46. I did it my way 🎉

Încă un pas spre Level 50, cum foarte mișto mi-a zis o prietenă. De reținut expresia asta, posibil să mă salveze de la un potențial midlife crisis la un moment dat 😀. 
La drept vorbind, aș fi crezut că o să mă confrunt astăzi cu treaba asta (dat fiind că sunt în a-doua-jumătate-către), dar constat că nu se întâmplă. Ba cumva chiar dimpotrivă, iar asta i-o datorez, în mod oarecum surprinzător, lui... Frank Sinatra. 

Ascultam zilele trecute una dintre melodiile mele preferate, ”My Way”. Și chiar dacă (e de sperat că 😁) nu e încă momentul să ”face the final curtain”, realizez că mă regăsesc mult în mesajul piesei. 

”I've lived a life that's full
I traveled each and every highway
And more, much more
I did it, I did it my way”.

Din toate punctele de vedere, mă aflu într-un loc bun. Mă simt binecuvântată, foarte norocoasă și foarte recunoscătoare. 

N-am urmat ”planurile familiei” care se făcuseră pentru mine, ba pe la 20-și-ceva de ani am scandalizat juma' de clan când mi-am luat propriile hotărâri de viață. Niște decenii mai târziu, aceste hotărâri se dovedesc în continuare corecte și-mi mulțumesc mereu mie însămi că am avut curajul să le iau. 
Mi s-au ”prezis” eșecuri pe toată linia, nu ești capabilă, nu poți și n-ai să fii în stare să. 
N-am dat greș. Sunt capabilă, pot și sunt în stare să.
Și de câte ori mi-e greu, mi-aduc aminte câte eșecuri mi s-au prezis și câți de ”nu ești în stare să” mi-am auzit. 
Și cum le-am contrazis pe toate astea. 
I did Ok, and I did it my way.

Ieri mi-am ascultat omul interpretând sonata ”Waldstein” de Beethoven, în cadrul unui recital. Simțeam că-mi iese inima din piept de drag, mândrie și recunoștință pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Astăzi mergem s-o ascultăm, pentru prima dată live, pe Martha Argerich, probabil cea mai mare pianistă contemporană.
Dar mai întâi ne oprim pentru masă la un restaurant grecesc unde-am mai fost de câteva ori și s-a dovedit la fel de bun de fiecare dată. 

Îmi doresc din tot sufletul un nou an bun și îngăduitor cu visele mele, în care să fim sănătoși, eu și toți cei dragi mie. Să mă regăsesc și să fiu mai bună cu mine, că merit. Cheers to me! 🥂

Un moment din albumul trecutei tinereți

”Cine-şi închipuie că se mai poate întoarce pe uliţele tinereţii e nebun”. 

Îmi venise în minte citatul ăsta azi-dimineață - este dintr-o nuvelă de Rodica Ojog-Brașoveanu. M-am pomenit întrebându-mă dacă aș vrea să-mi revăd marea dragoste din adolescență.

Astăzi se împlinesc 30 de ani de când mi-am luat rămas-bun, și-am continuat s-o fac în anii care au urmat, în amintiri și-n zecile de caiete ale jurnalului. Caiete din care nu mi-a mai rămas decât unul singur (aspect pe care-l regret acum, deși multe erau pline de amărăciune. Dar făceau parte din mine, erau martorii furtunilor prin și peste care trecusem și-mi pare rău că nu le-am păstrat). Tot e bine că mi-a rămas unul, pe care îl mai răsfoiesc uneori.
Doamne, cât de îndrăgostită eram 🙂. Era dragostea aceea inconfundabil de naivă a adolescenței, când ți se pare că viața se va sfârși fără el și dintr-o singură privire a lui te hrănești luni la rând. 

Ani de zile am sperat într-o revedere, pe care mi-am pictografiat-o în minte până în cele mai mici detalii. Transcriam în jurnal versuri de Veronica Micle, citate din ”Pe aripile vântului” și din romanele lui Balzac și lipeam flori presate. Stânjenei, că-mi aminteau de el. 

În retrospect mă consider norocoasă că am trăit povestea asta, chiar dacă atunci sufeream până la paroxism. Sau așa mi se părea mie, că-n adolescență toate micile drame capătă valențe de tragedie greacă 🤭. Dar inocența aceea, simplul fapt de a-l ști acolo, convingerea că ”într-o bună zi...”, toate astea m-au ajutat să țin drumul drept, într-o perioadă extrem de dificilă din viața mea. 

Vă dați seama ce impact a avut asupra mea filmul ”Undeva, cândva”? (Pe care sper că l-ați văzut, că veni vorba, iar dacă nu, vi-l recomand din răsputeri. Este o bijuterie). 

Revenind la citatul cu care începusem și la întrebarea de azi-dimineață, răspunsul meu este nu. Nu mi-aș mai dori să-l revăd, pentru că timpul n-a stat în loc pentru nimeni, iar el n-ar mai fi cel din amintirile mele. Nici eu din ale lui (presupunând că-și mai amintește de mine).

Și uneori, lucrurile trebuie să rămână acolo unde le este locul. În amintiri. Și într-un caiet vechi de zeci de ani, cu un stânjenel presat. 

O seară pentru inimă ❤️

În fiecare dintre ultimele zile am vrut să mă aștern să scriu despre concertul de duminica trecută, dar ceva m-a reținut. Nu știu prea bine ce, poate am vrut să las trăirile și emoțiile serii să se decanteze. Sau să-mi ordonez gândurile. 
Sau poate pur și simplu am amânat s-o fac pentru că știu că este foarte posibil ca asta să fi fost ultima dată când l-am văzut pe Zubin în spațiu și timp real. 

A spune că eram emoționată ar fi prea puțin. Având încă în minte concertele anterioare pe care le anulase, până duminică spre prânz n-am avut curaj să mă bucur pe deplin. Abia când am ajuns la Opera din Berlin, am crezut cu adevărat. 

Ne aflam pentru prima dată aici (concertele la care mergem au loc de obicei la Filarmonică). Interiorul este decorat simplu, dar foarte elegant și se vede că este o clădire veche - a fost inaugurată în 1742, așadar are 284 de ani. 
Sala este mică, dar impresionantă și, în același timp, are un quelque chose intim, care te face să te simți foarte confortabil. 

După ce ne-am ocupat locurile mi-am rotit privirile prin sală căutând-o, ca de obicei, pe doamna Mehta 🙂 și-am reperat-o de îndată. Numai că, privind-o, nu mi-a venit să cred văzând cine tocmai intrase, salutând-o și ocupându-și locul, la numai câteva scaune distanță de ea: cancelarul Germaniei, Friedrich Merz.

Primul din stânga jos: Friedrich Merz

De asemenea, în public s-au aflat inclusiv dirijorii Daniel Barenboim și Christian Thielemann. Era o seară de sărbătoare și veniseră să-și celebreze prietenul și colegul 😊. 

După ce orchestra și-a ocupat locurile ni s-a adus la cunoștință că, la solicitarea lui Zubin, repertoriul serii a fost parțial modificat - în loc de Simfonia I de Mahler, cum fusese plănuit inițial, urma să ascultăm Simfonia a VII-a de Beethoven. Cealaltă piesă din program se păstrase - Simfonia nr. 40 de Mozart. 
Se subînțelegea motivul acestei ajustări - compozițiile lui Mahler sunt lungi, complicate și deosebit de solicitante inclusiv din punct de vedere fizic. În contrapartidă, o simfonie de Beethoven este în general mai abordabilă, mai puțin obositoare și de durată mai scurtă. 
Mărturisesc faptul că, deși evident că îmi părea rău de situație, m-a bucurat schimbarea. Simfoniile lui Beethoven sunt, fără excepție, superbe, le cunosc și e mereu o bucurie să le ascult; iar din punct de vedere psihic nu mă simțeam neapărat în formă pentru o audiție a lui Mahler. 

Revederea lui Zubin m-a bucurat enorm și, în același timp, mi-a frânt inima. Anii l-au ajuns din urmă. Este, în continuare, la fel de olimpian și grandios ca întotdeauna. Însă ceea ce spuneam într-un articol de-acum câteva luni, respectiv că ”se stinge lumina”, mi s-a reconfirmat.

M-am bucurat să ascult cele două lucrări de Mozart și Beethoven, dar, pentru prima dată, seara aceasta nu a fost despre muzică. A fost despre Zubin și numai despre el. Am convingerea că toți cei prezenți în sală erau de aceeași părere. Probabil că ar fi putut dirija inclusiv ”Melc, melc codobelc” și tot ar fi fost aplaudat în picioare minute în șir.

La pauză nu am rezistat ispitei de-a o saluta, din nou, pe soția lui (deși mai făcusem asta și-n urmă cu trei ani 🙂). Am regăsit-o la fel de amabilă, caldă, prietenoasă și emanând bunătate. Ultimii ani par însă a-și fi luat tributul și în ceea ce o privește pe ea. 

L-am privit pe tot parcursul concertului, umplându-mi sufletul de energia lui bună. După ce și-a luat locul la pupitru, o parte din ani au zburat lăsând loc măreției de altădată. Regăseam stilul lui caracteristic, expresiv și binecunoscut, care pare cumva foarte echilibrat, cu mișcări centrate pe axa corpului. Și chiar dacă gesturile erau mai lente și mai economicoase, intrările erau la fel de precise și neezitante. 

Am ieșit din sală cu un nod în gât și aproape în pragul lacrimilor. ”Nu știu dacă a fost o celebrare sau un cântec de lebădă”, i-am spus omului meu. ”În primul rând a fost ceva ce lui cu siguranță i-a făcut plăcere. Și-n același timp a fost un dar al lui, pentru noi”. 
Cred că are dreptate. Asta mi-a adus aminte de primul concert al lui Zubin la care am fost, în urmă cu 21 de ani (la Festivalul ”George Enescu” din 2005). Unul dintre cele două bisuri fusese un dans de Dvořák. ”Pentru inimă”, ne-a spus Zubin atunci. 
Așa am simțit și eu a fi fost această seară. Pentru inimă. A noastră, a lui ❤️.

Întorc și acum pe toate părțile experiența din urmă cu o săptămână. Dacă a fost sau nu cea din urmă oară, asta rămâne de văzut. Eu sper că n-a fost. Și am încredere să iau bilete pentru următorul concert. 

Retrospectivă aniversară a întâlnirilor mele muzicale cu Zubin Mehta ❤️

Oare ce-aș putea să scriu despre el în ziua în care împlinește 90 de ani, mă tot întrebam de la o vreme încoace. Au trecut trei ani de când nu l-am mai văzut în spațiu și timp real. Concerte și stagiuni anulate din motive de sănătate, nesincronizare. Fiecare anulare mi-a trimis un ghiont dureros în suflet. Dar, în același timp, fiecare anulare mi-a adus aminte și cât de norocoasă sunt. Până acum, am fost la 16 concerte dirijate de Zubin. 16 experiențe de-o frumusețe greu de pus în cuvinte, care mi-au adus o imensă bucurie, mi-au îmbogățit și, în bună măsură, mi-au vindecat sufletul. 

