Când eram tânără (și bleagă)...

Probabil că fiecare dintre noi a avut parte în decursul vieții de cel puțin o experiență din categoria ”da-mi-aș pumni în cap să-mi dau de cât de prost / bleg / fraier am putut să fiu și ce mama dracu' oi fi avut în caaaaaap”. 
Este omenește - cum spuneam, tuturor ni s-a întâmplat, sau în tot cazul, covârșitoarei majorități - dar asta nu te face să te simți mai bine. 

Și fix azi mi-am adus aminte de un moment de-ăsta din categoria ”mai am numai doi neuroni care nu vorbesc unul cu altul”, pe care l-am trăit într-un iulie de demult, dinainte de a-l cunoaște pe omul meu. 

Pe vremea aia, când era lupul cățel și puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier (niciodată n-am priceput vorba asta cu puricele potcovit, închid paranteza), aveam 20-și-un-pic de ani și un prieten. Nu era genul ăla de relație în care să te vezi și peste ani de zile alături de respectivul, dar țineam la el și-i trecusem cu vederea niște chestiuni - pentru care de asemenea mi-a părut rău ulterior că nu l-am trăznit.

Eh, și-ntr-o seară ajung eu la el ca de obicei (nu locuiam împreună, nici nu se pusese problema vreodată), nu era acasă, în schimb fratele lui, care stătea în același apartament, era. 
- E plecat, mi-a comunicat sec. 
Dă-te-ncolo de Captain Obvious, mi-am zis, și l-am sunat pe împricinat.
De obicei răspundea și vorbeam ce aveam de vorbit, ca toată lumea botezată. În schimb în seara aia, ce să vezi, mi-a respins apelul și când am încercat din nou, își închisese telefonul. 

Mestecând mătrăgună, mă instalez comod și-ncep să macin în minte, pe sistemul ”vino repede acasă, frumosule, că te satur eu de noaptea iguanei”.
Asta a fost prima greșeală. Ar fi trebuit să plec acasă în momentul ăla, dar mi-am zis c-o fi, c-o păți. Haștag #omiedepumniîncap. 

Mai stau, mă mai învârt, mai încerc să-l sun. Telefonul tot închis. În camera lui, frate-su împușca diverși carcalaci într-un joc pe calculator și m-am dus să-ncerc să-l iscodesc. 
- Stai liniștită că e ok, mi-a zis respectivul, mânuind cu dibăcie un shotgun. 
Păi nu prea aveam îndoieli în privința asta, drept să spun. Alta era problema care mă ardea, dar mai mult n-am scos de la el. 

Între timp se întunecase. Am vorbit cu o prietenă care m-a încurajat să aștept ”să vezi ce-ți zice, poate există o explicație rezonabilă și care nu ne dă nouă prin minte”. 
Evident că exista una, a se vedea iguana de mai sus. 
La un moment dat m-a apucat plânsul, mai mult de nervi și de orgoliu făcut ferfeniță. 

Mangafaua a apărut pe la unu noaptea, senin și nevinovat ca un miel. Mi-a spus că a fost cu ”o amică” de care nu-l leagă nimic în sensul la care mă gândeam eu, că nu am de ce să-mi fac griji referitor la relația noastră și că a greșit închizându-și telefonul, dar că alte explicații nu vrea să dea. Și cu asta, basta. 

Griji nu-mi făceam, că tocmai devenise evident că nu am ce explicație rezonabilă să mai aștept, apropo de ce vorbisem mai devreme cu prietena. Din momentul ăla relația s-a dus inevitabil pe plută, era clar că nu mai există nimic din moment ce se alesese praful de orice formă de respect, iar peste vreo 3 săptămâni ne-am despărțit. 

De câte ori îmi aduc aminte de povestea asta îmi imaginez ce reacție ar fi avut prepeleacul dacă nu m-ar mai fi găsit când s-a întors, nici pe mine și nici bruma de obiecte personale pe care le aveam la el. 
Și tot de-atâtea ori îmi vine să-mi dau #încăomiedepumniîncap că n-am plecat acasă la mine în seara aia și n-am dărâmat încă de-atunci șandramaua. 

(Încă) o părere despre admiterea la liceu

Se scrie mult zilele astea despre examenele de Evaluare Națională și cel de Bacalaureat, prilej să-mi amintesc de experiențele mele din vremuri demuuuuult apuse (paranteză: una din glumele preferate la birou este că eu m-am născut când s-a descoperit focul. Le tot promit caznele iadului, dar nu reușesc să-i intimidez, închid paranteza 😀). 
Despre bacalaureat am povestit acum mulți ani și nu mi-am schimbat părerea că a fost un examen cinstit, de care-mi aduc aminte cu plăcere (chiar dacă nici în ziua de azi nu știu de ce mama naibii oi fi luat eu numai 7 și ceva la biologie, că mă verificasem apoi din manual și nu omisesem nimic. Să le fie-n ciorbă). 
Dar cu admiterea la liceu, ei bine... e altă treabă. 

Ca să nu fiu bănuită de subiectivism sau de clasica vulpe-care-nu-ajunge-la-struguri, spun din start că am luat examenul din prima, la clasa dorită. N-am avut note stelare, dar au fost mai mult decât suficiente ca să-mi ating obiectivul: 8,37 la română și 6,80 la matematică. 
(Vai mie, dacă aș da examenul azi, cu notele astea aș ajunge cel mult la un liceu din Coborâta de Vale 🫣).

Dacă m-ar întreba cineva ce țin minte de atunci, primul răspuns ar fi ”presiunea”. S-a pus o enormă presiune pe mine, atât din partea profesoarei de matematică (o nemernică despre care de asemenea am scris și, cum s-a dovedit, nu doar cu mine se purtase în felul ăla), cât și a familiei (în bună parte influențată de mai sus-menționata profesoară). 
”N-ai să faci, n-ai să iei, să zici mersi dacă ajungi la vreo profesională, degeaba am băgat atâtea meditații în fundul tău, discutăm noi după”, etc etc etc. 
(Ah, acel terorizant ”discutăm noi”. Ce rău îmi pare că după afișarea rezultatelor care mă declarau admisă la cel mai bun liceu din oraș n-am avut curaj să-ntreb cum rămâne cu discutatul ăla). 

Acum să ne înțelegem, notele mele de la admitere chiar nu au fost grozave. Dar: 
- la română aș fi putut mult mai mult, eram foarte bine pregătită, visam toate lecturile, completivele indirecte și subiectivele și orice vreți. Dar acolo emoțiile și-au spus cuvântul, eram înghețată de spaimă și ce-am greșit, strict pe emoții am greșit. 
- la matematică nu e nimic de comentat, ăla era nivelul meu real. Hai să zic, poate cel mult aș fi putut lua un 7,50, dacă aș fi avut un dram de glagorie în plus. Însă credeți-mă, am fost recunoscătoare până la Cer și înapoi pentru nota aia. 
Îmi aduc și azi aminte că, ieșind din sala de examen după proba la matematică, am trecut pe lângă un copil care era cu maică-sa și-i explica profesoarei lui cum rezolvase una dintre problemele de geometrie: ”... și aici am făcut prin asemănare...”.
Am înlemnit, eu nu făcusem prin nicio asemănare. Nici nu știu cum am ajuns acasă.

Și-acum ajung la ceea ce voiam să spun din capul locului. Adevărul este că am sentimente amestecate față de sistemul ăsta standard, cu aceleași probe de admitere pentru toți elevii. 
Personal, mi-aș dori un sistem în care materiile de examen să fie determinate de profilul dorit. Vrei la limbi străine? Poftim, dă examen de admitere la limba română și la engleză. Mate-fizică? Se înțelege de la sine. Biologie-chimie? La fel. Mai dificil ar fi la licee gen economic sau pedagogic, dar și acolo se pot găsi soluții mai puțin standardizate. 

Țin minte și-acum ce ne-a zis profesorul de matematică în clasa a IX-a: ”cel târziu la sfârșitul clasei a X-a, veți fi cu toții analfabeți la matematică”. Avea dreptate omul. Cine s-a mai preocupat de funcții bijective, matrice și logaritmi? Personal, am fost încântată să le uit. Mă străduiam să prestez de-un 5-6, de mai mult chiar n-aș fi fost în stare. 

Habar n-am dacă am dreptate și e foarte posibil să greșesc, dar cam așa gândesc eu. Evaluarea ar fi la fel de corectă și, poate, mai obiectivă (un copil care vrea să intre la o clasă de mate-fizică fluieră subiectele la care eu, de exemplu, cu mari strădanii am obținut o notă apropiată de 7; în contrapartidă, același copil se chinuie să învețe texte precum ”Neamul Șoimăreștilor”, ”La Vulturi!”, ”Sobieski și românii” și ce mai pritoceam noi în epoca 😀 aia). 

Cred, însă, că presiunea n-ar fi atât de mare dacă elevii s-ar putea pregăti raportat la vocația lor și la obiectivele pe care le urmăresc. Oricum în liceu se vor studia intensiv materiile în funcție de profilul ales, deci de ce n-ar fi în regulă să se dea și examen de admitere din ele? Noi într-a IX-a eram abrutizați, clasă de limbi străine și eram în plop cu engleza și franceza, pentru că - exact! - toată clasa a VIII-a învățaserăm numai la matematică și română. 

Dar în sfârșit, cum spuneam - se prea poate să greșesc. Între timp, le doresc toată bafta din lume tuturor copiilor - atât celor care încep mâine examenul de Bacalaureat, cât și celor care așteaptă cu sufletul la gură rezultatul la Evaluarea Națională 🍀🍀. 

Un moment din albumul trecutei tinereți

”Cine-şi închipuie că se mai poate întoarce pe uliţele tinereţii e nebun”. 

Îmi venise în minte citatul ăsta azi-dimineață - este dintr-o nuvelă de Rodica Ojog-Brașoveanu. M-am pomenit întrebându-mă dacă aș vrea să-mi revăd marea dragoste din adolescență.

Astăzi se împlinesc 30 de ani de când mi-am luat rămas-bun, și-am continuat s-o fac în anii care au urmat, în amintiri și-n zecile de caiete ale jurnalului. Caiete din care nu mi-a mai rămas decât unul singur (aspect pe care-l regret acum, deși multe erau pline de amărăciune. Dar făceau parte din mine, erau martorii furtunilor prin și peste care trecusem și-mi pare rău că nu le-am păstrat). Tot e bine că mi-a rămas unul, pe care îl mai răsfoiesc uneori.
Doamne, cât de îndrăgostită eram 🙂. Era dragostea aceea inconfundabil de naivă a adolescenței, când ți se pare că viața se va sfârși fără el și dintr-o singură privire a lui te hrănești luni la rând. 

