La birou, ca la Hogwarts

Chiar dacă de data asta nu e despre muncă, astăzi cumva tot despre serviciul meu povestim - mai precis despre un cadou superb, personalizat, deosebit de simpatic și, mai ales, de suflet, pe care tocmai l-am primit de la o colegă. 

Așa după cum știți, sunt ceea ce se numește un Potterhead. Respectiv, un Ravenclaw destul de low profile, s-ar putea spune - în sensul că am învățat cărțile și filmele pe de rost, ascult uneori piesele de pe coloana sonoră, am o Hedwig micuță, o cană de cafea primită acum cinci ani de la o foarte dragă prietenă și câteva agende. Cam atât. For the record, cândva prin iarnă am vrut să-mi iau papuci de casă tematici, dar nimic din ce-am găsit pe Amazon nu mi-a inspirat încredere (în sensul că toate păreau să fie niște chinezării pasibile de-a se rupe după câteva săptămâni, cel mult). Mai cercetez. 

Dar de ce vă spun toate astea. Ajungând zilele trecute la serviciu, am constatat că pe biroul meu era o adorabilă înghesuială 🥰: 

Pe dumnealor i-am primit de la o colegă pasionată de croșetat păpuși. A făcut pentru fiecare dintre noi câte ceva, dar pentru mine este cu totul și cu totul special ❤️. 
Sunt extraordinar de bine lucrați, cu o incredibilă atenție pentru detalii și realmente îmi fac ziua mai frumoasă. Motiv pentru care am hotărât să-i păstrez la birou, unde e nevoie de energie pozitivă. Ba chiar mare nevoie câteodată 😏.

Așa stând lucrurile, în imaginea de mai sus se regăsește propriul meu Hogwarts (care include și-o insignă primită de la o colegă din Paris care ne-a vizitat în ianuarie și-a reacționat pe dată la cana și agenda mea). 
Mi-ar mai trebui o baghetă, ca să exersez niște vrăji. Moa, dacă aș putea pune în practică ”Wagonus Reparo!”, știu că m-aș aranja: mi-aș face toate reparațiile și reviziile cu zero buget 😂😂😂. 

Una peste alta, cadoul colegei îmi umple sufletul de căldură și de drag 🥰.

Scurte de pe plantație

Până mă mobilizez să scriu articolul ăla pe care l-am tot promis despre job-ul meu, să vă spun ce mai înfăptuim ”cu aprindere, la întreprindere”, cum ar spune dragul de Toma Caragiu.

Rezumând, nimic nou. Muncim de ne sar capacele, ne străduim să nu-i strângem de gât pe unii care ar merita asta cu asupra de măsură și, din când în când, ne hlizim. 

Bunăoară.

📌 Un coleg recapitulează cum a soluționat o problemă:

- … am vrut să fac cutare, dar apoi mi-am amintit că mi-a explicat Greta mai demult că…

Yours truly, impresionată: Awww 😍🥹🤩

- Da, mi-a venit în minte vocea ta când mi-ai explicat că…

Priviri șocate, urmate de 3 voci la unison:

- Ți-a venit in minte CE?!

- Oh, dear.

- Vai, bietul de tine.

Auzi, știi ceva?! 😡😡😡

(Și când te gândești că nici nu le-am cântat măcar. Ei las' că-i tot îi fericesc eu odată și-odată cu ”O mio babbino caro”, de nici n-o să știe ce i-a lovit 😈). 

📌 În altă zi, o colegă lucrează la un proiect și bricolează un chestionar. 

Completăm cu toții, dăm feedback, alea.

- O mențiune, răsare unul dintre ei, la partea despre poziția în companie ai uitat-o pe Greta.

- Ha? 🙄 Cum adică m-a uitat?

- Păi n-a pus și HBIC.

🤨

- Head Bitch In Charge, lămurește careva cu solicitudine. Mno. Eu le-am mai zis să-mi spună Mrs. Bitch, da' ei nu și nu 💃. 

📌 Undeva în jumătatea de sus a organigramei se găsește un cetățean, să-i zicem Agapie Frecățeanu, care lasă impresia că și-a făcut o profesiune de credință din a ne călca metodic pe nervi. 

Prin natura situației, de cele mai multe ori nu-i putem evita aiurelile, așa că defulăm cum putem. 
- Ha. Ne-a scris Frecățeanu, ați citit?
- Ce, iar? 
- El ne mai lipsea 😒. 
Ne vedem de lucru, mai un telefon, mai un call pe Teams, banalul cotidian. În ziua următoare, un coleg întreabă dacă i-a răspuns cineva respectivului. 
- Neah. 
- Că altă treabă n-am. 
- Nici eu. Dacă e chiar important, ne dă el un reminder. 
- Păi bun, și... ce facem?
- Îl ignorăm. 
- Cum?

- Decent 🤓.
- Da, da. Neapărat decent.
Asta a fost acum câteva săptămâni. Practicăm în continuare ignoratul decent și Agapie Frecățeanu pare să fi uitat de existența noastră, ceea ce ne bucură nețărmurit și-i dorim la fel și pe viitor. 

Între timp m-am băgat într-un proiect nou, iar astăzi o colegă mi-a propus să-i fiu ”partner in crime”, am citat precis, într-un alt proiect. A rămas că mă gândesc până mâine. Solicitarea mă onorează, dar mi-e să nu fie un caz de-ăla din categoria ”do the project, they said. It will be funny, they said”. 

Oceanul de ignoranță

Mă gândesc la postarea asta de ceva timp, dar cumva n-am găsit niciodată ”trigger”-ul pentru a o scrie. Eh, l-am găsit ieri. 
O să încep cu un disclaimer, respectiv prin a spune că eu nu mă consider a fi un om deosebit de inteligent (iar asta, vă rog să mă credeți, nu e nicio tentativă de fishing for compliments). Realist vorbind aș spune că sunt rezonabil de smart, dar nici pe departe vreo sclipire și cei care mă cunosc știu că mă apreciez obiectiv. 
Am simțit nevoia acestui disclaimer tocmai pentru a nu fi suspectată de vreo aroganță în contextul a ceea ce urmează să scriu, respectiv despre ignoranța foarte multora dintre compatrioți. Fiindcă nu e nicio problemă să nu știi una sau alta; devine însă o mare (spre foarte mare) problemă când refuzi să te informezi, încredințat că deții adevărul absolut. 