”Mehta are acel ceva ce nu poate fi descris”, mi-a spus cândva o doamnă care este profesoară de flaut, iar “acel ceva” este o comoară pe care am avut privilegiul să o împărtășesc de 16 ori.

Astfel încât astăzi, de ziua lui, m-am gândit că aș putea să-l sărbătoresc scriind exact despre asta, respectiv să trec în revistă cele 16 întâlniri ale mele cu Zubin 🙂. Iar aici nu includ decât întânirile de ordin muzical, nu și cele două scurte, dar pentru mine de neprețuit, întrevederi reale, când am schimbat câteva cuvinte ❤️. 

Prima dată l-am văzut pe Zubin în 2005, la Festivalul ”George Enescu”, dirijând orchestra Filarmonicii Israeliene. A fost și prima dată când am ascultat Mahler (Simfonia a VI-a ”Tragica”), un moment existențial pentru mine. În acea seară de septembrie, ceva s-a schimbat în sufletul meu pentru totdeauna. După concert, am scris:

”Ies din sală și sunt într-o stare de transă... nu-mi găsesc locul, oare ce mi-aș dori acum? Un posibil răspuns ar fi "nimic... am totul", pentru că nu îmi imaginez cum sau ce mi-aș mai putea dori în aceste clipe. Trăiri pentru care sunt recunoscătoare și pe care nu știu dacă  le voi mai întâlni cândva... Încercând, destul de empiric, să rezum ceea ce simt, aș formula o singură întrebare: "Cum să mai fii același după o asemenea experiență?".

Nu știam atunci, însă, din fericire, seara aceea n-a fost decât începutul 🙂. Aveam să-l mai revăd de multe ori și să regăsesc din nou și din nou acea stare de grație în anii ce urmau să vină, chiar dacă a trecut mult timp până la următoarea întâlnire. Dar nu mă înșelasem spunându-mi că nu mai eram aceeași. Cel dintâi concert dirijat de Zubin, intensitatea, dramatismul și măiestria interpretării, bagheta lui, toate acestea m-au redefinit. În cel mai frumos sens posibil.
Numai două zile mai târziu aveam să-l revăd, tot în cadrul  Festivalului ”George Enescu”, de data aceasta cu gigantica Simfonie a IX-a de Beethoven. Am simțit atunci că ”Odă Bucuriei” a fost compusă și pentru mine 😊.

Au trecut anii. Mulți... 

Filarmonica din München, februarie 2013. Simțeam cum îmi tremură stomacul de emoție și de bucuria regăsirii. Tot o seară de Mahler, de data aceasta cu Simfonia a II-a ”Învierea”. Nici că s-ar fi putut nimeri o alegere mai potrivită. Nu mi-am putut lua ochii de la el pe durata întregului concert, simțind cum ceva din mine s-a trezit din nou la viață. 
În cronica scrisă după două zile, consemnam: ”Sunt copleșită nu atât de spiritul lui Mahler, cât mai ales de prezența omului care-i călăuzește muzica. Îi recunosc anumite mișcări și gesturi pe care le-am mai văzut de-atâtea ori în concertele sale, urmărite pe DVD-uri și YouTube. Mă simt ca și cum m-aș fi reîntâlnit cu un vechi și foarte drag prieten. Nu îndrăznesc să-mi descleștez mâinile, am sentimentul că aș pierde ceva din legătura care, simt, s-a format între mine și pupitrul dirijorului”. 

N-am mai lăsat să treacă atât de mult timp și în iulie 2013 m-am întors la München, unde l-am văzut dirijând monumentalul Recviem al lui Giuseppe Verdi. ”Nu mai exista nimic în afara dirijorului ale cărui mişcări le urmăream ca hipnotizată şi a muzicii care îmi invada sufletul şi mintea”, am scris ulterior.

Anul următor a adus cea dintâi întâlnire a mea cu orchestra Filarmonicii din Berlin. În aprilie 2014 l-am regăsit pe Zubin la Baden Baden, într-o seară cu ”Imperialul” lui Beethoven și un poem simfonic de Richard Strauss. Îmi fusese dor de el și în articolul dedicat am scris: ”Extraordinarul sentiment de anticipaţie şi freamătul care-mi face inima să bată mai tare şi-mi dă fluturaşi în stomac, pe care le am în scurtul interval de timp dintre momentul în care se face acordajul şi cel al apariţiei dirijorului, nu se pot compara cu nimic. Cred că acela este gustul fericirii”. 

Aveam dreptate: cu adevărat, acela era gustul fericirii. Câteva luni mai târziu, în octombrie 2014, am revenit la München pentru un concert cu repertoriu integral de Schubert, un compozitor care până atunci îmi fusese aproape necunoscut. Însă nu era prima dată când Zubin îmi deschidea noi lumi. 
”Am trăit o revelaţie, cum nu de multe ori mi s-a mai întâmplat. Neobişnuit de lungă pentru o simfonie - are 55 de minute - lucrarea m-a purtat printr-o varietate de stări sufleteşti. Muzica este când vulcanică şi intensă, când lentă şi mângâietoare, iar alternanţa aceasta reprezintă unul dintre elementele inovatoare aduse de Schubert. Mi-a plăcut şi m-a făcut să-mi doresc nu numai s-o reascult, ci şi să mă familiarizez cu muzica lui Franz Schubert, pe care până acum n-am ascultat-o (exceptând uvertura "Rosamunde")”, am notat eu în cronica de după câteva zile. 

Una dintre cele mai mari fericiri ale vieții mele a fost aceea de-a fi prezentă la Concertul de Anul Nou de la Viena ❤️ dirijat (pentru cea de-a cincea oară) de Zubin. A fost cu adevărat un moment pentru o viață, o experiență inegalabilă și irepetabilă. ”Momentele "Dunărea Albastră" şi "Radetzky March" au fost divine”, scriam eu ulterior. ”Îmi aduceam aminte de numeroasele dăţi când mă gândeam că, într-o bună zi, voi audia acest concert din sală, şi nu doar de la televizor... Aplaudând ritmic la indicaţiile dirijorale, îmi simţeam obrajii arzând de fericire”. 

În mai 2015 l-am regăsit pe Zubin la München într-un concert cu Brahms și simfonia a VI-a ”Patetica” de Tchaikovsky. Chiar dacă nu mai erau aceleași trăiri ca la Viena, fiindcă nici n-ar mai fi putut să fie, fericirea de a-l revedea a fost la fel de mare, ceea ce am și scris: ”Vor fi mereu emoții, fluturi în stomac, freamăt sufletesc și savuroasă nerăbdare în scurtul moment dintre acordaj și intrarea dirijorului pe scenă. Și vor fi mereu duioșie și drag de omul care mi-a dăruit unele dintre cele mai fericite clipe din viața mea”. 

La Berlin, în septembrie 2015, am avut surpriza de a găsi un Mahler cu totul diferit față de ceea ce cunoscusem până atunci. 

Simfonia a IX-a este, constatam eu, ”o lucrare neașteptat de caldă, de insinuantă, de îmbietoare spre reflecție și de liniștitoare”, iar finalul a fost copleșitor: ”(...) sala a încremenit, uitând să respire. Pianissimo. Zubin a închis ochii, mâna dreaptă e suspendată în aer, bagheta abia dacă adie. Lent, foarte lent. Se lasă liniștea. O liniște desăvârșită, pe care nimeni nu îndrăznește s-o fisureze. Își împreunează mâinile, ducându-le la frunte într-un gest care-i este specific, apoi ridică privirea și zâmbește. E atât de maiestuos, încât aș simți nevoia să mă înclin în fața lui. După încă o secundă de neîncrezătoare liniște, parcă venindu-i greu să se desprindă din starea indusă de meditația din final, sala izbucnește. Aplauze, urale, da capo”. 

De departe cel mai răscolitor concert a fost cel din martie 2016, din nou la München. Printr-o stranie coincidență, din repertoriu a făcut parte Recviemul de Mozart. O misă funebră, interpretată în ziua în care a avut loc atacul terorist de la Bruxelles.
A fost teribil, țin minte și acum starea de încordare. Zubin a ținut un mic discurs și ne-a rugat ca la sfârșit să nu aplaudăm. A doua zi, încă sub imperiul tensiunii trăite, am scris: ”Primele acorduri din Recviem parcă m-au electrocutat și m-au indus în transă. Știu că mă repet, dar nu există ceva mai tulburător. Îmi încleștasem mâinile. Lăsam să mi se prelingă-n suflet muzica aceea sfâșietor de frumoasă, îl priveam pe el dirijând orchestra, îi citeam tensiunea pe chip (...) și-n timpul ăsta îmi șiroiau lacrimile pe obraji”. 

Îmi amintesc și-n ziua de azi fericirea concertului din februarie 2017, tot la München. Un repertoriu vesel, cu lucrări de Mozart și Johann Strauss, pline de culoare și de natură să inducă o stare de bună dispoziție. Cu trei bisuri fabuloase, care m-au umplut de fericire după o perioadă foarte, foarte grea. ”Realmente simțeam că-mi iese inima din piept de bucurie. E bine înapoi la viață... ”, am scris eu, cu un surâs. 

Doar câteva săptămâni mai târziu, în martie 2017, aveam să ascult la Berlin imnul țării mele adoptive interpretat de orchestra Filarmonicii din Berlin, într-un concert la care a fost prezent președintele Germaniei. În repertoriu s-au regăsit Elgar și Simfonia a V-a de Tchaikovsky și în articolul dedicat am făcut câteva referiri la acustica impecabilă a sălii de concert. ”Am simțit, pur și simplu, că sunt învăluită de muzică. Închideam ochii și aveam senzația aproape fizică a acordurilor care mi se insinuează în inimă. A fost ceva ieșit din comun pentru mine, aproape că pluteam pe nori când am părăsit sala”. 

Ceea ce nu știam atunci era că urmau să treacă încă doi ani până să-l revăd pe Zubin. Problemele de sănătate l-au ținut departe de pupitru și abia în martie 2019 l-am regăsit la Berlin cu un program din care-au făcut parte două piese moderne și ”Scheherazade” - o suită simfonică de Nikolai Rimsky-Korsakov. ”Un zeu care nu s-a întors pentru că n-a plecat, de fapt, niciodată”, am scris eu atunci, adăugând: ”Aplauzele de final au fost pline de entuziasm și de căldură. Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile, în timp ce-l priveam pe Zubin și nu puteam să nu mă întreb dacă o să-l mai văd vreodată. În baston sau nu, pe scenă sau departe de ea, din tot sufletul sper să fii bine, Maestro... ”. 

