luni, 29 aprilie 2013

Un mic omagiu, pentru un mare OM :)


Astăzi împlinește 77 de ani un om care a ajuns să însemne foarte mult pentru mine, a cărui viață și parcurs profesional mi-au devenit repere și care, în ce mă privește, este cel mai bun muzician al tuturor timpurilor. Poate au fost / sunt alții mai buni decât el, însă e un fapt greu de imaginat :D și, pentru mine, complet irelevant.

Despre Zubin Mehta s-au scris până acum două cărți: autobiografia, despre care v-am povestit acum câteva luni și încă o biografie, mai puțin cunoscută dar după părerea mea extrem de reușită, ai cărei autori sunt Martin Bookspan (critic muzical) și Ross Yockey (jurnalist). 


Realizată în urma a numeroase interviuri atât cu personajul principal, cât și cu membri ai familiei, prieteni, colaboratori, artiști, impresari și directori muzicali, cartea descrie traseul lui Zubin Mehta de la naștere și până în anul 1978. Nu mi-am propus să-i fac rezumatul, ci să vă povestesc niște întâmplări din viața lui, întâmplări care pe mine m-au amuzat, m-au înduioșat și m-au ajutat să-l cunosc mai bine, să-l simt mai aproape și să-l îndrăgesc și mai mult.

1) În timpul studenției sale la Viena, era nelipsit de la concerte în fiecare seară. Neavând bani pentru a-și cumpăra bilet cu loc, audia în picioare, înghesuit ca o sardină alături de alte câteva sute de tineri muzicieni aflați în aceeași situație. În sala arhiplină, supraîncăzită și insuficient oxigenată, unei tinere din imediata lui proximitate i s-a făcut rău și aproape a leșinat.
Galant, a susținut-o și a a condus-o afară.
- Cum te simți? Ești bine? Să-ți aduc niște apă?
- Nu..., a murmurat ea epuizată, cred că sunt mai bine acum.
- Ești sigură? Atunci stai aici și eu mă duc înapoi să ascult mai departe concertul, a spus el, satisfăcut că fata nu suferea de vreo boală în fază terminală :D
Tânăra era soprana canadiană Carmen Lasky, viitoarea soție a lui Zubin. :))

2) Primul lucru pe care l-a remarcat profesorul Hans Swarowsky după ce l-a audiat, a fost că tânărul Zubin este un dirijor înnăscut, care pare să știe deja aproape tot ce e de știut în domeniu. Următoarea constatare a fost că studentul său dirija cu extrem de mult zel, dând din mâini ca o moară eoliană. Dar i-a găsit imediat ac de cojoc.
"A venit la mine și mi-a tras în jos mânecile sacoului până la încheieturi, după care, ținându-mi brațele parțial imobilizate, mi-a spus: 'ei, și-acum dirijează'. Am înțeles imediat la ce se gândea: foarte multă gesticulație ar putea fi evitată și actul artistic ar arăta mult mai bine dacă dirijorul s-ar deprinde să dirijeze numai din încheietura mâinii".
Profesorul a mers mai departe de-atât: într-o zi l-a pus să dirijeze poemul simfonic "Don Juan" de Richard Strauss, ținându-i tot timpul brațele fixate în mânecile sacoului trase până la încheieturi.

3) În cadrul unei școli de vară organizate în Siena (pe dealurile Toscanei), un dirijor s-a îmbolnăvit cu o zi înainte de concert.  În program era Simfonia a V-a de Ceaikovski.
- Ei bine, a spus profesorul coordonator adresându-se studenților, avem nevoie de un înlocuitor. E cineva dintre dumneavoastră care cunoaște această simfonie?
Zubin Mehta a ridicat imediat mâna.
- Am studiat-o chiar semestrul trecut, la Viena.
- Crezi că te-ai putea descurca să o dirijezi mâine seară?
- Ah, bineînțeles, maestre, a răspuns Zubin sigur de sine.
- Minunat, a zis profesorul, mulțumit. Uite aici partitura, ca să-ți împrospătezi memoria în seara asta.
Dar memoria lui Zubin Mehta nu avea nevoie să fie împrospătată, cel puțin nu cu Simfonia a V-a de Ceaikovski. Pentru că nu studiase niciodată piesa respectivă și era pentru prima dată când vedea partitura.
Concertul din seara următoare a fost un succes răsunător. Zubin a dirijat pe de rost. Cunoștea fiecare notă, fiecare subtilitate. Învățase perfect partitura, de la zero, în interval de nici 24 de ore.