Ani de zile am sperat într-o revedere, pe care mi-am pictografiat-o în minte până în cele mai mici detalii. Transcriam în jurnal versuri de Veronica Micle, citate din ”Pe aripile vântului” și din romanele lui Balzac și lipeam flori presate. Stânjenei, că-mi aminteau de el. 

În retrospect mă consider norocoasă că am trăit povestea asta, chiar dacă atunci sufeream până la paroxism. Sau așa mi se părea mie, că-n adolescență toate micile drame capătă valențe de tragedie greacă 🤭. Dar inocența aceea, simplul fapt de a-l ști acolo, convingerea că ”într-o bună zi...”, toate astea m-au ajutat să țin drumul drept, într-o perioadă extrem de dificilă din viața mea. 

Vă dați seama ce impact a avut asupra mea filmul ”Undeva, cândva”? (Pe care sper că l-ați văzut, că veni vorba, iar dacă nu, vi-l recomand din răsputeri. Este o bijuterie). 

Revenind la citatul cu care începusem și la întrebarea de azi-dimineață, răspunsul meu este nu. Nu mi-aș mai dori să-l revăd, pentru că timpul n-a stat în loc pentru nimeni, iar el n-ar mai fi cel din amintirile mele. Nici eu din ale lui (presupunând că-și mai amintește de mine).

Și uneori, lucrurile trebuie să rămână acolo unde le este locul. În amintiri. Și într-un caiet vechi de zeci de ani, cu un stânjenel presat. 

Fugit irreparabile tempus

(Unde-i profa de latină din liceu să mă vadă. ”Don'șoara Greta, cu matale vorbesc! Care e forma substantivului filia în cazul ablativ plural?”. Îîîuuu 😬). 

Zilele astea voi termina serialul ”Lucifer” (de care am ”tras” ca să dureze mai mult, și ce-o să-i mai duc dorul! Abia aștept să-l despletim pe îndelete), iar până găsesc un alt serial de care să mă apuc gospodărește, revăd sporadic ”Saved by the Bell” (1989-1992). 
Și dacă nici ăsta nu e de natură să mă trimită într-o călătorie down to the memory lane, apăi nici că mai e vreunul 🙂. Atâta doar că m-a luat prin surprindere modul în care o face.

Fără doar și poate, a fost serialul adolescenței mele. Cam în aceeași perioadă rula și ”Beverly Hills 90210”, care nu m-a prins nici pe departe la fel de tare, deși nu-mi displăcea. 

”Saved by the Bell” a fost într-adevăr ceva aparte, fapt confirmat de atâtea și atâtea generații (deloc întâmplător, pe IMDB are nota 7.1, după mai bine de trei decenii de când s-a încheiat). Povestea, în esență simplă, a fost foarte bine pusă în scenă,  cu mult umor, dar și cu părți serioase, din care un adolescent aflat în deriva specifică vârstei avea cu siguranță ceva de învățat. 
 
Simplitatea, umorul și nota de autenticitate ți se lipeau de suflet și la 13-14 tot ce-mi doream era să merg la o școală precum Bayside High School și să fiu parte dintr-un astfel de grup de elevi, cu visele, bucuriile și dramele specifice adolescenței. Bonus: un director așa cum oricine și-ar fi dorit.
Dar mai ales, visul meu era să fiu prietena lui Zack. 

Am avut o perioadă când îmi plăceau blonzii (primul meu prieten a fost un blond, iar dacă rămânem la seriale, din ”Beverly Hills 90210” îmi plăcea de exemplu Steve) și idila dintre Zack și Kelly era visul meu suprem. Cred că am mai povestit eu cândva că pe vremea aia aveam o imaginație debordantă și visam cu ochii deschiși cum ar fi să corespondez cu Mark-Paul Gosselaar, el să vină în România pentru a ne cunoaște și să se îndrăgostească de mine. Da, știu cum sună chestia asta, însă reiterez că aveam 13 ani. 
”Să fim milostivi și să tragem perdeaua”, vorba lui Mark Twain. 

Ziceți și voi, poftim de rezistă când ai 13 ani... 🫠

 

În fine, de fapt voiam să spun altceva. Este natural ca atunci când revezi filme vechi, pe care le știi din urmă cu foarte mulți ani, să constați că ți s-au schimbat preferințele și, cu mintea de azi, foarte probabil nu ți-ar mai plăcea aceleași persoane. 

Ei bine, în privința lui Zack sunt constantă, în sensul că îmi place la fel de mult. Ce s-a schimbat însă e felul în care-mi place. Nu mă mai uit la el ca o adolescentă cu fluturi în stomac (la drept vorbind, asta ar fi chiar dubios), ci am un fel de... sentimente materne. Aoleu, aoleu 🫣. 

 

Serios, de unde-n urmă cu mai bine de trei decenii visam să se îndrăgostească de mine, astăzi am un pregnant sentiment de ”păi ce faci, măi, mămică, măi?” când îl văd în câte belele se bagă și câte încurcături combină. Aproape că mă înduioșez și-mi vine să-l dădăcesc și să-i spun să-și bage mințile în superbu-i cap.

N-am nicio concluzie, alta decât că îmbătrânesc 🙄.

O melodie ca o madlenă

Cel mai probabil pe fond de epuizare psihică și un aproape-burnout, constat tot mai des că mi se întâmplă să uit diverse chestii. 

Uit ce i-am spus unei prietene acum două săptămâni. 
Altei prietene uit să-i comunic ceva important.
Uit că-mi luasem cremă de ochi data trecută când m-am nimerit prin magazin și-mi iau încă una.  
Uit că am citit o anume carte și-o încep din nou.
Uit cheia în ușă. Pe dinafară. Toată noaptea. (Asta e de dată foarte recentă, mai precis din weekendul trecut. Am fost foarte recunoscătoare în momentul ăla pentru mediul sigur în care locuim). 

Și multe altele de același gen. M-am împrietenit cu aplicația Reminders de pe telefon, că deh. Numai la serviciu nu am uitat încă nimic important, agenda (cu Harry Potter 🤓) să trăiască. 

Dar cât voi trăi nu voi uita melodia asta. Era piesa mea preferată când mergeam cu ai mei la mare când aveam 5-6-7 ani (cartierul general era invariabil la Neptun, chiar dacă mai mergeam la plajă și-n alte stațiuni). 

N-am idee când și unde o auzisem prima dată (cel mai probabil tot la mare), nici de ce-mi plăcuse atât de mult sau ce resort din mine reușise să atingă. Dar îmi aduc foarte bine aminte cât de bucuroasă eram de fiecare dată când o ascultam și cum mă zbânțuiam pe ea, cu grația unui ied care-a prizat terebentină. 

Ai mei nu aveau casetofon, însă tata împrumutase unul de la un coleg de serviciu și îl luam cu noi la mare, ca să ascultăm în cameră diverse casete (și ele împrumutate). Pe una dintre ele era și ”Linda, Linda”. Aș fi ascultat-o ore în șir, cred că ai mei erau căpiați. Dar aveau răbdare.

Nu scriu despre asta cu tristețe, cu toate că așa ar putea părea (având în vedere că mama nu mai e de aproape 11 ani, iar noi încetaserăm oricum să fim o familie în adevăratul sens al cuvântului încă de când eram eu prin școala primară). M-am vindecat de amărăciuni din categoria ”cum ar fi fost dacă” și sunt foarte recunoscătoare pentru binecuvântările pe care le-am primit. 

”Linda, Linda” rămâne o nostalgie din vremuri atât de demult trecute, că le-aș uita cu totul dacă n-ar mai fi câte-o astfel de ”madlenă proust-iană” care să le evoce și să le păstreze vii. 

Nu mai sunt tânără, ce bine!

Mă uitam zilele astea la talazul de discuții iscate pe marginea festivalului ”Beach, please!”. Cred că am rămas foarte puțini cei care nu ne-am exprimat opinia pe subiect și nu intenționez să schimb asta 😀. Așadar textul ăsta nu va fi unul din categoria ”nț, nț, tineretul din ziua de azi”. 

Cu mâna pe inimă vă spun, nu mi-aș dori să fiu în locul tinerilor de astăzi pentru nimic în lume. Adică eu m-am confruntat cu bullying în formă continuată (pe durata a câțiva ani) într-o perioadă când nu existau atâtea gadgeturi, articole vestimentare și accesorii și diferența dintre copii nu era chiar atât de stridentă din punct de vedere al îmbrăcăminții, fie și numai ca urmare a scămoșatelor uniforme; nici nu vreau să-mi imaginez de ce-aș fi avut parte în vremurile actuale.

Dincolo de asta, citeam niște postări din categoria ”leave the kids alone”, colcăind de nostalgii. ”Ah, voi adulții de astăzi ați uitat cum ne îmbătam noi cu vodcă îndoită cu sirop și vomitam prin toalete, fumam chiștoace culese de pe trotuare că n-aveam bani de țigări, idolii noștri erau Tataee de la B.U.G Mafia și Puya, ne băgam și ne scoteam, dar ceee fericiiiiți eraaaam!”. 

Ăăă. Nu. Feel free să-mi spuneți că sunt banală și plictisitoare ca apa plată clocită la soare timp de trei zile, dar să n-am parte de Joițica dacă reușesc să văd ceva mișto, sau demn de invidiat, sau de natură să stârnească nostalgii în imaginile evocate mai sus. 
Mi-aduc aminte de banchetul nostru de la sfârșitul clasei a XII-a; două colege s-au îmbătat atât de tare încă din prima parte a serii încât au vomitat în tufișurile din spatele restaurantului și-n final un profesor le-a chemat un taxi și le-a trimis acasă însoțite de un coleg. Poate-s eu iremediabil încuiată, dar ce-a fost ”cool” în toată povestea asta? Erau îmbrăcate în rochii de seară, coafate și machiate frumos, pentru ce? Ca să-și verse conținutul stomacului și să zacă apoi pe o bancă până au fost urcate într-un taxi? Asta e o amintire de la banchetul de sfârșit de liceu pe care s-o păstrezi cu drag în suflet pentru tot restul vieții? 

Și ca să nu credeți că la vremea mea am fost chiar maica Filofteia, păzea că dau din casă. 

Da, da, nu vă uitați așa mirați 😀. În fotografie e chiar cine credeți că e, respectiv yours truly. 18 ani împliniți de vreo câteva zile, cu bucle spiralate (tocmai îmi făcusem permanent, într-un act de, hm, supremă rebeliune; părul a stat mișto doar vreo zece zile și nu vă spun cu cât chin reușeam să bag pieptănul în el după aia; epopeea s-a rezolvat cu foarfeca pân' la urmă...). 
Și elefantul din cameră, mă rog, din poză 🐘: da, fumam. Nu cu regularitate (de-aia îmi permiteam Kent, probabil 🤣, că-mi luam țigări din banii de buzunar), dar o comiteam din când în când. Evident, mă ascundeam de ai mei. Însă de alcool nu m-am apropiat multă vreme, prima bere am băut-o prin anul trei de facultate - și nu mi-a plăcut neam, nu pricepeam cum e aia să vrei să bei bere de sete 😁. 

