O seară pentru inimă ❤️

În fiecare dintre ultimele zile am vrut să mă aștern să scriu despre concertul de duminica trecută, dar ceva m-a reținut. Nu știu prea bine ce, poate am vrut să las trăirile și emoțiile serii să se decanteze. Sau să-mi ordonez gândurile. 
Sau poate pur și simplu am amânat s-o fac pentru că știu că este foarte posibil ca asta să fi fost ultima dată când l-am văzut pe Zubin în spațiu și timp real. 

A spune că eram emoționată ar fi prea puțin. Având încă în minte concertele anterioare pe care le anulase, până duminică spre prânz n-am avut curaj să mă bucur pe deplin. Abia când am ajuns la Opera din Berlin, am crezut cu adevărat. 

Ne aflam pentru prima dată aici (concertele la care mergem au loc de obicei la Filarmonică). Interiorul este decorat simplu, dar foarte elegant și se vede că este o clădire veche - a fost inaugurată în 1742, așadar are 284 de ani. 
Sala este mică, dar impresionantă și, în același timp, are un quelque chose intim, care te face să te simți foarte confortabil. 

După ce ne-am ocupat locurile mi-am rotit privirile prin sală căutând-o, ca de obicei, pe doamna Mehta 🙂 și-am reperat-o de îndată. Numai că, privind-o, nu mi-a venit să cred văzând cine tocmai intrase, salutând-o și ocupându-și locul, la numai câteva scaune distanță de ea: cancelarul Germaniei, Friedrich Merz.

Primul din stânga jos: Friedrich Merz

De asemenea, în public s-au aflat inclusiv dirijorii Daniel Barenboim și Christian Thielemann. Era o seară de sărbătoare și veniseră să-și celebreze prietenul și colegul 😊. 

După ce orchestra și-a ocupat locurile ni s-a adus la cunoștință că, la solicitarea lui Zubin, repertoriul serii a fost parțial modificat - în loc de Simfonia I de Mahler, cum fusese plănuit inițial, urma să ascultăm Simfonia a VII-a de Beethoven. Cealaltă piesă din program se păstrase - Simfonia nr. 40 de Mozart. 
Se subînțelegea motivul acestei ajustări - compozițiile lui Mahler sunt lungi, complicate și deosebit de solicitante inclusiv din punct de vedere fizic. În contrapartidă, o simfonie de Beethoven este în general mai abordabilă, mai puțin obositoare și de durată mai scurtă. 
Mărturisesc faptul că, deși evident că îmi părea rău de situație, m-a bucurat schimbarea. Simfoniile lui Beethoven sunt, fără excepție, superbe, le cunosc și e mereu o bucurie să le ascult; iar din punct de vedere psihic nu mă simțeam neapărat în formă pentru o audiție a lui Mahler. 

Revederea lui Zubin m-a bucurat enorm și, în același timp, mi-a frânt inima. Anii l-au ajuns din urmă. Este, în continuare, la fel de olimpian și grandios ca întotdeauna. Însă ceea ce spuneam într-un articol de-acum câteva luni, respectiv că ”se stinge lumina”, mi s-a reconfirmat.

M-am bucurat să ascult cele două lucrări de Mozart și Beethoven, dar, pentru prima dată, seara aceasta nu a fost despre muzică. A fost despre Zubin și numai despre el. Am convingerea că toți cei prezenți în sală erau de aceeași părere. Probabil că ar fi putut dirija inclusiv ”Melc, melc codobelc” și tot ar fi fost aplaudat în picioare minute în șir.

La pauză nu am rezistat ispitei de-a o saluta, din nou, pe soția lui (deși mai făcusem asta și-n urmă cu trei ani 🙂). Am regăsit-o la fel de amabilă, caldă, prietenoasă și emanând bunătate. Ultimii ani par însă a-și fi luat tributul și în ceea ce o privește pe ea. 

L-am privit pe tot parcursul concertului, umplându-mi sufletul de energia lui bună. După ce și-a luat locul la pupitru, o parte din ani au zburat lăsând loc măreției de altădată. Regăseam stilul lui caracteristic, expresiv și binecunoscut, care pare cumva foarte echilibrat, cu mișcări centrate pe axa corpului. Și chiar dacă gesturile erau mai lente și mai economicoase, intrările erau la fel de precise și neezitante. 

Am ieșit din sală cu un nod în gât și aproape în pragul lacrimilor. ”Nu știu dacă a fost o celebrare sau un cântec de lebădă”, i-am spus omului meu. ”În primul rând a fost ceva ce lui cu siguranță i-a făcut plăcere. Și-n același timp a fost un dar al lui, pentru noi”. 
Cred că are dreptate. Asta mi-a adus aminte de primul concert al lui Zubin la care am fost, în urmă cu 21 de ani (la Festivalul ”George Enescu” din 2005). Unul dintre cele două bisuri fusese un dans de Dvořák. ”Pentru inimă”, ne-a spus Zubin atunci. 
Așa am simțit și eu a fi fost această seară. Pentru inimă. A noastră, a lui ❤️.

Întorc și acum pe toate părțile experiența din urmă cu o săptămână. Dacă a fost sau nu cea din urmă oară, asta rămâne de văzut. Eu sper că n-a fost. Și am încredere să iau bilete pentru următorul concert. 

Retrospectivă aniversară a întâlnirilor mele muzicale cu Zubin Mehta ❤️

Oare ce-aș putea să scriu despre el în ziua în care împlinește 90 de ani, mă tot întrebam de la o vreme încoace. Au trecut trei ani de când nu l-am mai văzut în spațiu și timp real. Concerte și stagiuni anulate din motive de sănătate, nesincronizare. Fiecare anulare mi-a trimis un ghiont dureros în suflet. Dar, în același timp, fiecare anulare mi-a adus aminte și cât de norocoasă sunt. Până acum, am fost la 16 concerte dirijate de Zubin. 16 experiențe de-o frumusețe greu de pus în cuvinte, care mi-au adus o imensă bucurie, mi-au îmbogățit și, în bună măsură, mi-au vindecat sufletul. 

”Mehta are acel ceva ce nu poate fi descris”, mi-a spus cândva o doamnă care este profesoară de flaut, iar “acel ceva” este o comoară pe care am avut privilegiul să o împărtășesc de 16 ori.

Astfel încât astăzi, de ziua lui, m-am gândit că aș putea să-l sărbătoresc scriind exact despre asta, respectiv să trec în revistă cele 16 întâlniri ale mele cu Zubin 🙂. Iar aici nu includ decât întânirile de ordin muzical, nu și cele două scurte, dar pentru mine de neprețuit, întrevederi reale, când am schimbat câteva cuvinte ❤️. 

Prima dată l-am văzut pe Zubin în 2005, la Festivalul ”George Enescu”, dirijând orchestra Filarmonicii Israeliene. A fost și prima dată când am ascultat Mahler (Simfonia a VI-a ”Tragica”), un moment existențial pentru mine. În acea seară de septembrie, ceva s-a schimbat în sufletul meu pentru totdeauna. După concert, am scris:

”Ies din sală și sunt într-o stare de transă... nu-mi găsesc locul, oare ce mi-aș dori acum? Un posibil răspuns ar fi "nimic... am totul", pentru că nu îmi imaginez cum sau ce mi-aș mai putea dori în aceste clipe. Trăiri pentru care sunt recunoscătoare și pe care nu știu dacă  le voi mai întâlni cândva... Încercând, destul de empiric, să rezum ceea ce simt, aș formula o singură întrebare: "Cum să mai fii același după o asemenea experiență?".

Nu știam atunci, însă, din fericire, seara aceea n-a fost decât începutul 🙂. Aveam să-l mai revăd de multe ori și să regăsesc din nou și din nou acea stare de grație în anii ce urmau să vină, chiar dacă a trecut mult timp până la următoarea întâlnire. Dar nu mă înșelasem spunându-mi că nu mai eram aceeași. Cel dintâi concert dirijat de Zubin, intensitatea, dramatismul și măiestria interpretării, bagheta lui, toate acestea m-au redefinit. În cel mai frumos sens posibil.
Numai două zile mai târziu aveam să-l revăd, tot în cadrul  Festivalului ”George Enescu”, de data aceasta cu gigantica Simfonie a IX-a de Beethoven. Am simțit atunci că ”Odă Bucuriei” a fost compusă și pentru mine 😊.

Au trecut anii. Mulți... 

Filarmonica din München, februarie 2013. Simțeam cum îmi tremură stomacul de emoție și de bucuria regăsirii. Tot o seară de Mahler, de data aceasta cu Simfonia a II-a ”Învierea”. Nici că s-ar fi putut nimeri o alegere mai potrivită. Nu mi-am putut lua ochii de la el pe durata întregului concert, simțind cum ceva din mine s-a trezit din nou la viață. 
În cronica scrisă după două zile, consemnam: ”Sunt copleșită nu atât de spiritul lui Mahler, cât mai ales de prezența omului care-i călăuzește muzica. Îi recunosc anumite mișcări și gesturi pe care le-am mai văzut de-atâtea ori în concertele sale, urmărite pe DVD-uri și YouTube. Mă simt ca și cum m-aș fi reîntâlnit cu un vechi și foarte drag prieten. Nu îndrăznesc să-mi descleștez mâinile, am sentimentul că aș pierde ceva din legătura care, simt, s-a format între mine și pupitrul dirijorului”. 