Spuneam la început de un trigger și este vorba despre ceea ce știm cu toții că s-a întâmplat ieri dimineață la Teheran și continuă să se întâmple și astăzi, extinzându-se. Între timp plouă cu analize, opinii de adânc cunoscători și verdicte enunțate din vârful patului. Dar nu astea m-au triggeruit, ci connaisser-ul ăsta:

Am anonimizat comentariul, că nu am niciun interes sau dorință de a-l face cunoscut pe respectivul. E doar un nătâng din oceanul oricum plin de nătângi. 

M-a fascinat (și nu în sens pozitiv) siguranța de sine a tipului. Vă dați seama cât de convins este el de ceea ce spune? Nu-și bate capul să-ncerce să afle, nu se documentează, nu citește, nu caută surse oficiale. El știe! 
Și asta e ceea ce mi se pare înspăimântător. Mulți au râs de comentariul lui, dar eu nu găsesc absolut nimic nostim aici. 

După cum nu găsesc nimic amuzant nici la cei care sunt convinși că Pământul e plat. Și au argumente solide pentru asta, mustind de înalt nivel științific 🧐.

Un altul nutrește convingerea (fermă, cum altfel 🥸) că nimeni nu a ajuns vreodată la Polul Nord sau Polul Sud, pentru că este interzis.

Mbine, se pare că spre exemplu Roald Amundsen (cel dintâi explorator care-a ajuns la ambii poli) sau Robert Scott (care-a ajuns la Polul Sud) nu aflaseră despre interdicția asta și-au ajuns acolo cu 100 de ani în urmă. Și după ei, alții.
Lucru deloc frumos din partea lor de altfel, că nu se face să te duci când ai interdicții, ca sălbaticii 🤨. Iar tu, Sir Isaac Newton, stai jos și nu mai face gălăgie cu gravitația pe care intenționat ai numit-o greșit, daaa? 

În altă ordine de idei, avem și un studiu comparativ referitor la distanța dintre Pământ și Soare:

Chestia asta mă enervează în mod deosebit, pentru că Biblia este interpretată după cheful și putința fiecăruia, deși Dumnezeu nu ne vrea proști: a îngăduit omenirii cunoașterea și tocmai de aceea ne bucurăm cu toții de binefacerile științei. 
Soarele e la 5.000 de kilometri distanță de Pământ, auzi la ăsta... 🤦‍♀️. 

Ca ei sunt mulți, foarte mulți. Din ce-am văzut, cam fără excepție sunt aroganți, individualiști și lipsiți de cea mai elementară formă de compasiune. De asemenea, tot cam fără excepție, sunt antivacciniști. Dar colcăie de convingeri, asta da. 

Și cred că sunt mult prea mulți pentru ca lumea să se poată îndrepta într-o direcție bună. Au fost prezenți dintotdeauna, doar că acum au și posibilitatea de a-și face cunoscute mirobolantele idei. 
În context, mi-am adus aminte de Umberto Eco. Păi n-avea dreptate? 

Edit, că nu pot lăsa nestemata asta nemenționată, nu de alta dar e foarte on topic. Printre subiectele fierbinți ale zilei se regăsește și tema potențialului turistic al Dubai-ului și in extenso, al Emiratelor Arabe Unite. Dincolo de faptul că mulți români susțin ritos că, deși nu au fost, știu ei cum-nu-se-poate-mai-precis că nu e nimic de văzut acolo, preferata mea e o doamnă care a declarat că a fost la Abu Dhabi și cel mai mult acolo i-au plăcut WC-urile. Alte comentarii sunt de prisos. 

Instantanee CFR 🚂

În tren e cam frig. Și cam murdar. La toaletă încă nu m-am încumetat. 

Un domn se rățoiește la controlor și îl întreabă, retoric, “de ce vă plătim, dacă tot ce faceți e să ne controlați?”. 

- Da’ ce-ați mai vrea să vă fac, întreabă controlorul, flegmatic. 

Fazan. Domnul nu pare să vrea să i se mai facă și altceva, în schimb continuă să mormăie în barbă despre “ăștia care fac numai ce vor”.

O doamnă se plânge la telefon (pe speaker) despre o anume Gigica. “Șî vrei sâ-ț spun ce-o zis?” N-am sesizat ce-a răspuns interlocutorul, dar evident nu conta dacă vrea sau nu să afle spusele numitei Gigica. 

Un adolescent ascultă un podcast, tot pe speaker. “Dă mai încet, măi băiete, că nu aud aicea la telefon”, îl apostrofează cetățeana care are o problemă cu Gigica. Fascinant cum o eludează paradoxul situației. 

Tot nu-mi vine să-mi dau geaca jos, long live CFR. 

De fapt, ceea ce m-a făcut să scriu e un alt domn, care e absolut imun la forfoteala din jur. Citește. Biografia lui Zelensky 🙂. Și cumva, asta mi se pare foarte mișto.

Edit, vreo 2 ore mai târziu: ascultătorii pe speaker s-au diversificat. Dintr-o parte aud “o ceapă întreagă înainte de culcare”, din altă parte ceva despre “… un ferăstrău performant în formă de sabie”. 🙄 

Și evident, nu pot să nu mă gândesc la Mr. White din fabulosul “Reservoir Dogs” al lui Tarantino: “Toby? Toby Wong. Toby Wong? Toby Wong. Toby Chung? Fucking Charlie Chan. I got Madonna’s big dick coming out of my left ear, and Toby the Jap… I don’t know what - comin’ out of my right”. 🤣🤣🤣

Cât de neom poate fi cineva?

Pentru astăzi plănuisem o recenzie a filmului ”Nuremberg”, dar ieri am citit o știre care mi-a dat la temelie și mă întorc la asta cu gândul, iar și iar. 

Sibiu, 8 ianuarie 2026.  
Unui bărbat în vârstă de 43 de ani i s-a făcut rău în autobuz. Pasagerii (vreo 50, după cum rezultă din declarațiile ulterioare ale șoferului) nu au reacționat și nu l-au avertizat pe șofer - care, având în vedere locul pe care stătea pasagerul respectiv, nu l-a putut vedea în oglinda retrovizoare până când autobuzul a ajuns la capăt de linie. 

Ambulanța a venit, iar paramedicii au început resuscitarea. Dar pentru omul respectiv a fost prea târziu. 
”I-am întrebat pe cei de la final de ce nu mi-au spus și au răspuns că nu aveau cu ce să se deplaseze în continuare. Nu au vrut să oprească autobuzul. (...) Dacă eram anunțat, aș fi oprit imediat autobuzul și, dacă nu avea semne vitale, la indicațiile personalului de la 112 aș fi putut începe manevrele de resuscitare” (sursa). 