Cu siguranță nu e ușor să fii adolescent (inclusiv din motivul ăsta mă bucur că nu mai sunt) și personal cred că, deși dificilă, adolescența poate fi o perioadă de care să-ți aduci aminte cu plăcere. În definitiv, după o anumită vârstă o bere și-o țigară ocazională nu-s o tragedie; aduc o notă de suspans, de aventură și adolescența e vârsta când îți place așa ceva. Ba chiar și-un chiul câteodată. Chicotesc și-acum amintindu-mi cum săream poarta liceului ca să chiulim de la geografie și să mergem în parc să mâncăm covrigi calzi.

Pfff, sper că nu mă citește niciun adolescent 😀. Dar dacă totuși da, aș vrea să-i spun să se bucure de anii ăștia, să bea o bere dacă are chef, dar să nu se urce la volan după aia (nici pe bicicletă, nici pe trotinetă, în general pe nimic), nu-i o crimă dacă fumează uneori deși ar fi bine să nu-și facă din asta un obicei și un chiul ocazional n-o să-l facă să-și rateze studiile. Totul cu măsură! Că nu e nimic cool în a bea până-i vine rău și își pierde controlul, asta ca să nu mai vorbesc de pericolul consumului altor substanțe, hai că mi-a ieșit ditamai cârnatul de text și risc să mă transform într-o babă sfătoasă 🙄.

Despre acasă și amintirea unei prăjituri 🍓

Săptămâna trecută, Andreea (al cărei blog îl citesc de peste un deceniu și pe care am avut și bucuria s-o întâlnesc personal) a scris un articol care nu doar că mi-a mers la suflet, ci m-a și inspirat. Este vorba de semnificația lui ”acasă”, din perspectiva cuiva care a emigrat de mulți ani.
Am citit, am reflectat, am evocat amintiri și trăiri sufletești.

În ceea ce mă privește, acasă este și va fi pentru totdeauna acolo unde este omul meu. Cel mai plăcut sunet din lume este acela al cheii în ușă, anunțându-i sosirea. A fost acasă și în garsoniera pe care am închiriat-o în București, și în mansarda din Bayreuth unde aveam dușul în bucătărie, și în locuințele din anii următori. Iar în apartamentul pe care l-am cumpărat sunt mai acasă decât oriunde am fost vreodată în viața asta (și aici am inclus și apartamentul din Piatra Neamț, în care mi-am trăit primii 18 ani de viață). 

Dincolo de toate acestea, Germania este țara care mi se potrivește cel mai bine și unde mă simt cel mai confortabil. Am scris mai demult un articol în care enumeram principalele motive pentru care o iubesc; și chiar dacă în unele privințe lasă de dorit (cum ar fi, mai nou, medicina preventivă, impozitarea suplimentară a celor care nu au copii și alți câțiva ghimpi), nu mi-am schimbat părerea sau sentimentele în privința ei. Scăderea nivelului de trai și imigrația scăpată de sub control sunt două dintre marile probleme actuale, dar am încredere în Friedrich Merz, cel mai probabil viitorul cancelar, care a promis că va căuta soluții.
(Off topic și nu prea: ieri, conservatorii şi partidul de centru-stânga, SPD, au anunţat că au ajuns la un acord de principiu pentru formarea guvernului. Iar asta e cea mai bună veste pe care-am fi putut s-o primim în situația actuală).

Spuneam mai sus de-o amintire. Ușor naivă, aș zice, sau poate chiar mai mult decât ușor, dar pe mine mă înduioșează, în același timp confirmându-mi câteva chestii.

Era în 2006 și venisem în concediu la dumnealui jupânul. Încă nu eram căsătoriți, dar știam de-o bună bucată de vreme că vrem să ne petrecem restul vieții împreună, ceea ce făcea ca relația la distanță să fie mai ușor de dus. Și într-una din zile, am intrat să luăm micul dejun într-o cafenea. Una absolut banală, de altfel, genul de Bäckerei & Konditorei (Brutărie & Cofetărie) pe care le vezi la orice colț de stradă în fiecare oraș sau sat german).
Înăuntru mirosea bine, a pâine caldă și-a cafea proaspătă. Am luat câte un sandviș, un suc, o prăjitură și-o cafea. Fără nicio exagerare, acel mic dejun a fost pentru mine o revelație.

Sandvișul era cât se poate de simplu: o chiflă cu o felie de cașcaval și roșii. Atât, dar nici că ar fi fost nevoie de mai mult. Chifla era caldă, exact cât trebuia de crocantă și se ”împrietenise” minunat cu brânza, ușor topită datorită pâinii calde.
Cafeaua era excelentă.
Sucul era proaspăt stors, nu ”natural” de la cutie.
Dar prăjitura, ei bine... a fost o revelație.

Nu mai mâncasem niciodată ceva asemănător. Căpșunile aromate și dulci-acrișoare făceau un tandem savuros cu stratul de cremă de vanilie pe care se odihneau. Pandișpanul era fraged și cu gust neutru, lăsându-le căpșunilor și vaniliei posibilitatea de-a se pune în valoare. Per total o prăjitură într-un echilibru perfect de gusturi și texturi, care mergea la fix alături de cafea.
- Practic, nimic din ce avem pe masă nu este ieșit din comun, i-am spus omului. Dar cât de bun e fiecare în parte!
- Îți imaginezi cum e să-ți începi fiecare zi așa?
M-am gândit la asta.
- Știu că e naiv și total nerealist ce spun, dar într-o țară în care poți mânca așa ceva în fiecare zi n-ai cum să fii nefericit...
(Paranteză: evident că ceea ce zisesem era naiv și chiar nițel stupid, o știam chiar în momentul ăla. Și la fel de evident, nimeni nu mănâncă așa în fiecare zi. Însă ideea era cu totul alta și se referea mai degrabă la lucrurile simple, banale și-n același timp minunate la care puteam avea acces și pe care abia începeam să le aflu. Tot în aceeași categorie se încadra și-o apă minerală cu aromă de cireșe, ceva ce n-aș mai bea acum, dar atunci a fost și ea o revelație). 

Prăjitura cu căpșuni are și-n ziua de azi o semnificație specială pentru mine (independent de asta, continuă să-mi placă la fel de mult). Îmi amintește de momentul acela în care am întrezărit un minuscul aspect din viața de zi cu zi în această țară. Și de faptul că mi-a plăcut ce-am văzut, iar timpul mi-a dat, din fericire, dreptate.

Valsând printre amintiri 🙂

Zilele astea am realizat că tocmai se împlinește un număr rotund de ani - ba chiar dolofan, aș zice - de la niște momente frumoase din viața mea, de care-mi aduc aminte cu drag. Și pe care-mi doresc să le evoc împreună cu voi. 

❤️🌹29 decembrie 1994. Eram în vacanță, desigur (clasa a IX-a) și tocmai mă trezisem dintr-un somn de după-amiază. Mă înființez în sufragerie și-mi pică ochii pe un trandafir într-o vază, care cu siguranță nu era acolo când mă dusesem la culcare. Ce-i cu ăla, întreb.
- E de la Bogdan, zice tata.
Am căscat ochii cât castronașele în care făcuse maică-mea răcituri.
- Da, a fost pe-aici cât dormeai și-a zis că revine. Nu era să se ducă înapoi cu floarea, continuă taică-meu pe un ton firesc, de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume ca fostul prieten, de care mă despărțisem în termeni nu tocmai amicali în urmă cu 8 luni, să apară la ușă neanunțat și cu un trandafir în dinți. (Mă rog, partea cu dinții e de la mine 🙄).
Dau din mână a ”cin' te-o crede” și mă instalez la televizor.
- Treaba ta, da-n locul tău eu mi-aș face patul și un pic de ordine în cameră. Doar dacă nu vrei să stai cu el aici în sufragerie, cu mine și cu maică-ta.
Evident, nu voiam 😁 dar nici nu-l credeam. Mă tot uitam la trandafir, căruia din punctul meu de vedere îi lipsea o explicație logică și mi-era imposibil să cred că e de la Bogdan. ”Cum să vină după atâta vreme? Și-n fond, ce vrea? Poate el a uitat ce s-a întâmplat în primăvară, da' eu sigur n-am uitat, eeee drăcie”. Încercam să mă montez singură, dar ți-ai găsit. Eram îndrăgostită lulea, îi dusesem dorul ca nu știu ce și când a sunat la ușă peste vreo jumătate de oră am simțit că mi se topesc genunchii, deși eram chitită să mă las greu 😀.
Restul, cum se zice, e istorie. Se întorsese pentru că și lui i-era dor de mine și ”nu știam dacă ai prieten, dar mi-am asumat riscul”. Poftim de rezistă, Greto, dacă poți! Nu puteam, nici nu voiam, așa că am reînnodat firul unde se rupsese și-am rămas încă aproape doi ani împreună.

Fotografia e tot din 1994, dar dinainte de-a ne despărți - eram la ziua lui, împlinea 14 ani. Nu știu dacă se vede pe moaca mea, dar eram amorezată până peste urechi.
Bogdan a fost primul meu prieten și-mi voi aduce mereu aminte de el cu drag și nostalgie. A ținut și el la mine, foarte mult chiar (a doua oară ne-am despărțit îmbrățișându-ne, după ce amândoi înțeleseserăm că efectiv nu mai mergea. Inclusiv pentru că eu traversam o perioadă cumplită pe care-am gestionat-o cum am putut, dar a avut și asta un preț. Am păstrat legătura și ne-am revăzut periodic până pe la finalul lui 2000). În retrospect cred că eram prea mici pentru o relație adevărată. Niciunul nu era pregătit de fapt, însă ne-am dorit, am încercat (platonic, silvuple 🤫) și-o bună bucată de vreme a mers.
Mi-aș dori să-l revăd la o cafea. Avem atâtea amintiri de despletit și eu am câteva chestii să-i spun. Între altele, c-a avut dreptate în anumite privințe, ceea ce la 16 ani nu eram dispusă deloc să recunosc.
Poate se va întâmpla într-o bună zi.