Despre concertul din noiembrie 2019, tot de la Berlin, am scris abia după vreo trei săptămâni. Poate pentru că aveam un sentiment dulce-amar. Sau poate că intuiam că urma să treacă din nou o perioadă lungă până să pot scrie din nou un astfel de articol. 
A fost o seară deosebit de emoționantă, cu un poem de Richard Strauss și Simfonia a III-a ”Eroica” de Beethoven. Pentru prima dată însă, remarcam ceva nou la Zubin. Ceva nou și trist, despre care am scris: ”trăiește momentul și iubește muzica așa cum a făcut-o toată viața, dar într-un fel, limbajul corpului transmite o oarecare... n-aș spune ”tristețe”, însă melancolie, da”. 

A venit pandemia și s-au scurs doi ani, în care l-am revăzut pe Zubin fie pe DVD-urile și Blu Ray-urile din colecția mea, fie în concerte fără spectatori, transmise în direct de la Berlin. Am așteptat cu emoție și cu stresul unei posibile anulări luna decembrie 2021, când l-am regăsit la Berlin cu unul dintre compozitorii lui preferați: Mahler, respectiv Simfonia a III-a. Este cea mai impozantă și cea mai lungă simfonie din repertoriul standard, cu o durată de aproximativ 100 de minute și a fost votată printre cele mai apreciate 10 simfonii din toate timpurile, după cum arată sondajele făcute de publicațiile de specialitate.
”Pentru mine, ca ascultător de muzică clasică, a fost o experiență fabuloasă. Ca de fiecare dată când am ocazia, l-am privit pe Zubin în acțiune, dând intrările la fel de precis ca întotdeauna și fără niciun semn de slăbiciune sau ezitare. (...) Publicul părea să fie de aceeași părere; aplauzele au continuat minute în șir, chemându-l pe Zubin de trei ori înapoi pe scenă, iar acesta este un lucru care se întâmplă numai rareori la Berlin, spectatorii de la Filarmonică fiind în general foarte pretențioși”. 

Un an și jumătate mai târziu, în iunie 2023, m-am întors să-l văd la Berlin într-o seară cu Schumann, Bela Bartók și Simfonia a IV-a de Tchaikovsky (din care vă recomand partea a doua, Andantino; mi se pare una dintre cele mai frumoase compoziții pe care le va fi dat vreodată omenirea). Era mult mai slăbit și mai obosit decât îl văzusem vreodată, dar era tot el, la fel de maiestuos ca întotdeauna. 
Și poate că nu numai eu, ci toată lumea prezentă a fost marcată nu doar de măreția muzicii, ci și de aspectul lui fragil. ”Aplauzele de la final au erupt în valuri dezlănțuite și Zubin a fost nevoit să revină de vreo patru ori pe scenă. Tot mai încet, tot mai ezitant, vizibil epuizat, dar mereu cu acel zâmbet cald și plin de recunoștință pe care i-l cunosc atât de bine”, am scris eu a doua zi, adăugând ”îl tot revăd pe Zubin în fața ochilor și sper ca aseară să nu fi fost ultima dată când...”. 

De-atunci au trecut aproape trei ani, fără să-l mai fi revăzut. Au fost încă două concerte unde am avut bilete, dar le-a anulat (unul dintre ele chiar pe ultima sută de metri) și a fost înlocuit de alt dirijor. Aproape că îmi pierdusem speranța. 

Sper că duminică îl voi revedea în sfârșit, la Berlin, într-unul din primele concerte aniversare pe care le are programate în perioada următoare. Încă nu am curaj să mă bucur. Dar știu că dacă va fi să fie, voi trăi acele clipe așa cum probabil nu le-am trăit la niciunul dintre concertele de până acum. 

La mulți ani senini, foarte dragul meu Zubin 🙂. 

La birou, ca la Hogwarts

Chiar dacă de data asta nu e despre muncă, astăzi cumva tot despre serviciul meu povestim - mai precis despre un cadou superb, personalizat, deosebit de simpatic și, mai ales, de suflet, pe care tocmai l-am primit de la o colegă. 

Așa după cum știți, sunt ceea ce se numește un Potterhead. Respectiv, un Ravenclaw destul de low profile, s-ar putea spune - în sensul că am învățat cărțile și filmele pe de rost, ascult uneori piesele de pe coloana sonoră, am o Hedwig micuță, o cană de cafea primită acum cinci ani de la o foarte dragă prietenă și câteva agende. Cam atât. For the record, cândva prin iarnă am vrut să-mi iau papuci de casă tematici, dar nimic din ce-am găsit pe Amazon nu mi-a inspirat încredere (în sensul că toate păreau să fie niște chinezării pasibile de-a se rupe după câteva săptămâni, cel mult). Mai cercetez. 

Dar de ce vă spun toate astea. Ajungând zilele trecute la serviciu, am constatat că pe biroul meu era o adorabilă înghesuială 🥰: 

Pe dumnealor i-am primit de la o colegă pasionată de croșetat păpuși. A făcut pentru fiecare dintre noi câte ceva, dar pentru mine este cu totul și cu totul special ❤️. 
Sunt extraordinar de bine lucrați, cu o incredibilă atenție pentru detalii și realmente îmi fac ziua mai frumoasă. Motiv pentru care am hotărât să-i păstrez la birou, unde e nevoie de energie pozitivă. Ba chiar mare nevoie câteodată 😏.

Așa stând lucrurile, în imaginea de mai sus se regăsește propriul meu Hogwarts (care include și-o insignă primită de la o colegă din Paris care ne-a vizitat în ianuarie și-a reacționat pe dată la cana și agenda mea). 
Mi-ar mai trebui o baghetă, ca să exersez niște vrăji. Moa, dacă aș putea pune în practică ”Wagonus Reparo!”, știu că m-aș aranja: mi-aș face toate reparațiile și reviziile cu zero buget 😂😂😂. 

Una peste alta, cadoul colegei îmi umple sufletul de căldură și de drag 🥰.

Ceva din mama s-a întors la mine 🙂

 ... la figurat, desigur 🙂. 
Sau poate nu numai la figurat, după cum se va vedea. Oricum, e ceva care-mi umple sufletul de nostalgie și de drag. 

Cred că era prin 2003-2004 (mai probabil 2004) când mi-a dăruit un sistem audio compact - sau un boombox, cum mai este cunoscut. Nu era ceva din cale-afară de sofisticat, dar pentru mine era lumea întreagă și o bucurie enormă; pentru prima dată, aveam și eu unde să ascult CD-uri. Pentru casete mai avusesem casetofoane de-a lungul timpului, dar CD-uri n-aș fi avut unde asculta (motiv pentru care nici nu aveam). 
Și nu doar de asta m-a impresionat și-a însemnat atât de mult pentru mine, ci și pentru că știam că nu prea-și permite și că mi-l cumpărase din puținul ei. 

Mi-a ținut și de bucurie și de tristețe, și de bine și de amar. Dacă memoria nu mă trădează, la el am ascultat cel dintâi CD, dăruit de omul meu la prima noastră întâlnire. Două luni mai târziu, în excursie la Viena, mi-am cumpărat 3 CD-uri cu muzică vieneză de la shop-ul Palatului Schönbrunn. Și cât le-am mai ascultat, și cât m-am mai bucurat de ele. 
(Da, da, în retrospect știu: Schönbrunn e cam ultimul loc de unde să-ți cumperi muzică. Dar atât mă ducea mintea atunci și n-am regretat niciodată, deși în mod sigur prețul a fost sensibil mai ridicat decât într-un magazin specializat).
Colecția mea de CD-uri a crescut ulterior și multă, multă stare de bine mi-am aflat în muzică. În 2007 m-am căsătorit și mi-am urmat omul în Germania, iar aparatul l-am dus la Piatra Neamț. Ocazional mai asculta mama muzică sau radio. 

Anii au alunecat și nu m-am mai gândit la el. La începutul lui 2015 mama a plecat în eternitate, iar după mai puțin de doi ani a urmat-o și bunica. După moartea bunicii am vândut apartamentul și de când s-a întâmplat asta (se împlinesc anul viitor zece ani) nici n-am mai călcat pe strada unde se află blocul. N-am mai putut să mă apropii, din motive pe care nu-mi doresc să le evoc. 
Am strâns câteva cutii de amintiri și obiecte personale pe care le păstrez, dar sistemul audio nu se regăsea printre ele. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, nu se mai afla în casă. Am o bănuială, dar e legat de ceva trist și care nu-și are locul aici. 
În tot cazul, aparatul dăruit de mama dispăruse. 
Și alți ani au alunecat. 

Cred că am mai menționat în treacăt, omul meu e audiofil; de-a lungul timpului și-a alcătuit o colecție impresionantă nu doar de scule muzicale din cele mai variate, de la vintage la ultima generație (casetofoane, pickup-uri, magnetofoane, walkman-uri, linie audio și boxe ultraperformante etc), ci și CD-uri, casete, viniluri și minidiscuri. E mereu interesat, citește, experimentează, înregistrează, e-n tot felul de grupuri dedicate, se uită pe eBay șamd. 
Și mie-mi place muzica bună, dar nu mă pot compara cu el. De fapt, în ultima vreme am ascultat tot mai puțin. 

În urmă cu vreo două săptămâni mi-a trimis un link de pe Kleinanzeigen.de (un portal pe care persoanele private vând tot felul de lucruri). 
L-am deschis și inima mi s-a scufundat pentru o clipă văzând ce era în poză.
- Ăsta e ca cel pe care mi l-a luat mama… de fapt, e identic. Îmi pare așa de rău că nu mai era în apartament... l-aș fi păstrat. 
- Bănuiesc că nu te-ar ajuta cu nimic ăsta, dacă aș încerca să-l cumpăr, a zis omul. 
- Ba da. Nu e același, dar e ca el. (....) De fapt, de ce mă gândesc, de ce mi-l doresc mai mult. 
- De asta ți-am și trimis link-ul. 

N-a fost să fie chiar aparatul din link, pentru că s-a dovedit că avea niște defecțiuni care-l făceau indezirabil; dar din fericire, nu era unicul de acest tip disponibil.

Când am venit azi acasă, pe măsuță mă aștepta ceva 😊. 

Este impecabil și identic cu cel pe care îl primisem de la mama. Acum, în timp ce scriu, ascult o casetă cu Gigliola Cinquetti. Trag din când în când cu ochiul la el și am un sentiment de bine, de drag, de duioșie, de căldură, de nostalgie, de... 🥰. 

Calitatea sunetului este una foarte bună. Aș fi putut să-mi cumpăr un model mult mai recent, cu display luminos și alte briz briz-uri, dar n-am vrut. Am unde asculta muzică la o calitate a sunetului absolut incredibilă oricând vreau, dar nu asta căutam acum și nu de asta mi l-am dorit. 

Am vrut să regăsesc ceva din mama. 
Am regăsit. Nu-mi vine să-mi mai iau ochii de la el. 
Și cred că, de undeva din necuprins, mama zâmbește în seara asta.
Mami... ❤️

Cu sufletul în chingi

Mă simt... ciudat, ca și cum aș fi într-un loc străin, nu în colțișorul meu personal de pe imensul World Wide Web.