4) Student fiind, devenise foarte bun prieten cu Claudio Abbado - un alt viitor mare dirijor. Amândoi făceau parte dintr-unul din corurile celebre ale Vienei, dar participau selectiv la repetiții, pe care le alegeau în funcție de dirijor. Astfel, erau nelipsiți de la repetițiile lui Bruno Walter sau ale lui Herbert von Karajan, dar chiuleau sistematic de la dirijorii mai puțin cunoscuți. Până într-o zi, când li s-a înfundat.
Șeful corului, un oarecare Schmidt, a dat buzna pe scenă, chiar înaintea începerii unei repetiții conduse de Karajan. 
- Mehta și Abbado, afară! Nu mai aveți ce căuta la acest cor. Dacă n-ați luat parte la repetițiile mele, nu mai luați parte la niciuna!

(Întâmplarea asta m-a amuzat mai ales imaginându-mi scena: doi dintre viitorii zei ai muzicii clasice au fost dați afară, de mânuță, de la un cor :D Mă întreb ce-ar spune astăzi Schmidt, dacă i-ar vedea ce-au ajuns).

5) În timpul unui festival muzical din Tanglewood (SUA), studenții au avut ocazia de a-l întâlni pe Charles Munch, dirijorul orchestrei simfonice din Boston, un adevărat gigant al baghetei. Zubin Mehta era teribil de încântat de perspectiva de a-l cunoaște.
"Abia așteptam să stau de vorbă cu el, însă nu ne băga deloc în seamă. Din când în când lua parte la repetiții, dar nu făcea decât să țipe la noi sau la membrii orchestrei. Pe Claudio (Abbado, n.n) l-a ignorat cu desăvârșire, dar mie mi-a spus ceva odată. De fapt, a zbierat la mine: 'ține-ți picioarele apropiate!'. Asta a fost singura indicație pe care-am primit-o vreodată de la el".
Mult mai târziu, avea să afle că Munch îl observase cu multă atenție pe parcursul întregului festival. Și ceea ce văzuse l-a determinat ca, mai târziu, să-l recomande foarte călduros, deschizându-i niște uși importante și netezindu-i semnificativ drumul în carieră. 

Ar mai fi multe alte întâmplări interesante (ca de exemplu când, tânăr și destul de sărac, și-a cumpărat un frac extrem de ieftin și, bucuros de chilipir, nu s-a întrebat de ce costă atât de puțin. Abia când s-a îmbrăcat avea să observe că fracul nu avea buzunare, fiind greșit croit; sau când, în timpul unui spectacol, i s-au descheiat pantalonii și nu pricepea de ce concertmaistrul îi face semne disperate). Acestea, desigur, povestite alături de relatările detaliate ale succeselor fulminante pe care le-a avut încă de la primele întâlniri cu bagheta.

Așa cum spuneam la început, cartea este excelent documentată și redactată în termeni foarte accesibili. Peripețiile descrise mai sus îmi revin în minte și mă fac să surâd de fiecare dată când îl urmăresc în concert sau îi ascult muzica. Chiar la concertul la care-am fost în februarie, țin minte că am mustăcit:  ia uite, poartă un frac cu buzunare... :D

Indirect, datorez acestei cărți faptul de a-l fi întâlnit personal pe Zubin Mehta: la un moment dat, se vorbește despre amabilitatea sa față de public și despre faptul că niciodată nu a refuzat discuțiile cu fanii sau cererile de autografe. Citind asta cu vreo zece zile înainte de concertul la care urma să merg, m-am întrebat ce-ar fi dacă....
Și a fost :) A fost ireal de frumos, a fost minunat și va rămâne unul dintre cele mai extraordinare momente din viața mea. 

La mulți ani, dragul meu Zubin...  Îmi vei ierta, sper, adresarea familiară. Mi-ai dăruit imens, fără să știi că o faci și mă motivezi în permanență, mai mult decât ai crede. Îți mulțumesc pentru ceea ce faci, pentru ceea ce ești și, mai presus de asta, pentru faptul că mi-ai arătat că visele se pot împlini :)

vineri, 26 aprilie 2013

Zel de început de weekend


Sau de 60% din weekend, că practic atât îmi rămâne, având în vedere că mâine lucrez.

Anyway. Weekend-ul ăsta sunt home alone. Motiv pentru care mi-am creionat cu pricepere un plan care ar trebui să mă împiedice să mă simt singură și să includă, în afară de mersul la muncă, următoarele:

- curățenie, inclusiv ordine în dulap (am reușit să fac dezordine în șifonier în nicio săptămână de la ultimul șmotru; trebuie că-i vreo ironie a Universului la mijloc, ceva :D). 

- vizionarea unui anume film, cu durată de numai 38 de minute, dar pentru mine de mare intensitate; 

- scrierea unei recenzii de carte la care mă gândesc de niște luni bune;

- mască de păr, mască de față care mă face să arăt de parcă dau probe la "Star Trek", pensat, gomaj, epilat - în concluzie, toate chestiile alea pe care e bine să le faci fără să te vadă bărbatu', lui prezentându-i-se numai rezultatul final;

- răspuns la câteva mail-uri;

- ieșit la o cafea cu o amică, trebușoară de care nu prea am chef, dar se regăsește în categoria chestiunilor de ordin diplomatic pe care trebuie, uneori, să le fac.