Mai zic o dată. Câteva zeci de jivine (fie-mi iertat, dar nu le pot spune ”oameni”) au lăsat un om SĂ MOARĂ pentru că nu voiau să rămână fără autobuz. 

E posibil ca pentru acel om să fi fost oricum prea târziu. Nu se va ști niciodată. Fiindcă niște zeci de creaturi asemănătoare cu o ființă omenească au decis că drumul lor cu autobuzul era mai important decât viața lui. 
Poate că omul acela era fiul, sau fratele, sau soțul, sau tatăl cuiva. Cum vor trăi cei rămași în urmă cu gândul că, poate, ar fi putut să fie salvat dacă 50 de făpturi n-ar fi decis că e mai important să nu se întrerupă călătoria?

Mă repet, fie-mi iertat - dar eu nu mai văd nicio speranță pentru o țară în care așa ceva se întâmplă. Mulți spun: ”da, dar nu toți sunt așa/ da, dar mulți fac bine”. Este adevărat. Problema e că 1.000 de oameni care fac bine nu compensează 50 de jivine care au lăsat un om SĂ MOARĂ numai ca să nu se dea ei jos din autobuz.
Dacă s-a putut ajunge la așa ceva, eu una nu mai văd cale de întoarcere.

Cineva încerca să explice asta prin ceea ce se numește ”Bystander Effect” (efectul martorului - un fenomen psihologic prin care, cu cât sunt mai mulți oameni martori la o situație de urgență, cu atât șansele ca cineva să intervină scad. Explicația este că fiecare se gândește că va interveni altcineva și, dacă nimeni nu o face, fiecare se va gândi ”probabil nu e atât de grav”). 
Literatura de specialitate notează antecendentul lui Kitty Genovese - o femeie care a fost atacată în New York în 1964 și înjunghiată și pe care nimeni nu a intervenit să o ajute, în ciuda țipetelor ei. Tragedia lui Kitty a fost cea care a dus la studiul și teoretizarea acestei reacții (sau mai bine-zis, non-reacții) a celor din jur. 

Dar în cazul de la Sibiu nu cred că a fost vorba despre așa ceva, ci despre un egoism pur, împins până dincolo de granițele cinismului. 
Despre dezumanizare. 

Nu am o explicație pentru asta. Poate lipsa de educație, poate individualismul, poate lipsa spiritului civic. Poate niciuna dintre astea sau poate că toate la un loc. 

M-aș întreba cum or dormi noaptea ăia 50 de inși, dar știu deja: foarte bine. Au ajuns la destinație. Faptul că au lăsat un om să moară pentru asta reprezintă un aspect absolut lipsit de importanță pentru ei. 

My 2 cents despre prima controversă a anului

Evenimentele se precipită în lume (sau, cum spunea Marin Preda - timpul nu mai are răbdare), așa că aș face bine să scriu ce voiam despre discuțiile apărute pe tema Concertului de Anul Nou de la Viena, că povestea e deja aproape răsuflată. 

Nu intenționez, de altminteri, să întind pelteaua. Și - se poate lua drept spoiler-alert - a existat și ceva care-ar fi fost mai bine să nu existe. 

✅ Da, mi-a plăcut foarte mult concertul, după cum am scris ieri. Un program bine ales, atât cu piese intrate demult în repertoriu (”Rosen aus dem Süden”, ”Fledermaus-Quadrille”, ”Der Karneval in Paris” sau ”Egyptischer Marsch”), cât și cu lucrări în primă audiție. 
Contrar a ceea ce au susținut mulți, programul nu este ales numai de către dirijor; orchestra are un cuvânt important de spus în alegerea pieselor. Este un lucru binecunoscut, ca și faptul că din repertoriu nu fac parte numai lucrări ale familiei Strauss, ci și ale altor compozitori (ca de exemplu Franz von Suppé, Joseph Lanner, Carl Michael Ziehrer, Joseph Hellmesberger Jr. șamd). E și normal să fie așa, pentru un plus de variație. 

✅ Yannick Nézet-Séguin are un stil spumos, flamboaiant și mai puțin înclinat spre tradiționalism; dacă telespectatorii nu știau asta, membrii orchestrei o știau cu siguranță. Un alt aspect binecunoscut este că o condiție sine qua non pentru a fi invitat să dirijezi acest concert este să ai o colaborare constantă de minimum zece ani cu Filarmonica vieneză. Așadar, se știa cum e omul și totuși, a fost ales (desemnarea are loc după prealabila consultare cu membrii orchestrei). 
Și nu, muzica clasică nu e obligatoriu sobră și scorțoasă. Muzica familiei Strauss e îndeobște veselă și antrenantă. N-o să vedem niciodată Mahler sau Bruckner în programul Concertului de Anul Nou, din motive evidente. 

✅ Ajungând acum la elefantul din cameră: faptul că Nézet-Séguin e homosexual este de notorietate. E recunoscut, e asumat (însurat din 2021, după o relație de aproape trei decenii cu actualul soț), chiar nu înțeleg odicolonurile și batistuțele albe de borangic duse la nas. 

Da, purta cercel. Și?  
Da, avea unghiile făcute. Și? 
Are cineva impresia că publicul s-a ridicat în picioare înainte de finalul concertului, într-un gest în premieră, din considerație pentru cercel sau pentru oja de pe unghii? Sau din admirație pentru felul în care a condus și gestionat concertul?  

E foarte, foarte greu să vii cu un suflu nou și să captezi audiența la acest concert, a cărui ștachetă a fost ridicată atât de sus de monștri sacri care au dirijat timp de decenii în șir. Când te ”măsori” cu nume precum Kleiber, Boskovsky, von Karajan, Krauss, Abbado, Mehta, Jansons, Muti sau Maazel, presiunea trebuie să fie enormă. 
Și totuși, Yannick Nézet-Séguin a ridicat publicul în picioare. Cu siguranță nu ca urmare a orientării lui sexuale. 
Să zic o vorbă și despre vestimentația lui - cum spunea cineva, a fost una dintre puținele ocazii când am văzut o haină Louis Vuitton cumsecade și de bun-gust, nu împestrițături zice-se haute couture. 

✅ Am spus și ieri, felul în care-a ales să abordeze Radetzky-Marsch mi s-a părut efectiv sen-za-țio-nal. A fost o explozie de bucurie, încununarea desăvârșită a ceea ce făcuse până atunci. Și - ceea ce se omite uneori - atributul care face acest marș special constă în faptul că este unica piesă din concert la care publicul e dirijat și astfel devine, pentru câteva minute, parte a orchestrei. Cu cât îi implici mai mult, cu atât e mai frumos și mai în spiritul a ceea ce s-a dorit a fi această piesă. Coborând în sală, Yannick a împlinit acest deziderat cu brio. 

