva despre ”proceduri” și ”plan de intervenție”, în concluzie nimic ieșit din comun.

- Tare mai ești tu tăntălău, Pandelică, fiule, mormăi eu răspunzând la cel de-al cincisprezecelea mail din ziua respectivă al antemenționatului.
Inginerul meu preferat decide să alunge monotonia.
- Gretel!
(Așa-mi spun vreo 2 colegi și-mi place foarte mult).
- Mmmm.
- Ai un minut?
- Pentru tine, și cinci.
- Bun. Quiz.
- Asta-mi lipsea 🙄.

(Notă explicativă: în meseria asta, nu încetăm niciodată să învățăm. Nu ni se cere să cunoaștem totul - inclusiv de asta avem ingineri - dar cu cât știm mai multe detalii tehnice despre vagoanele din portofoliul nostru, cu atât mai bine pentru toată lumea. Colegii ingineri și-au făcut o profesiune de credință din a ne băga în cap cât mai multe noțiuni și periodic ne testează inopinat. Testele se încheie fie cu ”norocul vostru c-ați nimerit-o”, fie cu ”vă arunc pe geam”, după caz însoțit de ”... și mă arunc și eu după voi” 😀. Quiz-urile spontane au devenit un obicei și-ntre noi fie vorba, ne fac plăcere).
- Care e diferența maximă acceptată între diametrul roților din același boghiu?
- 20 de milimetri.
- Bravo.
Cu altă ocazie, m-a întrebat câte arcuri de suspensie sunt într-un boghiu Y25. Aici aproape că mă încuiase.
- Ăăăăăă? Stai să mă gândesc.
Cuget, vizualizez boghiul cu ochii minții, calculez.
- 16, zic.
- Hm. De ce 16 și nu 8?
Explic.
- Bun. Dar n-ai uitat ceva?
- Stai-stai-stai. Am uitat de alea mari. Deci 20 în total.
- Așa! Hai că-ncep să am speranțe că-ntr-o bună zi o să știți tot ce e de știut și n-o să mai aveți nevoie să mă întrebați nimic.

Ziua aia n-o să vină niciodată, dar quiz-urile astea îmi oferă mai mereu satisfacții. Învăț, îmi dau seama câte am ajuns să știu fără să realizez, simt cum cresc. ”Probabil manșetele de cilindru nu sunt etanșe, am avut și eu chestia asta odată”, m-am pomenit vorbind într-o zi, după ce o colegă ne-a citit descrierea unei probleme tehnice pe care o avea la un vagon. Inginerul a confirmat, iar băieții se uitau de mai să le sară ochii ca popcornu-n tigaie. ”Știu ca sună sexist și nu se face să zic”, s-a aventurat unul dintre ei,  ”dar boaahhh, serios că e mișto să auzi așa ceva de la o femeie” 😀.
Și multe, multe altele am învățat, inclusiv să ”interpretez” corect fotografiile cu cele mai diverse tipuri de defecțiuni. Pentru cineva care-n urmă cu cinci ani nu știa decât că vagoanele au roți de fier, I came a long way.

Dar de unde titlul.

😐🫤🧐 Știu toate cele de mai sus și foarte multe altele. Și cu toate astea, o banală eroare a imprimantei mă bagă-n fibrilații. Dacă mașina de spălat dă erori, intru în panică și efectiv nu știu de unde s-o apuc. Mi-au fost necesare multiple încercări pentru a învăța cum funcționează cuptorul cu microunde sau mașina de spălat vase.
E lucru mare cât sunt de deșteaptă, vă spun. Numa’ nu dau prin gropi.

Și ieri, prieteni, am realizat că motivul pentru care lumea nu mă auzea prea clar în call-urile de pe Teams este că de vreo săptămână îmi puneam căștile invers. Cu microfonul în partea opusă. Chestiune de care mi-am dat seama numai pentru că într-una mi se agăța în păr și tot aranjându-l, m-a lovit revelația.

Acuma spuneți voi, nu că Paradox tehnic ar fi trebuit să mă cheme?

Doamna Cocuța

Ploaia bătea în geam și eu intens cugetam...

... cum de n-oi fi scris pân-acum despre Doamna Cocuța? 🤔

N-am găsit altă rimă, ar spune dragul de Toma Caragiu. Mă rog, mai mult nu e decât e (rimă, zic), ceea ce însă nu știrbește din grandoarea momentului liric 🤓.

La drept vorbind, ideea n-a fost chiar spontană ci a venit indirect, în cea mai recentă ședință săptămânală. Și tot la drept vorbind, despre mai sus-menționata am mai scris, de mai multe ori chiar, dar fără a fi numită ca atare. Numai bine facem și o recapitulare cu această îmbucurătoare ocazie.

Și ce mod mai bun de-a ne începe istorisirea decât prin a evoca momentul care-a constituit catalizatorul scrierii acestui text aflat, sperăm, în conformitate cu absolut toate paragrafele, etapele și procedurile proiectate și implementate de protagonistă.

Ziceam deci de ședință. Ne întreabă șefa:

- Ați văzut mail-ul trimis de către Doamna Cocuța?

Mormăit colectiv:

- Daaaaaa.

- L-ați citit?

- Daaaaaa (🤥🤥🤥).