N-am deloc o perioadă ușoară. Munca mă ajută, inclusiv mersul la birou. Ieri am lucrat de acasă și la amiază aproape că mi se făcuse rău fizic de la zumzetul din cap și de la gândurile care, vorba unei prietene, nu se mai opresc din gândit. 

M-am gândit să povestesc un pic ce se întâmplă cu mine, nu neapărat în perioada asta, ci de o bună bucată de vreme încoace - de aproape patru ani, mai exact - dar încă am ezitări. Nu că nu mi-ar face bine pe moment, dar nu sunt sigură că m-ar ajuta. Mă mai gândesc. 

O să treacă și săptămânile astea. Mă rog din tot sufletul să fie bine.

Pe voi vă simt aproape. Și chiar dacă sună siropos, credeți-mă că mă gândesc la voi. În fiecare zi în care nu mă simt în stare să scriu și știu că intrați și nu găsiți niciun text nou. 

Vă mulțumesc că reveniți. Sper să fie totul bine și să ne regăsim aici. 

All I want for Christmas... 🙂

 ... I already have 💚.

Trăiesc, cu imensă recunoștință, încă un Crăciun care mi-a dăruit tot ceea ce mi-aș fi putut dori, și încă ceva pe deasupra 😊. 

Pe 24 am fost, ca de obicei, la piesa de teatru a copiilor și apoi la cele două slujbe tradiționale: cea de la ora 17:00 și cea de la ora 23:00. Piesa a ieșit senzațional și a fost la fel de emoționant ca în fiecare an să urmăresc micii în acțiune, recitându-și pe de rost rolurile și cântând. 
(Partea cu învățatul pe de rost, aveam să aflu, reprezintă mai degrabă o excepție; niște părinți povesteau cum în alte parohii copiii citesc de pe foi. Aici nu s-a pus niciodată problema și a ieșit de fiecare dată foarte bine - atât datorită conștiinciozității copiilor, cât și repetițiilor începute din octombrie și părinților, care au lucrat cu copiii acasă). 

Pentru piesa tradițională (Krippenspiel în germană, respectiv nativity play în engleză) există o varietate de scenarii și versiuni; în versiunea de anul acesta, bunăoară, Steaua din Betleem a avut propriul său rol și cumva, povestea e urmărită din perspectiva ei ⭐. Îmi aduc aminte de o versiune din perspectiva lui Iosif, o alta în care apărea și Irod, o alta din perspectiva celor trei magi și așa mai departe. 
Sunt mereu curioasă și, ulterior, impresionată de performanța copiilor; inocența și bucuria lor reprezintă adevăratul Crăciun, nu marketingul atotprezent (a cărui relevanță nu o neg, însă).

Cu emoție și bucurie am cântat, alături de comunitate, cântecul de Crăciun care îmi este cel mai aproape de suflet: ”Hört der Engel helle Lieder” (”Ascultați cântecul pur al îngerilor”) 🧡.

Ca de fiecare dată, mi-au dat lacrimile când intonam refrenul ”Glooo-ooooo-ooooo-ooooo-oooooria, in excelsis Deo!” în acompaniamentul de orgă al omului meu, care este totul pentru mine. 
Și de data asta, la slujbă am cântat cu toții și ”Silent Night” 😊, care sună la fel de emoționant și în germană, dacă mă-ntrebați pe mine.

”Stille Nacht! Heilige Nacht!
Alles schläft, einsam wacht
nur das traute hoch heilige Paar.
Holder Knabe im lockigen Haar,
schlaf in himmlischer Ruh',
schlaf in himmlischer Ruh'!”

La capătul unui an care n-a fost ușor, sunt imens de recunoscătoare pentru că-l încheiem cu bine și pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Suntem bine, împreună și sănătoși. 
Am primit cadouri frumoase (eu inclusiv un Panettone absolut delicios 😋, de la una dintre echipele mobile cu care am lucrat foarte mult anul ăsta). 
Sub brad s-a adunat o cantitate absolut indecentă de dulciuri, printre care și-o ciocolată albă cu alune caramelizate - pe care am băut-o, vorba maestrului Mălăele 😀. 

De alaltăieri încoace, pendulez între ”Secretul Secretelor” a lui Dan Brown (nu vă imaginați cât am așteptat zilele astea, ca să m-apuc în tihnă de ea) și Netflix. Deocamdată cu ”Emily in Paris”, după care am în plan cel mai recent film din seria ”Knives out” și apoi mai văd ce mă inspiră. 

Banal, ar spune unii. 
De neprețuit, spun eu. Îți mulțumesc, Doamne! 🙏

O melodie ca o madlenă

Cel mai probabil pe fond de epuizare psihică și un aproape-burnout, constat tot mai des că mi se întâmplă să uit diverse chestii. 

Uit ce i-am spus unei prietene acum două săptămâni. 
Altei prietene uit să-i comunic ceva important.
Uit că-mi luasem cremă de ochi data trecută când m-am nimerit prin magazin și-mi iau încă una.  
Uit că am citit o anume carte și-o încep din nou.
Uit cheia în ușă. Pe dinafară. Toată noaptea. (Asta e de dată foarte recentă, mai precis din weekendul trecut. Am fost foarte recunoscătoare în momentul ăla pentru mediul sigur în care locuim). 

Și multe altele de același gen. M-am împrietenit cu aplicația Reminders de pe telefon, că deh. Numai la serviciu nu am uitat încă nimic important, agenda (cu Harry Potter 🤓) să trăiască. 

Dar cât voi trăi nu voi uita melodia asta. Era piesa mea preferată când mergeam cu ai mei la mare când aveam 5-6-7 ani (cartierul general era invariabil la Neptun, chiar dacă mai mergeam la plajă și-n alte stațiuni). 

N-am idee când și unde o auzisem prima dată (cel mai probabil tot la mare), nici de ce-mi plăcuse atât de mult sau ce resort din mine reușise să atingă. Dar îmi aduc foarte bine aminte cât de bucuroasă eram de fiecare dată când o ascultam și cum mă zbânțuiam pe ea, cu grația unui ied care-a prizat terebentină. 

Ai mei nu aveau casetofon, însă tata împrumutase unul de la un coleg de serviciu și îl luam cu noi la mare, ca să ascultăm în cameră diverse casete (și ele împrumutate). Pe una dintre ele era și ”Linda, Linda”. Aș fi ascultat-o ore în șir, cred că ai mei erau căpiați. Dar aveau răbdare.

Nu scriu despre asta cu tristețe, cu toate că așa ar putea părea (având în vedere că mama nu mai e de aproape 11 ani, iar noi încetaserăm oricum să fim o familie în adevăratul sens al cuvântului încă de când eram eu prin școala primară). M-am vindecat de amărăciuni din categoria ”cum ar fi fost dacă” și sunt foarte recunoscătoare pentru binecuvântările pe care le-am primit. 

”Linda, Linda” rămâne o nostalgie din vremuri atât de demult trecute, că le-aș uita cu totul dacă n-ar mai fi câte-o astfel de ”madlenă proust-iană” care să le evoce și să le păstreze vii. 

Un trandafir care s-a trecut

Nu sunt neapărat înclinată spre filozofeli și melancolii astă seară, însă mă gândesc de ceva timp atât la text cât și la persoana care l-a inspirat și care, după 15 ani, continuă să însemne foarte mult pentru mine. 

Asta chiar dacă ne-am întâlnit o singură dată în realitate.
Și chiar dacă, foarte probabil, nu ne vom mai vedea niciodată. 
Și chiar dacă, la fel de probabil, eu nu mai însemn nimic pentru ea. 

Am citit la un moment dat undeva o metaforă foarte frumoasă, în care am simțit că se regăsește ca turnată povestea mea și-a ei (pe care nu-mi vine s-o numesc ”fostă prietenă”, deși evidența arată că asta a devenit între timp). 

Uneori, prieteniile sunt precum trandafirii. Cunoaștem oameni care ne colorează frumos viața o perioadă, asemeni trandafirilor. Apoi relațiile se diluează treptat și la un moment dat, dispar.

Trandafirii se trec, indiferent ce am face și oricât de bine i-am îngriji. E-n datul lor. 

Așa se întâmplă uneori și cu relațiile de prietenie. Am avut parte o perioadă de timp de cineva care ne-a colorat frumos viața. Iar asta nu e deloc puțin. 

Ne cunoscuserăm în 2010 și-n cea mai mare parte a timpului am fost penfriends. Sau, mă rog: mailfriends, Yahoo Messenger-friends (până când a dispărut YM), Skpe-friends. După cum se deduce, ea locuia în altă țară (unde n-am ajuns încă. Mi-am - și amândouă ne-am - imaginat de multe ori cum ar fi să ne vizităm reciproc), așadar compensam distanța cu mijloacele pe care le aveam la îndemână. 

Doamne, că nu ne mai tăcea gura (sau tastele, dacă chat-uiam). Surori gemene să fi fost și nu cred că ne-am fi putut înțelege mai bine. Asta fără să fi avut pasiuni similare (ei îi place rock-ul, or eu din punctul ăsta de vedere am cam rămas la Elvis, ea citește cu plăcere SF, eu la capitolul ăsta n-am trecut de Jules Verne și mult mai târziu, de Harry Potter), ei îi place să gătească, mie știți voi (că nu 🫣). Și exemplele ar putea continua, dar nu despre ce ne deosebea e vorba, ci despre ceea ce ne adusese aproape și ne ținea împreună. 
Valori comune, loialitate, afecțiune reciprocă, același gen de umor. Cât am mai râs împreună. Mi se întâmplă și acum să mă pufnească râsul din senin aducându-mi aminte de vreo replică spumoasă de-a ei. 
Ne-am povestit toate dramele, toate momentele cumplite pe care le-am trăit de-a lungul vieții. Și câte-a mai avut și ea... Ne-am ascultat, ne-am sfătuit, am fost acolo una pentru alta. O simțeam realmente ca fiind o bucățică din sufletul meu. 

Nu mai știu exact când - să fi fost în 2018 - a traversat o perioadă foarte dificilă în plan personal și s-a îndepărtat pentru o vreme. Am înțeles-o, i-am spus că voi fi mereu aici pentru ea și am avut răbdare. Mi-era dor de ea, dar i-am respectat dorința. 

Am fost în culmea bucuriei când am reluat legătura și în 2019 a trecut prin Hamburg, în drum fiind spre o destinație de vacanță. ”Poate că e oarecum anticlimax”, mi-a zis, ”dar dacă vrei să ne vedem, eu m-aș bucura imens să te întâlnesc în carne și oase”. 
Dacă voiam??? Aproape că nu m-am mai putut gândi la altceva până-n ziua respectivă. Am petrecut o după amiază superbă, ne-am preumblat prin centru, am mâncat, am băut cafea, am vorbiiiiit, am vorbiiiit și nu ne-am mai fi săturat de vorbiiiit. 
Ne-am luat la revedere cu promisiunea că vom reface întâlnirea. La ea, de data asta. 