🟧 Dacă nu aș fi citit pe subiect între timp, aș fi abordat cu totul altfel chestiunea care urmează. Mă refer la faptul că Pierre Tourville - soțul lui Nézet-Séguin - s-a aflat în orchestră, pentru Radetzky-Marsch. 
Tourville este muzician profesionist (violist la Orchestra Metropolitană din Montréal) și cu excepția ultimei piese, fusese în public. La Radetzky însă, a urcat pe scenă și a cântat alături de ceilalți membri ai orchestrei. 
Recunosc, inițial mi s-a părut ciudat și nu tocmai potrivit. Concertul este susținut de orchestra Filarmonicii din Viena și nu-ți sui neamurile pe scenă, chiar dacă ești personajul principal al evenimentului, am bombănit eu. 
Ceea ce nu știam însă este că asta nu fusese ideea dirijorului, ci a membrilor orchestrei. După cum chiar el a povestit ulterior, la pauza dintre părți s-au dus la el și i-au propus, în ideea de a-l implica și pe soțul lui în celebrarea visului său împlinit. 
Mi s-a părut un gest minunat din partea instrumentiștilor 🙂. 

❌ Și acum vine partea de care spuneam la început că n-ar fi trebuit să fie, pentru că pur și simplu nu-și avea locul. Mă refer la faptul că Nézet-Séguin și-a sărutat soțul pe gât în timpul ultimei piese. 
Nu. Cu toată simpatia și respectul meu pentru om, nu. Așa ceva nu se face în asemenea context și locație, și nu are absolut nicio legătură cu orientarea sexuală. Dacă era un cuplu hetero, fix aceeași părere aș fi avut-o. Înțeleg bucuria și entuziasmul momentului, înțeleg că te poate lua valul, dar de unde mă uit eu, gestul ăsta a fost deplasat.

În loc de încheiere, aleg să pun un citat dintr-una din cronicile publicate zilele astea, care mi se pare foarte grăitor. 
”If the length of the ovations is any indication, this will be remembered as one of the most memorable New Year's Eve concerts in recent years” (sursa).

Un trandafir care s-a trecut

Nu sunt neapărat înclinată spre filozofeli și melancolii astă seară, însă mă gândesc de ceva timp atât la text cât și la persoana care l-a inspirat și care, după 15 ani, continuă să însemne foarte mult pentru mine. 

Asta chiar dacă ne-am întâlnit o singură dată în realitate.
Și chiar dacă, foarte probabil, nu ne vom mai vedea niciodată. 
Și chiar dacă, la fel de probabil, eu nu mai însemn nimic pentru ea. 

Am citit la un moment dat undeva o metaforă foarte frumoasă, în care am simțit că se regăsește ca turnată povestea mea și-a ei (pe care nu-mi vine s-o numesc ”fostă prietenă”, deși evidența arată că asta a devenit între timp). 

Uneori, prieteniile sunt precum trandafirii. Cunoaștem oameni care ne colorează frumos viața o perioadă, asemeni trandafirilor. Apoi relațiile se diluează treptat și la un moment dat, dispar.

Trandafirii se trec, indiferent ce am face și oricât de bine i-am îngriji. E-n datul lor. 

Așa se întâmplă uneori și cu relațiile de prietenie. Am avut parte o perioadă de timp de cineva care ne-a colorat frumos viața. Iar asta nu e deloc puțin. 

Ne cunoscuserăm în 2010 și-n cea mai mare parte a timpului am fost penfriends. Sau, mă rog: mailfriends, Yahoo Messenger-friends (până când a dispărut YM), Skpe-friends. După cum se deduce, ea locuia în altă țară (unde n-am ajuns încă. Mi-am - și amândouă ne-am - imaginat de multe ori cum ar fi să ne vizităm reciproc), așadar compensam distanța cu mijloacele pe care le aveam la îndemână. 

Doamne, că nu ne mai tăcea gura (sau tastele, dacă chat-uiam). Surori gemene să fi fost și nu cred că ne-am fi putut înțelege mai bine. Asta fără să fi avut pasiuni similare (ei îi place rock-ul, or eu din punctul ăsta de vedere am cam rămas la Elvis, ea citește cu plăcere SF, eu la capitolul ăsta n-am trecut de Jules Verne și mult mai târziu, de Harry Potter), ei îi place să gătească, mie știți voi (că nu 🫣). Și exemplele ar putea continua, dar nu despre ce ne deosebea e vorba, ci despre ceea ce ne adusese aproape și ne ținea împreună. 
Valori comune, loialitate, afecțiune reciprocă, același gen de umor. Cât am mai râs împreună. Mi se întâmplă și acum să mă pufnească râsul din senin aducându-mi aminte de vreo replică spumoasă de-a ei. 
Ne-am povestit toate dramele, toate momentele cumplite pe care le-am trăit de-a lungul vieții. Și câte-a mai avut și ea... Ne-am ascultat, ne-am sfătuit, am fost acolo una pentru alta. O simțeam realmente ca fiind o bucățică din sufletul meu. 

Nu mai știu exact când - să fi fost în 2018 - a traversat o perioadă foarte dificilă în plan personal și s-a îndepărtat pentru o vreme. Am înțeles-o, i-am spus că voi fi mereu aici pentru ea și am avut răbdare. Mi-era dor de ea, dar i-am respectat dorința. 

Am fost în culmea bucuriei când am reluat legătura și în 2019 a trecut prin Hamburg, în drum fiind spre o destinație de vacanță. ”Poate că e oarecum anticlimax”, mi-a zis, ”dar dacă vrei să ne vedem, eu m-aș bucura imens să te întâlnesc în carne și oase”. 
Dacă voiam??? Aproape că nu m-am mai putut gândi la altceva până-n ziua respectivă. Am petrecut o după amiază superbă, ne-am preumblat prin centru, am mâncat, am băut cafea, am vorbiiiiit, am vorbiiiit și nu ne-am mai fi săturat de vorbiiiit. 
Ne-am luat la revedere cu promisiunea că vom reface întâlnirea. La ea, de data asta. 

Au mai trecut niște luni, a venit pandemia, vorbeam mai rar, dar fiecare o găsea pe cealaltă acolo unde o știa. 
Pe la începutul lui 2022, comunicarea a început să se dilueze până a cam dispărut de-a binelea. Având și eu o perioadă dificilă, mi-am văzut de biscuiții mei și nici nu știu cum s-au scurs aproape trei ani. 
Mă gândeam uneori la ea. Oare ce-o mai face? O fi bine? S-o fi gândind și ea la mine? Aveam numărul ei de telefon, dar de ce trecea vremea, de ce mi-era mai greu s-o abordez, fiindcă mi se părea un gest mai degrabă intruziv.