🍰 🎼 Zece ani mai târziu, pe 29 decembrie 2004, eram cu bunica în excursie la Viena. Avusese unul dintre cei mai grei ani ai vieții ei: bunicul murise în primăvară. Fuseseră căsătoriți timp de 59 de ani și erau primele sărbători de iarnă fără el. Familia a decis s-o scoată din cotidian și era cel mai logic s-o însoțesc eu. Nu lucram în perioada respectivă (îmi pierdusem job-ul cu niște săptămâni mai devreme și aplicam de zor, fără să-mi fac mari speranțe; ceea ce nu știam încă era că unul dintre interviurile la care tocmai fusesem urma să-mi aducă cel mai mișto serviciu pe care l-am avut până acum) și pe lângă asta, nici anul meu nu fusese deloc ușor. Cu siguranță aveam nevoie de-o pauză, din cam toate punctele de vedere.
Excursia a fost organizată de o agenție de turism și am călătorit cu autocarul. Era prima dată când călătoream cu bunica și moaaa, ce partener mișto de drum s-a dovedit a fi 😀. La cei 80 de ani împliniți, era cea dintâi ieșire din țară pentru ea și se bucura ca un copil de absolut tot ceea ce vedea. Avea umor cât cuprinde și toți colegii de călătorie o îndrăgiseră.
Din ce-mi aduc aminte am dormit o noapte la Budapesta și una la Salzburg (ale căror centre le-am vizitat), iar de acolo am călătorit întins spre Viena. ”Ia uite, Buna”, i-am zis arătându-i un indicator, ”încă zece kilometri până la Viena”.
”Ca de la Piatra Neamț la Girov”, a mustăcit bunică-mea 😃.
A fost încântătoare. Nu s-a plâns niciodată de oboseală, a făcut față cu brio la tot programul, se minuna de toate plimbările, de vizitele la palatele Schönbrunn și Hofburg, se autoironiza că nu se descurcă singură cu robinetul și dușul la hotel (așa cum mi se întâmplase și mie la prima ieșire din țară, când fusesem în Grecia cu doi ani înainte), mă făcea să râd toată ziua. Și câtă nevoie aveam să râd...
Într-o zi, ghidul ne-a dus să mâncăm de prânz la un local destul de mare, unde era mai mereu coadă la servire. Am găsit o masă și ca să economisim timp am trimis-o pe ea să ia mâncarea, iar eu m-am dus la coada pentru băuturi (unde era mereu mai multă lume).
- Ce-ți iau? o întreb.
- O bere. Iau două fripturi, da?
- Da. Nu trebuie să spui nimic, îi arăți în galantar și-i dai banii.
- Las' că mă descurc eu, zice.
Ceva mai târziu, stând la rând la băuturi (în partea opusă a localului) am realizat că uitasem să-i spun să ia și cartofi și ea n-avea cum s-o facă nevorbind nici engleză, nici germană. Era o mare de oameni acolo, greu de răzbit până la ea, riscam să pierd rândul... Asta e, mi-am zis, mâncăm fripturile fără garnitură și gata, sunt destul de măricele oricum.
Ne-am întors în același timp la masă. Bunică-mea așeza tacticoasă farfuriile cu friptură și... cartofi prăjiți.
- Wow, bravo, cum de te-ai descurcat să iei și cartofi?
- A, simplu. I-am spus băiatului ”te rog, domnu', pune și niște barabule acolo!” 🤣🤣🤣.
Râd și-acum când mi-aduc aminte și încă mă-ntreb dacă asta n-o fi fost versiunea vieneză a bancului cu românii din Calafat ajunși la Paris 😀.
Am întâmpinat anul 2005 valsând cu ea pe ritmuri de ”Dunărea Albastră”, în fața primăriei din Viena 😊. Ar fi minunat să vă pot arăta o fotografie de-atunci cu noi două, însă toate pozele cu ea sunt într-un album aflat la Piatra. Drept pentru care va trebui să vă mulțumiți cu mine (din ce-mi amintesc, poza e făcută la Prater).

Mda, n-arătam tocmai rău acum 20 de ani. Și ceea ce nu știam era că unul dintre cei mai frumoși ani ai vieții mele tocmai începuse 🙂.

❤️ 🎶 Și bineînțeles, trebuie menționată și 29 decembrie 2014. Ziua în care mă pregăteam de plecare spre Viena pentru a-mi împlini unul dintre cele mai mari vise: Concertul de Anul Nou, dirijat de nimeni altul decât dragul meu Zubin 🥰. Dar despre asta, povestim mai detaliat zilele următoare.

Cea dintâi călătorie în străinătate (cu pasaje dintr-un jurnal vechi)

Aveam demult în minte postarea asta, însă o tot amânasem din diverse motive. Astăzi însă, poate de unde mi s-au reactivat nostalgiile urmărindu-l pe Mihai care pune imagini superbe din periplul său în Grecia, m-am îndemnat să scriu, în fine, despre cea dintâi ieșire a mea în străinătate.

Ieșire care a fost, cum lesne vă puteți imagina, în Grecia 🙂. O excursie cu autocarul, în care am pornit pe 19 August 2002. (Fix cinci ani mai târziu urma să mă căsătoresc civil, dar asta-i altă discuție 😋).
Din fericire am ținut un jurnal pe parcursul acelei călătorii, pe care-l mai am și acum. Mă amuză și mă înduioșează să-l recitesc și voi ”presăra” pasaje din el (scrise cu albastru, pentru nota distinctivă. Îmi cer scuze anticipat pentru folosirea vechii metodologii de ortografie, cu ”î” din ”i” și ”nici o” dezlegat. Așa erau normele atunci). 

Ar fi fost frumos să am și câteva imagini de atunci, însă toate pozele sunt într-un album aflat la Piatra Neamț. Și nu va fi tocmai un articol scurt, dar eu sper că vă va plăcea 🙂.
Așadar, a fost odată, acum aproape 22 de ani...

Astăzi mă duc acasă. Ce început ciudat al unui jurnal de călătorie....dar de ce ar trebui să fie unul clasic? Asta, în măsura în care aş şti ce înseamnă un jurnal literar... bine, ştiu, în teorie. Practic, e primul pe care-l scriu. Aşa că sunt destul de îngăduitoare cu mine însămi la acest aspect.
De ce „acasă”? E greu de explicat şi cu atît mai greu de înţeles. Aş zice că, dintotdeauna, am simţit o apropiere inexplicabilă faţă de această ţară. Singura care m-a preocupat din punct de vedere al istoriei, al mitologiei, al obiceiurilor locale.... Nu mă hazardez în explicaţii ale fenomenului. Nu e locul şi, aş zice, nici momentul.

Mă veți înțelege și veți ști cu siguranță la ce mă refer, dacă vă spun că de îndată ce am ieșit din țară (prin frontiera de la Giurgiu), am avut senzația că totul este altfel. O impresie pur subiectivă, dar justificată în context. Fiecare colț, fiecare copac mi se părea diferit, altfel decât în România și dacă ar fi fost după mine, m-aș fi oprit să le studiez. Erau la fel și totuși, altceva.
Bine, asta după ce ne-am ușurat fiecare de câte 5 euro, întru menținerea bunelor relații cu poporul vecin și prieten 😀.

Frontiera de la Giurgiu. După cum se vede treaba, o să am timp să o studiez pe îndelete. Avem în faţă 5 autocare. Salut decizia de a se face culoare separate pentru autoturisme, respectiv tiruri. Observ Podul Prieteniei, simbol al „relațiilor de bună vecinătate” dintre români şi bulgari. O construcţie modernă, care mă lasă rece. Poate şi pentru că vameşii bulgari ne pretind, cu faţa senină, să le dăm şpagă – unul din ei a zis „bancîtî ai?”. Proteste violente în rîndul compatrioţilor mei, dar ghidul ne explică: ori cedăm şi ne dăm „obolul” de cîte 5 euro de persoană, ori ne apucă seara aici. Băieţii n-au nici un motiv de grabă. Bun argument, aşa că ne supunem „tradiţiei locale” şi intrăm victorioşi în Bulgaria.

Bulgaria mi s-a părut banală, inexpresivă și foarte murdară (văzusem mormane de gunoi adunate în multe locuri). Am reținut însă un relief splendid cu puțin înainte de intrarea în Sofia, cum nu mai văzusem până atunci, cu viaducte şi tuneluri de 800 - 2.200 de metri.

Am intrat în Grecia spre lăsarea serii (fără șpagă, am notat eu cu satisfacție) și am dormit la un hotel din Sidirokastro. Unde am avut probleme la baie: este prea tehnologică pentru rustica de mine, ca să zic așa, drept pentru care mi-au fost necesare circa 15 minute ca să mă edific în privința dușului, a toaletei și chiar a chiuvetei. Nu-i nimic, bine că nu mă vede nimeni, vorba aia. (Ar fi trebuit să fie inclus un training în acest sens).
De unde rezultă că eram prietenă cu sarcasmul și autoironia încă de-acum două decenii 😁. Totuși, un sfert de oră ca să-mi dau seama cum se trage apa și cum se reglează temperatura apei la duș? Mda, se vede că eram neumblată.

Salonic și Meteora nu prea m-au impresionat atunci (cu toate că peisajele de pe munte erau fascinante). Mănăstirile, însă, nu sunt spectaculoase decât prin amplasare, am scris eu. Altminteri, austere și sărăcăcioase - ceea ce era și de așteptat, de altfel. Demn de menționat este că, la mănăstirea Sfântului Ștefan, de aici, am remarcat că interiorul era sculptat aproape integral în lemn de tei, sub cele mai diverse și complicate forme (chipuri de sfinți și diferite momente din Noul Testament).
Sunt curioasă cum mi s-ar părea astăzi, având cu totul alte filtre, experiențe și sistem de referință.

Primul obiectiv care mi s-a părut cu adevărat impresionant a fost Canalul Corint. Ni la mine ce preocupări aveam:
Este copleşitor, cu o adîncime de 80 de metri. Am făcut un popas „turistic” (adică pentru fotografii), ocazie cu care am studiat canalul şi mi-am pus două întrebări:
1) Cîte milioane de sclavi au murit săpîndu-l?
2) Ce s-a întîmplat cu tot rezidu-ul rezultat în urma excavaţiilor? (cam pretenţios termenul, ţinînd cont de perioada din care datează). 
Am rămas cam nelămurită. Dar mi se pare interesant că-mi puneam genul ăsta de întrebări.

După ce-am vizitat templul lui Asclepio din Epidaurus, am ajuns la Tolo - unde-am înotat pentru prima dată în Marea Egee. Seara, privind din balconul meu cum luna se oglindea în nemărginirea apei, am scris: Îmi vine să plîng de fericire, la gîndul că mîine plecăm la Atena.

Nu mă surprinde că, povestind - și retrăind - aceste momente, mă apucă iar emoțiile. Grecia este, cu adevărat, țara mea de suflet. Și asta nu doar pentru că ea a fost cea dintâi unde am călătorit.
Pe drum a doua zi, mi-am spus de mai multe ori: ”călătorim pe autostrada Salonic-Atena”. Simpla repetiție a acestei propoziții îmi dădea fiori. Am vizitat Mycene (cetatea lui Agamemnon), stadionul olimpic și catedrala Sf. Andrei, însă gândul meu se întorcea, iar și iar, către Atena. La căderea serii, notam în jurnal:
E ora nouă şi am ajuns la Atena!! Văd Acropolele, luminate feeric. Le vom vizita mîine. Greta, eşti cu adevărat ACASĂ!