Au mai trecut niște luni, a venit pandemia, vorbeam mai rar, dar fiecare o găsea pe cealaltă acolo unde o știa. 
Pe la începutul lui 2022, comunicarea a început să se dilueze până a cam dispărut de-a binelea. Având și eu o perioadă dificilă, mi-am văzut de biscuiții mei și nici nu știu cum s-au scurs aproape trei ani. 
Mă gândeam uneori la ea. Oare ce-o mai face? O fi bine? S-o fi gândind și ea la mine? Aveam numărul ei de telefon, dar de ce trecea vremea, de ce mi-era mai greu s-o abordez, fiindcă mi se părea un gest mai degrabă intruziv.

Asta până anul trecut în septembrie, când Facebook mi-a băgat sub nas profilul ei (de care nu știusem, era relativ recent), având prieteni comuni. Recunosc, primul gând a fost ”de când are Facebook? De ce nu m-a căutat? De ce nu mi-a scris? Dacă s-ar fi gândit la mine măcar pe sfert cât am făcut-o eu, mi-ar fi scris demult...”. 
Am alungat repede gândul, care mi s-a părut meschin și mi s-a făcut rușine de mine. 

I-am scris. Cât de mult m-am bucurat când mi-a răspuns, nu vă puteți imagina. 
Ne-am sunat, am vorbit. Am regăsit-o pe ea, draga mea prietenă de peste un deceniu. Trecuse prin multe, multe și grele, dar era tot ea.  
Am povestit, am vorbit, am râs ca-n vremurile de odinioară. 
Și totuși, simțeam o barieră între noi. Eram și nu mai eram ca înainte. 
Am zis că asta e, life happened pentru amândouă. 
Am continuat să comunicăm, dar în continuare simțeam că lipsește ceva. 

Și-n aprilie, când am trecut prin cea mai grea perioadă a anului ăstuia, i-am scris că nu sunt bine. 
A rămas să vorbim peste câteva zile. 
Nu mi-a mai scris niciodată. 

Poate că nu avea resurse emoționale, nu știu. Aș fi înțeles, dacă mi-ar fi spus. Nu am idee nici dacă mai citea pe blog (de care știa; într-un fel existența lui se datorează și ei, că m-a încurajat enorm să m-apuc de scris), nici nu mai contează. 
E pe Facebook zilnic (din nostalgie, și poate și dintr-un soi de masochism, mă mai uit uneori pe profilul ei. Trebuie să mă las de asta, că nu-mi face bine deloc). 
Absolut nimic n-ar opri-o de la a-mi scrie. 
Dacă ar simți nevoia s-o facă. 

Dar probabil că n-au mai rămas decât amintirile. Iar de data asta nu mai pot să-i scriu. Nu pentru că n-am avut-o aproape în acele săptămâni care au fost foarte grele, fiindcă nu sunt un om ranchiunos. Și-n niciun caz cu cineva care a însemnat atât de mult pentru mine. 
Ci pentru că nu mai simt că mai există ceva acolo. 

Aș spune că atât am însemnat, dar știu că a ținut mult la mine. Numai că, uneori se întâmplă așa. Trandafirul s-a uscat. A fost minunat toți anii cât a stat înflorit, dar atât a fost să fie. 

Dincolo de toate astea însă, ceva din mine îi va duce dorul pentru totdeauna.

Leacul meu de vulnerabilitate. Melancolie.

O fi fost ea intervenția stomatologică de vineri minim invazivă, dar eu tot m-am simțit de parcă aș fi pierdut prin K.O. cu Muhammad Ali. Sau poate pacientul percepe în cu totul altfel minima invazie, față de ceea ce prevăd tratatele de medicină 😏. 

Despre ce-a fost vorba, pe scurt - periimplantită, suficient de avansată încât să fie nevoie de debridare chirurgicală. E un fapt mai degrabă inedit să se întâmple așa ceva la atât de mulți ani (aproape opt, în cazul meu) de la inserarea implanturilor, dar în urma discuției cu chirurgul, știu cui să ”mulțumesc”: abcesului de-acum jumătate de an, care la vremea respectivă a binevoit a se sparge, iar acumularea bacteriană urmată de migrarea bacteriilor a pornit tot dansul ăsta. 

- Aș fi putut face ceva concret pentru a preveni? Adică-n afară de spălat de 2 ori pe zi cu periuța electrică, folosit zilnic ață dentară și detartraj bianual. 
- Nu. Igiena orală este evident bine întreținută și de fumat nu fumați. Infecția din primăvară a fost trigger-ul.
- Splendid. Chestia asta se poate opri eventual, ăăă, de la sine? 
- Nu. O dată pornit procesul inflamator, nu se poate opri decât dacă se intervine activ, iar în cazul dumneavoastră a început deja să se piardă din țesutul osos, iată aici pe radiografie se poate vedea, bla-bla. 
- Formidabil 🙄. 
-... așa că trebuie acționat cât mai repede.

Hai că prea m-am alintat în ultimii ani vizitându-mi dentistul numai pentru detartraje, iar la controale era ”alles in Ordnung”. Evident, intervenția asta nu e acoperită de asigurarea de sănătate (ca de altfel nimic din ceea ce ține de implanturi, dacă n-ai asigurare separată - și nu avem). Am înghițit un nod întrebând cât va costa, încă unul după ce mi-a zis, slavă Domnului că ne putem permite, am făcut programare. 

A durat vreo oră și ceva cu totul, din care 45 de minute intervenția în sine, iar restul - anestezia, o radiografie imediat după și o discuție în care mi-a explicat ce-a găsit și ce-a meșterit. Știusem în linii mari la ce să mă aștept, dar două chestii tot m-au luat prin surprindere:
- faptul că mi-au acoperit fața complet, mai puțin gura și nasul; în ce mă privește, ideea de-a nu putea vedea nimic din ceea ce mi se întâmplă a fost destul de creepy, și asta chiar dacă medicul a comunicat permanent cu mine. Nu a durut absolut deloc, dar de simțit simțeam diverse, așa c-aș fi fost în măsură să spun când a ajuns la os, respectiv la implant, că se auzea altfel curățarea 😀. Instructiv și motivant, vă spun 🥳.
- sentimentul acut de vulnerabilitate, pe care nu l-aș fi anticipat. Poate tot din cauza punctului de mai sus, sau poate pentru că, totuși, intervenția a fost destul de intensă. Și zgomotoasă, cu toate râcâielile și ”crâșcâielile” alea 😒. 

48 de ore mai târziu e totul bine, chiar dacă zona calamitată e-n continuare sensibilă și firele deja mă enervează. 
Și-acum ajung la partea a doua, apropo de ce spuneam mai sus de vulnerabilitate. 

Vineri după-amiază am mai lucrat de-acasă vreo 3 ore, constatând că din punct de vedere psihic nu sunt într-un loc prea bun. Instinctiv, fără ca măcar să fi conștientizat, m-am pomenit căutând un concert cu Zubin. Și m-am lăsat în voia muzicii lui, m-am învelit în confortul ei ca într-un cocon cald și ocrotitor, care m-a alinat și mi-a oblojit starea melancolică. 

Cred că trecuseră niște luni bune de când nu mai ascultasem vreun concert cu Zubin, deși cu ani în urmă obișnuiam să mă întorc iar și iar la muzica lui, în care mi-am găsit de atâtea ori leac și mângâiere. 

Știu că e tot mai slăbit și mi se strânge inima când mă gândesc la asta. 
Citeam nu demult că, din motive de sănătate, își anulase toate concertele care presupuneau călătorii, onorând numai angajamentele din Los Angeles (unde locuiește). Iar acum două săptămâni a dirijat Simfonia a VIII-a de Bruckner. O lucrare deosebit de complexă și solicitantă, pe care a dirijat-o pe de rost și la fel de magic precum oricând de-a lungul atâtor zeci de ani. Dar, cum notau criticii, ”cu mișcări limitate, economicoase”, diferite de stilul lui amplu și flamboaiant. Nu mai are energie... 
Au apărut și fotografii din concert. Una dintre ele m-a șocat. Știam de ani de zile că Zubin dirijează numai stând pe scaun, dar de data asta... a fost adus pe scenă într-un scaun pe rotile. Nu pot să vă spun cum e imaginea, mai ales pentru cineva care l-a urmărit de-atâtea ori dirijând molto vivace, plin de forță scânteietoare. Efectiv am simțit cum mi se frânge inima văzându-l atât de fragil, de vulnerabil, de... împuținat.

Și privind fotografia respectivă (pe care nu o să o pun aici) un gând s-a insinuat, ca de nicăieri. 
Se stinge lumina, mi-am spus. 

Nu mă pot gândi la așa ceva, cu toate că sunt conștientă că probabilitatea de a-l mai revedea vreodată pe Zubin în spațiu și timp real este tot mai redusă. 

Îmi voi găsi mereu alinarea, bucuria, binele și confortul în muzica și energia lui bună. 
Iată, asta am ascultat vineri seara. E muzică vieneză - minunată, veselă, colorată și dătătoare de bună dispoziție. 
Eu așa vreau să-l țin minte. 

Închei articolul așa cum am mai încheiat măcar vreo două: te rog, Maestro, mai rămâi. 

Opașa 🥴 (bonus: o amintire 🙂).

S-ar zice că după 11 zile petrecute la o diferență de fus orar de numai două ore n-ai nicio problemă să te întorci rapid la viața obișnuită. Mda, așa am crezut și noi, dar n-am luat în calcul readaptarea corpului la temperaturi de 10 grade (🥶) după aproape două săptămâni petrecute la 37-38 care, din cauza umidității, erau resimțite de corp drept 42-43 de grade. Un gând pios pentru domnul Willis Carrier, că-n multe locuri de pe lumea asta viața ar fi fost inimaginabilă fără aerul condiționat.

În fine, ce vreau să spun e că două zile am fost zombie, norocul meu că am concediu până luni, că zilele astea probabil n-aș fi nimerit nici să mă urc în metrou. 
Dar acum începem treptat să ne ”recalibrăm” și sărind direct la concluzie, încep prin a spune că Emiratele Arabe sunt ceva ce nu ne-am fi gândit nici în visele cele mai frumoase. E un clișeu, dar cu adevărat sunt în măsură să spun că acolo este o altă lume. 

Nu ne-am putea imagina trăind acolo (din cauza temperaturilor, în primul rând), însă ne-a plăcut enorm, și nu doar spectaculozitatea orașelor* și a obiectivelor vizitate. Ci și funcționalitatea, eficiența și politețea localnicilor. 

* Da, ”orașe”. Fiindcă am petrecut două zile și în Abu Dhabi 🙂. 