No bine, hai să vedem câte din treburile astea reușesc să duc la bun sfârșit!

Voi ce planuri v-ați făcut pentru weekend?

luni, 22 aprilie 2013

Despre oboseală și good old times


Cu siguranță cunoașteți bancul cu tipul obosit.  Just in case, uitați aici un reminder:

"Sunt obosit pentru că muncesc prea mult.

Populația țării este de 23.228.587 de oameni,
din care 7.859.889 sunt pensionari.
Mai rămân 15.368.698 care să muncească.
În școli sunt 4.813.999.
Mai rămân 10.554.699 care să muncească.
2.674.917 sunt șomeri, iar 5.001.003 lucrează în
administrația de stat.
Mai rămân 2.878.769 care să muncească.
1.758.832 sunt în armată.
Mai rămân 1.120.437 care să muncească.
374.952 sunt în pușcării, 425.687 în spitale, 
iar 320.156 lucrează în administrațiile locale.

Mai rămân 2 (doi) oameni care să muncească: TU și EU.
Iar TU STAI și citești chestia asta.

Nici nu mă mir că sunt așa de obosit!".

Oh well. Cifrele cu siguranță nu (mai) sunt de actualitate, dar ideea în sine e aceeași. Acestea fiind spuse, țin să vă anunț că sunt obosită.

Îmi încep ziua la ora 4 dimineața. Nici măcar o găină respectabilă nu s-a trezit încă. Nu pot mânca nimic (tare-aș fi curioasă dacă poate cineva lua micul dejun la ora 4 AM). Beau cafea, mă pictez la oglindă - câteodată, în funcție de cât de obosită sunt, mă desenez cam îndoielnic, în sensul că nu-mi întind ca lumea fondul de ten și până observ și mă dreg, arăt ca o păpușă pictată de un copil neîndemânatic) și mă aștern la drum. Aproape o oră de condus. Îmi place partea asta - șoseaua e liberă, ascult muzică, mă mobilizez pentru ziua care urmează să înceapă.

Ajung la serviciu, beau a doua cafea a zilei - un amestec leșinat de la automat - și la ora 6 precis mă apuc de muncă. Pauză de cafea la 9 - un sfert de oră, pauza de prânz la 12, o jumătate de oră. În rest, muncă. Neîntreruptă. Nu stau locului niciun moment, pentru bunul motiv că nu-mi permit. N-am timp. E de muncă. Din când în când sună team leader-ul, solicită șefei lămuriri în cutare problemă, șefa ne pune să facem research, boss-ul ne presează pentru că și pe el îl presează alții (musai să vă povestesc odată despre ceea ce eu am intitulat "mail-ul cârnat"). On and on and on.
La 14:45 se termină ziua de muncă și-n jur de ora 16 ajung acasă, unde nu mai am energie pentru aproape nimic. Un film simpluț, o carte nepretențioasă, un duș pe repede înainte, ar trebui să mă culc devreme, dar ce, pot adormi? Ți-ai găsit. Organismul încă n-a închis pompa de adrenalină, deși mă străduiesc să-i explic că e bed time. Sting lumina, mă gândesc la ceva frumos, haaaai Moș Ene, mișcă-te încoace. Moșul Ene nu-i acasă. Mă rog, într-un final sosește agale. Adorm, în jur de ora 23. 

Zile libere? Am, cum să nu. Când am liber în timpul săptămânii, sunt foarte ocupată: programări la diverși medici pentru diverse chestii, la coafor, făcut curățenie, adică toate chestiile pentru care n-am vreme în restul săptămânii. Seara constat că a trecut bunătate de zi liberă și eu n-am apucat să zac, așa cum îmi imaginez de fiecare dată că voi face. 

Nu mă plâng. E un job, am un salariu, am parte de oarece recunoaștere,  e...  ok. Dar cândva a fost altfel. Cândva mi-a plăcut fiecare clipă, deși aveam alt șef - repezit și pisălog în cea mai mare parte a timpului și care ne hărțuia toată ziua -, deși lucram în schimburi, deși aveam colegi pe Alergătorul Isteric, Miorlăita Puturoasă și Eficientul Degeaba, deși am avut săptămâni când lucram câte șase zile, deși câștigam mai puțin decât acum. Dar în mod ciudat, atmosfera era alta. Mai plăcută. Și cu toate că eram mai obosită decât astăzi, în mod ciudat eram mai relaxată.

Nu știu dacă mă fac înțeleasă: nu mi-aș mai dori vremurile acelea, din toate motivele înșirate mai sus. Dar mi-e dor de ele.

La naiba.

duminică, 21 aprilie 2013

Provocare gospodărească


Scurt și concis, că-s plină de năduf: vă provoc să-mi spuneți o activitate casnică mai enervantă decât sortarea hainelor de vară / iarnă. Aș vrea să știu și eu care e aceea. Deși mă îndoiesc profund că există. 