N-am mai lăsat să treacă atât de mult timp și în iulie 2013 m-am întors la München, unde l-am văzut dirijând monumentalul Recviem al lui Giuseppe Verdi. ”Nu mai exista nimic în afara dirijorului ale cărui mişcări le urmăream ca hipnotizată şi a muzicii care îmi invada sufletul şi mintea”, am scris ulterior.

Anul următor a adus cea dintâi întâlnire a mea cu orchestra Filarmonicii din Berlin. În aprilie 2014 l-am regăsit pe Zubin la Baden Baden, într-o seară cu ”Imperialul” lui Beethoven și un poem simfonic de Richard Strauss. Îmi fusese dor de el și în articolul dedicat am scris: ”Extraordinarul sentiment de anticipaţie şi freamătul care-mi face inima să bată mai tare şi-mi dă fluturaşi în stomac, pe care le am în scurtul interval de timp dintre momentul în care se face acordajul şi cel al apariţiei dirijorului, nu se pot compara cu nimic. Cred că acela este gustul fericirii”. 

Aveam dreptate: cu adevărat, acela era gustul fericirii. Câteva luni mai târziu, în octombrie 2014, am revenit la München pentru un concert cu repertoriu integral de Schubert, un compozitor care până atunci îmi fusese aproape necunoscut. Însă nu era prima dată când Zubin îmi deschidea noi lumi. 
”Am trăit o revelaţie, cum nu de multe ori mi s-a mai întâmplat. Neobişnuit de lungă pentru o simfonie - are 55 de minute - lucrarea m-a purtat printr-o varietate de stări sufleteşti. Muzica este când vulcanică şi intensă, când lentă şi mângâietoare, iar alternanţa aceasta reprezintă unul dintre elementele inovatoare aduse de Schubert. Mi-a plăcut şi m-a făcut să-mi doresc nu numai s-o reascult, ci şi să mă familiarizez cu muzica lui Franz Schubert, pe care până acum n-am ascultat-o (exceptând uvertura "Rosamunde")”, am notat eu în cronica de după câteva zile. 

Una dintre cele mai mari fericiri ale vieții mele a fost aceea de-a fi prezentă la Concertul de Anul Nou de la Viena ❤️ dirijat (pentru cea de-a cincea oară) de Zubin. A fost cu adevărat un moment pentru o viață, o experiență inegalabilă și irepetabilă. ”Momentele "Dunărea Albastră" şi "Radetzky March" au fost divine”, scriam eu ulterior. ”Îmi aduceam aminte de numeroasele dăţi când mă gândeam că, într-o bună zi, voi audia acest concert din sală, şi nu doar de la televizor... Aplaudând ritmic la indicaţiile dirijorale, îmi simţeam obrajii arzând de fericire”. 

În mai 2015 l-am regăsit pe Zubin la München într-un concert cu Brahms și simfonia a VI-a ”Patetica” de Tchaikovsky. Chiar dacă nu mai erau aceleași trăiri ca la Viena, fiindcă nici n-ar mai fi putut să fie, fericirea de a-l revedea a fost la fel de mare, ceea ce am și scris: ”Vor fi mereu emoții, fluturi în stomac, freamăt sufletesc și savuroasă nerăbdare în scurtul moment dintre acordaj și intrarea dirijorului pe scenă. Și vor fi mereu duioșie și drag de omul care mi-a dăruit unele dintre cele mai fericite clipe din viața mea”. 

La Berlin, în septembrie 2015, am avut surpriza de a găsi un Mahler cu totul diferit față de ceea ce cunoscusem până atunci. 

Simfonia a IX-a este, constatam eu, ”o lucrare neașteptat de caldă, de insinuantă, de îmbietoare spre reflecție și de liniștitoare”, iar finalul a fost copleșitor: ”(...) sala a încremenit, uitând să respire. Pianissimo. Zubin a închis ochii, mâna dreaptă e suspendată în aer, bagheta abia dacă adie. Lent, foarte lent. Se lasă liniștea. O liniște desăvârșită, pe care nimeni nu îndrăznește s-o fisureze. Își împreunează mâinile, ducându-le la frunte într-un gest care-i este specific, apoi ridică privirea și zâmbește. E atât de maiestuos, încât aș simți nevoia să mă înclin în fața lui. După încă o secundă de neîncrezătoare liniște, parcă venindu-i greu să se desprindă din starea indusă de meditația din final, sala izbucnește. Aplauze, urale, da capo”. 

De departe cel mai răscolitor concert a fost cel din martie 2016, din nou la München. Printr-o stranie coincidență, din repertoriu a făcut parte Recviemul de Mozart. O misă funebră, interpretată în ziua în care a avut loc atacul terorist de la Bruxelles.
A fost teribil, țin minte și acum starea de încordare. Zubin a ținut un mic discurs și ne-a rugat ca la sfârșit să nu aplaudăm. A doua zi, încă sub imperiul tensiunii trăite, am scris: ”Primele acorduri din Recviem parcă m-au electrocutat și m-au indus în transă. Știu că mă repet, dar nu există ceva mai tulburător. Îmi încleștasem mâinile. Lăsam să mi se prelingă-n suflet muzica aceea sfâșietor de frumoasă, îl priveam pe el dirijând orchestra, îi citeam tensiunea pe chip (...) și-n timpul ăsta îmi șiroiau lacrimile pe obraji”. 

Îmi amintesc și-n ziua de azi fericirea concertului din februarie 2017, tot la München. Un repertoriu vesel, cu lucrări de Mozart și Johann Strauss, pline de culoare și de natură să inducă o stare de bună dispoziție. Cu trei bisuri fabuloase, care m-au umplut de fericire după o perioadă foarte, foarte grea. ”Realmente simțeam că-mi iese inima din piept de bucurie. E bine înapoi la viață... ”, am scris eu, cu un surâs. 

Doar câteva săptămâni mai târziu, în martie 2017, aveam să ascult la Berlin imnul țării mele adoptive interpretat de orchestra Filarmonicii din Berlin, într-un concert la care a fost prezent președintele Germaniei. În repertoriu s-au regăsit Elgar și Simfonia a V-a de Tchaikovsky și în articolul dedicat am făcut câteva referiri la acustica impecabilă a sălii de concert. ”Am simțit, pur și simplu, că sunt învăluită de muzică. Închideam ochii și aveam senzația aproape fizică a acordurilor care mi se insinuează în inimă. A fost ceva ieșit din comun pentru mine, aproape că pluteam pe nori când am părăsit sala”. 

Ceea ce nu știam atunci era că urmau să treacă încă doi ani până să-l revăd pe Zubin. Problemele de sănătate l-au ținut departe de pupitru și abia în martie 2019 l-am regăsit la Berlin cu un program din care-au făcut parte două piese moderne și ”Scheherazade” - o suită simfonică de Nikolai Rimsky-Korsakov. ”Un zeu care nu s-a întors pentru că n-a plecat, de fapt, niciodată”, am scris eu atunci, adăugând: ”Aplauzele de final au fost pline de entuziasm și de căldură. Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile, în timp ce-l priveam pe Zubin și nu puteam să nu mă întreb dacă o să-l mai văd vreodată. În baston sau nu, pe scenă sau departe de ea, din tot sufletul sper să fii bine, Maestro... ”. 

Despre concertul din noiembrie 2019, tot de la Berlin, am scris abia după vreo trei săptămâni. Poate pentru că aveam un sentiment dulce-amar. Sau poate că intuiam că urma să treacă din nou o perioadă lungă până să pot scrie din nou un astfel de articol. 
A fost o seară deosebit de emoționantă, cu un poem de Richard Strauss și Simfonia a III-a ”Eroica” de Beethoven. Pentru prima dată însă, remarcam ceva nou la Zubin. Ceva nou și trist, despre care am scris: ”trăiește momentul și iubește muzica așa cum a făcut-o toată viața, dar într-un fel, limbajul corpului transmite o oarecare... n-aș spune ”tristețe”, însă melancolie, da”. 

A venit pandemia și s-au scurs doi ani, în care l-am revăzut pe Zubin fie pe DVD-urile și Blu Ray-urile din colecția mea, fie în concerte fără spectatori, transmise în direct de la Berlin. Am așteptat cu emoție și cu stresul unei posibile anulări luna decembrie 2021, când l-am regăsit la Berlin cu unul dintre compozitorii lui preferați: Mahler, respectiv Simfonia a III-a. Este cea mai impozantă și cea mai lungă simfonie din repertoriul standard, cu o durată de aproximativ 100 de minute și a fost votată printre cele mai apreciate 10 simfonii din toate timpurile, după cum arată sondajele făcute de publicațiile de specialitate.
”Pentru mine, ca ascultător de muzică clasică, a fost o experiență fabuloasă. Ca de fiecare dată când am ocazia, l-am privit pe Zubin în acțiune, dând intrările la fel de precis ca întotdeauna și fără niciun semn de slăbiciune sau ezitare. (...) Publicul părea să fie de aceeași părere; aplauzele au continuat minute în șir, chemându-l pe Zubin de trei ori înapoi pe scenă, iar acesta este un lucru care se întâmplă numai rareori la Berlin, spectatorii de la Filarmonică fiind în general foarte pretențioși”. 