- Ați deschis și attachment-ul?

- Daaaaaa (🤥🤥🤥🤥).

Scurt moment contemplativ.

- Norocul vostru că nu sunteți agenți de vânzări.

Acuma ce putem spune, de văzut mail-ul îl văzuserăm, dar pentru mesajele expeditoarei se impune: a) să ai o dispoziție cu precădere masochistă și b) să ai ceva timp de omorât.
Nu prea avem nici una, nici alta și în niciun caz pe amândouă simultan. Ceea ce nu ne scutește de obligația de-a citi respectivul mail și de-a implementa cele mai recente fantezii ale semnatarei. Fantezii pe care e foarte posibil să le dez-implementeze (tot ea). Mno.

Din nefericire pentru nervii foarte multora dintre noi, Doamna Cocuța respiră aerul rarefiat din partea de sus a organigramei, ceea ce ne complică oarecum activitatea în câmpul muncii, chiar dacă nu e șefa noastră (aia ar mai fi lipsit). Este degrabă pătrunsă de propria importanță și posedă un irepetabil talent de-a se lega de fleacuri, a bate apa-n piuă și a vorbi nimic.

Doamna Cocuța este un fan declarat (și înfocat) al procedurii. Nu contează ce, de ce și pentru ce, orice-ar fi e nevoie de procedură. Vocabularul ei se învârte în jurul câtorva concepte de bază - the process, root cause și action plan. Pe astea le învârte și le răsucește de pe toți ne amețește. Mă exprim rimat, mă simt ciudat. Ocazional, mai condimentează cu ”raise an issue”, ”temporize” și ”challenge”.

Relația mea cu dânsa a debutat colțuros. Aveam vreo jumătate de an de când începusem job-ul și eram încă asistentă, dar munceam serios, acumulam cât puteam de mult și deja eram în discuții pentru a deveni manager (ceea ce s-a întâmplat după alte șase luni). Motiv pentru care, atunci când Doamna Cocuța a anunțat cu surle și trâmbițe că va susține un training cu toți managerii, șeful meu de atunci m-a inclus și pe mine. ”Oricum o să tot ai de-a face cu chestiile astea mai târziu, poți să te familiarizezi cu ele de pe-acum”.
Subiectul în sine, deși stufos, nu era din cale-afară de dificil și în mare, înțelegeam ideea de bază.
- Este clar pentru toată lumea? se interesă Doamna Cocuța plină de solicitudine, după ce isprăvi de citit slide-urile (că asta făcea).
Noi am confirmat.
- Ok, super. Greta? Și pentru tine este clar?
Da' ce, cucoană, eu nu-s inclusă în ”toată lumea”? 🙄
- Oricum, I'm sorry dacă n-a fost foarte clar pentru tine, știu că tu ești doar asistentă...
Spre onoarea lor, vreo doi colegi au sărit imediat cu gura ”Greta e în training pentru a deveni manager!”, oh sorry, cotcodăci Doamna Cocuța, nu asta am vrut să spun, truli-truli, oricum din momentul ăla n-am putut s-o mai iau în serios. Chiar dacă suferă de importanță (cronică și cu episoade acute).

Să recapitulăm, așadar, două episoade memorabile.

🧐 După o ședință de o oră și vreo 20 de minute cu Doamna Cocuța ne uităm unii la alții, cu desăvârșire căpiați.
- Poate oi fi eu greu de cap, zice un coleg. Voi ce-ați înțeles din toată chestia asta?
- Ideea principală e că trebuie să completăm listele.
- Exact, aia am priceput și eu. Dar care liste?
- Listele puse pe server, în folderul ”Proiect de scos cărbuni cu furculița și de mâncat cu bețișoare chinezești (cărbunii)”.
- Nuuu, că a zis că alea nu-s actuale. Ne-a dat pe mail versiunea bună.
- Păi de ce nu le-a pus și pe server, dacă tot are versiunea corectă?
- Nu zicea că le pune imediat după ședință?
Click-ăim cu febrilitate.
- Sunt tot alea mai vechi, la naiba. Ok, nu e problemă, salvăm în Temp Files și le poate verifica acolo.
- Staaaați, zice un alt coleg, amintindu-mi la fix de Fred Flintstone cu al său ”hoooold it!”. N-a zis că versiunea mai veche include și datele cutare-și-cutare, care musai trebuie incluse?
- Ba da. Nu-s și pe listele noi?
Cotrobăim în mail.
- Nu sunt.
- Băăăăi, mă ia capu'.
- Și n-a zis și să-i trimitem o evidență a listelor la care am lucrat deja?
Pauză, aproape că ne putem auzi înghițind în sec. Gogâlț-gogâlț.
- Ba a zis.
- Deci stați să vedem dacă ne punem de acord. Vrea o listă a listelor la care am lucrat și care nu sunt pe server deși ni s-a spus că sunt și ne-a trimis mail cu listele care teoretic sunt și pe server și trebuie să lucrăm la ele luând în considerare și datele cutare-și-cutare care nu-s disponibile decât în versiunea veche, care teoretic nu mai e valabilă și e diferită de ce ni s-a dat pe mail.
Ne-am pus de acord, ce era să mai și facem 😏.