Sunt epuizată spiritual din cauza sus-numitei îndeletniciri. Am biruit, hainele sunt sortate, parte dintre ele deja spălate. Dar  mă simt ca și cum aș fi alergat la maraton.

Deci? Ce treabă poate fi mai antipatică decât asta?

vineri, 19 aprilie 2013

Dacă aș fi... (leapșă)


- o lună: aprilie. Nici cald, nici frig, pomii au explodat în floare, natura revine la viață. Just love it.
- o zi a săptămânii: sâmbăta. Duminica nu-mi place pentru că precede lunea, iar după vineri nu mă omor pentru că, de cele mai multe ori, sâmbătă lucrez.
- o parte a zilei: dimineața.
- o direcție: tot înainte. Mai repede sau mai încet, mai direct sau mai pe ocolite, dar mereu înainte.
- o planetă: Terra. Nu știu cât de sociabili sunt eventualii locatari de pe alte planete, așa că prefer să rămân on the safe side :D
- un film: "Amadeus".
- un lichid: parafrazând o binecunoscută reclamă: cafeaua, what else :D
- o piatră: perla.  
- un tip de vreme: soare, aproximativ 20 de grade, vânticel blând. Toate astea pe malul mării, dacă se poate :))
- un instrument muzical: pianul.
- o emoţie: stresul. Not so good, știu. Lucrez la asta.
- un sunet: zgomotul valurilor.
- un element: apa.
- un cântec: "Radetzky March".
- o carte: azi mă simt pragmatică și prea puțin profundă. Acestea fiind spuse, aș fi o carte de Dan Brown. N-aș avea mare valoare literară, dar măiculiță, știu c-aș face bani :D. Apropo, cică a lansat un nou roman sau e pe-cale-de. Mă întreb dacă și-n cartea asta caută Graalul sau s-o fi plictisit între timp :D
- un scriitor: Agatha Christie. Acum mai bine de zece ani am scris niște nuvele polițiste pe care și astăzi le consider destul de reușite.
- un personaj de ficțiune: probabil Tuppence Beresford. Mi se pare colosală femeia și are un umor foarte pe gustul meu :D
- un oraş: Köln. Și Viena, orașul preferat al cuiva foarte drag mie, ceea ce-l face și pentru mine magic :)
- o aromă: vanilie și cafea.
- o culoare: albastru.
- un material: marmură.
- un cuvânt: supercalifragilisticexpialidoucious.  Simt nevoia să mă laud că l-am scris din memorie :D
- o parte a corpului: ochii. Și, pentru că momentan ascult o muzică divină, urechile.
- o expresie a feţei: ironia.
- un personaj de desene animate: imperturbabilul Droopy. Numai de câte ori nu le-aș zice unora: "you know what? This makes me mad":D După care i-aș trosni exemplar, cum a făcut Droopy cu dragonul :))
- o figură geometrică: cerc. E singura considerată perfectă ;))
- un număr: 9.
- un mijloc de transport: Orient Express.
- o haină: rochia neagră purtată într-una dintre cele mai extraordinare seri din viața mea.

Ca de obicei, leapșa merge la toată lumea care are chef să răspundă la ea, imaginându-se în diferite posturi :)

marți, 16 aprilie 2013

Femeia și parcarea


Femeia ajunge acasă. Pe strada unde locuiește sunt, în mod normal, locuri de parcare de-ai putea băga cinci tiruri și douăzeci de SUV-uri fără să fie nevoie de prea multe manevre. Motiv de mare ușurare pentru femeie, din motive care vor fi detaliate mai jos. Dar de prin noiembrie, normalitatea a fost înlocuită de un ditamai șantierul: se repară o bucată impresionantă de carosabil, plus trotuarele aferente. Pe cale de consecință spațiul de parcare disponibil s-a redus îngrijorător de mult, mai ales privind lucrurile din perspectiva femeii al cărei simț de orientare concurează cu acela al unei găini un pic mai evoluate (deși aspectul evoluției rămâne, strict din punct de vedere al orientării, foarte discutabil).

Deși are carnet de aproape șase ani și a condus, prin natura împrejurărilor, zeci de mii de kilometri, femeia nu e în stare să parcheze decât cu fața (și pe stânga, dacă se poate; izbutește și pe dreapta dacă e musai, dar nu e deloc fericită când trebuie s-o facă). La serviciu nu are probleme, se găsesc suficiente locuri de parcare cu numele ei scris pe ele (adică pe stânga și unde poate intra lejer cu fața). Acasă, de când cu șantierul care nu mai dă semne să se termine, situația devine cotoioasă. 

Nu se recomandă să-i vorbiți femeii de parcare cu spatele sau, și mai rău, de laterală. Vă va arunca o privire care seamănă foarte bine cu a unui gândac aflat în fața spray-ului insecticid. (Trebuie menționat că, în vremuri imemoriale, îi reușeau destul de bine și manevrele astea. Dar timpul a trecut și, odată cu el, și abilitățile ei în acest sens). 