Un an și jumătate mai târziu, în iunie 2023, m-am întors să-l văd la Berlin într-o seară cu Schumann, Bela Bartók și Simfonia a IV-a de Tchaikovsky (din care vă recomand partea a doua, Andantino; mi se pare una dintre cele mai frumoase compoziții pe care le va fi dat vreodată omenirea). Era mult mai slăbit și mai obosit decât îl văzusem vreodată, dar era tot el, la fel de maiestuos ca întotdeauna. 
Și poate că nu numai eu, ci toată lumea prezentă a fost marcată nu doar de măreția muzicii, ci și de aspectul lui fragil. ”Aplauzele de la final au erupt în valuri dezlănțuite și Zubin a fost nevoit să revină de vreo patru ori pe scenă. Tot mai încet, tot mai ezitant, vizibil epuizat, dar mereu cu acel zâmbet cald și plin de recunoștință pe care i-l cunosc atât de bine”, am scris eu a doua zi, adăugând ”îl tot revăd pe Zubin în fața ochilor și sper ca aseară să nu fi fost ultima dată când...”. 

De-atunci au trecut aproape trei ani, fără să-l mai fi revăzut. Au fost încă două concerte unde am avut bilete, dar le-a anulat (unul dintre ele chiar pe ultima sută de metri) și a fost înlocuit de alt dirijor. Aproape că îmi pierdusem speranța. 

Sper că duminică îl voi revedea în sfârșit, la Berlin, într-unul din primele concerte aniversare pe care le are programate în perioada următoare. Încă nu am curaj să mă bucur. Dar știu că dacă va fi să fie, voi trăi acele clipe așa cum probabil nu le-am trăit la niciunul dintre concertele de până acum. 

La mulți ani senini, foarte dragul meu Zubin 🙂. 

Leacul meu de vulnerabilitate. Melancolie.

O fi fost ea intervenția stomatologică de vineri minim invazivă, dar eu tot m-am simțit de parcă aș fi pierdut prin K.O. cu Muhammad Ali. Sau poate pacientul percepe în cu totul altfel minima invazie, față de ceea ce prevăd tratatele de medicină 😏. 

Despre ce-a fost vorba, pe scurt - periimplantită, suficient de avansată încât să fie nevoie de debridare chirurgicală. E un fapt mai degrabă inedit să se întâmple așa ceva la atât de mulți ani (aproape opt, în cazul meu) de la inserarea implanturilor, dar în urma discuției cu chirurgul, știu cui să ”mulțumesc”: abcesului de-acum jumătate de an, care la vremea respectivă a binevoit a se sparge, iar acumularea bacteriană urmată de migrarea bacteriilor a pornit tot dansul ăsta. 

- Aș fi putut face ceva concret pentru a preveni? Adică-n afară de spălat de 2 ori pe zi cu periuța electrică, folosit zilnic ață dentară și detartraj bianual. 
- Nu. Igiena orală este evident bine întreținută și de fumat nu fumați. Infecția din primăvară a fost trigger-ul.
- Splendid. Chestia asta se poate opri eventual, ăăă, de la sine? 
- Nu. O dată pornit procesul inflamator, nu se poate opri decât dacă se intervine activ, iar în cazul dumneavoastră a început deja să se piardă din țesutul osos, iată aici pe radiografie se poate vedea, bla-bla. 
- Formidabil 🙄. 
-... așa că trebuie acționat cât mai repede.

Hai că prea m-am alintat în ultimii ani vizitându-mi dentistul numai pentru detartraje, iar la controale era ”alles in Ordnung”. Evident, intervenția asta nu e acoperită de asigurarea de sănătate (ca de altfel nimic din ceea ce ține de implanturi, dacă n-ai asigurare separată - și nu avem). Am înghițit un nod întrebând cât va costa, încă unul după ce mi-a zis, slavă Domnului că ne putem permite, am făcut programare. 

A durat vreo oră și ceva cu totul, din care 45 de minute intervenția în sine, iar restul - anestezia, o radiografie imediat după și o discuție în care mi-a explicat ce-a găsit și ce-a meșterit. Știusem în linii mari la ce să mă aștept, dar două chestii tot m-au luat prin surprindere:
- faptul că mi-au acoperit fața complet, mai puțin gura și nasul; în ce mă privește, ideea de-a nu putea vedea nimic din ceea ce mi se întâmplă a fost destul de creepy, și asta chiar dacă medicul a comunicat permanent cu mine. Nu a durut absolut deloc, dar de simțit simțeam diverse, așa c-aș fi fost în măsură să spun când a ajuns la os, respectiv la implant, că se auzea altfel curățarea 😀. Instructiv și motivant, vă spun 🥳.
- sentimentul acut de vulnerabilitate, pe care nu l-aș fi anticipat. Poate tot din cauza punctului de mai sus, sau poate pentru că, totuși, intervenția a fost destul de intensă. Și zgomotoasă, cu toate râcâielile și ”crâșcâielile” alea 😒. 

48 de ore mai târziu e totul bine, chiar dacă zona calamitată e-n continuare sensibilă și firele deja mă enervează. 
Și-acum ajung la partea a doua, apropo de ce spuneam mai sus de vulnerabilitate. 

Vineri după-amiază am mai lucrat de-acasă vreo 3 ore, constatând că din punct de vedere psihic nu sunt într-un loc prea bun. Instinctiv, fără ca măcar să fi conștientizat, m-am pomenit căutând un concert cu Zubin. Și m-am lăsat în voia muzicii lui, m-am învelit în confortul ei ca într-un cocon cald și ocrotitor, care m-a alinat și mi-a oblojit starea melancolică. 

Cred că trecuseră niște luni bune de când nu mai ascultasem vreun concert cu Zubin, deși cu ani în urmă obișnuiam să mă întorc iar și iar la muzica lui, în care mi-am găsit de atâtea ori leac și mângâiere. 

Știu că e tot mai slăbit și mi se strânge inima când mă gândesc la asta. 
Citeam nu demult că, din motive de sănătate, își anulase toate concertele care presupuneau călătorii, onorând numai angajamentele din Los Angeles (unde locuiește). Iar acum două săptămâni a dirijat Simfonia a VIII-a de Bruckner. O lucrare deosebit de complexă și solicitantă, pe care a dirijat-o pe de rost și la fel de magic precum oricând de-a lungul atâtor zeci de ani. Dar, cum notau criticii, ”cu mișcări limitate, economicoase”, diferite de stilul lui amplu și flamboaiant. Nu mai are energie... 
Au apărut și fotografii din concert. Una dintre ele m-a șocat. Știam de ani de zile că Zubin dirijează numai stând pe scaun, dar de data asta... a fost adus pe scenă într-un scaun pe rotile. Nu pot să vă spun cum e imaginea, mai ales pentru cineva care l-a urmărit de-atâtea ori dirijând molto vivace, plin de forță scânteietoare. Efectiv am simțit cum mi se frânge inima văzându-l atât de fragil, de vulnerabil, de... împuținat.

Și privind fotografia respectivă (pe care nu o să o pun aici) un gând s-a insinuat, ca de nicăieri. 
Se stinge lumina, mi-am spus. 

Nu mă pot gândi la așa ceva, cu toate că sunt conștientă că probabilitatea de a-l mai revedea vreodată pe Zubin în spațiu și timp real este tot mai redusă. 

Îmi voi găsi mereu alinarea, bucuria, binele și confortul în muzica și energia lui bună. 
Iată, asta am ascultat vineri seara. E muzică vieneză - minunată, veselă, colorată și dătătoare de bună dispoziție. 
Eu așa vreau să-l țin minte. 

Închei articolul așa cum am mai încheiat măcar vreo două: te rog, Maestro, mai rămâi. 

Și totuși, nu-i să fie

Astăzi, cu trei zile înainte de seria celor trei concerte programate la Filarmonica din Berlin (joi, vineri și sâmbătă), Zubin și-a anulat prezența, din motive de sănătate.
Și chiar dacă nu se întâmplă pentru prima oară și nici nu e un fapt neapărat surprinzător (tocmai se întorsese dintr-un turneu în China, care trebuie să-l fi epuizat) și chiar dacă am convingerea că nimeni nu regretă mai mult decât el, de data asta simt că efectiv mă seacă la inimă.

Nu-l mai văzusem live din iunie 2023 (ulterior avuseserăm bilete la încă un concert, dar l-a anulat și pe acela). Îl așteptasem cu atâta drag și dor și cu atât de multă nevoie de-a lăsa muzica și energia lui bună să-mi picure liniște în suflet. Având în vedere ultimele luni, atât de bine mi-ar fi prins leacul muzicii lui și-al valului de emoții, căldură și bucurie care mi-au hrănit sufletul, la fiecare dintre concertele sale la care am avut privilegiul de-a mă regăsi în public.
Muzica lui Zubin îmi este leac de mai bine de 12 ani și mare, mare nevoie aș fi avut de ea.

Dar iată că din nou nu e să fie. Având în vedere vârsta lui și problemele de sănătate pe care le are de ani de zile, încep să cred că e posibil să nu mai fie niciodată. Și nu mă sfiesc să spun că-n seara asta am scăpat câteva lacrimi. De dorul de a-l vedea în spațiu și timp real, de dorul muzicii lui, de cât de mult mi-am dorit să-l regăsesc, de gândul că poate n-o să-l mai văd niciodată.