😶 La un moment dat mă informase că trebuie să completez o listă, una din cele 473472947219371 de liste de altfel (periodic, șefimea ne anunță că vor să ne degreveze de sarcinile administrative, pe de altă parte ne pun și tot pun în cârcă, cinci kile de consecvență), deci ”Greta, te voi suna ca să-ți explic cum trebuie să completezi lista” blablabla, nu m-a mai sunat și n-am suferit deloc pe chestia asta.
Câteva săptămâni mai târziu: ”lista nu este nici acum completată, Greta”.
Pupa-te-ai în oglindă să te pupi de perspicace. Parcă ziceai că mă suni să-mi explici? 🙄
- Da, dar am fost foarte ocupată. Oricum, lista trebuie să fie up to date.
Splendid, până acum n-a știut nici dracu' de lista aia.
Ea, netulburată: ”și nici colegii tăi nu au completat lista”.
Restul, scandalizați: păi pentru că n-a știut nimeni, dăăăă.
- Da, mă rog, nu contează. Voi organiza call-uri separate cu fiecare dintre voi ca să vă explic.
Noi: iar call?!!! Quoi de la f*ck. Explică-ne acum.
- Nu, trebuie să discutăm separat.
Ședințe, call-uri, patrujdemii de liste. Și vor să fim eficienți.
După ce-am terminat de ședințit, un coleg a postulat:
”Femeia e perfectă pentru job-ul ăsta, pentru că habar n-are ce face”.
După care ne-a aplicat decisiva: ”cu prima ocazie o s-o întreb: Cutărică, ce părere ai despre inteligență, tu fiind outsideră în această privință?”
Încă n-a întrebat-o 😂😂😂.

🥸 Ăsta e new entry, nu-mi dau seama cum de-am uitat să vi-l povestesc.
Logica Doamnei Cocuța strălucește, uneori, printr-o desăvârșită absență.
- Oh, it is so warm here, s-a plâns ea când am avut o ședință la care luam parte vreo 40 de oameni într-o încăpere unde, în mod normal, am fi avut loc cel mult vreo 20.
Inginerul meu preferat, care-o iubește la fel de mult ca și noi, respectiv ca pe proverbialul pui de curcă chior: “then don’t breathe, it makes the air warmer“.
- Are you serious? How can we not breathe?
Nu știu de ce am impresia că nu prea o invită lumea pe la petreceri 😃.

Voi încheia glorios prin a vă spune că la un moment dat, Doamna Cocuța ne-a solicitat fiecăruia dintre noi să contactăm câteva zeci de ateliere, pentru a le cere să corecteze niște documente trimise pe parcursul ultimilor doi ani. Poate vă întrebați care era problema. Într-un anumit context, niște anume cuvinte nu fuseseră scrise cu litere îngroșate.
Am depășit cu succes momentul de WTF și-am zis dă-le naibii de cuvinte, important e ce scrie, nu cum scrie.
Dar după cum aveam să aflăm, a-i face o asemenea propunere Doamnei Cocuța este ca și cum i-ai spune Papei să mănânce cotlet de porc în Vinerea Mare.

Ce câmpi mai batem la muncă

(Paranteză: care s-o mai apuca vreodată de proiecte de genul celui pentru care am fost luna trecută la Paris... că mai bine-mi băgam un băț nu-spun-unde și mergeam cu el târâș 🤬🤬🤬, închid paranteza).

Fiindcă tot e joi mâine (vinerea mică, vorba ăstora), să vă relatez cu ce ne mai îndeletnicim la birou. Când nu suntem ocupați să eviscerăm pe cineva, adică.

☕ Discuție despre cafeaua Kopi Luwak (cea obținută din excrementele unei anume specii de felină, hrănită cu boabele de cafea din soiul respectiv).

- I-auziți, cică e cea mai bună din lume.

- Dar și foarte scumpă.

- Mda. Hai facem chetă.

- Mmm. Meh. Îgh. Mniu.

După cinci minute:

- Mai bine cumpărăm pisica.

Trust un inginer să vină cu soluții practice 😁.

Între timp am aflat că nu e pisică, e zibetă, care e pe undeva înrudită cu pisica, au strămoși comuni sau așa ceva. Feeling informată. De asemenea, unii spun că de fapt n-ar fi o cafea chiar atât de bună, ceea ce nu mă face mai puțin curioasă în privința ei. Tot experimentez eu o dată.

🇫🇷 Când am fost la Paris, m-am opintit să rostesc câteva vorbe în franceză. Așa, din considerație pentru cei de-acolo. Mi-am flexat neuronii și am izbutit o frază întreagă.
- J'ai été heureuse de vous revoir ici et je serai heureuse de vous accueillir à Hamburg, am glăsuit eu triumfătoare, simțindu-mă foarte încântată de această performanță lingvistică.

La care cineva (francez, biensûr):

- Bravo! I mean…. you are definitely trying hard.

Excusez-moi? 🧐

Ei, las' pe mine. Data viitoare când mă văd cu respectivul, îi recit poezeaua asta:

Je m'appelle Vasile Mure,

Je été în la pădure.

Quand j'arrive à la maison,

Mândra coucher cu Ion.

Quand j'allez s-aduc ciomagu'

Mon ami sărise gardu'.

Il tombé dans les urzici,

Sur son cur, numai bășici.