Asta până anul trecut în septembrie, când Facebook mi-a băgat sub nas profilul ei (de care nu știusem, era relativ recent), având prieteni comuni. Recunosc, primul gând a fost ”de când are Facebook? De ce nu m-a căutat? De ce nu mi-a scris? Dacă s-ar fi gândit la mine măcar pe sfert cât am făcut-o eu, mi-ar fi scris demult...”. 
Am alungat repede gândul, care mi s-a părut meschin și mi s-a făcut rușine de mine. 

I-am scris. Cât de mult m-am bucurat când mi-a răspuns, nu vă puteți imagina. 
Ne-am sunat, am vorbit. Am regăsit-o pe ea, draga mea prietenă de peste un deceniu. Trecuse prin multe, multe și grele, dar era tot ea.  
Am povestit, am vorbit, am râs ca-n vremurile de odinioară. 
Și totuși, simțeam o barieră între noi. Eram și nu mai eram ca înainte. 
Am zis că asta e, life happened pentru amândouă. 
Am continuat să comunicăm, dar în continuare simțeam că lipsește ceva. 

Și-n aprilie, când am trecut prin cea mai grea perioadă a anului ăstuia, i-am scris că nu sunt bine. 
A rămas să vorbim peste câteva zile. 
Nu mi-a mai scris niciodată. 

Poate că nu avea resurse emoționale, nu știu. Aș fi înțeles, dacă mi-ar fi spus. Nu am idee nici dacă mai citea pe blog (de care știa; într-un fel existența lui se datorează și ei, că m-a încurajat enorm să m-apuc de scris), nici nu mai contează. 
E pe Facebook zilnic (din nostalgie, și poate și dintr-un soi de masochism, mă mai uit uneori pe profilul ei. Trebuie să mă las de asta, că nu-mi face bine deloc). 
Absolut nimic n-ar opri-o de la a-mi scrie. 
Dacă ar simți nevoia s-o facă. 

Dar probabil că n-au mai rămas decât amintirile. Iar de data asta nu mai pot să-i scriu. Nu pentru că n-am avut-o aproape în acele săptămâni care au fost foarte grele, fiindcă nu sunt un om ranchiunos. Și-n niciun caz cu cineva care a însemnat atât de mult pentru mine. 
Ci pentru că nu mai simt că mai există ceva acolo. 

Aș spune că atât am însemnat, dar știu că a ținut mult la mine. Numai că, uneori se întâmplă așa. Trandafirul s-a uscat. A fost minunat toți anii cât a stat înflorit, dar atât a fost să fie. 

Dincolo de toate astea însă, ceva din mine îi va duce dorul pentru totdeauna.

Și se jură că nu fură, dar Coldplay la cotitură...

Nu cred că mai e cineva care să nu știe subiectul scandalului amoros de la concertul Coldplay, cu CEO-ul și directoarea de HR surprinși îmbrățișați în public, în condițiile în care fiecare este cât se poate de căsătorit cu altcineva (mă rog, din ce-am citit rezultă că situația lor conjugală se va schimba în urma momentului de tandru delict surprins de camera de luat vederi). 

Lumea a râs, a făcut sute de meme-uri, i-a comentat și răs-para-comentat pe respectivii (care, ce-i drept, au fost cât se poate de neîndemânatici: dacă n-ar fi avut reacția tipică de ”... și l-am prins cu rața-n gură” pe care au avut-o, cel mai probabil momentul ar fi trecut neobservat), domnul a demisionat, doamna a zis că mai cugetă, în fine. 

Mă rog, nu mă apuc (și eu!) să dezbat momentul, că mare lucru nu e de zis. Trebuie să fii într-un anume fel de ignorant (sau arogant) ca să te duci cu amanta la un concert la care iau parte vreo 60.000 de oameni - inclusiv colegi de serviciu! - și să crezi că vei scăpa basma curată. Asta cu atât mai mult cu cât la intrare era un anunț referitor la politica de fotografiere, deci erau avertizați. Chestia cu „hiding in plain sight” funcționează numai în filme, ceea ce bag seama că ăștia doi nu știau. Nu-i bai, au aflat acuma 🤭.

Un fel de anti-meme, cum ar veni 😀

În fine, ca orice scandal într-o strachină de borș, o să treacă și ăsta. De fapt, cel mai probabil s-ar fi răsuflat deja pân-acum (Internetul uită repede, se știe), dar feministele au găsit un nou izvor de suspine. Ați ghicit: vai, săraca femeie, a fost traumatizată, ea doar își trăia iubirea și s-a pomenit expusă judecății publice, unica ei vină a fost aceea de-a iubi, nu poți porunci inimii (cum era să fi ratat clișeul ăsta), trebuie ținută în brațe și înțeleasă, etc etc și trage-i înainte cu bocitul.

S-a încercat și-un alt unghi de abordare - vai, el a forțat-o fiindu-i superior, asta a fost condiția ca să avanseze, of sărmana, dar trendul de victimizare n-a ținut. Una lume (care nu e realistă doar joia și primăvara) a explicat că, oricât ai fi tu de CEO, nu-ți permiți să hărțuiești sexual pe cineva în poziția tipei respective - care este inclusiv membru al consiliului de administrație - că nici n-apuci să sughiți de două ori și te pomenești dat în judecată. Plus că, mna, femeia nu lăsa deloc impresia că stă cu sila în brațele lui Jose Armando care-i susura la ureche ”Esmeraldaaaa, mi amor, Esmeralda, flor del campoooo”, îu, stați că asta-i din alt film 🙄.

Și cum strategia ”hărțuielii” s-a fâsâit imediat, feministele s-au statornicit la ”lumea nu are empatie, femeile nu se susțin una pe alta, nu știm ce e-n sufletul ei, vă e ciudă că are o carieră, inima nu ascultă de rațiune” și tatata și tututu și dă-i și plângi cu simțămintele și cu empatia. 
 