Sunt conștientă că-n lume se petrec tragedii. Realizez că poate mă răsfăț și că ceea ce simt ar putea fi descris ca un moft din categoria ”țara arde și baba se piaptănă”. Dar astă seară sunt tristă și nu mă pot împiedica să simt așa. Și știu că voi mă înțelegeți, iar pentru asta vă mulțumesc.

De fapt, ceea ce simt acum îmi pare-a fi începutul unui rămas-bun despre care știu că inevitabil va veni, dar pentru care nu știu cât de pregătită sunt.

Pe scurt despre un concert frumos, dar incomplet

Sărind direct la deznodământ, pot spune că experiența concertului de sâmbătă seara al Filarmonicii din Berlin a fost foarte frumoasă, mai frumoasă decât aș fi anticipat. Ce-i drept, nu extraordinară; pentru asta ar fi trebuit să fie Zubin la pupitru...

Dar, dacă n-a fost să fie el de data asta, nu mi-aș fi dorit pe nimeni altcineva mai mult decât pe Gustavo Dudamel. Actual dirijor al Filarmonicii din Los Angeles și al Orchestrei Simfonice Simón Bolívar, la vârsta de 42 de ani este cunoscut în întreaga lume fiind, cu adevărat, o stea pe firmamentul muzicii clasice. În 2026 va prelua conducerea orchestrei Filarmonicii din New York.
Îl mai urmăriserăm în concertele transmise în direct pe platforma Digital Concert Hall a Filarmonicii din Berlin (despre un foarte simpatic moment muzical am povestit acum câțiva ani, aici). Ne place de el, este un muzician deosebit, un vulcan de energie pozitivă, simpatic și atât de evident pasionat de ceea ce face, că n-ai cum să nu-l îndrăgești.
A dirijat inclusiv Concertul de Anul Nou de la Viena, ediția din 2017 (la momentul respectiv fiind cel mai tânăr dirijor din istoria concertului), iar emoția lui te înduioșa, pur și simplu 🙂. Este un munte de talent și, dăruind bucuria muzicii, își trăiește visul.

În repertoriul concertului de sâmbătă se regăseau două lucrări moderne (una dintre ele fiind interpretată în premieră, iar compozitoarea se afla în sală) și Simfonia a V-a de Mahler.
Piesele moderne au fost... errmm, moderne 🙄, adică niște conglomerate de sunete pe care nu știam unde să le încadrez, dar pe care nu mi-aș dori să le ascult a doua oară și m-am bucurat când s-au terminat. Hotărât lucru, n-o să fiu un fan al muzicii clasice moderne (hm, sună a pleonasm, dar ați prins ideea) în viața asta.

Lucrarea lui Mahler a fost cu adevărat încântătoare, făcând notă distinctivă prin solo-urile de corn și trompetă (despre care citisem mai demult că se regăsesc frecvent pe lista pieselor impuse, în cadrul audițiilor de angajare ale orchestrelor). ”O experiență revelatoare”, o descriu criticii, subliniind latura emoționantă și dificultățile personale pe care le avea Mahler în perioada în care a compus-o (când se refăcea după o foarte serioasă problemă de sănătate). În același timp însă, tocmai pentru că treptat compozitorul își recăpăta sănătatea, simfonia are un aer optimist și plin de speranță. ”Adagietto”-ul din partea a patra este una dintre cele mai cunoscute bucăți muzicale din întreaga operă componistică a lui Mahler, deseori fiind parte integrantă din coloana sonoră a diferitelor filme.

Urmărindu-l pe Dudamel în acțiune, m-am surprins de câteva ori zâmbind cu nostalgie. Dirija pe de rost, cu atât de mult entuziasm și energie încât umplea el singur întreaga scenă. Așa trebuie să fi fost și Zubin în anii tinereții, mi-am spus - și gândurile mi se întorceau spre el, iar și iar.
”Oare-o să mai venim la Berlin când nu va mai fi Zubin?”, l-am întrebat pe omul meu când am ieșit de la concert. ”Sigur că da. Mai avem să-i vedem pe Yuja Wang, pe Lang Lang...”.

Știu că are dreptate. Știu și că nu va mai fi același lucru. Nu voi mai regăsi nici pe departe aceeași emoție.
Dar voi avea muzica lui Zubin pentru totdeauna.
Are 87 de ani, s-a luptat cu o boală gravă și continuă să aibă o activitate profesională foarte solicitantă.
Sper că va mai rămâne.
Sper că-l voi mai regăsi la pupitru, în spațiu și timp real.

Ieri după-amiază mi-au căzut ochii pe o postare de pe pagina de Facebook a orchestrei Maggio Musicale Fiorentino, care dezmințea o știre apărută mai devreme pe Twitter și pe un post italian de televiziune, potrivit căreia Zubin ar fi murit. Am înghițit un mare nod. Cotrobăind după mai multe informații, am citit că primii care l-au sunat au fost cei din staff-ul Filarmonicii Israeliene - n-au mai ținut cont de nicio etichetă, nu s-au mai gândit la fusul orar și au telefonat la locuința lui din Los Angeles când abia se crăpa de ziuă. Și l-au trezit din somn, iar el s-a amuzat aflând motivul și i-a asigurat că dacă știrea ar fi fost adevărată, nu le-ar fi răspuns la telefon 😊.

Te rog, Maestro, mai rămâi.

Câteva minute cu o mare doamnă 🙂

Sâmbătă seara, după ce ne-am ocupat locurile în Sala Mare a Filarmonicii din Berlin, am căutat-o cu privirea. Este nelipsită de la toate concertele lui și m-am obișnuit să mă uit după ea, cu titlu de curiozitate. Având o statură aparte și o înfățișare deosebită, care atrage atenția - este înaltă, cu părul lung și blond, pe care-l poartă întotdeauna liber pe spate - se face imediat remarcată și nu de puține ori, la concertele înregistrate sau transmise în direct, camera se oprește câteva clipe și asupra ei.

Am reperat-o de îndată. O prezență pe cât de discretă, pe atât de distinsă. Nancy Mehta, de peste jumătate de secol soția lui Zubin.

M-am străduit să găsesc o fotografie cât mai recentă, iar aceasta e de anul trecut. La cei 88 de ani împliniți în martie, doamna arată extraordinar. Este atât de frumoasă și atât de multă bunătate se citește în privirea ei, încât nu-ți poți lua ochii de la ea.

Până să înceapă concertul am mai privit din când în când în direcția ei și-am concluzionat că, foarte probabil, nu a recunoscut-o nimeni. Ceea ce nu mă miră neapărat... dacă eu o știu, este doar pentru că mi-e drag Zubin de ani de zile și-am citit atât de mult despre el. E o prezență foarte discretă, a înțeles demult că rolul ei este cel de a-și sprijini soțul - și face asta de 54 de ani (sunt căsătoriți din 1969), deși cu siguranță nu i-a fost mereu ușor. Mi-a plăcut întotdeauna de ea, este definiția eleganței, a clasei și a bunului-simț.

Părăsind sala în pauză, urma să trecem chiar pe lângă ea. Nu  se dusese în culise - probabil el are nevoie să fie singur cu gândurile sale până după încheierea concertului, m-am gândit - și în momentul respectiv nu mai era nimeni în preajma ei (ceilalți din jur ieșiseră în foaier).
”Vrei să te duci s-o saluți?”, m-a întrebat omul meu. Am ezitat. ”Dacă vrei, du-te, cu siguranță ai avea ce să-i spui”. Da, aveam și mi-ar fi părut rău dacă aș fi ratat ocazia.

- Bună seara, i-am spus în engleză, descoperind că-mi tremură vocea, îmi cer scuze și sper că nu vă deranjez...
A ridicat privirea, inițial ușor surprinsă și a surâs prietenoasă.
- Bună seara, niciun deranj.
- Știu cine sunteți... voiam doar să vă salut și să vă spun că este o adevărată onoare să vă întâlnesc personal.
- Vă mulțumesc mult, este foarte drăguț din partea dumneavoastră...
- Eu sunt cea care vă mulțumește, pentru felul în care-l sprijiniți pe soțul dumneavoastră în cariera sa, am continuat eu, cu vocea tremurându-mi în continuare.
- Sunteți deosebit de amabilă, mulțumesc!

- Aș vrea doar atât să vă rog... transmiteți-i soțului dumneavoastră că muzica lui mă face fericită de foarte mulți ani.
- I will tell him, m-a asigurat ea și ceva din felul în care a spus-o m-a făcut să cred că n-a zis-o doar din complezență.
- I wish you and your amazing, unique husband all the best and stay both healthy. Thank you for your time. You are a very fine lady and it is wonderful to meet you.
În acel moment mi-a luat mâna în mâna ei 🥰.
- Thank you so much, the same to you!
- Have a nice evening, am încheiat eu și-am plecat având senzația că merg pe nori.

Într-adevăr: what a fine lady 🙂. Deși în retrospect îmi cam vine să-mi dau pumni în cap: mi-a tremurat vocea și, în emoția momentului, am zis numa' platitudini 🙈.

Omul meu a făcut fotografia aceasta de la distanță. S-ar putea spune că nu e concludentă, dar pentru mine este. Eu știu cu cine stăteam de vorbă 🙂.

A fost un moment cu adevărat deosebit, de care-mi voi aminti mereu cu drag și duioșie. Sper din tot sufletul că i-a transmis lui Zubin ceea ce i-am spus.