Cu intonație și cu dicție, nu așa oricum. Să vezi de nu i-o plăcea.

🥸 Din ciclul ”realism și evidență”.

Noi: raportăm o problemă de funcționare a ERP-ului.

Răspuns: “deja se lucrează la această problemă, care se va remedia în scurt timp”.

Un coleg oftează: “atât de multe minciuni într-o singură propoziție….” 😏.

😎 Când nu suntem realiști, o ardem subtil și metaforic.

- Cine-a adus Toblerone ăla uriaș?
- Nu știu, dar în mod sigur l-a adus din Nigeria.

Săptămâna viitoare vin niște colegi din Paris cu diverse treburi neasemuit-de-importante, iar printre ei va fi și un tip aflat în partea de sus a organigramei care, ori de câte ori interacționăm, îmi spune ”Mademoiselle”. Meam, și-mi place de nu mai pot, i-am zis că dacă-mi zice vreodată altfel decât Mademoiselle am stricat pacea și prietenia. Așa ce mă mai simt și eu ca la 20 de ani, că luna viitoare împlinesc 44, lumeeee 🙄.

Și m-am dus iar la Paris... 🙂... și n-am stat degeaba 😀

Carevasăzică. Nu doar c-am supraviețuit prezentării și grupelor de lucru pe care a trebuit să le gestionez a doua zi (ca să se familiarizeze oamenii cu un nou modul pe care-l vom avea, dacă zeii soft-ului își pogoară privirea olimpiană asupra colegilor de la IT, de la jumătatea lunii mai), dar în bună parte m-am și amuzat făcând toate astea și am experimentat ceva nou, care mi-a plăcut la nebunie. Stați așa că vă zic îndată, dar s-o luăm cronologic.

Am ajuns cu bine luni dimineață, chiar dacă relativ leșinați de oboseală (dat fiind că eram treziți în creierii nopții), dar ne-am remontat cu niște croissants care efectiv se topeau în gură și cu vreo 2 cafele solemne. Nice to see you, how was the flight (matinal, așa a fost! al naibii de matinal 🥴), ça va, ça va, țoc, țoc. Aaa, uite-l și pe cel pe care acum câteva luni voiam să-l pun la proțap în fum de ardei iute da-ntre timp ne-am reconciliat, Gretaaaa, I am soooo glad to see you, vai dar I am soooo glad to see you too (🤥), ça va, ça va, țoc, țoc.

Cred că revederea districtului financiar al Parisului (La Défense, întâmplător și cel mai mare din Europa), unde avem și noi sediul central și care-mi place foarte mult, trebuie să fi contribuit serios la starea mea de spirit - una surprinzător de bună, deși mi se cam înnodau nervii.

”Bonjour, Paris!”, i-am zis în gând, salut care mi-a devenit obicei când vin aici. Nu mai fusesem dinainte de pandemie la sediul central și mi-am adus aminte de prima mea vizită din urmă cu aproape cinci ani. Aveam abia o săptămână de când începusem și nu eram deloc sigură că vreau să rămân în firma asta.

Îmi pare bine că am ales să rămân, să învăț un domeniu nou de la zero și să fructific șansele care mi s-au dat.

Bun, să depășim momentul de nostalgie și să trecem la prezentare. Fără a intra în detalii, a decurs bine. Ne-am înțeles din priviri (eu și colega), ne-am descurcat cu întrebările primite (colegii din Hamburg fuseseră deja amenințați cu toate caznele iadului dacă ne întreabă ceva în public, drept pentru care nu au piscuit 😈) și am răsuflat ușurate când s-a încheiat teoria chibritului. Doar jumătate din treabă era însă terminată: a doua zi, urmau grupele de lucru. Dar pân-atunci să ne bucurăm de seara asta, am zis, și-am ieșit în grup extins la o bere și-apoi la cină.
(Am încercat să beau o bere cu aromă de cireșe. Delicioasă, dar prea tare pentru mine. Am abandonat-o și-am eșuat într-o Cola. Asta sunt și-aici mă termin, ce pot să zic).

Marți eram considerabil mai odihnită, dar destul de stresată. O să mă descurc eu cu grupele de lucru? Pe vremuri eram foarte bună la chestiile astea, dar cumva acum totul mi se pare mai dificil. Sau poate nu mi se pare.
Dar și asta a decurs bine. Pregătisem pentru fiecare dintre ”cursanții” mei câte un studiu de caz, le-au rezolvat pe toate, am testat diferite scenarii, am răspuns la întrebări, am și râs de una-alta.
”Eu o să șterg toate referințele din sistem și-o să cer recompensă pentru a le reconfigura. Ar trebui să-mi ajungă pentru o vilă pe Coasta de Azur”, a decis un coleg care-n mod evident știe ce vrea de la viață 😀. I-am urat succes și nu sunt întru totul sigură că nu vorbeam serios 🙈.

Ulterior am fost lăsați în pace să lucrăm vreo două ceasuri și pe la ora patru s-a dat semnalul de plecare. Am luat metroul și când am ieșit am dat peste dumnealui...

