... Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.”
N-am fost niciodată o împătimită de poezie (și poeziile care mi-au plăcut, de altfel puține, erau de Minulescu) dar cele două versuri din ”Scrisoarea I” mă urmăresc de aseară. Au constituit, de altfel, primul lucru care mi-a venit în minte când am aflat că dirigintele meu din liceu e călător în altă lume.
A fost unul dintre acei foarte puțini profesori autentici, cu vocație, care impun respect și pe care nu poți să nu-i admiri. Am ținut mult la dumnealui. M-a ajutat să învăț enorm - nu numai gramatică și literatură, ci și despre mine însămi - și să-mi dezvolt creativitatea.
(Apropo de creativitate, recitesc fraza anterioară și parcă-l aud: ”Văleu... ce clișee, Greto.... Ia să pui repejor mâna să rescrii, ai înțeles?”).
Am povestit cândva mai detaliat despre metodele dumnealui. La revederea din iunie am stat de vorbă în tihnă și i-am adus aminte de Ilisafta. A zâmbit și, de unde până atunci fusese oarecum blazat, s-a înviorat pe dată. ”Da, am dat-o des la lucrări și teze pe Ilisafta. Din punctul meu de vedere, e cel mai complex personaj creat de Sadoveanu...”.
Complex sau nu, am luat 8 la teza cu Ilisafta, mi-aduc aminte și-acum. N-am reușit niciodată să iau 10 la tezele dumnealui. Și cu toate că e adevărat că notele nu contează (mai ales când nu ne convin, haha), pentru mine un 10 dat de el la teză ar fi echivalat cu... o medalie de onoare.
- Știți, mereu am vrut să vă impresionez, i-am mărturisit în vară.
A surâs oarecum trist.
- Da' de ce să mă impresionezi pe mine... tu ești singura persoană pe care trebuie s-o impresionezi.
N-am reușit asta niciodată și am dubii serioase că se va întâmpla.
 |
| 23 iunie 2018. ”Ehei, mai știi tu cum era cu Ilisafta....?” |
Pogoane de amintiri cu dumnealui. Cu ochii minții revăd momente și momente, ca-ntr-un fel de caleidoscop din urmă cu foarte mulți ani.
... mi-a dat nota 2, după ce-mi uitasem caietul acasă și n-am putut prezenta tema. ”Muto”, m-a apostrofat știind cât de tare mă enervează apelativul, ”iaca ți-ai stricat media. Frumos îți mai șade. Nu-ți pria media 9, nu?”.
... mi-a cărat ghiozdanul până la școală (aveam traseu comun, locuind în apropiere), când eram în convalescență după operația din clasa a IX-a.
... am stat de vorbă, la o ședință de meditații, numai despre Eliade și Rebreanu. Erau autorii mei preferați din literatura română (ceea ce nu s-a schimbat nici acum) și am povestit împreună timp de două ore numai despre ei și scrierile lor.
... m-a invitat la cofetărie, după admiterea la facultate. Nu mai știu de ce mă dusesem la liceu, trebuia să-i returnez niște cărți, parcă... ”Hai să te tratez c-o prăjitură”.
... l-am vizitat acasă, în anul în care se împlinea un deceniu de la absolvirea liceului. Am vorbit mult și pe îndelete, la o cafea bună și o... cremă de whisky irlandez Baileys.
”Aoleu...”, a zis într-o zi, cercetând catalogul. ”Andrei, tată, ce-i cu notele astea la engleză?”.
Cel interpelat s-a ridicat.
”1, 1, 3, 7, 1, 1... ce-i cu numărul ăsta de telefon, măi băiete?” 😃
(În apărarea colegului, profa de engleză n-avea chiar toate ceștile-n dulap, vorba nemților. Cum respirai altfel decât voia 'mneaei, te scotea la tablă și până s-apuci să iei creta în mână, erai deja încondeiat în catalog. De altfel, colegul a remediat catastrofa, notele acelea nefiind nici pe departe un ”indicator” al abilităților sale în graiul lui Shakespeare).
”Da' tu de ce vrei să te faci ziaristă”, a bombănit când eram prin clasa a XII-a. ”Scrii comentarii așa frumoase, faci analize literare bune, abordezi niște perspective interesante, nici la gramatică nu ești tocmai rea... Ziaristă, ce să-ți povestesc. Cai verzi pe pereți. De ce nu te faci profesoară de română?”.
(După niște ani, mulți, am ajuns să-i dau dreptate. Nu c-ar fi trebuit să devin profesoară, dar caii verzi se confirmă).
... altădată m-a prins suflându-i unei colege, la ora de gramatică. Eram convinsă că-mi pune nota 1. N-a făcut-o.
- Pentru răspunsurile bune pe care le-ai dat mai devreme, aveam de gând să-ți pun 10. Nu-ți pun nicio notă. Să-ți fie rușine.
M-a durut mult mai tare decât dacă mi-ar fi dat 1. Și evident că știa prea bine chestia asta. N-am mai suflat niciodată (în tot cazul, nu la orele sale).
Și multe, multe altele... pe care, din fericire, nu le-am uitat și nu le voi uita niciodată. Așa cum nu-l voi uita nici pe dumnealui.
Că tot l-am menționat mai sus... ”Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi”, spunea Mircea Eliade.
Fie-vă somnul liniștit, domnule diriginte.
Postări