Și de asemenea, sper că ceva din gândurile mele pline de drag și de recunoștință ajung la el, ușurându-i calea oriunde îl vor purta pașii.

Magie, mult drag, emoția muzicii bune și nostalgie: o nouă seară cu Zubin Mehta 🙂

Un concert susținut de orchestra Filarmonicii din Berlin și dirijat de Zubin se va regăsi pentru totdeauna în  categoria ”momente pentru o viață” - și concertul la care am fost aseară nu a făcut excepție. A fost fabulos, așa cum știam că va fi, dar în ceea ce mă privește mult mai încărcat de emoții decât aș fi anticipat.

Ca de obicei, sala a fost arhiplină și ne-a făcut plăcere să-i revedem pe membrii orchestrei - pe care, în timp, am ajuns să-i cunoaștem. L-am remarcat imediat pe oboistul Albrecht Mayer; este unul dintre corifeii oboiului la nivel internațional și-a făcut inclusiv o carieră solo admirabilă, ceea ce nu e ușor pentru nimeni, dar în branșa lor este cu atât mai dificil. Am stat să-l privim pe îndelete pregătindu-se și testând diferite ancii.

Mereu am emoții la concertele lui Zubin, pentru că perspectiva de a-l revedea și preconizata experiență mă fac să freamăt. De data asta însă am remarcat că, în binecunoscutul interval de timp dintre acordaj și intrarea dirijorului, îmi bate inima neobișnuit de tare. Poate fiindcă nu-l mai văzusem demult, prin urmare nu știam în ce formă este și la ce să mă aștept.

A intrat pășind vizibil ezitant, sprijinindu-se în baston și a urcat încet, cu pași foarte calculați, pe podium. Publicul l-a întâmpinat cu aplauze atât de puternice, încât sala părea străbătută de un vuiet 🙂. Zubin este foarte iubit la Filarmonica din Berlin, a cărei orchestră a dirijat-o pentru prima dată în 1961 și fiind unul dintre dirijorii invitați cel mai frecvent.

Seara a început cu uvertura ”Genoveva” de Robert Schumann; aceasta este singura operă compusă de Schumann care semnează nu doar muzica, ci și libretul. În general, îmi plac lucrările lui Schumann; este un compozitor din epoca Romantismului, al cărui stil a fost substanțial influențat de Tchaikovsky și Mendelssohn-Bartholdy (alți doi compozitori care-mi plac foarte mult).
Lucrarea este melodioasă, lipsită de accente dramatice și după părerea mea a constituit un preludiu foarte potrivit pentru ceea ce a urmat - Concertul Nr. 2 pentru pian și orchestră de Béla Bartók, în interpretarea lui Yefim Bronfman.
Muzica lui Bartók mi-e prea puțin cunoscută; fiind un compozitor modern m-am cam ținut departe de creația sa, din care nu sunt familiarizată decât cu ”Miraculosul Mandarin”. Am devenit curioasă despre acest concert după ce am citit că este considerat una dintre cele mai dificile lucrări din literatura muzicală pentru pian - Sir András Schiff spunea că este ”finger-breaking” și după ce îl interpretează, claviatura este ”covered in blood”. Un mod sugestiv de a exprima dificultatea de interpretare a acestei lucrări.
Mi-a plăcut și am găsit interesant ”mozaicul”, dacă pot să-i spun așa: în prima parte (Allegro) am avut parte (și) de un solo de trompetă, partea a doua (Adagio-Presto-Adagio) este mai lentă și pianul este acompaniat de pizzicato, iar partea a treia (Allegro molto — Più allegro) este singura în care intervine întreaga orchestră, cu un spectaculos efect de ansamblu.
Nu mă văd întorcându-mă la acest concert prea curând, însă mi-a plăcut neașteptat de mult. Zic ”neașteptat” fiindcă, în principiu și cu mici excepții, nu mă dau în vânt după compozițiile moderne.

Bronfman nu a anunțat titlul lucrării interpretate pentru bis, însă jupânul fiind în domeniu, a recunoscut-o imediat - un studiu de Chopin (”Revolutionary Étude”), pe care compozitorul i-l dedicase lui Franz Liszt.

În cea mai mare parte a timpului l-am privit pe Zubin și mi s-a strâns inima. Nu pare să fie prea bine... Merg la concertele lui de mai bine de zece ani, l-am văzut în sute de înregistrări și transmisiuni în direct și-am ajuns să-i cunosc maniera dirijorală... iar aseară n-am regăsit nimic din stilul flamboaiant și scânteietor după care l-aș recunoaște dintr-o mie. Din punct de vedere tehnic a dirijat impecabil, dar mișcările îi erau în mod evident economicoase, probabil nu mai face față la astfel de efort.

Îngrijorător mi s-a părut și faptul că nu a respectat cutuma de la finalul lucrării de pian: uzanța este că pianistul și dirijorul ies împreună de pe scenă, pianistul urmând să revină singur pentru bis, iar apoi se întoarce din nou alături de dirijor. Și din ce-am văzut de-a lungul timpului, așa s-a procedat în toate concertele lui Zubin în care s-au interpretat lucrări de pian.
Aseară însă, Zubin a rămas pe scaun la toate ieșirile și intrările lui Bronfman, cu un zâmbet resemnat (având în vedere locurile noastre, îl puteam vedea foarte bine din față) și a părăsit scena abia după bis, împreună cu acesta. Am dedus că a vrut să-și dozeze pe cât posibil efortul, având în vedere monumentala lucrare care urma după pauză și cred că a vrut să evite situația de-a se deplasa mai mult decât era imperios necesar.

Cunoșteam Simfonia a IV-a de Tchaikovsky, dar interpretarea live a fost absolut copleșitoare. Zubin a dirijat-o pe de rost 🙂 și spre bucuria mea, de data aceasta am regăsit la el unele mișcări ample și pline de energie. Puține, dar decât deloc... Totuși, aspectul lui general este cel al unui om fragil și evident slăbit și mi s-a pus un nod în gât.
Sub vraja părții a doua a simfoniei (Andantino), care personal mi se pare cea mai frumoasă din întreaga lucrare, nu-mi puteam lua ochii de la el și mă-ntrebam dacă-l voi mai regăsi vreodată în spațiu și timp real. Între noi fie vorba, aproape mi-au dat lacrimile.

Iată, vă invit să ascultați și voi acest fragment, într-o interpretare dirijată de Herbert von Karajan. Personal mi se pare o muzică incredibil de frumoasă și găsesc regretabil faptul că această simfonie a lui Tchaikovsky este mai puțin cunoscută pe scară largă (în comparație cu Simfoniile a V-a și a VI-a, care se regăsesc mult mai des în repertoriul diferitelor orchestre).

 

Am ascultat-o pe parcursul scrierii acestui articol și simt că nu mă mai satur de ea. E minunată, pur și simplu minunată. Îl tot revăd pe Zubin în fața ochilor și sper ca aseară să nu fi fost ultima dată când...

Aplauzele de la final au erupt în valuri dezlănțuite și Zubin a fost nevoit să revină de vreo patru ori pe scenă. Tot mai încet, tot mai ezitant, vizibil epuizat, dar mereu cu acel zâmbet cald și plin de recunoștință pe care i-l cunosc atât de bine.

Inițial plănuisem un articol considerabil mai lung, având în vedere că la concertul de aseară s-a mai petrecut ceva. Neașteptat și cu atât mai frumos, o amintire pe care-o voi păstra mereu cu drag în suflet. Am hotărât însă că textul acesta este doar despre dragul meu Zubin și despre muzica pe care ne-a dăruit-o.
În articolul următor vă voi povesti despre o scurtă, surprinzătoare și emoționantă întrevedere pe care-am avut-o la pauza concertului cu.... vă spun în curând 🙂.

Un deceniu de la un moment pentru o viață 🙂

Fără teama de-a exagera pot spune că, exact zece ani în urmă, am trăit unele dintre cele mai emoționante clipe ale vieții mele. Dacă aș putea alege câteva momente pe care să le retrăiesc, seara de 19 februarie 2013 s-ar regăsi cu siguranță printre ele.

Seara în care l-am întâlnit pe Zubin, mi-a acordat un autograf pe pagina de gardă a autobiografiei sale și am schimbat câteva vorbe cu el.

Da, fotografiile (prima și ultima) nu au nici pe departe o calitate prea bună... Atât a putut un iPhone 5S, în condiții de lumină deficitară și adăugând la asta emoțiile omului meu care le-a făcut și era și el impresionat de moment... rezultatul e cel care se vede, iar prelucrările n-au putut compensa prea mult (între altele, pentru că formatul e jpg, nu raw cum ar fi fost ideal). Sigur că mi-aș fi dorit poze mai clare, dar personajele sunt recognoscibile și cel mai important este ce am simțit în acel moment, ce-mi voi aminti toată viața și ce voi lua cu mine inclusiv dincolo, când o fi să fie.

Ochii mei în ochii lui, mâna mea în mâna lui. Infinită bunătate, înțelegere și amabilitate, deși era după un concert foarte dificil (Simfonia a II-a ”Învierea”, de Gustav Mahler. Este o lucrare monumentală, pe care o va dirija anul acesta... la Festivalul ”George Enescu” 🙂. Dacă veți ajunge la acest concert, ceva se va schimba în sufletul vostru. Credeți-mă pe cuvânt).