Nu e pentru prima dată când constat ce efect pozitiv, înviorător exercită Parisul asupra mea. Cât aș fi de obosită și de tracasată, de câte ori am ajuns în capitala Franței am simțit cum realmente mă încarc de energie bună și de bucurie.
Ceea ce s-a întâmplat și acum. Eram atât de veselă în timp ce ne plimbam pe acolo, că unul dintre colegi chiar mi-a zis că nu-și amintește să mă fi văzut vreodată așa ☺️.
Mare mi-a fost surpriza când am dat peste o veche cunoștință, dacă-i pot spune astfel... ❤️

Întâlnirea cu Lady Liberty (cea originală) a fost una dintre cele mai emoționante experiențe ale mele pe tărâm american; și chiar dacă aici era o reproducere, mult m-am bucurat să o revăd.

Și acum că am ajuns la momentul team building-ului, poate n-ar fi rău să caut niscaiva cenușă pe care să mi-o torn în cosițe. Am cârâit împotriva chestiei ăsteia cu team building-ul, dar ideea pe care au avut-o s-a dovedit a fi ex-ce-len-tă.

Fără s-o mai lungim, voilà de vedeți ce-am înfăptuit:

Pentru mine era prima dată când intram într-o sală de bowling și puneam mâna pe-o bilă. Colegii mi-au explicat cum s-o țin și cum să arunc.

După cum se vede în imaginea de mai jos (prima rundă), inițial am fost cam timidă...

... însă după un gin tonic, m-am împipotat:

- Cu siguranță nu faci asta pentru prima dată!, a exclamat un coleg din Paris după ce-am dat jos toate popicele (din a doua încercare, dar orișicât).

Acum să nu exagerăm. Am dat și pe-alături. Respectând adevărul istoric, am dat prin porumb de considerabil mai multe ori decât am avut parte de ”spare” (lovitura bonus pe care o primești când dărâmi toate popicele. Admirați cunoștințele elevate, merci beaucoup 😎).

A fost o seară superbă. Ne-am distrat, muzica a fost aleasă pe sprânceană și ne-am simțit foarte bine. Un team building cu adevărat reușit, nu joculețele alea stupizele pe care le face HR-ul. Eu am exterminat cu aplomb două ginuri tonice, din care nu m-am amețit deloc (probabil faptul că i-am zis barmanului ”less gin, more tonic” a avut un rol în treaba asta 🙄).

Ieri nu s-a mai petrecut nimic deosebit. Am lucrat vreo 3 ore la birou, după care am plecat spre aeroport. Unde am dat, din nou, peste o angajată oțărâtă la controlul de bagaje. Nu e prima dată când mi se întâmplă asta pe CDG. Acum s-a rățoit că recipientul din plastic (transparent și cu fermoar) în care îmi țineam produsele lichide nu e bun și mi-a dat o pungă în care să le pun. I-am zis ceva de mă-sa în gând. Ceva mai mult 🤬.

Ajungând astăzi la birou, am constatat că inginerului îi fusese dor de noi și ne decorase toate monitoarele. Ale mele, spre exemplu, arătau așa:

Ziceți voi dacă nu e drăgălaș 🥰.

Una peste alta, au fost niște zile foarte mișto, chiar dacă avem cu toții de recuperat munca pe care nu am putut-o face, ocupați fiind cu alte chestii (mult mai interesante, concluzionez eu în retrospect).

Cum se face implozie în 7 pași

Spoiler alert: foarte simplu, așa se face.

Moment T1:
- Un individ scrie undeva după ora 17 să întrebe dacă s-a rezolvat cutare. Locuind într-o țară liberă, plecasem acasă cândva după 16:30, cu treburile terminate și Inbox-ul la zi. Quelle horreur, nu știu cum de mi-am permis să închei ziua de lucru fără să ghicesc în globul de cristal, în cafea, în boabe și-n ce se mai ghicește că Sulicică Împărat va hotărî să întrebe tocmai în ziua respectivă de ”cutare”. Care ”cutare” nu fusese rezolvat, iar rezolvarea depindea în mod direct de niște oameni de pe alte meridiane, care plecaseră și ei acasă (quelle horreur la pătrat).

Moment T2:
- Nu răspund la Email, că nu mai eram în timpul programului, deci Sulicică al meu se așterne pe sunat. Și sună băietul, nu se-ncurcă, aveam 4 apeluri nepreluate în 11 minute (ceea ce am văzut abia a doua zi, că dacă nu fac home office nu-mi iau acasă telefonul de serviciu, quelle horreur la cub).

Moment T3:
- Constatând că nu răspund (e perspicace feciorul, nu așa oricum), purcede la a-mi scrie. Că na, poate am purici și de-aia nu răspund la niciunul din cele 4 apeluri telefonice, dar el nu abandonează speranța că or fi fugit puricii și răspund la al doilea Email. Și-mi scrie așa cum îmi place mie (NOT): roșu, cu bold, sublinieri și multiple semne de exclamație, adică  exact așa: it is very important!!!

Moment T3 plus:
- Ho! 🤨 (asta eram eu, citind a doua zi și văzând apelurile nepreluate).

Moment T4:
- ”Hello Sulicică, am văzut că ai încercat să mă găsești referitor la *cutare*, situația e-n felul următor (și detaliez). De asemenea, te rog să ții cont că de obicei nu mai e niciunul dintre noi la birou după ora 16:30, deci în situația asta voi răspunde în ziua următoare”.
Și mai du-te-n-moașă-ta-cu-crengi, dar asta n-am scris 🤫.