Abia aștept să vă povestesc despre toate, și de data asta nu voi mai repeta greșeala pe care am făcut-o cu jurnalul din vacanța petrecută acum 8 ani în Statele Unite: m-am lungit atât de mult în timp (vreun an și jumătate 🫣), încât amintirile și emoțiile s-au diluat, articolele au pierdut din culoare și mi-a dispărut complet motivația. 
Asta înseamnă că-n următoarele săptămâni nu vom face altceva decât să ne plimbăm prin Emiratele Arabe Unite 🙂. Buckle up! 😎 
Teaser: mergem și prin deșert, și în două dintre cele mai luxoase hoteluri din lume 😉. 

Spuneam mai în titlu de o amintire, pe care țin să o evoc. Astăzi se împlinesc 15 ani de la cea mai frumoasă nuntă la care voi fi fost vreodată: a noastră 🥰. 

O mie de vieți de-aș mai trăi, de o mie de ori tot pe el l-aș alege. Sunt norocoasă și binecuvântată. Și recunoscătoare, foarte recunoscătoare pentru tot ceea ce ni s-a dăruit 🙂.

15 ani de povești împreună cu voi 🙂

Nu aveam idee cum o să fie și eram conștientă că pierdusem deja niște ferestre de oportunitate; blogurile de succes pe care le citeam eu pe-atunci fuseseră lansate în 2005-2007. Pe lângă asta, nu aveam nici cea mai vagă idee de SEO, nu știam cum să „cresc” un eventual blog. Arc peste timp, nu știu nici în ziua de azi și probabil n-o să știu niciodată, dar asta pentru că nu m-a preocupat aspectul. 

Nu mi-am dorit niciodată să monetizez blogul. Eu am vrut doar să am un colțișor unde să pot scrie ce-mi trecea prin cap. 
Într-o zi de final de iulie a anului 2010, am scris un text scurt și timid. La început mă citeau doar omul meu și câteva prietene. Îmi găseam greu curajul, dar pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai ușor. 
Și, treptat, ați apărut voi 🙂. Pe mulți i-am pierdut, mai devreme sau mai târziu. Unii mi-ați rămas aproape de mai bine de un deceniu și vă mulțumesc din toată inima 🥰. Și alții au apărut relativ recent și sper să-mi rămâneți 😊. 

Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima recunoștința 💙. Nu aveți idee câtă putere mi-am luat nu o dată din mesajele voastre și cât de mult mă motivați să continuu să scriu - ceea ce îmi face enorm de mult bine, dar pe de altă parte, dacă n-ați fi voi cel mai probabil m-aș fi lăsat demult de scris. 

Și așa cum îi șade bine unui moment aniversar, hai să evocăm împreună câteva texte care, din varii considerente, au o semnificație aparte pentru mine. 

Articolul cel mai citit este cel despre neuitatul Tano Cariddi, emblematicul personaj din serialul ”Caracatița”. L-am scris dintr-o răsuflare acum mai bine de 13 ani și continuă să fie printre cele mai vizualizate. Faptul că după atâta vreme continuă să exercite aceeași fascinație mă bucură și îmi reconfirmă faptul că, orice s-ar zice, am gusturi bune - inclusiv când e vorba de personaje negative 😃. 

Am scris despre multe cărți, inclusiv despre 3 biografii ale dragului meu Zubin Mehta. Însă recenzia mea preferată, a unei cărți ce spune povestea unui om care a dat o nouă definiție conceptelor de curaj, luptă și sacrificiu, este cea a biografiei ”Falcone”, al cărei autor este jurnalistul Roberto Saviano. Mă mândresc inclusiv cu faptul că am citit-o în germană. 

Un articol de mare încărcătură emoțională pentru mine este cel în care l-am evocat pe cel mai drag profesor pe care l-am avut vreodată. Cu atât de mult drag și nostalgie am scris despre dumnealui și cât de mare mi-a fost bucuria când mi-au comentat foști elevi de-ai săi din promoții de demult (inclusiv din anii '80! 🙂), care-au ajuns la articol dând o căutare pe Google după numele domnului profesor... Bucuria lor de-a fi găsit o mărturie despre omul extraordinar care fusese a fost, în egală măsură, și bucuria mea de-a fi contribuit un pic la nemurirea dumnealui.

Unul dintre cele mai mari vise ale vieții mele s-a împlinit inclusiv datorită acestui blog, și mi-am împărțit bucuria cu voi. Concertul de Anul Nou de la Viena (dirijat de Zubin), la care am ajuns după ce o cititoare mi-a recomandat agenția unde se găseau bilete la prețuri decente. 

Și, desigur, n-ar putea lipsi tocmai el din acest periplu printre texte emoționante. În urmă cu 12 ani, am avut imensa fericire de a-l întâlni personal pe unul dintre oamenii pe care-i admir și îndrăgesc cel mai mult pe lume. Am primit câteva secunde din viața lui, după cum a spus omul meu, el însuși emoționat de moment. Mă-ntorc la amintirea clipei mele cu Zubin iar și iar 🙂. 

Pentru acești 15 ani, pentru cele 1.642 de texte pe care le-am scris în bună parte datorită vouă, pentru că-mi sunteți aproape și mă ajutați să-mi împlinesc dorul de scris, vă mulțumesc din tot sufletul 🤗. 
Sper să ne citim cu bine și sănătoși, ani mulți de acum înainte ❤️.

Un leu și un arici

Judecând strict după titlu ar putea părea că urmează o fabulă, dar nu e cazul. 
După ce pe 11 aprilie conveniserăm că ne vom da o șansă, pe 31 mai ne-am reîntâlnit (cu ocazia unui concediu făcut de om în România, el lucrând deja de câțiva ani în Germania) și am început propriu-zis să fim împreună, cu tot ce implică asta 😋.

A ajuns în București seara pe la zece, cu un autocar Atlassib. Ne-am plimbat vreo două ore prin parcul Kiseleff. Plouase mai devreme, aerul era parfumat și proaspăt. Era minunat și-n același timp inedit să ne descoperim în noua ipostază după ce de luni de zile prieteniserăm platonic și ne povestiserăm inclusiv cele mai intime secrete. 

Mi i-a dăruit pe ei doi, fiecare cu semnificația și mesajul lui. 

Și-n ziua de azi dorm cu ariciul ori de câte ori omul meu nu e acasă. De fiecare dată mă uimește că mă trezesc exact așa cum mă culcasem: cu el strâns în brațe. (Să nu mai spuneți la nimeni, dar câteodată vorbesc cu el, cu ariciul, vreau să zic 🤫). 

Au urmat aproape trei săptămâni de descoperiri reciproce. Personal, nu-l descopeream doar pe el; descopeream ce înseamnă să te simți în siguranță. Era ceva nou pentru mine și reconfortant ca o pătură pufoasă în care te înfofolești când ți-e frig. Și pentru prima dată, simți cum e să-ți fie cald și bine. 

În zilele acelea a venit și momentul în care am știut, dincolo de orice îndoială, că-mi găsisem Omul. Căutările, de cele mai multe ori fără să fi fost conștientizate ca atare, se încheiaseră. În el îmi aflasem rostul și găsisem răspuns la toate întrebările. De-atunci l-am ales mereu pe el și-l voi alege din nou și din nou, pentru tot restul vieții noastre. 
Cuvintele nu-mi ajung pentru a-mi exprima recunoștința pentru miracolul de-a ne fi aflat și pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Azi dimineață schimbam niște mesaje referitoare la declarația anuală de venit. M-am pomenit gândindu-mă ce făceam cu 20 de ani în urmă: încercam să mă decid cu ce să mă îmbrac atunci când mă duc să-l iau de la autocar. First world problems, deh. ”Oare ce-aș fi zis dacă mi-ar fi spus cineva că peste două decenii vom vorbi despre ceva atât de banal precum declarația anuală de venit?”. 

Simplu, mi-am răspuns tot eu. Aș fi zis că e cel mai normal lucru din lume. Așa cum totul devine firesc, atunci când îl găsești pe cel pe care-l așteptai de-o viață. 

Reluăm de unde-am rămas înainte de pauză 🙂

N-am fost plecată atât de mult - dacă mă uit bine, nicio lună nu e - și totuși constat că mă încearcă o oarecare timiditate acum, când am împins ușa (peste care nu apucaseră să se depună pânze de păianjeni, din fericire), am șters praful și-am intrat. 

Sunt bine. N-a fost o perioadă ușoară și încă-mi caut respirația normală, dar s-a terminat cu bine.  Sunt bine și, mai presus de orice, sunt recunoscătoare. Nu voi face public motivul acestei pauze, pentru că e ceva foarte personal, ceea ce contează este însă faptul că (mă repet, dar ce ușurare e să repet asta...) e bine. Suntem amândoi bine și Îi mulțumesc Lui Dumnezeu. 

Vă mulțumesc din suflet pentru gândurile voastre bune și comentariile pe care mi le-ați lăsat. În weekend voi răspunde la fiecare în parte. Au contat enorm, să știți. Enorm. M-am hrănit din ele, mi-am luat câte un pic de putere citindu-le și re-re-re-citindu-le.
Sunt foarte norocoasă pentru că vă am 🤗.

Prietenele care au știut mi-au fost alături, mi-au ținut de urât și de frică și m-au încurajat. Nu știu ce-am făcut să merit oameni atât de minunați în viața mea, dar sunt foarte, foarte recunoscătoare.

Ne citim cât de curând.
Mi-ați lipsit.
E bine înapoi 🙂.
Încă o dată, vă mulțumesc. Sunteți niște oameni extraordinari 🤗🤗🤗.

”Să încercăm”, ne-am zis

Am mai povestit eu pe aici despre primele noastre întâlniri (cea virtuală și cea reală), precum și despre faptul că inițial niciunul nu se găsea în dispoziție pentru o relație, deși indiferenți nu (ne) eram; dar ceea ce nu cred c-am zis este că, până a ne pune de acord să ne dăm o șansă, am început prin a deveni foarte buni prieteni.
Cred și-n ziua de azi că a fost al doilea cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat. Primul fiind faptul că ne-am cunoscut.

E un clișeu, dar din primul moment am simțit că-i pot spune absolut totul. I-am povestit lucruri grele - inclusiv despre histerectomie, ceea ce de altfel nu-i mai spusesem niciunuia dintre ”foști”. Inclusiv despre #metoo, care până atunci de asemenea fusese un subiect ținut numai pentru mine. Inclusiv despre altele, pe care însă aleg să nu le povestesc aici.
N-am avut absolut nicio reținere sau ezitare. Nu mi-a fost teamă că va fugi de mine, inclusiv fiindcă nu eram încă un cuplu. Dar nu numai de asta. Efectiv simțeam că ascultă și nu numai că înțelege; îi pasă, cu adevărat.