Despre ce-a ajuns să însemne Zubin pentru mine, am povestit de mai multe ori și-n diferite contexte. Nu vreau să mă repet. M-am întrebat uneori ce și-or fi zicând cititorii mei despre toată chestia asta - mă gândeam că pot părea nițel dusă cu sorcova, sau poate scriu ca o adolescentă în jurnalul ascuns de părinți. Apoi am reflectat că de fapt e vorba doar despre mine, despre ceea ce-mi place și mai ales, mă ajută; fiindcă muzica lui Zubin, felul său de-a fi, căldura și energia lui bună mi-au fost leac de suflet în repetate rânduri.

Din multe puncte de vedere, seara aceea a reprezentat o piatră de temelie în ceea ce mă privește. Dacă nu l-aș fi găsit în backstage, dacă nu ar fi avut răbdare și bunăvoință pentru mine, cu siguranță nu mi-aș fi putut afla leac și alinare în muzica lui. Mi-ar fi lipsit bogăția experiențelor atâtor concerte, precum și-a emoțiilor pozitive care le-au însoțit de fiecare dată. N-aș fi cunoscut nici pe departe atâta muzică clasică. N-aș fi avut curiozitatea de-a citi despre compozitori, epoci și perioade așa cum am făcut-o. Și în retrospectiva acestor zece ani, pierderea ar fi fost imensă. Pur și simplu aș fi fost mai săracă din punct de vedere sufletesc.

Mi-aș dori să fie mai tânăr măcar cu 15 ani... Nu știu cât va mai fi activ, nu știu în câte concerte voi mai apuca să-l văd. Însă ceea ce am primit deja de la el îmi va rămâne pentru totdeauna.

Pentru acești zece ani, pentru ce-a fost, pentru ce este și pentru ceea ce sper că va fi, îți mulțumesc, dragul meu Maestro 🙂...

Gând bun, de drag 🙂

”Oare ce să scriu azi?” mă întrebam mai devreme în metrou. Am realizat că nu am un subiect anume pentru a marca ziua de astăzi, așa încât am ales să-mi plimb din nou gândurile în trecut, spre cele între timp 15 concerte la care am avut imensul privilegiu de-a mă afla în public.
La toată energia bună, la prea-plinul sufletesc, la cum mi se umple inima de bucuria muzicii și a prezenței lui.
La mâinile lui, pe care le urmăresc pierdută-n reverie și despre care pianista Yuja Wang spunea într-un interviu că o fascinează. Într-atât, încât puțin a lipsit să rateze o intrare în cadrul unuia dintre concerte.
”Odată, în timpul unui concert pe care l-am avut la Florența, a fost cât pe ce să uit să intru, pentru că priveam fascinată și plină de bucurie mâinile lui. Mișcările îi sunt atât de elegante și în același timp de naturale. Îl priveam cum trăiește muzica și parcă eram în transă, când deodată am realizat: ah, trebuie să intru!”.

Cred că aș recunoaște mâinile astea dintr-o mie. Sau ce zic eu, din zece mii 🙂.

Feed-urile de pe Facebook și Instagram mi-au abundat azi de imagini și urări pentru el, adresate de o mulțime de orchestre și personalități din lumea muzicii clasice și de Operă (pe care le urmăresc), dar și de oameni simpli, ca mine, care-l admiră. M-am bucurat de fiecare gând bun care i s-a transmis, am simțit cum întreaga lume îl învăluie într-un cocon de admirație și drag. Exact așa cum merită 🙂. 

Zubin a împlinit 86 de ani astăzi. Fizic, a îmbătrânit. Dar ochii păstrează aceeași pasiune și sclipire dintotdeauna.

Sper să-l regăsim la pupitru încă multă vreme de-acum încolo. La  mulți ani, dragul meu Maestro 🙂. Să ne fii 🙂.

O mărturie despre Creație, prin bagheta unui zeu

Cu multe emoții am așteptat ziua de 17 decembrie. Și cu teamă, multă teamă. Cumpărasem biletele în octombrie dar, pe măsură ce rata de infectare creștea amețitor de la o zi la alta, eram tot mai încredințată că se va lua decizia susținerii concertului fără spectatori - așa cum a fost cazul vreme de mai bine de-un an. Intram în fiecare seară pe site-ul Filarmonicii și răsuflam ușurată că a mai trecut o zi fără să se fi luat această hotărâre.

Trecuseră doi ani de când nu mai fusesem la concert. Îmi era atât de dor de atmosfera unică a unui concert în spațiu și timp real. Și-mi era atât de dor de Zubin. 

Am avut parte de o seară extraordinară. Sala a fost atât de plină pe cât s-a permis (nu s-au pus în vânzare bilete pentru toate locurile disponibile), iar condițiile erau simple și clare: cod QR de vaccinat sau vindecat, un act de identitate și mască. Dat fiind actualul context, aș spune că au fost niște cerințe absolut rezonabile. 

În programul serii se regăsea un singur titlu - Simfonia a III-a de Mahler. Este cea mai impozantă și cea mai lungă simfonie din repertoriul standard, cu o durată de aproximativ 100 de minute și a fost votată printre cele mai apreciate 10 simfonii din toate timpurile, după cum arată sondajele făcute de publicațiile de specialitate. Structurată în șase părți, reunește pe scenă o orchestră amplă, o mezzosoprană și două coruri (de femei și de băieți cu vârsta de maxim 14 ani).

Așa s-a văzut de unde am stat noi. După cum am spus și cu alte ocazii, orice simfonie a lui Mahler reprezintă un spectacol în sine (inclusiv de ordin vizual), prin amploarea orchestrei și spațiul generos alocat instrumentelor de percuție. Nici Simfonia a III-a nu a făcut excepție.

În scurtul moment dintre acordaj și intrarea dirijorului aproape că-mi puteam auzi inima. Aveam emoții și-mi fusese dor.  

Zubin a intrat pe scenă pășind încet, dar mult mai sigur decât m-aș fi așteptat (în urmă cu doi ani fusese cu siguranță mai fragil) și, tot spre deosebire de data trecută, fără a se sprijini în baston. Sala a erupt în torente de aplauze, iar eu aproape aveam lacrimi de bucurie în ochi. E bine. E într-o formă mai bună decât m-aș fi așteptat să fie. 

De asemenea, după cum se vede în imagine (o captură video de pe contul de Instagram al Filarmonicii din Berlin), dirijează fără partitură. 🙂

Nu cunoșteam simfonia a III-a a lui Mahler și, așa cum fac de obicei, m-am abținut de la a o asculta înainte. Nu vreau să-mi creez prejudecăți și, dacă se întâmplă să nu cunosc lucrările din repertoriu, prefer să le las să fie în primă audiție. Așa se face că am avut parte de o surpriză. 

Cunoscând destul de bine alte simfonii mahleriene (chiar făcusem un inventar mental în timpul concertului și-am realizat că, în afară de a III-a și a X-a, le-am ascultat de mai multe ori pe toate), mă așteptam la o muzică sumbră, introspectivă, apăsătoare.

Departe de a-mi confirma previziunile, simfonia a III-a este concepută ca un elogiu adus actului de Creație, fapt demonstrat inclusiv prin titlurile celor șase părți: 

1. ”Pan se trezește, vara sosește”
2. ”Ce-mi povestesc florile de pe pajiște”
3. ”Ce-mi povestesc animalele din pădure”
4. ”Ce-mi povestește omul”
5. ”Ce-mi povestesc îngerii”
6. ”Ce-mi povestește dragostea”.

Pe alocuri contrastantă, fidelă stilului eclectic care l-a consacrat pe Mahler, este o lucrare monumentală și în general vivace, cu accente pastorale și de menuet (în primele 3 părți), care fac loc unei meditații filozofice în partea a patra; aici intervine pentru prima dată mezzosoprana, iar textul este preluat din cartea ”Așa grăit-a Zarathustra” de Nietzsche. Personal, mi s-a părut o diferență considerabilă față de primele 3 părți; dacă le-aș fi ascultat fără să știu cărei lucrări aparțin, în niciun caz nu le-aș fi asociat cu Mahler, pe care l-am recunoscut abia în sonoritățile întunecate ale celei de a patra părți. 

Partea a V-a este cea mai scurtă și este compusă pentru cor de copii, cor de femei și alto. Corul de copii imită clopotele (”bim-bam”), iar cel de femei acompaniază mezzosoprana.

Ultima parte, definită de Mahler drept ”Adagio”, este de o solemnitate triumfală, pecetluind actul Creației din părțile anterioare, deoarece dragostea invocată de compozitor se referă la sentimentul creștin. După premiera din 1902 (dirijată de însuși Mahler), un critic elvețian a notat: ”este probabil cel mai bun Adagio compus de la Beethoven încoace”.

 

Pentru mine, ca ascultător de muzică clasică, a fost o experiență fabuloasă. Ca de fiecare dată când am ocazia, l-am privit pe Zubin în acțiune, dând intrările la fel de precis ca întotdeauna și fără niciun semn de slăbiciune sau ezitare.  ”La vârsta lui și după toate prin care-a trecut în ultimii ani”, mi-a spus jupânul, ”să mai dirijeze pe de rost asemenea lucrare....”.
Publicul părea să fie de aceeași părere; aplauzele au continuat minute în șir, chemându-l pe Zubin de trei ori înapoi pe scenă, iar acesta este un lucru care se întâmplă numai rareori la Berlin, spectatorii de la Filarmonică fiind în general foarte pretențioși.