Moment T5:
- ”Hello Greta, înțelegem, dar este necesar să primim răspuns la întrebări inclusiv în cursul serii. Te rog să te ocupi de această solicitare”.

Moment T6:
- Sulicică, ai prizat furnici??? 🤬🤬🤬🤬 Explic, cât de diplomat pot (și pot, chiar dacă fierb de draci, e parte din job description să nu faci moarte de om), că programul de lucru al biroului nostru e ăla deja menționat, dar că-i stau la dispoziție în intervalul 7:45 - 16:30. Ceea ce e rezonabil, consider eu (nici asta n-am scris). Și pentru că-s damă fină asemeni coanei Joițica, îi prezint și niște soluții alternative, despre care știu - din experiențe anterioare, că nu era nimic ieșit din comun ce voia el - că l-ar ajuta până se rezolvă ”cutare”.

Moment T7:
- Sulicică e de altă părere și-mi scrie cerându-mi să găsesc ”o soluție de bun-simț” de a-i sta la dispoziție inclusiv seara. Cu soluțiile mele alternative dă de pereți în juma' de rând: ”nu intenționăm să folosim aceste soluții”.

Și nu, Sulicică nu e Pandelică, în caz că vă-ntrebați. Ceea ce e nasol, că-nseamnă că-s doi 🙄.

PS: nu cred că este o întâmplare că, scriind ulterior un mail altcuiva, am scris ”unsexued” în loc de ”unsecured”. Mintea mea era ocupată cu trimiterea lui Sulicică la origini. Din fericire, Spelling-ul din Outlook și-a făcut datoria înainte să apăs pe Send... 😌.

(La muncă) nu ne plictisim deloc

E perioada aia prea-minunată din an când suntem frecați și răs-para-puricați cu analize ale activității din anul precedent, retrospective, prezentări și estimări de ne pică ochii-n nas și visăm numai Excel-uri și PowerPoint-uri. Tot biroul a dezvoltat o alergie acută la fraza ”the next thing I am going to ask you to do....” și cam așa o s-o ținem până-n martie, când vor avea loc evaluările anuale.
Da-n sfârșit, e parte din joc și toate astea nu reprezintă nimic nou - în fiecare an e la fel - și mai e loc și de ceva distractiv între ele.

🚂 Discuție între un recalcitrant degrabă scandalizat și un tehnician pe care picase măgăreața să potolească revoltatul, aflat în spumele cele mari. Că nu se poate-așa ceva, s-au bușit roțile de la niște vagoane și testele de frână au ieșit bine, dar cei de la compania de căi ferate își dau cuvântul de onoare că frâna de mână era dezactivată și e revoltat că el pierde bani și cum de s-a putut întâmpla și ce să facă mecanicul să nu se mai strice roțile din cauza frânării?!
Tehnicianul însă nu era-n cea mai trandafirie dispoziție și (bănuim noi) se săturase până peste cap de atitudinea ”eu sunt mic nu știu nimic, tata-n pod jupoaie capra”.
- Să nu mai frâneze, a zis flegmatic.
Un lucru e cert, l-a făcut pe-ăla să se oprească din urlat 🤣🤣🤣.

☕ Pe chat-ul intern: zilnic postări specifice, update-uri, noutăți din branșă etc.
Reacții (de la toate sediile): 3-4 like-uri, în medie.
Comentarii: 0.
Vineri, unul dintre ingineri postează un reel filmat în timp ce repara espressorul din biroul nostru, care era stricat de vreo două zile.
Reacții (de la toate sediile): sute de like-uri, inimioare, thumbs-up.
Comentarii: câteva zeci, majoritatea din categoria „well done, bravo, good job“ etc.
Astea ne sunt prioritățile, ce să mai și zicem 😀.

🫣 Rar de tot mi se-ntâmplă să rămân perplexă, dar azi am avut unul dintre momentele alea. Cred însă că aveam motive. Voi cum ați reacționa dacă vi s-ar spune cât se poate de serios ”I need your help, internally and externally”? 
”I will do my best”, l-am asigurat eu pe respectivul și bine-ar fi fost dacă mă opream aici. Numai că am adăugat, plină de solicitudine: ”both ways” 🙄.
Ulterior le-am povestit și celor din birou. ”Tot e bine că nu i-ai zis 'in every possible way'...”, a fost concluzia lor 🫢.

Noul trend al sfaturilor de carieră: prefă-te că muncești

Tot citind colo și dincolo am descoperit că există o tendință tot mai pronunțată, îmi pare mie, de-a pleda împotriva muncii. Nu este vorba de îndemnul de-a fi șomer, ci de a-ți ”trage-n piept” angajatorul.

• Muncește cât mai puțin posibil, doar cât trebuie ca să-ți iei salariul. Dacă se poate să pară că e făcut și de fapt să nu fie, e perfect.

• Nu te implica în proiecte noi. Dacă ai succes o să te invidieze și-o să te sape toți colegii, dacă ratezi se vor bucura toți de nereușita pe care ai avut-o.

• Nimănui din firmă nu-i pasă de tine, toți vor doar să ți-o tragă, deci trage-le-o tu primul ca să nu mai apuce ei (pe principiul ”decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa”).