Prin urmare, când am ajuns la Partenon... În fața lui mi-au dat lacrimile, pe care n-am făcut nici o încercare să le ascund. Unul dintre cele mai dragi vise ale mele s-a materializat în acest moment.
Îmi amintesc și de emoția de-a vedea Erechteionul și mi-am încordat serios memoria ca să-mi aduc aminte cum se numeau nimfele care susțin acoperișul: cariatide, am conchis victorioasă, și dacă pe vremea aia ar fi existat hashtag-uri, m-aș fi gratulat cu un #feelingproudofmyself 😀.

Seara ne-am dus la Capul Sounion, la cină am mâncat pentru prima dată caracatiță (și, după cum am scris în jurnal, mi-a plăcut; nu știu când și-n ce context am stricat eu pacea și prietenia cu lighioanele de mare), iar a doua zi am făcut o croazieră cu opriri pe trei insule (Poros, Hydra și Aegina) și m-am îndrăgostit la prima vedere. Lulea și mai multe nu.

Nici nu știu cum îl chema. Era unul dintre dansatorii de pe vas și, pe lângă programul artistic susținut alături de colegii lui (simpatici și ei, dar incomparabili ca apariție, mmm), ne-a predat o lecție de sirtaki. Mă voi opri puțin asupra lui... pentru că este cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată: înalt, brunet, cu părul ondulat, cu ochi de un albastru neverosimil și agil ca o panteră (ete-a naibii, ce comparații dădeam din mine. Multe pantere văzusem pân-atunci 🙄). Toate femeile de pe vas, indiferent de nație (în total suntem peste 600 de pasageri la bord) suntem fascinate de el. Ne concentrăm cu dificultate asupra succesiunii de pași, pentru că avem alt centru de interes. Dar tipul ne pune la punct: ”pay attention, please, this is a lesson!”. De parcă n-ar fi conștient că e mai atrăgător decît prevede legea. Un asemenea exemplar ar trebui ocrotit într-o rezervație.

Mare mi-a fost dezamăgirea când nu m-a desemnat pe mine pentru a veni pe scenă ca să iau parte la un număr de dans alături de colegii lui. S-a oprit asupra unei fete ce-i drept foc de frumoasă, cu un ten creol, ochi migdalați și o cascadă de păr brunet. În comparație cu ea eu eram un șoricel cenușiu, ce să vadă la mine? Dar tare, tare rău mi-a părut...
Mă culc cu amintirea frumosului grec (nici măcar n-am aflat cum îl cheamă). I-aş zice Adonis (cel mai frumos bărbat, în mitologia greacă), dar ăla n-a avut o soartă fericită. L-a transformat Artemis în cerb, pentru că se arătase insensibil la farmecele ei şi apoi l-a hăituit prin pădure, pînă l-a omorît, pe malul unui izvor.
Hai că ori o ardeam profund, ori nu.

Din Atena am plecat spre Paralia Katerini, unde am rămas pentru ultimele două zile. Eram emoționată de tot ceea ce trăisem și mi-era sufletul plin de nostalgie. În ultima seară m-am dus singură pe ţărm şi mi-am luat „la revedere”de la Marea Egee. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, o să mă întorc aici cîndva...

Ulltima însemnare din jurnalul de călătorie:
Nimic nu va mai fi la fel pentru mine, de acum încolo, dar, deşi tristeţea că m-am întors e foarte intensă, mă simt plină de energie. Am la ce să visez. Dacă pînă acum mă hrăneam cu iluzii şi cu gîndul că, poate, voi vedea cîndva Grecia, astăzi ştiu că acolo este casa mea, unde mă voi întoarce într-o bună zi. 

M-am întors (în Creta) și voi revedea cândva și Atena. De data aceasta, cu omul meu de mână.

În ceea ce mă privește, cea dintâi întâlnire cu Grecia a fost nu numai împlinirea unui vechi vis, ci mi-a adus și vindecarea de suferința unei iubiri neîmplinite, care mă ardea de ani de zile. Acolo, în Grecia, am simțit cu adevărat că rana se vindecase. Pentru mine asta a fost încă o confirmare că există un ceva anume care mă leagă de acele locuri.

Dacă ați ajuns cu lectura până la capăt, vă mulțumesc pentru răbdare 🙂. Cred că e cel mai lung articol pe care l-am scris până acum, dar a evocat multe emoții și amintiri frumoase.

Rătăciți în lumea bogaților

Pălăvrăgeam cu omul meu zilele trecute despre niște vacanțe vechi, iar printre altele ne-am adus aminte de cele două săptămâni petrecute în toamna lui 2012 pe Coasta de Azur, într-un context pentru noi inedit. La vremea respectivă a fost un prilej foarte bun nu numai pentru a vedea acea splendidă parte a lumii, ci și de a trage cu ochiul în lumea celor cu adevărat bogați. Suficient pentru a ne da seama că nu aparținem de acea lume și nu ne vom regăsi niciodată cu adevărat în ea.

Ceea ce nu înseamnă că nu a fost o experiență fabuloasă; cu siguranță a fost, și pe alocuri chiar amuzantă. Cel mai bine a rezumat omul meu: practic, am fost ca Leonardo DiCaprio pe Titanic 😀. Ne-am fâțâit printre oameni bogați și-am avut parte de multe dintre experiențele lor, deși comparativ cu ei noi eram fiii ploii.

Cum de-a fost posibil asta - verișoara mea, care este medic în Statele Unite, ne-a invitat în această vacanță. Știa că nu ne-o permitem, așadar ne-a făcut-o cadou integral. Și pentru că a vrut să fie ceva cu totul aparte, iar fiind extrasezon prețurile erau oarecum mai rezonabile, a rezervat camere la unele dintre cele mai luxoase hoteluri de pe Coasta de Azur.

⭐ Carlton (Cannes)
Aici a fost prima oprire și ne-am dat cu firma-n cap de cum am sosit, practic. Verișoara mea și soțul ei sosiseră de două zile deja, consemnul fiind că ne întâlnim în lobby.
Ajungem noi dară, ne uităm mesmerizați și portarul în uniformă ne iese înainte, tot numai o amabilitate.
- Madame, Monsieur, welcome to Carlton, ne permiteți să vă ducem bagajele în camera dumneavoastră?
- Vă mulțumim, domnule, nu va fi necesar, am zis noi politicoși, fără să realizăm cât de peizani fuseserăm la faza asta.
D'ohhh! Eticheta cerea să fim de acord să ni se ducă bagajele în cameră și să-i dăm băiatului respectiv un bacșiș. Dar ca să știi asta, trebuie să mai fi fost în astfel de locații, trebuie să știi să fii bogat. Noi habar n-aveam pe atunci, după cum n-am fi știut nici cât se dă în contextul ăsta.

Poze din cameră n-am făcut (în niciunul dintre hoteluri) și nu-mi aduc aminte de ce. Se poate să fi considerat că, ”neaparținând” acelui loc, nu are rost să facem poze. Dar pe de altă parte nu rețin să fi fost ceva aparte la camerele respective; locația în sine era impozantă, nu încăperile.
Dar ca să ilustrez textul, am ales totuși niște poze reprezentative.

(Hai că nu-mi stătea rău nici blondă, însă aveam cu 12 ani mai puțin, ce-i drept 😏).

Nici a doua zi dimineață nu ne-am dezmințit; pasămite micul dejun nu era inclus în prețul camerei și când am coborât, un valet ne-a salutat politicos și ne-a indicat sala de mic dejun. Ne-am uitat la lista de prețuri afișată la intrare și ne-am dezumflat rapid: 39,00 de euro de persoană cel mai simplu meniu, care includea clasicii croissants (normal, eram în Franța), gem, unt, suc de portocale și o cafea. Aromele care veneau din sală erau înnebunitoare, dar cine-și permitea prețurile alea? Nici azi n-am da atâția bani pe un mic dejun atât de frugal.

Am ieșit cât de demni am putut, am luat o cafea to go de la un chioșc de pe stradă și-am băut-o pe malul Mediteranei. Și-a fost excelentă.
”Oare ce-o fi crezut valetul despre noi?”, ne-am întrebat, hotărând că nu ne pasă.
După cum am constatat, valetul ne luase la ochi; peste vreo două zile, întâlnindu-l pe omul meu în lift, l-a întrebat dacă el chiar este cazat în hotel. Bărbatu-meu, foarte relaxat, a zis că da, camera numărul cutare, vrea să-i arate cartela? N-a vrut.
Când mi-a povestit, am regretat profund că nu m-a nimerit pe mine cu întrebarea. Cum să-ți permiți să chestionezi pe cineva de maniera asta, arăta ca un cerșetor sau care era problema?  Cât sunt eu de reținută, cred c-aș fi făcut un scandal de ne-ar fi upgradat la ”The Grace Kelly Suite” numai să-mi închidă gura 😠.
Păstrez însă, de la ei, un suvenir prețios. Aveam o carte cu mine și când plecam din cameră o lăsam deschisă cu fața în jos, că nu aveam semn de carte. Hotelul se gândise însă și la asta, așa că într-o zi am găsit cartea închisă, dar cu acest semn pus de cameristă la pagina unde rămăsesem:

Folosesc acest semn de carte și-n ziua de azi. Cum spune jupânul, asta e cea mai autentică dovadă că am stat la Carlton, fiindcă altfel nu aș fi avut de unde să-l procur 😀.

⭐ Monaco
Aici n-am stat la hotel, dar ne-am dus la cazinou și-am jucat zece euro în total (câte cinci de fiecare), contemplând domnii în smoching și doamnele în rochii de seară care intrau în încăperi separate, unde se juca pe mize considerabile.

(Nu mai știu unde eram în imaginea din dreapta, dar trebuie să fi fost în ceva hotel de mega-mofturi, cum sunt toate în Monaco, de altfel. Noi n-aveam niciun stres. DiCaprio pe Titanic, după cum spuneam 😂😂😂).

⭐ Palais De La Méditerranée (Nisa)
Încep direct prin a spune că, spre deosebire de Carlton, aici chiar am fost permanent tratați cu respect și considerație. Tot hotel de lux era, tot nu am lăsat să ni se care bagajele și nici aici nu am luat micul dejun (nu mai rețin cât costa, însă tot prea mult pentru posibilitățile noastre). Dar atitudinea personalului a fost impecabilă.
Am coborât și la piscină, respectiv saună și a fost o experiență de care ne amintim cu plăcere. Ce să vezi, nicăieri nu s-a uitat nimeni strâmb la noi. Per total aveam o senzație că suntem într-un loc pe care în alt context nu ni l-am fi permis, cu oameni foarte bogați, care însă nu au uitat să fie oameni.