Ei bine, nu sunt absolut deloc de acord cu asta. Dacă omul pe care l-ai crezut cândva a fi al tău pentru totdeauna nu mai este așa cum doreai / sperai și ajungi la concluzia că nu a mai rămas nimic de salvat, îl părăsești. Onest. Nu-l minți, nu-ți bați joc de el și de încrederea lui. Ce-a căutat, a găsit. Valabil și pentru el, la domnul CEO mă refer (pe care nu-l deplânge nimeni, ba dimpotrivă: i se mai puneau în cârcă și oarece acuzații de hărțuire; ce să zic, aplaud obiectivitatea sublimă, dar inexistentă). Cum bine-a zis cineva: nu vrei valuri, nu te duci la mare. 

Una peste alta, eu tot nu reușesc să-mi imaginez cum e posibil să fii atât de inteligent încât să ai o carieră ca a oamenilor ăstora doi, și totuși să faci un asemenea hal de gafă 🫣. 

Valurile de ură gratuită la adresa unei campioane

Și-a fost ieri finala feminină de la Wimbledon. Și mare mi-a fost bucuria când, după 57 de minute de joc, Iga Świątek a ridicat trofeul deasupra capului 🙂 Pentru ea este cel de-al șaselea trofeu de Grand Slam, din tot atâtea finale disputate. That pretty much says it all, cum ar zice englezii care pe bună dreptate se pot lăuda cu cel mai prestigios turneu de Grand Slam din toate cele patru. 

Ok, am zis după ce-am terminat de aplaudat și țopăit prin casă (in all fairness, n-aș putea să mă bucur cum m-am bucurat pentru Simona noastră la vremea ei, însă tot bucurie a fost. Nu știu de ce, dar mi-a fost dragă fata asta de când am văzut-o prima dată jucând). Și după ce m-am bucurat, hai să vedem ce zic românii noștri despre Iga. 

Și-au zis, frățiuer. Au zis și-au tot zis și nu mai osteneau de zis. 

Am mai scris la un moment dat despre faptul că mulți români o urăsc irațional pe jucătoarea poloneză, din motive care admit că mă eludează în mare parte. O numesc ”roboată” și ”polacă”, spun că este ”urâtă” și ”strâmbă”, nu joacă după cum și-ar dori domniile lor și e ”ahtiată după bani” (pe-asta din urmă habar n-am de unde-au scos-o, oricât aș specula). 

Iar suprema porcărie: o numesc ”autistă”. E o mizerie atât de mare aici - nu doar la adresa ei, ci și a părinților ai căror copii sunt loviți de nenorocirea asta - încât orice comentariu este de prisos. 

După acuzația de doping de anul trecut s-au dezlănțuit de-a binelea. Chiar dacă argumentele Igăi au fost acceptate de ITIA (detalii aici, pentru cine e interesat) și a scăpat cu doar o lună de suspendare, pe cetățenii Asculătoresei Gigel din Adâncata de Pădure și Băgăciosu Veturia din Coborâții de Vale nu i-a putut păcăli. Ei știu mai bine! ”Polaca e un robot drogat” e doar un exemplu din gălețile de noroi pe care-au găsit de cuviință să le reverse în comentarii, ofticați că fata asta a câștigat turneul de la Wimbledon. 

Scorul meciului de ieri a fost unul istoric, dar cumplit pentru Amanda Anisimova, adversara Igăi: 6-0, 6-0. Aproape de neimaginat așa ceva într-o finală de Grand Slam, ultimul caz de acest gen datând din 1988. Am urmărit a doua jumătate a meciului și e de neînțeles ce s-a întâmplat cu Anisimova, cum de s-a prăbușit în asemenea hal. Cei care se pricep mai bine spun că a cedat psihic și probabil au dreptate. 
Poate n-ați fi crezut, dar și aici au găsit Gigeii și Veturiile ceva de criticat. ”Polaca ar fi putut să-i facă și ea cadou un game, dar i-a plăcut s-o umilească, huo”. Băi, nene. Băi. Nene. Ce mama naibii de idee e asta? La asemenea nivel nu faci ”cadouri”. Nu riști să-ți ajuți adversarul să reintre într-un meci pe care-l ai în mână. 
La naiba, că nici n-are sens să demontez asemenea nerozie. Dar oamenii obișnuiți cu ”să se dea” găseau condamnabil faptul că Iga n-a trimis intenționat mingea în porumbi. 

Campionii primesc și prosop personalizat 😃

Alții au opinat că de fapt ”polaca a câștigat pe greșelile celeilalte”, că așa cred ei că se câștigă o finală la zero: exclusiv pe erorile adversarului. Mai că-ți vine să-i trimiți pe ei să joace, dacă adversarul greșește vin și ei cu un trofeu de Grand Slam la Coborâții de Vale. Că doar ce mare scofală, nu? 
”De ce s-a bucurat atâta că a câștigat, că doar cealaltă n-a jucat nimic”. Chiar așa. Doar nu e niciun motiv de bucurie să câștigi cel mai râvnit trofeu al tenisului 🙄. 

Contemplând valurile astea de mizerie, nu pot să nu mă-ntreb cine i-o fi obligând pe oamenii ăștia să se uite la meciurile Igăi. I-o ține careva legați cu lanțuri pe canapea cu normă de bere și semințe? Sau te pomenești că și-or fi pierdut telecomanda? 
Și nu, nu cred că toate astea au legătură cu jocul ei, ci cu ea personal. Că de exemplu nici Naomi Osaka nu face vreun show pe teren, dar nu-mi amintesc să fi citit vreodată mitocănii la adresa ei. Iar ceva mă face să cred că nici la adresa Igăi nu s-ar fi spus atâtea porcării dacă nu ar fi avut atâtea rezultate spectaculoase. 
Nu-i vorbă, e dreptul fiecăruia să-i placă (sau să-i displacă, mai bine zis) oricine. Dar sunt totuși niște diferențe, niște nuanțe. Mie de exemplu nu-mi place Djokovic. Nici ca stil de joc și în niciun caz ca om. Însă nu m-apuc să-l fac în tot felul și recunosc faptul că e unul dintre cei mai mari tenismeni ai tuturor timpurilor. 

Urâți mai sunt unii. Cumplit de urâți și de otrăviți sufletește. 

Și-acum să urmărim cel de-al patrulea set al finalei masculine. Personal îmi doresc să câștige Alcaraz și momentan lucrurile nu arată prea grozav în ce-l privește, dar în niciun caz n-o să-l fac pe Sinner albie de porci doar fiindcă nu mă dau în vânt după el 🙄. 

Misterul ușii leșinate 🙄

Puține chestii sunt mai satisfăcătoare decât de-a te trezi fără ceas (mă rog, era 06:13, blasfemie, și nici c-am mai putut adormi la loc 😒), a lua micul dejun și-a te întoarce în pat imediat după 😁. Nu e ceva uzual în timpul săptămânii, dar avem liber azi, pentru că se sărbărorește și aici Înălțarea.