Îndreptându-mă spre garderobă, îmi simțeam sufletul plin de-o bucurie familiară, în care se împletesc trăirile date de muzica bună și emoția reîntâlnirii cu un vechi și foarte drag prieten, reîntâlnire care sper să se petreacă din nou într-un viitor apropiat... 🙂

Cum v-ați petrecut seara fără Facebook?

Dacă tot a picat Facebook-ul la nivel global, m-am frăsunit ce m-am frăsunit, după care m-am apucat de sortat niște eBooks pe foldere și autori, ascultând în paralel Boléro-ul lui Ravel. Ce lucrare grandioasă și cât e de dificilă... Nu-l mai ascultasem demult și uitasem cât de mult îmi place.

Evident, nu e necesar să mai precizez de cine e dirijat 🙂 N-am mai fost de 2 ani la un concert și mi-e atât de dor să-l regăsesc pe Zubin în spațiu și timp real, că mă seacă la inimă.

Ce ziceți, îl ascultăm împreună? N-o să regretați, vă promit. Asta e versiunea pe care o am eu (de altfel, după câte știu, e unica înregistrare a Boléro-ului realizată de Zubin).

 

Sper că v-a plăcut 🙂

Voi cu ce vă îndeletniciți în lipsă de Facebook, WhatsApp și Instagram? Până una-alta, eu am dat replay Boléro-ului și mă duc să mă uit, prelung, în șifonier. Ați ghicit, încerc să-mi aleg hainele pentru mâine, un demers de altminteri deosebit de solicitant 🙄

Modestia unui olimpian 🙂

Postarea asta ar fi trebuit să fie publicată alaltăieri, respectiv pe 29 aprilie, dar eram prea obosită. Nu mi-am impus niciodată să scriu dacă nu aveam starea necesară și în niciun caz nu aveam de gând să fac așa ceva taman în ziua când Zubin a împlinit 85 de ani.

M-am gândit la el, însă. Mi-am adus aminte de cele 14 concerte de până acum la care am avut șansa de-a mă regăsi printre spectatori, la felul în care mi-a revelat frumusețea muzicii clasice și la sprijinul emoțional pe care de aproape un deceniu îl regăsesc în muzica dirijată de el. Cu mare emoție am așteptat concertul de pe 17 aprilie - pe care, în alte împrejurări, l-aș fi audiat din sala mare a Filarmonicii din Berlin. De vreme ce s-a desfășurat fără spectatori, l-am urmărit de acasă în transmisiune directă, prin aplicația Digital Concert Hall.

Sigur că n-a fost la fel, dar pentru mine a fost o imensă bucurie să-l revăd. Arată bine și e la fel de grandios ca-ntotdeauna - chiar dacă dirijează tot stând pe scaun, ceea ce cred că nu se va mai schimba. Dar ce contează! Important e cum sună orchestra sub bagheta lui - și sună extraordinar, iar el este la fel de maiestuos ca-n toate miile de concerte dirijate de-a lungul a peste jumătate de secol.

Imaginea aceasta e o captură dintr-un video de prezentare a repertoriului concertului din urmă cu 2 săptămâni, în care s-au regăsit o lucrare de Olivier Messiaen și Simfonia a IX-a de Anton Bruckner.

Știți ce consider a fi fost cu deosebire impresionant la această prezentare? Felul în care a început-o: ”Hello, I am Zubin Mehta”. Mi s-a părut absolut fabulos. Pentru un consumator de muzică clasică, omul acesta este un zeu. Cu toate acestea însă, primul lucru pe care-l face este să se prezinte. Aceasta este autentica modestie, caracteristică numai celor cu adevărat mari.

Atât de multe motive pentru care îl admir. Atât de multe pe care i le datorez. Atât de multe pentru care am să-i mulțumesc ❤️

La mulți ani, dragul meu Maestro 🙂 Fie neîndepărtată ziua când te voi regăsi în spațiu și timp real.

De ziua lui Zubin 🙂

De vreo 7 ani  - de când l-am revăzut la München, unde-am avut șansa de a-i ”fura” câteva clipe și de-a primi un autograf în culise - m-am obișnuit să scriu o postare de ziua lui. Uneori am povestit despre un concert la care fusesem, alteori despre unul dintre volumele biografice scrise despre el (patru, inclusiv o autobiografie), alteori doar gânduri, în funcție de inspirația de moment. E ceva pentru sufletul meu și-mi dau seama că astfel de texte nu sunt prea interesante pentru cititori, dar mereu îmi dă o stare de bine să fac asta.

Pentru astăzi însă, nu am o temă anume. Concertele au fost anulate, despre cel mai recent la care am fost (în noiembrie) am scris demult... 

De aceea, aleg doar să-mi exprim recunoștința. Pentru arta pe care ne-o dăruiește tuturor, pentru imensul val de energie pozitivă pe care mi-l dă fiecare concert al său, pentru că în multe privințe îi datorez pasiunea mea pentru muzica clasică și, mai presus de toate acestea, pentru filmulețul postat zilele trecute pe contul său de Instagram, prin care transmitea un mesaj către Orchestra Filarmonicii Israeliene cu ocazia unei recente sărbători evreiești. După decor, părea să fie la casa lui din Los Angeles (pe care am văzut-o într-un documentar). Sunt recunoscătoare pentru că, astfel, știu că e bine. 

Imaginea este de la aniversarea din 2016, când împlinise 80 de ani și fusese sărbătorit, printre alții, de Filarmonica din Viena. Sper să sufle-n lumânări festive încă mulți ani de-acum înainte.

La multe zile de 29 aprilie, dragul meu Maestro... 🙂

De Paști, de suflet

Ciudate Sărbători Pascale, dar pe de altă parte, nu cu mult mai diferite față de cele pe care le-am sărbătorit noi în anii precedenți (era să scriu î.C., noul acronim pentru ”înainte de Corona” 🙄). N-am resimțit acut nici faptul că ne-am văzut părinții doar pe Skype - suntem obișnuiți cu asta, nici că n-am ciocnit ouă cu apropiații, nici că n-am avut pască și cozonac - ok, admit că de pască făcută de bunica mi-e dor, dar asta nu e ceva nou... În alte condiții, probabil am fi căutat o biserică românească în Hamburg și-am fi mers la Înviere. Va fi timp și pentru asta, în anii ce vor veni. Important e să ieșim cu bine din situația deopotrivă ciudată și periculoasă în care ne aflăm.

De gătit, am meșterit ieri ardei umpluți, ca să nu spun că n-am făcut și eu ceva. Miel nu mâncăm, în loc de pască am fi putut lua o tartă cu brânză - dar la 500 de calorii felia, ne lipsim, așa că basta. Ardeii au ieșit foarte buni, nu că s-ar fi putut pune la îndoială imensu-mi talent gastronomic (care este) 😏

Sper că voi și ai voștri dragi sunteți bine, chiar dacă la distanță unii de alții, prin forța împrejurărilor. Sănătatea este o binecuvântare, dar acum am devenit cu toții mai conștienți de acest lucru. 

Nu m-am abătut nici anul ăsta de la ceea ce pare să-mi fi devenit tradiție - de dimineață, am ascultat Simfonia a II-a de Mahler, cunoscută și sub denumirea de Simfonia Învierii. Este despre sensul vieții, despre viața de după moarte și despre regăsire.

”Mehta are acel ceva ce nu poate fi descris”, mi-a spus pe Facebook o doamnă care este profesoară de flaut, la postarea unde pusesem clipul de mai sus. Mi-a făcut o bucurie imensă, ca de fiecare dată când mă intersectez cu oameni care-l admiră pe Zubin 🙂 

Dacă aveți răbdare, ascultați măcar prima parte; este de-o frumusețe răscolitoare.

V-aș mai lăsa și cu un mic fragment din ”Quo Vadis”; este acea parte care, în urmă cu două decenii când am citit pentru prima dată cartea, m-a făcut să îngenunchez și să mă rog așa cum n-o mai făcusem de foarte multă vreme.

”Nu așteptară mult. Deodată, răsună larma stridentă a trompetelor de alarmă și la semnalul acesta se deschise poarta de gratii din fața podiumului împăratului și se năpusti în arenă, însoțit de larma bestiarilor, un zimbru german monstruos, purtând pe cap trupul gol al unei femei.
- Ligia! Ligia! strigă Vinicius.
Își duse mâinile la tâmplă și se crispă ca un om străpuns de lance și cu o voce horcăită, neomenească, începu să repete:
- Cred! Cred! Christos! O minune!
Nici nu simți că în clipa aceea Petronius îi acoperi capul cu toga. I se părea că moartea sau durerea îi luase vederile. Un gol imens se căscă în el. În cap nu mai avea niciun gând. Doar buzele-i repetau în neștire:
- Cred! Cred! Cred!...

Dintr-odată, amfiteatrul amuți. Curtenii se ridicară toți ca unul de pe locuri, căci în amfiteatru se petrecea ceva extraordinar. Ligianul cel umil și gata de moarte, văzând-o pe prințesa lui între coarnele fiarei sălbatice, sări ca ars și cu spinarea arcuită începu să alerge dintr-o parte spre fiara furioasă.

Mulțimea scoase un strigăt scurt de uimire, apoi se adânci în tăcere. Ligianul ajunsese la zimbrul dezlănțuit și-l apucase de coarne.