Dar hotelul nu a fost un exemplu singular; peste tot în Nisa ne-am simțit tratați ca oameni, pe când în Cannes... aveau nasul atât de sus că le ningea în creier. Ne-am îndrăgostit de acest oraș splendid, care ne-a primit cu ospitalitate și ne-am simțit extraordinar de bine. Într-o zi, vom reveni aici.

⭐ Hotel Negresco (tot Nisa)
Aici nu am avut cazare, dar auziserăm atât de multe povești despre interiorul cu totul deosebit, că am vrut măcar să bem o cafea. Ceea ce am și făcut.

Și de aici rețin că toată lumea s-a purtat foarte politicos, deși nu am luat decât o cafea și câteva croissants.

A fost o experiență deosebită și sunt recunoscătoare că am avut parte de așa ceva, dar cu mintea de azi nu știu cum am proceda. Ne-am lua o cameră la Ritz sau la Waldorf Astoria? Parcă nu cred. Nu e lumea noastră, nu suntem și nu știm să ne purtăm ca niște oameni cu adevărat bogați, ne lipsește acel usage du monde, cum se spune și cred că ne simțim bine în locații mai... telurice.

Apariția de la fereastra casei goale unde-ar fi urmat să ne mutăm

Zilele astea sunt cufundată într-o carte de Stephen King, cum altfel decât fascinantă și în care este vorba despre o casă bântuită. Dar nu despre ea mi-am propus să scriu astăzi (cu atât mai mult cu cât n-am terminat-o încă), ci despre cum era să ne mutăm noi într-o casă unde... hai să spunem că am unele motive să cred că ceva foarte ciudat se petrecea.

Povestea este veche și nu m-am mai gândit de foarte mult timp la asta. Se întâmpla în primăvara lui 2010. Proprietarul apartamentului în care locuiam în chirie ne anunțase că trebuie să ne mutăm fiincă are nevoie să se mute el însuși în locuință (unul dintre puținele motive pentru care poți da afară un chiriaș care nu face niciun fel probleme și plătește chiria la timp) și ne dăduse preavizul legal de 3 luni.
În mod normal n-ar fi fost o problemă să ne găsim altceva, nici măcar în orașul mic unde locuiam pe atunci. Dar noi, fără a fi lipsiți de surse de venit, eram strâmtorați financiar, motiv pentru care nu prezentam ”siguranță” în ochii proprietarilor.
Ne duceam la vizionări, completam chestionarele cerute și colectam refuz după refuz. Iar timpul trecea.

Cam în acea perioadă, o prietenă ne-a intermediat accesul la un tip care voia să-și închirieze una dintre casele pe care le deținea și, aspect foarte important pentru noi, era dispus să ne facă o reducere substanțială, oferindu-ne casa contra unei chirii mult sub prețul pieței. Omul era bogat, efectiv nu avea nevoie de bani și tot ce voia era să locuiască cineva de încredere în casă, pentru a nu o ține goală.

Ce ne-am fi putut dori mai mult? Ne-am întâlnit cu el și ne-am dus să vedem casa. Era destul de mare (cam prea mare pentru noi doi și puțina mobilă pe care o aveam atunci), dar chiria ar fi fost cu siguranță în bugetul nostru și ăsta era singurul lucru care conta la momentul respectiv.
Am făcut un tur complet, am discutat cu proprietarul câteva aspecte de ordin organizatoric și-am ieșit. Urma să ne revedem pentru semnarea contractului.
Înainte să plecăm, m-am întors și-am aruncat încă o privire casei.

Și-atunci am văzut.

La una dintre ferestrele de la etaj se afla o femeie care privea spre noi. Am văzut-o foarte clar. Părea să fie ceva mai în vârstă - spre 60 de ani sau peste, cu părul până la umeri și îmbrăcată în ceea ce părea să fie un halat de casă de culoare maro, cu guler mare din dantelă albă.

În punctul ăsta probabil zâmbiți îngăduitori, așa cum au zâmbit și alți cunoscuți când le-am povestit.
👻 ”Erai stresată de căutările de până atunci și *vedeai* chestii”.
Da, eram stresată de căutările de până atunci, dar tocmai din motivul ăsta îmi doream să iasă bine cu această casă, fiindcă preavizul dat de proprietar se scurgea alarmant de repede.
👻 ”Știi și tu că nu există fantome”.
Da, știu că nu există fantome. Teoretic. Practic, ceea ce am văzut a fost atât de real și de... veridic, încât cred că de fapt tot ce știm e că nu știm nimic.
👻 ”Nu voiai să locuiești acolo și ai proiectat inconștient imaginea aia”.
N-aș fi avut nimic împotrivă să ne mutăm în casa aceea. Ba dimpotrivă, eram curioasă cum va fi, pentru că - spre deosebire de omul meu - eu mi-am trăit cea mai mare parte a vieții la bloc.
👻 ”Sigur citeai tu ceva cu fantome în perioada aia”.
Asta ar fi simplificat foarte mult lucrurile, pentru că mi-ar fi oferit explicația perfectă. Dar nu, chiar nu citeam nimic de felul ăsta atunci și nu citisem nici în perioada dinainte.

Am ales să nu-i spun nimic soțului, fiindcă nu eram pe deplin încredințată că nu sunt tra-la-la și pe de altă parte, problema locuinței era deosebit de stresantă. Văzând și făcând, mi-am zis. 

Câteva zile mai târziu, proprietarul casei ne-a comunicat că s-a răzgândit și nu vrea, totuși, să închirieze în pierdere. Am fost inundată de ușurare și abia atunci i-am povestit omului meu. ”Și-n condițiile astea, tu erai dispusă să ne mutăm acolo?! Chiar dacă ți s-a năzărit, tu cum ai fi putut trăi în casa aia? Mai ales dacă se întâmpla să fi fost eu plecat uneori?”.

Adevărul e că nu știu. Nu mă gândisem atât de departe. Dar am fost și sunt recunoscătoare că n-a trebuit să aflu.

După câteva săptămâni, am găsit apartamentul perfect pentru noi. Situat foarte aproape de unde locuiserăm până atunci, ceva mai mic și mai ieftin decât cel pe care urma să-l părăsim, confortabil și bine compartimentat. Totul a decurs perfect, din categoria ”când e să fie...”. Inclusiv de-acum fostul proprietar a fost de acord să ne mai lase o lună în vechea locuință, până când noul apartament urma să fie disponibil. Am locuit acolo nouă ani, până când ne-am început viața la Hamburg și ne-am simțit mereu foarte bine în el.

Au trecut paisprezece ani și nu am nicio explicație pentru acea, să-i spunem, viziune. Probabil e mai bine că nu am. Unele lucruri e mai bine să rămână acolo unde și așa cum sunt.

Surâsul unui trecut îndepărtat

Bunul YouTube s-a gândit să-mi activeze niște vechi nostalgii și mi-a propus câteva clipuri din serialul ”Saved by the Bell” (dacă-l știți, suntem cam de-o seamă 😃. Ca să n-o zic pe-aia cu ”ești bătrân dacă-ți amintești chestia asta” 🙄. Apreciați delicatețea, mulțumesc anticipat). 

Anyway. A fost suficient să mă uit la primul filmuleț ca să-mi revină amintirile și duioșiile de-acum trei decenii. Eram îndrăgostită de Zack (eu și alte zeci de milioane de fete, bănuiesc) și cloceam fantezii de adolescentă cu el. Platonice, silvuple 😇, dar totuși, fantezii. Am tot ”scroll-at” trecând de la un video la altul și-ntre timp mă gândeam la mine cea de atunci.

Au trecut 30 de ani de când suspinam după Zack, irezistibilul blond și-mi doream o dragoste ca a lui pentru Kelly. Și multe altele îmi doream, cu naivitatea specifică vârstei. Sau cu încrederea în sine de asemenea specifică vârstei, care te face să crezi că nimic nu este imposibil și poți munta munții din loc dacă-ți propui asta.

Unele s-au împlinit. Altele au rămas ceea ce erau deja: utopii. Iar altele, mno... poate-n viața viitoare. Am făcut o scurtă trecere în revistă.

🌞 Trei dorințe care s-au împlinit

- fericire în dragoste. Omul meu este cea mai mare bucurie a vieții mele, sufletul, rostul și sensul meu. Sunt foarte, foarte recunoscătoare Divinității că ne-a adus împreună. Apropo, ieri s-au împlinit 19 ani de la prima noastră întâlnire 🙂. La mulți înainte, nouă!
- să trăiesc în străinătate. Având în vedere contextul familial, totul părea să indice că voi emigra în Statele Unite, dar pe principiul ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, locul meu s-a dovedit a fi în Germania. Și e perfect așa.
- să pot purta bluze și rochii decoltate. Asta e ceva ce n-am povestit niciodată pe blog. Habar n-am de ce, c-am zis eu unele mai grele de-atât... Pe scurt, în prima parte a vieții am avut stern înfundat (cunoscut și drept pectus excavatum) - extrem de vizibil. Într-atât de, încât nu puteam purta nici măcar un minim decolteu, iar la mare se găsea uneori câte-o binevoitoare să mă întrebe de ce am ”gaură” în piept. Fără să fi avut complicații cardiace sau pulmonare, a fost ceva teribil de supărător, una dintre ”umbrele” adolescenței și primei mele tinereți. Una din multele...
La aproape 22 de ani m-am operat și, chiar dacă defectul n-a putut fi remediat pe deplin (fusese foarte pronunțat, cum spuneam), a fost corectat suficient de bine încât să pot purta și eu vestimentație cu oarece decolteu. Când m-am trezit după operație și asistenta mi-a pus oglinda în mână ca să pot vedea, mai să-mi dea lacrimile. Cu pansament cu tot, și totuși vedeam că ”gaura” dispăruse. A fost un vis împlinit, pe care în adolescență nu l-aș fi crezut realizabil.

🌤 Trei dorințe care nu s-au împlinit

- o întâlnire cu, hai c-ați ghicit, Zack. Vai, cât de mult mi-am dorit asta. Îmi și imaginam detaliat cum merg să-l iau de la aeroport, ne ținem de mână, ne sărutăm și-mi dăruiește o inimioară de aur pe un lănțișor. Cine râde are promisă o castană 😒. Reiterez faptul că aveam 13 ani.
- să devin o scriitoare de renume internațional. Aici se-aplică aia cu ”în altă viață”.
- după histerectomia de la 15 ani, m-am tot gândit o vreme că o să fac un transplant de uter și astfel o să pot avea copii. Mda. Tot în viața viitoare, presupunând că există așa ceva.