De cele mai multe ori, are noroc. Ochește, cu abilități vulturești remarcabile pentru o ochelaristă, cel puțin un loc de parcare pe placul domniei sale. Alteori însă, constată că nu are la dispoziție decât locuri unde, pentru a parca, se impun măsuri de hâța-hâța, rotit, răs-rotit și îndreptat volanul, fără a scăpa din vedere traficul din jurul ei. Femeia resimte un mic fior de panică, laolaltă cu nevoia imperioasă de a înjura suculent muncitorii care, judecând după ritmul în care evoluează lucrările, probabil că pun dalele de piatră cu pipeta.

În fine, ce-i rămâne de făcut - încearcă s-o bage prin ceea ce-ar însemna un fel de parcare laterală. Constată că a băgat-o strâmb. Dă cu spatele, dar uită să îndrepte volanul. Rezultat - mașina iese la fel de strâmb cum intrase. Maxim dreapta și încearcă iar. A uitat de roțile din spate. Mașina stă mai puțin strâmb decât în urmă cu două minute, dar are o poziție de-a dreptul caraghioasă și care-o face oarecum vulnerabilă, ținând cont că locul de parcare e chiar la stradă (și pe dreapta, între două mașini. Jale!). 

Femeia scoate mașina din viteză și trage frâna de mână, cugetând năprasnic. Pare să fi ajuns la o concluzie, mișcă volanul în ceea ce i se pare ei că ar fi sensul dorit și încearcă iar. Biiip! țipă senzorii de parcare. Shit. A uitat de mașina din spate. Se aduc mulțumiri celui care-a inventat senzorii (și care sigur nu era femeie, dar la fel de sigur era un foarte bun cunoscător al sexului feminin la volan). Mai încearcă de două ori, rezultatul nu se schimbă: botul mașinii e cum trebuie, partea din spate e câș. Femeia e cu atât mai frustrată cu cât, în teorie, știe ce are de făcut. Cu practica stă mai prost. Se uită la blocurile din jur și oftează filozofic, sperând că nu s-a găsit nimeni s-o contempleze pe geam în timp ce ea transpiră în chinurile parcării. 

E indecisă. Ar pleca să caute alt loc de parcare, dar nu e deloc sigură că în josul străzii situația e mai spațioasă, dacă ne putem exprima așa. Sau ar pleca pe jos să testeze terenul, dar nu-i vine să lase mașina în poziția aia, poziție pe care scrie cu litere mari FEMEIE LA VOLAN. 

Deodată, observă în spatele ei ceva interesant: cineva se pregătește să plece, eliberându-se astfel un loc de parcare din categoria celor care-i plac ei. Evrika! Execută o întoarcere din trei mișcări ca la carte (măcar de-atâta lucru e în stare) și, câteva clipe mai târziu, parchează victorioasă. 

În continuare speră că n-a filat-o nimeni și că singurele persoane care vor afla cât este de "talentată" la parcări sunteți voi, cei care o citiți.

duminică, 14 aprilie 2013

Gânduri pentru prima mea mașină


Mai ții minte prima noastră întâlnire? Era pe la sfârșit de 2007, luasem de câteva luni permisul și nu știam de nici unele, deși impresia mea era alta. Mi-am înfipt nemiloasă și nepricepută picioarele în pedalele tale și te-am forțat pe șoselele Bavariei, ți-am înecat motorul și, cu toate că am parcurs numai câteva zeci de kilometri împreună, mi s-a cam făcut teamă. Nu de tine, cât mai ales de ceea ce reprezentai tu. Mult timp n-am mai avut curaj să pornesc la drum cu tine, decât dacă eram însoțită. Nu știam atunci că vor veni ani în care vom fi numai noi două, zi de zi... 

Uite o poză din vremea începuturilor noastre. Cât de crispată eram.... și cât de străină îmi păreai. 


(Și cât de tânără eram, dar nu despre asta e vorba acum. Și nici despre faptul că nu mă avantaja deloc șaten-roșcatul ăla. Ce-o fi fost în capul meu?!). 

Au trecut câțiva ani, ani în care tu nu erai pentru mine decât "mașina" si nu mă gândeam la tine decât ca la un accesoriu necesar și menit să ne facă viața mai ușoară.

Dar, într-o bună zi.... mi-ai devenit dintr-odată indispensabilă. Mă angajasem, aveam de făcut naveta, transportul în comun până la destinație era extrem de problematic (imposibil, de fapt, în intervalele orare când aveam nevoie), deci tu rămăseseși unica variantă. 

Că eram înspăimântată, e puțin spus. Parcursesem cu tine, în trei ani și jumătate de când aveam permis, 500 de kilometri în total. Și numai cu soțul în dreapta, singurul dintre noi pe care-l cunoșteai ca șofer. Iar acum, iată-mă (sau iată-ne) în fața perspectivei a aproape 2000 de kilometri pe lună. Singure, doar eu și cu tine.