Dar intrasem ca să vă povestesc despre o recentă interacțiune cu un cetățean degrabă ofuscat.

- Cred că s-a stricat ușa culisantă a vagonului.

- Cum adică, crezi. E înțepenită?

- Nu.

- Se deschide, respectiv se închide, ușor?

- Cred că da.

(🤨).

- Etanșeitate?

- Ok. Cred.

(“Crede” 🙄).

- Vreun defect vizibil, ceva?

- Nu.

- Păi totuși…. CE are? Sau nu are?

- E înăuntru.

- Ăăă? Cum înăuntru?

- E-n vagon. Pe jos.

Aaa… ha 😒. E complet ieșită din balamale, altfel nu are niciun defect vizibil 🥸.

Tot e bine că măcar e etanșă. Face etanșeitate cu podeaua, da' nu ne-mpiedicăm de asemenea detalii prozaice.

Altfel, e soare afară, ieșim la plimbare, că de vreo două săptămâni a tot plouat de părea că nu se mai plictisește.

Mulțumim, domnule Președinte! 🙂

Încep cu o mărturisire: ”plimbam” articolul ăsta prin minte de două săptămâni, respectiv de când Nicușor s-a calificat, nu fără emoții, în turul al doilea. Dar nu știam cum îl voi scrie, și nici măcar dacă voi avea de ce să-l scriu. Practic nu vedeam niciun motiv de optimism - Simion se instalase comod la un avans amețitor și Nicușor nu părea că va putea să recupereze. Cât de tare m-am înșelat am descoperit cu toții ieri, spre marea bucurie și ușurare a 6.168.642 de români 🙂.

Se spune că pesimistul este un optimist bine informat și cam pe-aici mă încadram și eu. Am citit mult, am urmărit toate dezbaterile, am vorbit cu oameni mai pricepuți decât mine. Nu aveam un obiectiv anume, ci pur și simplu voiam să acumulez cât mai multe informații, ca să-mi setez realist așteptările. 

Pe măsură ce mă documentam îmi creșteau admirația și respectul pentru Nicușor Dan și m-au impresionat foarte mult reziliența și tăria lui de caracter. A avut parte de o campanie cumplită, personal nu știu să mai fi fost atacat vreodată un candidat așa cum a fost el, inclusiv cu săgeți otrăvite aruncate spre familie. Nu și-a pierdut niciun moment cumpătul, de la dezbatere la dezbatere s-a prezentat tot mai bine, uneori mai și glumea și per total avea aerul acela de firesc și natural, ca și cum ceea ce făcea era cât se poate de simplu.
Dar nu puteam fi optimistă, în ciuda numeroaselor mantre cu ”binele învinge”. Nu învinge mereu, mă gândeam; în 1933, Hitler a devenit cancelar și peste întreg continentul european s-a lăsat întunericul pentru o lungă bucată de vreme.

Ziua de ieri a început cu un eveniment la biserica din parohia noastră, urmat de o cafea și prăjituri în curtea casei parohiale. Am socializat cu mai multe doamne și domni din parohie, pe care-i cunosc de când locuiesc aici; sunt bătrâni (75-80 de ani sau chiar peste), au văzut și au trăit multe. Bine informați, sincer preocupați de situația internațională, buni la suflet. M-au întrebat de alegeri, cunoșteau situația și le-am zis că suntem îngrijorați. ”Ne rugăm pentru țara voastră”, ne-au spus. N-am cuvinte să descriu cât de tare m-au impresionat aceste cuvinte, venite de la oameni care știu foarte bine ce înseamnă extremismul.

Am votat și ne-am întors acasă, cu inima strânsă, dar mulțumiți că am făcut, realmente, tot ce se putea. Acum începea ce era mai greu: așteptarea. Aveam niște prieteni din România în vizită (fuseserăm la vot împreună), sporovăiam, beam cafea (că vorba aia, urma să fie o noapte lungă), dădeam refresh la cel puțin zece minute ca să verificăm prezența la vot, încercam să vorbim despre altceva, dar invariabil ajungeam la același subiect.
Când s-au anunțat rezultatele exit poll-urilor, ne-am strâns în brațe. Am așteptat încordați să vină și rezultatele din diaspora și răsuflam ușurați la fiecare nouă actualizare. S-au scăpat și niște lacrimi. Bărbații s-au îndeletnicit cu câte un păhărel de whisky. Noi, fetele, am mâncat bomboane de ciocolată, am strigat prin casă ”Ni-cu-șor!”, am mai bocit, ne-am mai îmbrățișat și ne-am dus la culcare în jur de 1 noaptea, deși eu urma să mă trezesc la 6 pentru că, vorba ceea, la serviciu mă lua lumea de bună și voia de la mine chestii 🤨.
(Apropo: acum că respirația și pulsul încep să ne revină la normal, putem începe discuțiile despre organizarea alegerilor sâmbăta? Ca să dormim și noi ca oamenii după aia, nu din alt motiv).

O seară când mi-aș fi dorit să fiu în București 

Colegii m-au întâmpinat cu felicitări pentru rezultatul alegerilor și mi-au spus că în weekend s-au gândit la România (🙂).

Nu va fi drum ușor, dar am încredere în Nicușor Dan cum n-am avut în niciun alt președinte pentru care am votat vreodată. Inevitabil, va face și greșeli; este omenește. Dar cred că va avea atât tăria de a le recunoaște, cât și înțelepciunea de a le îndrepta. Fiindcă mai presus de orice, este un om onest. Aceasta este convingerea mea și sunt încredințată că este unul dintre motivele pentru care ne-a câștigat încrederea. Iar pentru asta, eu am a-i mulțumi.

Să fie într-un ceas bun, domnule Președinte! 🙂🍀🙂

Doamna Cocuța ambalează abur

Nu că pe asta trebuie să v-o spun, deși sunt frântă de oboseală pe toate planurile. Și fizic și psihic.

Luni primim cu toții un mail de la doamna Cocuța. În esență ni se adresa nouă, respectiv managerilor de flotă ('ai de capu' meu ce pompos sună, deși job-ul nu e tocmai glamour), dar luase pe absolut toată lumea imaginabilă în Cc.
Cred că doar președintele Macron și Papa mai lipseau de-acolo.
Și ce glăsuia dânsa?