- Privește! strigă Petronius, smulgând toga de pe capul lui Vinicius.

(....)
Fiara se prăbuși la pământ cu grumazul frânt”. 

“Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu?” (Luca 24:5)

Hristos a Înviat, dragii mei.

Salată de weekend (XXXVI)

Păcatele mele cele mari și grele, de când n-am mai făcut o salată... de anul trecut din noiembrie, dacă vreți să știți (da' nu cred că vreți). Și cum în izolare mănâncă omu' numa' prostii, iaca uitasem complet de asta.

Nu c-aș avea cine știe ce ingrediente fabuloase, la drept vorbind. Vă interesează că aseară am înfăptuit clătite? No, vedeți. Mă gândeam eu că nu. 

În fine, asta avem, asta mâncăm. Luați d-aici. 

1) Raportez un eșec major în ceea ce privește demersul de a-l introduce pe onorabilul în universul lui Harry Potter. Așa un Muggle, dom'le, ț-ț-ț. În primul rând a refuzat să citească, spunând că n-are răbdare. Dar hai să ne uităm la primul film, zice. Oooo, cu deosebită plăcere. În format 4K Ultra HD, de puteai număra și firele din barba lu' Dumbledore dacă ți-ai fi pus mintea. Nu mai zic de calitatea sound-ului, o încântare pur și simplu. 

Hmm. Încântare pentru mine, că pentru el în niciun caz. După jumătate de oră a abandonat. Că nu-i pentru el, că ”refuză lumea asta”, că e pentru copii de cel mult zece ani. Pffff. Am încercat să-i spun că primele 3 filme sunt oarecum mai... copilărești, dar deloc lipsite de farmec și oricum, dacă nu citești povestea nu ai nici pe departe aceeași plăcere de-a vedea filmele, de-a asocia cu un chip toate personajele despre care ai citit și de-a vedea cum a fost transpus universul din carte în imagini. 

Evident, am vorbit la pereți. 

- N-ai să primești scrisoarea de la Hogwarts, i-am adus la cunoștință, îmbufnată.

N-a părut tocmai afectat 🙄

Am terminat filmul singură, cu un zâmbet agățat permanent pe mutră. Pentru că eu, după cum știți, mi-am primit anul trecut scrisoarea. 

2) Vineri ne-am conferențiat pe Skype toți cei de la serviciu, în ceea ce-ar fi trebuit să fie ”weekly meeting”. În mod normal, la ședințele astea discutăm problemele specifice, ni se aduc la cunoștință diferite schimbări, discutăm despre ”update-uri și implementări”, ce mai - debordăm de importanță. 

Eh, vineri a fost altfel, de-aia ziceam că ”ar fi trebuit să fie”. Mai precis, primele cinci minute ne-am chestionat dacă suntem bine (și eram cu toții. De creveți nu s-a interesat nimeni, lucru deloc frumos de altfel). 

Următoarele 15 minute ni le-am petrecut dezbătând cu aprindere spinoasa chestiune a făinii. ”Aveți făină?” ”Nu se găsește făină”. ”Eu mai am o pungă”. ”Eu am căutat în 3 supermarketuri, dar nu am găsit” (o fugi făina de tine, mi-am zis eu). ”Ce faceți dacă nu mai găsiți făină?”.

Neajungând la nicio concluzie, ne-am petrecut următoarele 5 minute discutând (vorbă să fie) despre chestiuni de serviciu. Am încheiat repede, că nimeni nu avea chef de asemenea trivialități 🙄

În continuare nu știu cum devine cazul cu făina (între timp nu mai am nici eu, după clătitele de ieri).

3) Izolarea continuă, dar nu ne plictisim. Ba avem și invitați permanenți, mulțumită colecției mele de suflet.

Nu serios, cum s-ar putea pune problema de plictiseală în asemenea condiții? 🙂 

Așa. Voi ce mai citiți? Apropo, aici a nins de dimineață, ceea ce mi se pare foarte potrivit în situația actuală.

Vă îmbrățișez pe toți, virtual se acceptă și nici măcar nu trebuie să-mi pun mască pentru asta. Dacă tot trebuie să trecem cu toții prin așa ceva, cred că suntem norocoși că se întâmplă într-o epocă în care avem acces la tehnologie, în care putem să-i vedem pe cei dragi oricând și să vorbim cu ei, putem să ne informăm la zi (reversul fiind pericolul de dezinformare, dar asta ține de discernământul fiecăruia), avem mii de cărți și filme, avem muzică și ne putem îmbărbăta de la distanță.

Să învățăm să apreciem ceea ce avem și să ne uităm mai bine în jur. Chiar dacă e un clișeu, fericirea se află cel mai adesea mai aproape decât am fi crezut.

Aveți grijă de voi și de sufletul vostru. Când asta va fi trecut, veți avea nevoie de el.

Fiți bine. 

O seară de Beethoven. Melancolie

Nu știu de ce mi-a luat atât de mult, de data asta, să scriu despre cel mai recent concert dirijat de Zubin, la care am avut șansa de a mă regăsi printre spectatori. Poate pentru că, ori de câte ori evoc seara de 2 noiembrie, am un sentiment dulce-amar. 

Din repertoriu au făcut parte poemul simfonic ”Don Quijote” de Richard Strauss și Simfonia a III-a ”Eroica” de Beethoven. Interpretarea a fost, cum altfel decât extraordinară.... Cred că aș recomanda oricui să audieze, dacă se ivește ocazia, un concert al orchestrei Filarmonicii din Berlin. Muzicienii sunt aproape... nepământesc de perfecți și dau o nouă dimensiune conceptului de virtuozitate. 

De când merg la concertele lor și-i urmăresc pe Digital Concert Hall,  am ajuns să-i cunosc pe cei mai mulți dintre ei și să mă bucur de revedere ca de reîntâlnirea cu niște vechi și buni prieteni. (Asta deși pe primul loc în inima mea vor fi pentru totdeauna membrii orchestrei Filarmonicii din Viena). M-am bucurat, prin urmare, să-l revăd pe concertmaistru (Daniel Stabrawa), care mi se pare deosebit de expresiv, precum și pe muzicienii de la alte partide, care de asemenea îmi plac mult. Pe măsură ce-și ocupau locurile, schimbam impresii pe șoptite cu jupânul: ”uite-o pe Sarah (Sarah Willis, corn), uite-l și pe Andreas (Andreas Ottensamer, clarinet), Albrecht nu e în seara asta, dar e Jonathan (Albrecht Mayer și Jonathan Kelly, oboi)...”. Aplaudându-i la intrarea în scenă, mă gândeam cât de privilegiată sunt.

... și, desigur, Zubin. Principalul motiv care ne adusese, de fapt, acolo 🙂 Este un dirijor constant al acestei orchestre (în septembrie s-au împlinit 58 de ani de la primul lor concert împreună - și între timp, sunt aproape 200). Publicul îl cunoaște bine și îl iubește. Nu pot descrie aplauzele pe care le-a primit când a intrat pe scenă, sprijinindu-se în bastonul de care, de la o vreme, nu se mai desparte. ”Talaz” ar fi, poate, un cuvânt care s-ar apropia într-o oarecare măsură de adevăr. Un talaz de aplauze s-a dezlănțuit, iar pentru mine a fost un moment pe care mi-aș fi dorit să-l păstrez pentru totdeauna; era așa o revărsare de energie pozitivă, de admirație, de drag din partea a sute de oameni... 🙂

Dirijează numai stând pe scaun, dar precizia este aceeași ca întotdeauna, este olimpian, la fel de expresiv și o prezență la fel de grandioasă. 
Trăiește momentul și iubește muzica așa cum a făcut-o toată viața, dar într-un fel, limbajul corpului transmite o oarecare... n-aș spune ”tristețe”, însă melancolie, da. 
 

Screenshot dintr-un concert susținut pe 8 noiembrie, arhivat pe Digital Concert Hall

A fost prima dată când am ascultat Simfonia a III-a în spațiu și timp real și în timpul concertului mă tot gândeam la premiera piesei (dirijată de însuși Beethoven), care nu a fost deloc bine primită de public... ”Și cum să fi fost”, i-am zis omului în drum spre hotel, ”e o lucrare complexă chiar și pentru nivelul ascultătorului din ziua de azi, d-apoi pentru publicul începutului de secol XIX?”. Am înțeles, ascultând-o, de ce se spune despre ea că reprezintă zorii romantismului. Cu adevărat, o compoziție revoluționară, care i-a făcut plăcere și lui Zubin; era vizibil mai însuflețit dirijând-o, față de cum fusese la ”Don Quijote”.
(Este momentul să mărturisesc faptul că nu mă dau în vânt după Richard Strauss; poate pentru că a fost unul dintre primii compozitori moderni, iar eu și muzica clasică modernă suntem ca două drepte paralele...).

Am scris puțin, semnificativ mai puțin decât scriu de obicei despre concertele lui Zubin. Poate pentru că am plecat de acolo cu inima grea și am luat cu mine ceva din melancolia pe care am intuit-o în sufletul său.

Zilele acestea, tocmai încheie un turneu în Japonia, unde a fost cu, exact, orchestra Filarmonicii din Berlin 🙂
Japonia, Țara Soarelui-Răsare... sper că soarele va mai străluci o vreme și pe cerul lui 🙂