Previzibil, te-am pocnit încă din prima zi. Greșisem drumul, am vrut să întorc într-o benzinărie și ți-am proptit nasul într-un perete de plexiglas. Frumosul tău spoiler s-a făcut praf și-ai primit, câteva zile mai târziu, unul nou - tot în culoarea ta (gri), motiv pentru care nu l-am mai vopsit în nuanța ta metalizată. Nu te-ai supărat pe mine și, după ce mecanicul te-a externat din service-ul unde fuseseși tratată, ne-am așternut, cu adevărat, la drum. 
Oboseala acumulată și-a spus cuvântul și, cu toate că aveam de-acum ceva experiență, jumătate de an mai târziu te-am lovit din nou. Ceva mai serios de data asta: ai avut nevoie nu doar de spoiler, ci și de radiator nou. Am povestit aici cum s-a întâmplat totul. Ți-a trebuit atunci aproape o săptămână de spitalizare în service. Dar încă o dată, m-ai iertat. Oare la ce te-oi fi gândit tu atunci....?

90 de kilometri zilnic, de cinci ori pe săptămână. Zi, noapte, zăpadă, ploaie torențială, ceață, caniculă. Noi două eram mereu împreună. Cu timpul, am ajuns să te cunosc foarte bine și-am început să mă relaxez. Dacă în primele luni nu cutezam nici să mestec gumă la volan - mi se părea că-mi ia din concentrare -, după o vreme ascultam muzică, fredonam, mâncam liniștită cu o singură mână pe volan, ehei... :) Și nu mai erai "mașina", deveniseși "Baby". Te salutam dimineața, când te lăsam în parcarea firmei îți spuneam că ne vedem în jurul orei cutare și că între timp ai "fete" de toate tipurile în jur, deci ai cu cine să stai de vorbă până vin eu... 
"Pe mâine, Baby. Ești ok, te-am pus bine aici", îți spuneam când ajungeam acasă. Ai ajuns să faci parte din mine, ai trăit împreună cu mine toate greutățile începuturilor, tot ce știu să fac la volan, știu pentru că m-ai învățat tu și nu ți-ai pierdut încrederea în mine.

Ieri dimineață ne-am luat rămas-bun. Ai îmbătrânit, ai început să ai nevoie tot mai des de doctorul-mecanic. Când s-a pus problema unei mașini noi, primul meu gând a fost la tine. "Ce facem cu Baby?!". Nu mă împăcam deloc cu ideea de a te lăsa la un serviciu de dezmembrare - ceea ce probabil s-ar fi întâmplat, având în vedere că ești prea ostenită de ani și de sutele de mii de kilometri pe care le-ai acumulat la bord...
Însă am avut noroc! Un văr a hotărât că are nevoie de tine, pentru soție - și ea, începătoare la volan, cum eram eu când m-ai cunoscut. Va avea grijă de tine, te va duce la doctor, va repara tot ce e de reparat la tine. Soția lui e norocoasă că te are pe tine, iar tu ești norocoasă că ai ajuns la niște oameni responsabili și inimoși.

Ieri ți-am vorbit, cu noduri în gât și lacrimi în ochi. Te-am sărutat, mi-am lipit obrazul de tine și ți-am spus diverse, pe care n-o să le repet aici, pentru că rămân între noi două. Sunt liniștită că te las pe mâini bune, așa cum și tu știi că m-ai lăsat pe mâini bune.

Ai cunoscut-o pe Blackie, știi că e o fată pe cinste și că-mi va fi bine la volanul ei. Dar tu vei fi întotdeauna specială și vei avea mereu un loc aparte în inima mea. Și știi ceva? Chiar dacă erai tare cochetă atunci când te-am cunoscut (poza de mai jos stă mărturie), eu te voi păstra în suflet așa cum ești acum, Baby: ușor decolorată de intemperiile vremii, cu spoiler înlocuit, cu multiple zgârieturi, cu vopseaua sărită ici-colo...


Drum bun, draga mea Baby, cea dintâi mașinuță a mea...