• Știi să faci mai multe decât e menționat în fișa postului? Nu care cumva să spui ceva, că sigur vei fi pus să faci chestiile respective, pe aceiași bani. ”Pentru asta mă plătești, asta fac” să-ți fie deviză.
  

• Chiulește cât poți, lucrează la alibi și ferească Belzebut dimpreună cu Scaraoțchi și tot neamul lor pân' la a șaptea spiță drăcească să faci ore suplimentare. Ce-i aia, ”e urgent”? Nu există așa ceva, când s-a făcut ora de plecare dărâmi ușa. Iar dacă se uită careva urât, dă-i cu ușa-n cap.

Mai sunt și altele din aceeași categorie, dar în mare cam asta e ideea. Bineînțeles, nu lipsesc vorbele de duh din categoria ”muncești ca să trăiești, nu trăiești ca să muncești”.
(Evident că treaba asta e cu sens unic, adică tu să te prefaci că muncești, dar dacă ei se prefac că te plătesc nu ne place, facem tărăboi, nu bun. Că asta e, numa' nu dăm prin gropi de consecvenți ce suntem).

Departe de mine ideea de-a face apologia muncii până la epuizare și nu pot spune despre mine că-s vreo stahanovistă. Dar dintotdeauna am muncit serios, dedicat și deseori trăgând de mine, fără să-mi treacă vreodată prin cap să-mi păcălesc șefii. Am avut mereu convingerea că what goes around, comes around și de asemenea, nu mi-a lipsit niciodată o anume etică a muncii. Mulți m-ar considera cea mai fraieră din curtea școlii, dar asta sunt și-aici mă termin.

Dacă felul ăsta de-a fi mi-a adus și deservicii? Desigur. S-a profitat de mine intens, la fostul loc de muncă dinainte de-a mă muta la Hamburg. Cred însă că asta ține și, sau mai ales, de calitatea umană a celor cu care am avut de-a face. Și chiar așa stând lucrurile, cred că tot n-aș schimba prea mult din ceea ce-am făcut. Pentru că am fost eu însămi, deși de multe ori mi-a fost greu și-am înghițit destule umilințe. În retrospect îmi spun că, probabil, și ele au făcut parte din drumul meu. 

(În cazul în care sunteți curioși, am povestit în urmă cu aproape 9 ani - Doamne, ce-a trecut timpul! - despre experiența cu o colegă. Mi-a făcut viața un chin vreo 3 ani. Însă în cele din urmă, cea care-a pierdut a fost ea. Și nu cred că e o coincidență faptul că se regăsea în mai multe dintre punctele menționate mai sus).

Nemaivorbind de faptul că șefii ăia pe care i-oi fi având tu nu-s chiori de-amândoi ochii și o asemenea atitudine inevitabil te va vulnerabiliza iar la prima ocazie favorabilă ai toate șansele să zbori, mie mi se pare mai obositor să fentezi decât să-ți faci treaba. Serios de nu. Păi ar trebui să-mi fac un plan cum să chiulesc mai eficient (adică să nu mă prindă șefa), cum să lucrez ”pe deasupra” astfel încât să nu-și dea seama nici colegii, cum să aburesc clienții...
Obositor, frate, dacă muncesc pe bune pe onoarea mea că termin mai repede 🙄. Cred că de-aia sunt o mincinoasă lamentabilă, niciodată n-am ținut minte ce bălării am îndrugat. E mai simplu să spun adevărul și gata.

Una peste alta mâine e joi, Sindicatul Mecanicilor de Locomotivă a intrat în grevă, presa trăznește liderul sindical de toți pereții și ăla nu mai poate de ce mult îi pasă, mai un pic și hai c-a trecut și săptămâna asta 🙃.

PS: știi că vei avea o zi excelentă când IT-ul te informează pe chat că ”I will contact you later today to install an update on your computer” 😒😒😒.

Curaj, găină, că te bagi în proiecte pân' la urechi

Am avut niște săptămâni foarte pline și stresante pe plantația unde dau zilnic cu subsemnatul, și acestea sunt încă departe de-a se încheia.

🆘 Am reluat backup-ul pentru colegul din Paris, care iar e indisponibil din motive neelucidate. Inițial ni s-a spus că vom fi lăsați în pace, apoi au băgat de seamă că e cam multă muncă și ia mai bine să-i hingherim din nou p-ăia, că poate s-or plictisi. 

👀 Superiorii noștri cei voinici au venit cu o serie de idei pestrițe pe ultima sută de metri, idei pe care le vor implementate ”până la sfârșitul anului”. Drept, n-au specificat și care an, dar suspectez intens că la actualul se referă. Efectiv nu știi de ce să te-apuci mai întâi și e vorba de acel tip de sarcini pe care nu le poți delega asistenților fiindcă tu, cunoscându-ți cel mai bine clienții și contractele, ești cel mai în măsură să pregătești detașamentele de licurici pictați și purici încolonați pe care ți i-a poruncit onor șefimea.

Da-ntre toate astea, ne mai distrăm. Altminteri am lua-o razna. Mai mult decât am luat-o deja, adică.

🐖 Ca de exemplu, într-o zi am divagat nițel de la grafice, Excel-uri, prezentări și KPI-uri. Nițel mai mult 🤭.