”Suntem doar prieteni, putem fi mai mult. Suntem mai mult, nu mai putem fi niciodată doar prieteni”, mi-a zis la un moment dat în perioada aia.
Avea dreptate, dar ceea ce nu știa niciunul dintre noi era că deja deveniserăm mai mult. Asta chiar dacă ne-au fost necesare vreo 7 luni ca să ne dăm seama de niște lucruri de altfel evidente. Ok, la drept vorbind mie mi-au trebuit, nu lui. El realizase înaintea mea 😀.

Și într-o după-amiază de 11 aprilie, exact cu 20 de ani în urmă, i-am spus că sunt îndrăgostită de el. Da, eu am zis-o prima 😀. De altfel și primul ”te iubesc” tot al meu a fost. Astea fiind tot din categoria ”nicio reținere, nicio ezitare”.

Sunt profund recunoscătoare. Cred că suntem foarte, foarte norocoși 🙂. Cu adevărat, prieteniile pot deveni cele mai frumoase povești de dragoste.

Despre acasă și amintirea unei prăjituri 🍓

Săptămâna trecută, Andreea (al cărei blog îl citesc de peste un deceniu și pe care am avut și bucuria s-o întâlnesc personal) a scris un articol care nu doar că mi-a mers la suflet, ci m-a și inspirat. Este vorba de semnificația lui ”acasă”, din perspectiva cuiva care a emigrat de mulți ani.
Am citit, am reflectat, am evocat amintiri și trăiri sufletești.

În ceea ce mă privește, acasă este și va fi pentru totdeauna acolo unde este omul meu. Cel mai plăcut sunet din lume este acela al cheii în ușă, anunțându-i sosirea. A fost acasă și în garsoniera pe care am închiriat-o în București, și în mansarda din Bayreuth unde aveam dușul în bucătărie, și în locuințele din anii următori. Iar în apartamentul pe care l-am cumpărat sunt mai acasă decât oriunde am fost vreodată în viața asta (și aici am inclus și apartamentul din Piatra Neamț, în care mi-am trăit primii 18 ani de viață). 

Dincolo de toate acestea, Germania este țara care mi se potrivește cel mai bine și unde mă simt cel mai confortabil. Am scris mai demult un articol în care enumeram principalele motive pentru care o iubesc; și chiar dacă în unele privințe lasă de dorit (cum ar fi, mai nou, medicina preventivă, impozitarea suplimentară a celor care nu au copii și alți câțiva ghimpi), nu mi-am schimbat părerea sau sentimentele în privința ei. Scăderea nivelului de trai și imigrația scăpată de sub control sunt două dintre marile probleme actuale, dar am încredere în Friedrich Merz, cel mai probabil viitorul cancelar, care a promis că va căuta soluții.
(Off topic și nu prea: ieri, conservatorii şi partidul de centru-stânga, SPD, au anunţat că au ajuns la un acord de principiu pentru formarea guvernului. Iar asta e cea mai bună veste pe care-am fi putut s-o primim în situația actuală).

Spuneam mai sus de-o amintire. Ușor naivă, aș zice, sau poate chiar mai mult decât ușor, dar pe mine mă înduioșează, în același timp confirmându-mi câteva chestii.

Era în 2006 și venisem în concediu la dumnealui jupânul. Încă nu eram căsătoriți, dar știam de-o bună bucată de vreme că vrem să ne petrecem restul vieții împreună, ceea ce făcea ca relația la distanță să fie mai ușor de dus. Și într-una din zile, am intrat să luăm micul dejun într-o cafenea. Una absolut banală, de altfel, genul de Bäckerei & Konditorei (Brutărie & Cofetărie) pe care le vezi la orice colț de stradă în fiecare oraș sau sat german).
Înăuntru mirosea bine, a pâine caldă și-a cafea proaspătă. Am luat câte un sandviș, un suc, o prăjitură și-o cafea. Fără nicio exagerare, acel mic dejun a fost pentru mine o revelație.

Sandvișul era cât se poate de simplu: o chiflă cu o felie de cașcaval și roșii. Atât, dar nici că ar fi fost nevoie de mai mult. Chifla era caldă, exact cât trebuia de crocantă și se ”împrietenise” minunat cu brânza, ușor topită datorită pâinii calde.
Cafeaua era excelentă.
Sucul era proaspăt stors, nu ”natural” de la cutie.
Dar prăjitura, ei bine... a fost o revelație.

Nu mai mâncasem niciodată ceva asemănător. Căpșunile aromate și dulci-acrișoare făceau un tandem savuros cu stratul de cremă de vanilie pe care se odihneau. Pandișpanul era fraged și cu gust neutru, lăsându-le căpșunilor și vaniliei posibilitatea de-a se pune în valoare. Per total o prăjitură într-un echilibru perfect de gusturi și texturi, care mergea la fix alături de cafea.
- Practic, nimic din ce avem pe masă nu este ieșit din comun, i-am spus omului. Dar cât de bun e fiecare în parte!
- Îți imaginezi cum e să-ți începi fiecare zi așa?
M-am gândit la asta.
- Știu că e naiv și total nerealist ce spun, dar într-o țară în care poți mânca așa ceva în fiecare zi n-ai cum să fii nefericit...
(Paranteză: evident că ceea ce zisesem era naiv și chiar nițel stupid, o știam chiar în momentul ăla. Și la fel de evident, nimeni nu mănâncă așa în fiecare zi. Însă ideea era cu totul alta și se referea mai degrabă la lucrurile simple, banale și-n același timp minunate la care puteam avea acces și pe care abia începeam să le aflu. Tot în aceeași categorie se încadra și-o apă minerală cu aromă de cireșe, ceva ce n-aș mai bea acum, dar atunci a fost și ea o revelație). 

Prăjitura cu căpșuni are și-n ziua de azi o semnificație specială pentru mine (independent de asta, continuă să-mi placă la fel de mult). Îmi amintește de momentul acela în care am întrezărit un minuscul aspect din viața de zi cu zi în această țară. Și de faptul că mi-a plăcut ce-am văzut, iar timpul mi-a dat, din fericire, dreptate.

Zece ani de veșnicie

”Vreau să mă duc acasă”, mi-a spus, când am vorbit la telefon în seara aceea.
Nu știam că era pentru ultima dată când o auzeam. Nu știam ce să-i răspund la asta.
”Vreau să mă bag în pat”.
”...”
”Vii să mă ajuți?”
”Da, mama, o să vin”.

Și cândva în cursul nopții, a plecat acasă.
Iar eu am venit. Două zile mai târziu, ca s-o petrec pe cel din urmă drum.

Sunt zece ani de când mama e călătoare în alte lumi.

Am trecut prin durerea aceea care rupe bucăți din suflet, mi-a fost un deșert de dor, am înotat într-un  ocean de regrete și de ”cum ar fi fost dacă”-uri.

Acum a rămas doar nostalgia.

Cu adevărat și din tot sufletul, simt că nu a plecat de tot. Încă am momente când vorbesc cu ea privind-o în fotografia din bibliotecă, din care mă veghează.

Imaginea e din ziua în care m-am căsătorit și este una dintre fotografiile mele preferate cu ea. Îmi pare încă atât de aproape. Așa cum și e, de fapt.

Când au trecut totuși zece ani?

Dacă aș fi în Piatra Neamț astăzi, aș merge la cimitir. Aș privi când fotografia de pe cruce, când cerul spre care și-a luat zborul în urmă cu un deceniu și, ca de fiecare dată când sunt singură la mormântul ei, am asculta împreună ”Stay Another Day”, o melodie care-i plăcea foarte mult.

 

 

Atât de multe lucruri pe care nu i le-am spus.
Atât de multe locuri în care mi-aș fi dorit să mergem împreună.
Atât de multe pe care nu a apucat să le vadă, să le știe, să le cunoască.

Îmi pare atât de rău pentru tot ceea ce n-am trăit cu ea. N-o să înțeleg niciodată de ce a trebuit să fie așa.

N-aș fi crezut că mai am de unde-o plânge, dar închei textul ăsta în lacrimi, în timp ce ascult piesa asta iar și iar:



Dormi în pace, mami.

”Doamne, fă-i nemuritori, pe părinții care mor...”.

Nu am rezoluții, și totuși...

Hai că n-am făcut eu rezoluții pentru 2025 (cu toate că-ntre timp mi-a venit o idee, vă zic mai la vale), dar întâmplător am dat peste imaginea asta și mi-am spus că, în tot cazul, ar putea funcționa ca un fel de plan de viață valabil nu numai anul acesta, ci și pentru viitor.

Ia să vedem câte dintre ideile de mai jos sunt realizabile.

✅ Rupe legăturile cu persoanele negative.

Nu fără mândrie spun că deocamdată n-am ce legături să mai rup, din bunul motiv că am rupt demult tot ceea ce era de rupt. Și nu am nici cel mai mic regret în nicio privință, după cum nu a existat niciun moment în care să-mi chestionez propria decizie, ba chiar dimpotrivă, aș putea spune (și-n unele cazuri au trecut ani mulți). Prin urmare, am făcut bine ce-am făcut.

🟡 Alocă mai mult timp activităților care-ți fac plăcere.
Asta e un fel de work in progress. În principal, îmi doresc să-mi găsesc mai mult timp și dispoziție pentru citit. Am o sumă de cărți excelente, pe care abia aștept să le parcurg. Ahh, voluptatea unei povești bune... 🙂 Îmi lipsește însă nu doar timpul, ci și - în timpul săptămânii - disponibilitatea emoțională. Doar vineri seara și-n weekend ce mai reușesc să mă destind și să mă cufund în vreo carte...

❤️Ai încredere că cel mai bun an este posibil.
De ceva vreme nu mai punctez prea bine la capitolul optimism, dar sper ca anul acesta să-mi dea motive să o fac din nou.

🟡 Continuă să înveți lucruri noi.
Tot un fel de work in progress și asta. Genul de serviciu pe care-l am nu-mi permite să mă plafonez din punct de vedere intelectual, pentru că mereu apar situații și probleme noi, ergo motive (noi 😀) de a-mi pune creierii pe moațe. Aparte de asta, lucrez zilnic în două limbi străine, practic nu trece o zi fără să acumulez ceva, chiar dacă nu e un fapt pe care să-l conștientizez mereu.

‼️ Fă-ți o prioritate din odihnă și grija față de tine.
Mai țineți minte cotele apelor Dunării? ”Cinq cent soixante-cinq centimetres, gheață la mal”. Eh, cam tot pe-acolo sunt și eu. Exceptând weekend-ul, dorm puțin și nu din cale-afară de bine. Că tot mă suspectam de burnout acum câteva săptămâni, un motiv ar putea fi găsit și aici. E musai să îmbunătățesc ceva la capitolul ăsta.

🟠 Caută magia în fiecare sezon.
Mai ușor de zis decât de făcut, în special ținând cont de faptul că-n Hamburg plouă mult. Totuși, reușesc să mă bucur de fiecare anotimp, iar despre toamna aici v-am mai povestit eu... 🙂.