luni, 8 aprilie 2013

Câteva off topic-uri


  • Am trecut cu bine de cea de-a doua intervenție laser la ochi. Medicul s-a ținut de cuvânt și-a folosit alt tip de lupă, dar dincolo de asta, intensitatea fasciculelor necesare a fost mult mai mică decât în urmă cu trei săptămâni, pentru că problema n-a fost atât de gravă ca la ochiul drept. Drept pentru care nu mi-a mai făcut anestezie. Pot spune că am avut așa, o furnicătură aparte în suflet, în momentul în care mi-am dat seama că va aplica laserul fără anestezic :)) Dar n-am simțit nimic, în afara unei presiuni absolut nedureroase. 
  • De bine ce-am scăpat de oftalmolog, mă așteaptă stomatologul cu flori în gară :D Trebuie să-mi fac o coroană la un dinte care-a fost plombat deja de două ori, se cariază din nou și n-ar mai suporta a treia plombă. Nu vi se pare că încep să mă ramolesc? Mie da :))
  • Cu ajutorul Lui Dumnezeu, în iunie mergem la un concert susținut de Andrea Bocelli - care e atât de amabil să vină să cânte la Bayreuth ;)) Aștept cu mare nerăbdare, sunt convinsă că va fi o experiență extraordinară.
  • La serviciu am avut parte de o realizare foarte importantă pentru mine, pentru care-am muncit de mi-au sărit capacele. Am, așadar, mulțumirea sufletească dată de faptul că unicul om de-acolo de-a cărui opinie îmi pasă cu adevărat - respectiv team leader-ul - are o părere foarte  bună despre mine, ceea ce mi-a demonstrat cu fapte concrete. Asta mă ajută să o suport mai ușor pe Insipida Somnoroasă, care are accese tot mai frecvente de importanță acută :D Cea mai recentă chiflă e că niciun telefon nu pot da (în interes de serviciu, desigur - nu folosim telefonul de acolo pentru apeluri personale) fără să mă chestioneze ea pe cine sun și-n ce problemă. O feerie :D
  • Mă mai sâcâie, evident, câteva meandre ale concretului, dar încerc să nu le las să mă domine. Între altele, practic involuntar un fel de aromaterapie, datorită unui incredibil gel de duș pe bază de Frangipani. Ceea ce mă duce la întrebarea: știe cineva care-ar fi corespondentul în limba română pentru numele acestor flori? Vă conjur, scoateți-mă din ignoranță, nu mă lăsați să mă mai îmbăiez cu substanțe necunoscute :))  
 

duminică, 7 aprilie 2013

Intuiție, subconștient, coincidențe...?


Ieri am avut parte de o experiență hai să zic inedită, care mi-a adus aminte de câteva întâmplări asemănătoare petrecute cu ani în urmă, pe care nu le-am înțeles - așa cum nu înțeleg nici ceea ce s-a întâmplat ieri. Dar mă fascinează, recunosc. 

Așadar, aflându-mă ieri la serviciu, m-am trezit fredonând melodia "Don't know much about history" a lui Sam Cooke. Așa, din senin. Nu știu ce mi-a venit, n-o ascultasem de-o groază de vreme, nu mă gândeam la ea, nimic de felul ăsta. Vreo trei-patru ore mai târziu însă, am auzit-o, la micul radio care ne ținea companie.
Reacția mea a fost una gen "wtf". De unde și până unde am fredonat piesa asta mai devreme? Ce anume din mine a "chemat-o"? Pe urmă mi-am adus aminte de niște experiențe similare, toate petrecute în urmă cu mulți ani și pe care nu le pot pune decât pe seama intuiției. Nu că m-ar satisface explicația asta neapărat.

Întâmplarea nr. 1
Trăiam un fel de început de relație și eram deja foarte îndrăgostită de respectivul. Prea îndrăgostită, aș zice astăzi. Urma să ne întâlnim într-una din zile și simțeam că explodez de fericire la gândul că voi fi în compania lui. Aveam toate motivele să cred că sentimentul e reciproc, pentru că toate semnalele, ca să zic așa, erau mai mult decât încurajatoare. 
Și totuși... bibilindu-mă pentru întâlnire, m-am pomenit fredonând "She's like the wind", de pe coloana sonoră a filmului "Dirty Dancing". Mai exact versurile astea: "Just so fool to believe, I have anything she needs, She's like the wind...".  M-au trecut niște fiori. Ce m-o fi apucat, mă întrebam. La întâlnire, aveam să aflu că omul era însurat. A fost cea mai cruntă dezamăgire sentimentală din viața mea - și, cu toate că practic relația abia dacă începuse, mi-au fost necesari vreo doi ani ca să-mi revin pe deplin și să nu-l mai caut cu privirea pe străzi. 

Întâmplarea nr.  2
Mă întorceam cu un tip dintr-o escapadă la Sinaia. Ne simțiserăm bine împreună, eu îmi cam prinsesem urechile, vorba aia :D și existau toate premisele că relația va continua. Omul a dat drumul la radio, la care au fost difuzate, una după alta, melodiile "Time to say goodbye" (Andrea Bocelli & Sarah Brightmann) și "It's over now" (Jeanette). Am înghițit în sec, amintindu-mi de experiența de la numărul 1. Sunt paranoică, mi-am zis. Nu știu dacă eram, dar individul mi-a dat papucii vreo săptămână mai târziu. 