N-am nicio intenție să compar ce s-a împlinit și ce nu, cu toate că așa ar putea părea. Mă consider un om norocos, iar acesta a fost doar un fel de ”stroll down memory lane”, care s-a activat de cum am vizionat din nou genericul ”Saved by the Bell” 🙂.

Și, da. Știu cum arată astăzi Mark-Paul Gosselaar. Timpul nu iartă pe nimeni. Dar pe mine nu el mă interesa acum treizeci de ani. Nu pe el îl visam în imaginația mea de adolescentă, ci pe blondul Zack, care uitase complet de Kelly după ce mă întâlnise pe mine, desigur 🙂 (mai am castane, să știți. Numa' zic 🤨).

Un deceniu de la un moment pentru o viață 🙂

Fără teama de-a exagera pot spune că, exact zece ani în urmă, am trăit unele dintre cele mai emoționante clipe ale vieții mele. Dacă aș putea alege câteva momente pe care să le retrăiesc, seara de 19 februarie 2013 s-ar regăsi cu siguranță printre ele.

Seara în care l-am întâlnit pe Zubin, mi-a acordat un autograf pe pagina de gardă a autobiografiei sale și am schimbat câteva vorbe cu el.

Da, fotografiile (prima și ultima) nu au nici pe departe o calitate prea bună... Atât a putut un iPhone 5S, în condiții de lumină deficitară și adăugând la asta emoțiile omului meu care le-a făcut și era și el impresionat de moment... rezultatul e cel care se vede, iar prelucrările n-au putut compensa prea mult (între altele, pentru că formatul e jpg, nu raw cum ar fi fost ideal). Sigur că mi-aș fi dorit poze mai clare, dar personajele sunt recognoscibile și cel mai important este ce am simțit în acel moment, ce-mi voi aminti toată viața și ce voi lua cu mine inclusiv dincolo, când o fi să fie.

Ochii mei în ochii lui, mâna mea în mâna lui. Infinită bunătate, înțelegere și amabilitate, deși era după un concert foarte dificil (Simfonia a II-a ”Învierea”, de Gustav Mahler. Este o lucrare monumentală, pe care o va dirija anul acesta... la Festivalul ”George Enescu” 🙂. Dacă veți ajunge la acest concert, ceva se va schimba în sufletul vostru. Credeți-mă pe cuvânt).

Despre ce-a ajuns să însemne Zubin pentru mine, am povestit de mai multe ori și-n diferite contexte. Nu vreau să mă repet. M-am întrebat uneori ce și-or fi zicând cititorii mei despre toată chestia asta - mă gândeam că pot părea nițel dusă cu sorcova, sau poate scriu ca o adolescentă în jurnalul ascuns de părinți. Apoi am reflectat că de fapt e vorba doar despre mine, despre ceea ce-mi place și mai ales, mă ajută; fiindcă muzica lui Zubin, felul său de-a fi, căldura și energia lui bună mi-au fost leac de suflet în repetate rânduri.

Din multe puncte de vedere, seara aceea a reprezentat o piatră de temelie în ceea ce mă privește. Dacă nu l-aș fi găsit în backstage, dacă nu ar fi avut răbdare și bunăvoință pentru mine, cu siguranță nu mi-aș fi putut afla leac și alinare în muzica lui. Mi-ar fi lipsit bogăția experiențelor atâtor concerte, precum și-a emoțiilor pozitive care le-au însoțit de fiecare dată. N-aș fi cunoscut nici pe departe atâta muzică clasică. N-aș fi avut curiozitatea de-a citi despre compozitori, epoci și perioade așa cum am făcut-o. Și în retrospectiva acestor zece ani, pierderea ar fi fost imensă. Pur și simplu aș fi fost mai săracă din punct de vedere sufletesc.

Mi-aș dori să fie mai tânăr măcar cu 15 ani... Nu știu cât va mai fi activ, nu știu în câte concerte voi mai apuca să-l văd. Însă ceea ce am primit deja de la el îmi va rămâne pentru totdeauna.

Pentru acești zece ani, pentru ce-a fost, pentru ce este și pentru ceea ce sper că va fi, îți mulțumesc, dragul meu Maestro 🙂...

Amintiri cu un ceas și o zi superbă

Aproape în fiecare an, pe final de decembrie, îmi aduc aminte de o anume zi în care am fost foarte fericită și retrăiesc emoțiile și bucuria de atunci.

30 decembrie 2005. Tocmai petrecusem cel dintâi Crăciun cu omul meu și între timp ajunseserăm în Elveția - el se afla acolo în interes profesional, eu eram în concediu. După câteva zile petrecute în stațiuni montane (Flims, Fiesch, Grächen, Interlaken și Beatenberg), am făcut o excursie de o zi la Berna.

Îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. Ziua era splendidă - cer senin, soare și temperaturi confortabile - iar eu eram în al nouălea cer. Eram cu omul despre care știam că este sufletul meu pereche și mă aflam într-una din cele mai frumoase țări. Mie în general nu-mi place muntele, prefer marea la orice oră; dar Alpii Elvețieni sunt altceva, niciodată și nicăieri n-am văzut peisaje mai grandioase.

Dădeam pe dinafară de bucurie, așa-mi amintesc despre acea zi.

Berna este un oraș foarte frumos și deosebit de impresionant pentru mine atunci, când nu eram atât de plimbată prin alte țări. Mi-au plăcut simplitatea, ordinea și curățenia ei - toate acestea cu atât mai remarcabile, mă gândeam eu, cu cât este capitala unei țări atât de bogate.

Aveam în minte un obiectiv clar: voiam să-mi iau ceas de mână. De când mă știu am fost fan al acestui accesoriu, efectiv mă simt pierdută și debusolată dacă nu am ceas. Nu mai rețin ce se întâmplase cu cel pe care-l avusesem înainte, dar de ceva timp nu mai aveam și-i simțeam lipsa.

L-am găsit și-a fost dragoste la prima vedere. Nu am cuvinte să vă spun ce-a ajuns să însemne pentru mine acest ceas, în principal datorită contextului în care mi l-am cumpărat. 

A fost cumpărat într-o zi în care eram fericită și m-a însoțit în toate momentele importante ale vieții; doar la nuntă nu l-am purtat, că nu se potrivea ținutei. După 17 ani de purtare aproape zilnică este la fel de frumos și continuă să-mi fie foarte drag.

Îmi doresc să am parte de încă multe zile atât de fericite precum cea din urmă cu 17 ani.

Ce-mi amintesc din decembrie 1989

Zilele acestea se scrie mult despre evenimentele din decembrie 1989, se rememorează teribilele momente de atunci și se evocă perioada comunismului, cu toate plăgile și rănile ei niciodată pe deplin vindecate. Realizez, o dată în plus, cât de norocoasă am fost. Nu pot spune că am resimțit lipsuri; aveam 9 ani la Revoluție, așa că nu apucasem să conștientizez cât de grea era viața și cât de apăsătoare erau restricțiile și austeritatea. Mi se părea normal să stau 2 ore la coadă la pâine, sau să alerg în casă zbierând pe scări de răsuna blocul ”au băgat ouăăăăăă la alimentaraaaa!”, că trecuse un vecin în fugă și dăduse de veste. Nu știam viața altfel, așa că nu m-a afectat.

Îmi aduc aminte însă de un alt vecin, care a murit la coadă la găini vii. I s-a făcut rău de la înghesuială, a căzut și lumea efectiv l-a călcat în picioare. A făcut infarct, iar la înmormântare i se vedeau pe față urmele de la tălpile pantofilor, ale celor care trecuseră peste el. Oamenii înnebuniseră, efectiv, de foame și nu mai țineau cont de nimic.
Și-mi mai aduc aminte de iarna din '85 (parcă), extrem de geroasă, când ai mei m-au ”mutat” la bunici, să dorm acolo, fiindcă ei aveau sobă cu lemne. Nu era căldură, nu erau gaze, se lua curentul seara și uneori revenea abia dimineața, deci radiatorul ieșea din discuție... și le era teamă că mor înghețată. Nici asta nu pot spune că m-a afectat în vreun fel, îmi vedeam părinții peste zi, mi-au spus adevărul - e prea frig la noi acasă, o să dormi aici până când se mai încălzește afară - și am înțeles. No big drama.

Sigur că-mi amintesc și de lecțiile făcute la lampa cu gaz care fumega de mă usturau ochii de fiecare dată, și de manifestațiile la care eram obligați să participăm și din care mă alegeam mai mereu cu insolații. Dar ca și în celelalte cazuri, nu cunoșteam viața altfel. Pentru adulți, care știau cum fusese ”înainte”, a fost cu adevărat o tragedie.

Abia când a emigrat mătușa mea în Statele Unite în '87, urmându-și soțul, pe unchiul meu, care fugise din țară în '80 (e o poveste lungă și fascinantă și nici în ziua de azi nu știu exact cum a reușit să obțină pașaport pentru ea și vară-mea, pentru că de plecat, ele au plecat legal; ceva cu “reîntregirea familiei”, parcă…) - abia atunci, ziceam, când a început să ne trimită pachete am început să-mi dau seama că se poate și altfel, că există și alt fel de a trăi. Că există bunătăți și dulciuri nemaivăzute, haine frumoase, de bună calitate și viu colorate și jucării care erau visul oricărui copil. Am fost primul copil din școală care-a avut blugi ”prespălați” și cu buzunare cu scai, cred că toate colegele m-ar fi tras în țeapă dacă ar fi putut 😂.

Așa stând lucrurile, pot spune că m-am bucurat când am aflat, exact acum 33 de ani, că ”a fugit Ceaușescu”, deși nu realizam cu adevărat ce înseamnă asta. Dar cred că înțelesesem că traiul nostru de până atunci nu fusese prea bun, și de-acum urma să fie, așa mă gândeam. Tata era la București (se dusese să ducă brazi unor rude). Emoționată și agitată, mama a vorbit cu o verișoară: hai să mergem în centru, se adună tot orașul! Și ne-am dus.
Riscant, nebunește de riscant, am spune azi. Dar atunci nu se știa că la București și Timișoara se trăgea și erau deja multe victime. Am plecat așadar în oraș, țin minte cât de fericită era toată lumea, cum se îmbrățișau oamenii pe străzi fără să se cunoască... ajunseserăm în centru, când două zvonuri au electrocutat mulțimea: ”vin teroriștii să tragă în noi” și ”apa e otrăvită”.
Ne-am împrăștiat repede, fiecare fiind înnebunit să ajungă acasă și să-și prevină familia să nu bea apă. Eu cu mama am luat-o pe străduțe lăturalnice, evitând arterele principale și am ajuns cu bine la bunici. În drum ne-am oprit pe la alimentară și am luat câteva borcane de compot, în ideea de-a avea ce să bem mai târziu. Evident că era doar o soluție de moment, dar ce să faci mai mult? Apă de cumpărat nu se găsea...
La Piatra Neamț nu s-a tras; nu știu al cui merit a fost, sau doar dacă au avut pietrenii un car de noroc, dar nu a fost nimic (și nici apa nu era otrăvită).
A doua zi am mers la alimentara să mai luăm diverse pentru Crăciun. Pentru prima dată s-a vândut ”la liber”, fără cartelă, iar vânzătoarea a scos la vânzare tot ce avea în magazie (și nu avusese voie să expună în galantare până atunci). M-am dus în spatele magazinului să văd și m-am întors cam derutată: ”mama”, zic, ”am văzut multe lăzi cu ceva, nu știu ce e, arată ca un salam legat cu sfoară”. Nu știam ce e mușchiul țigănesc, nu văzusem niciodată. Câțiva oameni de la rând s-au pus pe plâns, impresionați. Mie tot nu mi se părea o mare problemă; dacă nu-i cunoșteam gustul, nici nu-i simțisem lipsa.