- Da’ oare-n Evul Mediu aveau prezervative?

- Da, din mațe de porc.

- I-auzi 😳.

- Da, dar problema e că erau cusute manual și na, ştii tu.

- Errmm… nu, nu ştiu 🙄.

- Păi cusăturile se întind, se fac găuri între ele şi na.

- … a… ha 🤨.

Doar o zi normală de vineri, la birou. Și-n caz că vă-ntrebați, persoana care știa ce și cum e inginerul meu preferat. Trust him să fie la curent cu orice ne vâjâie nouă prin cap.

🔣 Într-o zi ne-a hăituit HelpDesk-ul o groază de vreme, să ne instaleze diverse aplicații care vor fi necesare pentru multitudinea de proiecte despre care vă spuneam mai sus. Perspectivă care ne face să reflectăm la multiple întâlniri pasionale cu o turmă de rinoceri turbați 🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏🦏.
Evident, instalarea n-a mers din prima. Nici din a doua...

După juma’ de oră de chat inutil: 

- Did you close and launch again?

- Yes (🤯🤬🤯🤬).

- Ok, thank you. In this case, please close and launch again.
No comment.

🤡 În altă zi un individ dus cu sorcova mă bate la cap, revendicativ și fără să aibă dreptate: 

- Dragă Greta, I think these are not two separate cases, it is a duplicate, please check and revert, blabla.
Eu, în timp ce pritocesc Email-ul în care-i explic faptul că bate câmpii vioi: ”Dragă Icsulescu, please duplicate your mother...” 🤬.

Colegii, împrăștiindu-se și mai multe nu:
- Ăsta-i un model est-european de comunicare, nu-i așa? 😂😂😂😂

Normal că e. Doar noi comunicăm intercultural aicea, nu ne jucăm bambilici.

Și mâine-i luni și începem (eu, împreună cu o colegă și cu inginerul) un proiect care va dura patru săptămâni dacă avem noroc, sau mai multe dacă n-avem.

Vă propun o motivațională de suflet, da' noi cântăm oarecum altfel. Haidem, toată lumea în cor: ”heigh ho, heigh ho, it's off to work we go!”



Avem și cafea: ☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕☕.
Dacă astea nu funcționează, apelăm la rinocerii de mai sus 😃.

Prin hățișurile comunicării internaționale

Clienții noștri sunt uneori simpatici, asta când nu ne aduc în starea de-a le dori să le sucim gâtul și să le facem freza cu grenada. Ceea ce se întâmplă foarte des. În apărarea lor, mai au și momente de normalitate, cu atât mai apreciate cu cât sunt mai rare chiar și decât clipele de luciditate ale clientului meu preferat, Pandelică. Dar nu despre el voiam să vă povestesc azi.

🤠 Într-o zi am avut o îndelungată conversație cu un alt client al meu, genul ăla care se așterne la discuții inclusiv pentru câțiva firfirei când discutăm despre refacturări. Nu reușeam să ne punem de acord pe niște chestii, eu ziceam că e laie, el că-i bălaie cu picățele, ”Herr Cutare, paragraful X din contract zice că aia”, ”Da, Frau N., dar nu menționează și că ailaltă”, ia-o așa, cârmește-o pe dincolo, stai c-o fi, nu sta c-o păți, ne-am tot despletit minute-n șir.

La un moment dat, omul oftează din rărunchi.
- Frau N... îmi amintiți de nevastă-mea.
- Adică am întotdeauna dreptate? (😁)
(Pauză șocată).
- Nuuu, adicăăă... Eu nu spun că nu aveți dreptate, dar ...

Ocazie cu care mi-am însușit o nouă expresie în germană: ”nicht Unrecht geben”. Tradus mot-à-mot, înseamnă ”a nu da nedreptate”. Să mai spună careva că germana nu e o limbă expresivă și plină de diplomație 🤓.

Povestindu-i ulterior șefei mele, a mustăcit. ”Adică în general te place, dar are și momente când îi vine să te-arunce pe geam”. Reciproca valabilă, ce pot să zic 😀.

🥸 Un coleg e în concediu și eu îi fac backup pentru câțiva dintre clienți. Unul dintre aceștia e un ceh care vorbește prost germana și deloc engleza. Omul se străduiește și Deepl e prietenul lui cel mai bun, dar comunicarea cu el este un demers îndeobște aventuros.

Zilele trecute îmi scrie supărat despre un atelier care trebuie să producă o piesă, necesară pentru reparația unui vagon și indisponibilă ca atare pe piață. Atelierul ne fusese recomandat chiar de el, le-am trimis desenul după care trebuia să execute piesa, numai că n-au respectat niște parametri și-a ieșit o struțocămilă cu picioare de hipopotam, care în niciun caz nu poate fi folosită. Timp pierdut, bani, nervi.

- Frau N., răbufni omul pe mail, așa și așa... Îmi pare rău, atelierul ăsta e impotent!

Am fost cât pe ce să împroșc bunătate de cafea pe tastatură 😂😂😂. Le-am povestit și celorlalți și mai că nu s-au împrăștiat pe jos, povestea a intrat deja în folclor.

Păi ori comunicăm internațional, ori ce facem aicea 🙄.