❤️ Acordă atenție prietenilor tăi.
Nu cred că reușesc să o fac pe cât ar merita, dar sunt foarte recunoscătoare pentru vechile mele prietene. Sunt cinci la număr și ”prietenim” de ani de zile (ia chiar, să vedem câți - în ordine descrescătoare: 20, 20, 15, 10, 5). Hai că avem motive să fim mândre de noi, gagix, vă știți voi care 🙂. To you, ladies! 🥂

🙏 Fii recunoscător.
Sunt. Suntem. Cu adevărat și din tot sufletul. Am avut și avem parte de atâtea binecuvântări în viața noastră... Ne considerăm foarte norocoși și mulțumim Cerului pentru ceea ce ni s-a dăruit.

🔷 Conștientizează-ți sentimentele.
Hmm, pe asta nu prea știu de unde s-o apuc (și tare-mi sună a ”motivațională de carton”). În general sunt destul de conștientă de ceea ce simt. Și câteodată îmi dau voie să mai și plâng.

✅ Ascultă muzica preferată.
Asta cu siguranță o fac, aproape în fiecare zi 🙂. Playlistul meu de pe telefon este împărțit după cum urmează: Pop, Classic (general), New Year's Eve (o colecție despre care am scris pe scurt cu ani în urmă, aici), Zubin (general), Zubin (Viena - am inclus aici nu numai cele cinci concerte de Anul Nou pe care le-a dirijat, ci și alte concerte vieneze), Zubin (Beethoven - toate cele 9 simfonii) și soundtrack-ul Harry Potter. Zeci de GB de muzică excelentă, în care-mi aflu starea de bine.

🌎 Călătorește.
Sănătoși să fim, că destinații sunt gârlă! Pentru anul ăsta încă nu ne-am definitivat planul. Cândva mi-aș dori să facem o călătorie în jurul lumii. E greu spre foarte greu, dar nu-i interzis să visezi... 😊

💃 🕺Fă mișcare (dansează dacă poți).
Mergem la sală, deși-n ultimele săptămâni nu ne-a mai ieșit (omul a fost foarte prins în decembrie, apoi l-a luat o răceală care l-a sâcâit vreo două săptămâni). Perseverăm însă. Dar cu dansul nu se poate lăuda niciunul dintre noi.

Cam aceasta ar fi lista. Cred că și dacă împlinim o parte dintre ele, tot putem considera că am făcut ceva pentru noi. Spuneam mai sus de (un fel de) rezoluție: am niște cărți pe lista mea mentală de ”to read” pe care-mi propun de ani de zile să le citesc și tot amân. Sunt șapte, mai precis. Îmi propun ca până la sfârșitul anului să le parcurg și să scriu despre fiecare dintre ele.

Încheind într-un spirit de optimism, haideți să avem încredere că anul acesta va fi cel mai bun an al nostru de până acum 🙂.

Valsând printre amintiri 🙂

Zilele astea am realizat că tocmai se împlinește un număr rotund de ani - ba chiar dolofan, aș zice - de la niște momente frumoase din viața mea, de care-mi aduc aminte cu drag. Și pe care-mi doresc să le evoc împreună cu voi. 

❤️🌹29 decembrie 1994. Eram în vacanță, desigur (clasa a IX-a) și tocmai mă trezisem dintr-un somn de după-amiază. Mă înființez în sufragerie și-mi pică ochii pe un trandafir într-o vază, care cu siguranță nu era acolo când mă dusesem la culcare. Ce-i cu ăla, întreb.
- E de la Bogdan, zice tata.
Am căscat ochii cât castronașele în care făcuse maică-mea răcituri.
- Da, a fost pe-aici cât dormeai și-a zis că revine. Nu era să se ducă înapoi cu floarea, continuă taică-meu pe un ton firesc, de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume ca fostul prieten, de care mă despărțisem în termeni nu tocmai amicali în urmă cu 8 luni, să apară la ușă neanunțat și cu un trandafir în dinți. (Mă rog, partea cu dinții e de la mine 🙄).
Dau din mână a ”cin' te-o crede” și mă instalez la televizor.
- Treaba ta, da-n locul tău eu mi-aș face patul și un pic de ordine în cameră. Doar dacă nu vrei să stai cu el aici în sufragerie, cu mine și cu maică-ta.
Evident, nu voiam 😁 dar nici nu-l credeam. Mă tot uitam la trandafir, căruia din punctul meu de vedere îi lipsea o explicație logică și mi-era imposibil să cred că e de la Bogdan. ”Cum să vină după atâta vreme? Și-n fond, ce vrea? Poate el a uitat ce s-a întâmplat în primăvară, da' eu sigur n-am uitat, eeee drăcie”. Încercam să mă montez singură, dar ți-ai găsit. Eram îndrăgostită lulea, îi dusesem dorul ca nu știu ce și când a sunat la ușă peste vreo jumătate de oră am simțit că mi se topesc genunchii, deși eram chitită să mă las greu 😀.
Restul, cum se zice, e istorie. Se întorsese pentru că și lui i-era dor de mine și ”nu știam dacă ai prieten, dar mi-am asumat riscul”. Poftim de rezistă, Greto, dacă poți! Nu puteam, nici nu voiam, așa că am reînnodat firul unde se rupsese și-am rămas încă aproape doi ani împreună.

Fotografia e tot din 1994, dar dinainte de-a ne despărți - eram la ziua lui, împlinea 14 ani. Nu știu dacă se vede pe moaca mea, dar eram amorezată până peste urechi.
Bogdan a fost primul meu prieten și-mi voi aduce mereu aminte de el cu drag și nostalgie. A ținut și el la mine, foarte mult chiar (a doua oară ne-am despărțit îmbrățișându-ne, după ce amândoi înțeleseserăm că efectiv nu mai mergea. Inclusiv pentru că eu traversam o perioadă cumplită pe care-am gestionat-o cum am putut, dar a avut și asta un preț. Am păstrat legătura și ne-am revăzut periodic până pe la finalul lui 2000). În retrospect cred că eram prea mici pentru o relație adevărată. Niciunul nu era pregătit de fapt, însă ne-am dorit, am încercat (platonic, silvuple 🤫) și-o bună bucată de vreme a mers.
Mi-aș dori să-l revăd la o cafea. Avem atâtea amintiri de despletit și eu am câteva chestii să-i spun. Între altele, c-a avut dreptate în anumite privințe, ceea ce la 16 ani nu eram dispusă deloc să recunosc.
Poate se va întâmpla într-o bună zi.

🍰 🎼 Zece ani mai târziu, pe 29 decembrie 2004, eram cu bunica în excursie la Viena. Avusese unul dintre cei mai grei ani ai vieții ei: bunicul murise în primăvară. Fuseseră căsătoriți timp de 59 de ani și erau primele sărbători de iarnă fără el. Familia a decis s-o scoată din cotidian și era cel mai logic s-o însoțesc eu. Nu lucram în perioada respectivă (îmi pierdusem job-ul cu niște săptămâni mai devreme și aplicam de zor, fără să-mi fac mari speranțe; ceea ce nu știam încă era că unul dintre interviurile la care tocmai fusesem urma să-mi aducă cel mai mișto serviciu pe care l-am avut până acum) și pe lângă asta, nici anul meu nu fusese deloc ușor. Cu siguranță aveam nevoie de-o pauză, din cam toate punctele de vedere.
Excursia a fost organizată de o agenție de turism și am călătorit cu autocarul. Era prima dată când călătoream cu bunica și moaaa, ce partener mișto de drum s-a dovedit a fi 😀. La cei 80 de ani împliniți, era cea dintâi ieșire din țară pentru ea și se bucura ca un copil de absolut tot ceea ce vedea. Avea umor cât cuprinde și toți colegii de călătorie o îndrăgiseră.
Din ce-mi aduc aminte am dormit o noapte la Budapesta și una la Salzburg (ale căror centre le-am vizitat), iar de acolo am călătorit întins spre Viena. ”Ia uite, Buna”, i-am zis arătându-i un indicator, ”încă zece kilometri până la Viena”.
”Ca de la Piatra Neamț la Girov”, a mustăcit bunică-mea 😃.
A fost încântătoare. Nu s-a plâns niciodată de oboseală, a făcut față cu brio la tot programul, se minuna de toate plimbările, de vizitele la palatele Schönbrunn și Hofburg, se autoironiza că nu se descurcă singură cu robinetul și dușul la hotel (așa cum mi se întâmplase și mie la prima ieșire din țară, când fusesem în Grecia cu doi ani înainte), mă făcea să râd toată ziua. Și câtă nevoie aveam să râd...
Într-o zi, ghidul ne-a dus să mâncăm de prânz la un local destul de mare, unde era mai mereu coadă la servire. Am găsit o masă și ca să economisim timp am trimis-o pe ea să ia mâncarea, iar eu m-am dus la coada pentru băuturi (unde era mereu mai multă lume).
- Ce-ți iau? o întreb.
- O bere. Iau două fripturi, da?
- Da. Nu trebuie să spui nimic, îi arăți în galantar și-i dai banii.
- Las' că mă descurc eu, zice.
Ceva mai târziu, stând la rând la băuturi (în partea opusă a localului) am realizat că uitasem să-i spun să ia și cartofi și ea n-avea cum s-o facă nevorbind nici engleză, nici germană. Era o mare de oameni acolo, greu de răzbit până la ea, riscam să pierd rândul... Asta e, mi-am zis, mâncăm fripturile fără garnitură și gata, sunt destul de măricele oricum.
Ne-am întors în același timp la masă. Bunică-mea așeza tacticoasă farfuriile cu friptură și... cartofi prăjiți.
- Wow, bravo, cum de te-ai descurcat să iei și cartofi?
- A, simplu. I-am spus băiatului ”te rog, domnu', pune și niște barabule acolo!” 🤣🤣🤣.
Râd și-acum când mi-aduc aminte și încă mă-ntreb dacă asta n-o fi fost versiunea vieneză a bancului cu românii din Calafat ajunși la Paris 😀.
Am întâmpinat anul 2005 valsând cu ea pe ritmuri de ”Dunărea Albastră”, în fața primăriei din Viena 😊. Ar fi minunat să vă pot arăta o fotografie de-atunci cu noi două, însă toate pozele cu ea sunt într-un album aflat la Piatra. Drept pentru care va trebui să vă mulțumiți cu mine (din ce-mi amintesc, poza e făcută la Prater).

Mda, n-arătam tocmai rău acum 20 de ani. Și ceea ce nu știam era că unul dintre cei mai frumoși ani ai vieții mele tocmai începuse 🙂.

❤️ 🎶 Și bineînțeles, trebuie menționată și 29 decembrie 2014. Ziua în care mă pregăteam de plecare spre Viena pentru a-mi împlini unul dintre cele mai mari vise: Concertul de Anul Nou, dirijat de nimeni altul decât dragul meu Zubin 🥰. Dar despre asta, povestim mai detaliat zilele următoare.