Cât despre tata, și-n privința asta am fost norocoși că nu i s-a întâmplat nimic. Pentru că el era în București, cum spuneam; auzind ce se întâmplă și fiind prins de valul de emoție, s-a dus imediat la Comitetul Central. Era acolo când a decolat elicopterul și oamenii au forțat intrarea în CC. S-a dus cu mulțimea, în ideea ”ce poate să se întâmple, dacă tot sunt aici hai să văd și eu cum e”. A intrat și a fost impresionat de luxul din interior, dar văzând niște scări înalte, s-a cam speriat. Cu atât mai mult cu cât pe ceilalți îi luase valul și începuseră să distrugă ce se putea distruge în jur. ”Cum ar fi să apară acuma unii de sus și să-nceapă să tragă în toate părțile”, și-a zis și la gândul ăsta s-a ”prelins” pe lângă pereți, spre ieșire. Ca și noi s-a dus la neamuri pe străduțe dosnice, evitând bulevardele, de unde se auzeau focuri de armă. A venit acasă pe 24 și ne-a povestit; cumva însă, cred că nici el nu și-a dat seama atunci cât fusese de norocos.

Aceasta a fost experiența mea din neuitatul decembrie 1989; una, spre norocul nostru, banală. În încheiere, aș vrea să spun că nu-i înțeleg pe oamenii care spun că ”aia nu a fost revoluție”. Ba a fost. Pentru cei 1.000 de oameni morți, a fost. Au murit crezând în ea. Eu simt că datorez fiecăruia dintre ei faptul că am crescut liberă, citind cărțile pe care mi le doream, ascultând muzica pe care voiam s-o ascult, învățând engleza și nu rusa, mai târziu călătorind în străinătate, putând să spun orice și oricând, fără teama că se duce careva să pârască și mă trezesc luată pe sus. Poate s-ar fi întâmplat asta oricum, și fără sacrificiul lor; asta nu avem de unde să știm. Ce știm este că oamenii au murit pentru ca noi, cei rămași, să fim liberi. Și suntem. Și chiar dacă viața nu e musai mai ușoară, din alte considerente, este cu siguranță mai bine de trăit acum decât atunci.

Amintiri cu păsărică

Întâmplarea pe care urmează să v-o povestesc e foarte veche (de-aproape 12 ani) și mi-am amintit de ea pentru că tocmai am evocat-o zilele trecute. Nu că ar fi fost prima dată. La drept vorbind, mă și mir că am uitat să scriu despre ea până acum, a devenit un clasic în familie - după cum veți vedea, din motive întemeiate. 😀

Ne aflăm așadar în toamna anului 2009 și tocmai au sosit în vizită socrii mei și mătușa jupânului. Vizită la nivel înalt, carevasăzică și emoțiile mele erau direct proporționale (era prima dată când veneau pe la noi de când ne stabiliserăm în Germania). 

Printre multe cele pe care - contrar interdicțiilor jupânului - ni le aduseseră (umplând mașina până la refuz) se regăsea și o găină. Congelată, evident, din care urma să se manufactureze o ciorbă. Inclusiv zarzavat ne aduseseră, că ”nu aveți voi acolo în Germania verdețuri așa aromate ca la noi”. 

Dornică a-mi afirma calitățile culinare în fața soacră-mii, m-am implicat activ în tranșarea galinaceei, curățatul și tăiatul legumelor și alte nobile activități necesare înfăptuirii ciorbei. Problema era că bucătăria din apartamentul nostru de atunci era foarte mică (o masă pentru două persoane nu ar fi avut loc, ca să aveți o reprezentare a dimensiunilor), iar soacră-mea și mătușa jupânului revendicaseră deja trei sferturi din suprafața utilă.
- Greta, ia lasă-ne pe noi să ne ocupăm de ciorbă, că-n trei nu e loc.
Am protestat, dar am făcut ca ele și m-am ocupat de diverse chestiuni administrative (din ce-mi aduc aminte am strâns rufele care fuseseră puse la uscat și alte asemenea).
Și cum mă-nvârteam eu prin restul casei, mătușa jupânului bagă un cap pe ușa sufrageriei, cu un aer contrariat.
- Păsărică, unde ții tu strecurătoarea?
Am înghițit în sec. Eram în ofsaid până la urechi.
Problema era, ați ghicit, că mai sus-menționatul accesoriu nu se regăsea în recuzita bucătăriei mele, ceea ce m-am văzut silită să recunosc, roșie la față și cu dinții strânși.
- Greta nu are strecurătoare, anunță ea pe un ton apocaliptic, returnându-se în bucătărie.
Soacră-mea a depășit cu mult curaj momentul, declarând că se pot descurca foarte bine și fără scula cu pricina.

Mie-mi venea să intru-n pământ de rușine. Însăși felul în care fusese formulată întrebarea îmi dădea dureri de cap. Unde ”țin” strecurătoarea, deci se pornise de la premisa că posed așa ceva, era de la sine înțeles că am, dar iată, nu aveam. Ce impresie și-or face despre calitățile mele de gospodină? Săriți.
A doua zi m-am dus întins la supermarket și mi-am cumpărat strecurătoare. Patru euro a costat. Și pe vremea aia, asta era o sumă importantă pentru noi.
Să amețească biata maică-mea când i-am istorisit la telefon epopeea ”Păsărica și Strecurătoarea”. ”Cum să dai, mamă, 4 euro pe-o strecurătoare de ceai?!”.
Uite bine. Era onoarea mea în joc. 

Povestea a intrat în folclor, după cum vă spuneam la început (inclusiv mătușa s-a amuzat copios când i-am reamintit de ea. ”Vai de mine, așa am zis? Da' ce, nu puteam să facem ciorba și fără strecurătoare?”).
Ba puteau, dar n-ar mai fi avut niciun farmec 😂

Vineri seara am făcut un ceai de tei și, luând din cui strecurătoarea (ce, credeați că n-am?), jupânul s-a hlizit.
- Păsărică! 😀

Așa s-a scris istoria, ma frends 😇

Retrospectiva unui deceniu și-a mai multor noi începuturi

Astăzi, când se împlinește fix un deceniu de când sunt contribuabil al statului german (respectiv de când am început primul serviciu), mă gândesc nu atât la cât de grele au fost începuturile, cât la felul în care mi-am schimbat profilul, profesional vorbind. 

Și mai ales, la felul în care am început din nou și din nou, în domenii atât de diferite. 

 
1. Limba germană - de la zero

Aveam aproape 28 de ani când am purces la studiul limbii lui Goethe. Curs de 6 luni, în care am învățat și m-am și distrat (am povestit aici pe scurt despre aventurile de acolo, dacă sunteți curioși). După aceea am tot citit, încercând să acumulez vocabular, să dobândesc fluență, să mă ”împrietenesc” cu limba asta, atât de diferită. Mă amuz uneori răsfoind cărți pe care le citeam pe vremuri și văzând cât de multe cuvinte subliniasem (în primă fază citeam cu dicționarul lângă mine, până m-am prins că de fapt asta e o greșeală). Am scris mai demult un articol cu o serie de recomandări din experiența mea, pentru învățarea germanei - și cred că sunt valabile indiferent despre ce limbă străină este vorba.

2. De la jurnalism la logistică

”La ce-o să-ți folosească ție jurnalistica în viață?” m-au întrebat unii și alții când am făcut cunoscut, țanțoșă, la ce facultate vreau să merg. Păi, să vedem: 

- asta mi-am dorit cu adevărat să fac, deci am învățat cu plăcere => 4 ani de entuziasm și frenetică pregătire;

- am lucrat 3 ani în domeniu, ani de care-mi voi aminti întotdeauna cu drag => experiențe fabuloase, întâlniri, interviuri și concerte din categoria ”o dată în viață” => avantaj eu. (Spicuiesc, din amintiri: Francis Ford Coppola, Michael Bolton, Edvin Marton, George Michael, Stela Popescu, Maia Morgenstern și primele mele concerte dirijate de Zubin - la care n-aș fi ajuns dacă n-aș fi primit acreditare la Festivalul Enescu; și mulți alții...).

- poate cel mai important aspect: jurnalismul m-a învățat să mă adaptez la nou și să apreciez diversitatea. Cursurile de Filozofie, Literatură universală, Politologie, Organizații Internaționale, Sociologie și altele pe care le-am uitat - pe cât de enervante au fost, pe atât de utile (zic eu acum, nițel mai trecută prin viață fiind 🙄). Am învățat să jonglez cu tot felul de concepte, să operez cu termeni până atunci necunoscuți, pe scurt: m-am adaptat. Cred că deprinderea asta, însușită la 19-20 de ani, mi-a fost de un imens ajutor un deceniu mai târziu, când a trebuit să învăț ceva cu totul nou. Și lăsând nițel modestia să se odihnească 🙃, pot spune că devenisem foarte bună în pătrățica mea. O scurtă trecere în revistă a acestei experiențe am făcut aici.

3. De la logistică la transport feroviar

De data asta n-am mai schimbat fundamental domeniul de activitate, dar personal am resimțit mult mai puternic trecerea la o nouă branșă. Mult, mult mai puternic. Poate de unde aveam deja aproape 40 de ani; poate fiindcă mi-a fost greu să-ncep de la zero și să n-am habar de nimic, în condițiile în care la fostul job (de unde plecasem de numai o lună) eram un fel de Știe-Tot, eram respectată pentru cunoștințele și experiența mea și mă chemau periodic din felurite departamente să-i consiliez; poate pentru că era atât de diferit; poate din toate motivele astea la un loc... Cert e că mi-a fost foarte greu, deși am primit enorm de mult sprijin din partea colegilor.
Un an și jumătate mai târziu e desigur mai bine, dar tot mai am temeri, tot nu sunt acolo unde (simt eu că) aș vrea să fiu.

După toate acestea rămâne, totuși, ceva ce n-am reușit să învăț: să am răbdare cu mine însămi 🙂