Întâmplarea nr. 3
Trecuseră aproape 2 ani de la întâmplarea numărul 1, dar ceva din mine continua să spere, împotriva oricărei rațiuni. Asta cu atât mai mult cu cât aflasem că omul divorțase. Într-o seară am intrat pe blogul lui, ceea ce nu mai făcusem de câteva luni bune. Blog unde am dat peste niște fotografii de la nunta lui, care avusese loc cu numai vreo două săptămâni în urmă. Se recăsătorise. În cam același timp, privind înmărmurită pozele în care el îi zâmbea fericit miresei lui, am auzit la radio cântecul "Strong enough", al lui Cher. "I'm strong enough /To live without you /Strong enough and I quit crying/ Long enough now I'm strong enough /To know you gotta go". Poate melodia, poate pozele, poate coincidența, poate toate astea la un loc - din acel moment m-am vindecat de fantasme.

Nu știu nici acum ce interpretare să dau acestor întâmplări. Întrebarea din titlul articolului continuă să mă preocupe. Și, în context, nu înțeleg de ce-am fredonat ieri piesa aia. Da, e adevărat că nu știu nici trigonometry, nici algebra, cât despre biology și geography - mai știu doar ce-am uitat din liceu, vorba aia :))) Dar aveam nevoie de piesa lui Sam Cooke pentru a conștientiza lucrul ăsta? :D

Voi ați avut parte de peripeții cărora să nu le puteți găsi nicio explicație?

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Sunt un șofer extraordinar :D


Am ajuns la această concluzie după ce am citit, pe un forum german, de ce-a fost în stare o americancă. Aflându-se la Budapesta, a închiriat o mașină (Citroen C4) și a condus 220 de kilometri pe autostradă numai în viteza întâi (!!!!) pentru că, după cum a explicat ulterior, a crezut că mașina are cutie de viteze automată.

După experiența asta, motorul mașinii arăta cam așa: 



Deci, să ne înțelegem: nu pretind nicio secundă că aș avea vreo treabă cu problemele care țin de mecanică. În chestiuni de felul ăsta sunt definitiv pe dinafară. Dar, frateeee: cum să crezi că mașina e automată? Femeia n-a fost informată la închiriere? Cum păcatele mele a plecat de pe loc? Ce și-o fi închipuit că e bățul ăla din dreapta ei? Sprijinitor pentru mână? Cum de n-a asurzit de la vuietul pe care trebuie să-l fi scos motorul tot drumul?

Prin comparație eu sunt fenomenală, am zis :D

PS: povestea e discutată și dezbătută pe zeci de forumuri. Jumătate dintre comentatori opinează că e fake, cealaltă jumătate nu se miră ca americanii pot fi atât de stupizi :D Nu știu ce să mai cred.

luni, 1 aprilie 2013

Dacă aș fi fost doctor?


Întrebarea din titlu este una extrem de ipotetică, dacă mă pot exprima așa. N-aș fi fost în stare să fiu medic, cel puțin dintr-o mie de motive. Luând însă de bun acest scenariu fantezist, un lucru știu sigur: dacă aș fi devenit doctor, nu mi-aș fi bătut joc nici de oamenii care așteaptă de la mine să le redau sănătatea, nici de familiile care-au așezat în mâinile mele viața poate celor mai iubite făpturi de pe Pământ. 

Alaltăieri s-au împlinit 18 ani de când, practic, am pornit pe un nou drum - unul care-a făcut, cu siguranță, parte din destinul meu, dar care-ar fi putut fi mult mai ușor dacă un medic, renumit de altfel în branșă, ar fi fost dispus să-mi acorde atenție mai mult de două minute. Dezumanizarea, lipsa lui de interes, poate și de cunoștințe, au adăugat mulți spini pe drumul oricum chinuitor pe care apucasem. 

Nu i-a atras atenția nicio particularitate a simptomelor mele, deși ulterior, cei care m-au repus pe drumul bun au susținut la unison că ar fi trebuit să se constate, că niște semne de întrebare se ridicau de la sine. Nu i-a păsat că, deși mi se aplica tratamentul prescris de el (unul destul de chinuitor, de altfel), simptomele nu doar că nu se ameliorau, ci se intensificau.  Logic, din moment ce diagnosticul era greșit, ergo tratamentul era în cel mai fericit caz inutil. 
"Ținem legătura", le-a zis alor mei, de parcă discutaseră despre organizarea întâlnirii de zece ani de la absolvirea liceului, nu despre mine, sănătatea și lipsa mea de diagnostic.  

Poate n-a știut mai multe, poate n-a putut mai mult. Dar cu siguranță, ar fi putut să-mi facă viața mai ușoară și să nu adauge încă o amintire amară la cele multe pe care le am de-atunci. 

N-am să pot înțelege niciodată lipsa de omenie a unor medici. A unor oameni care-au jurat să vindece suferința umană.  Și asta o spun din postura unui caz cu, până la urmă, happy end.  Am ieșit cu bine din povestea asta, chiar dacă am pierdut pe drum ceva ce nimeni nu-mi mai poate da înapoi.