În esență nimic important, dar ne trântise cu demnitate un text împănat cu săgeți, bulinuțe și cuvinte îngroșate, din care am reținut două aspecte esențiale: ”va trebui să revizuim procedura" (da' quel surpriz, nimeni nu s-ar fi așteptat 🙄) și ”vă rog să fie rediscutat acest aspect în fiecare ședință săptămânală, până la implementarea proiectului”.

Am căscat de interesați ce eram și ne-am văzut de treabă.

Recent ne-am ședințit ca de obicei. Discutăm, primim niște sarcini noi că tot n-aveam destule, pufnim, dăm ochii peste cap, șefa nu se-arată impresionată, dar știm că ne înțelege și că atunci când e groasă, ea se face scut pentru noi în fața top management-ului. Unde mai pui că are un umor spumos și molipsitor.

- Bun, conchide ea, dacă nu mai e altceva, cred că asta a fost pentru azi.
- Nuuuu, am zis noi în cor. Trebuie să rediscutăm problema X, despre care ne-a scris doamna Cocuța, cerând să fie menționată la fiecare ședință 😀.
Scurtă pauză șocată.
- Oh shit. Voi chiar citiți mailurile doamnei Cocuța.

Ne-am amuzat și am depășit momentul, realizând astfel o dată în plus cât de important este să ai un superior înțelegător și care nu ia în serios toate bazaconiile corporatiste de tip ”haideți să haidem”...

Doamna Cocuța

Ploaia bătea în geam și eu intens cugetam...

... cum de n-oi fi scris pân-acum despre Doamna Cocuța? 🤔

N-am găsit altă rimă, ar spune dragul de Toma Caragiu. Mă rog, mai mult nu e decât e (rimă, zic), ceea ce însă nu știrbește din grandoarea momentului liric 🤓.

La drept vorbind, ideea n-a fost chiar spontană ci a venit indirect, în cea mai recentă ședință săptămânală. Și tot la drept vorbind, despre mai sus-menționata am mai scris, de mai multe ori chiar, dar fără a fi numită ca atare. Numai bine facem și o recapitulare cu această îmbucurătoare ocazie.

Și ce mod mai bun de-a ne începe istorisirea decât prin a evoca momentul care-a constituit catalizatorul scrierii acestui text aflat, sperăm, în conformitate cu absolut toate paragrafele, etapele și procedurile proiectate și implementate de protagonistă.

Ziceam deci de ședință. Ne întreabă șefa:

- Ați văzut mail-ul trimis de către Doamna Cocuța?

Mormăit colectiv:

- Daaaaaa.

- L-ați citit?

- Daaaaaa (🤥🤥🤥).

- Ați deschis și attachment-ul?

- Daaaaaa (🤥🤥🤥🤥).

Scurt moment contemplativ.

- Norocul vostru că nu sunteți agenți de vânzări.

Acuma ce putem spune, de văzut mail-ul îl văzuserăm, dar pentru mesajele expeditoarei se impune: a) să ai o dispoziție cu precădere masochistă și b) să ai ceva timp de omorât.
Nu prea avem nici una, nici alta și în niciun caz pe amândouă simultan. Ceea ce nu ne scutește de obligația de-a citi respectivul mail și de-a implementa cele mai recente fantezii ale semnatarei. Fantezii pe care e foarte posibil să le dez-implementeze (tot ea). Mno.

Din nefericire pentru nervii foarte multora dintre noi, Doamna Cocuța respiră aerul rarefiat din partea de sus a organigramei, ceea ce ne complică oarecum activitatea în câmpul muncii, chiar dacă nu e șefa noastră (aia ar mai fi lipsit). Este degrabă pătrunsă de propria importanță și posedă un irepetabil talent de-a se lega de fleacuri, a bate apa-n piuă și a vorbi nimic.

Doamna Cocuța este un fan declarat (și înfocat) al procedurii. Nu contează ce, de ce și pentru ce, orice-ar fi e nevoie de procedură. Vocabularul ei se învârte în jurul câtorva concepte de bază - the process, root cause și action plan. Pe astea le învârte și le răsucește de pe toți ne amețește. Mă exprim rimat, mă simt ciudat. Ocazional, mai condimentează cu ”raise an issue”, ”temporize” și ”challenge”.

Relația mea cu dânsa a debutat colțuros. Aveam vreo jumătate de an de când începusem job-ul și eram încă asistentă, dar munceam serios, acumulam cât puteam de mult și deja eram în discuții pentru a deveni manager (ceea ce s-a întâmplat după alte șase luni). Motiv pentru care, atunci când Doamna Cocuța a anunțat cu surle și trâmbițe că va susține un training cu toți managerii, șeful meu de atunci m-a inclus și pe mine. ”Oricum o să tot ai de-a face cu chestiile astea mai târziu, poți să te familiarizezi cu ele de pe-acum”.
Subiectul în sine, deși stufos, nu era din cale-afară de dificil și în mare, înțelegeam ideea de bază.
- Este clar pentru toată lumea? se interesă Doamna Cocuța plină de solicitudine, după ce isprăvi de citit slide-urile (că asta făcea).
Noi am confirmat.
- Ok, super. Greta? Și pentru tine este clar?
Da' ce, cucoană, eu nu-s inclusă în ”toată lumea”? 🙄
- Oricum, I'm sorry dacă n-a fost foarte clar pentru tine, știu că tu ești doar asistentă...
Spre onoarea lor, vreo doi colegi au sărit imediat cu gura ”Greta e în training pentru a deveni manager!”, oh sorry, cotcodăci Doamna Cocuța, nu asta am vrut să spun, truli-truli, oricum din momentul ăla n-am putut s-o mai iau în serios. Chiar dacă suferă de importanță (cronică și cu episoade acute).

Să recapitulăm, așadar, două episoade memorabile.

🧐 După o ședință de o oră și vreo 20 de minute cu Doamna Cocuța ne uităm unii la alții, cu desăvârșire căpiați.
- Poate oi fi eu greu de cap, zice un coleg. Voi ce-ați înțeles din toată chestia asta?
- Ideea principală e că trebuie să completăm listele.
- Exact, aia am priceput și eu. Dar care liste?
- Listele puse pe server, în folderul ”Proiect de scos cărbuni cu furculița și de mâncat cu bețișoare chinezești (cărbunii)”.
- Nuuu, că a zis că alea nu-s actuale. Ne-a dat pe mail versiunea bună.
- Păi de ce nu le-a pus și pe server, dacă tot are versiunea corectă?
- Nu zicea că le pune imediat după ședință?
Click-ăim cu febrilitate.
- Sunt tot alea mai vechi, la naiba. Ok, nu e problemă, salvăm în Temp Files și le poate verifica acolo.
- Staaaați, zice un alt coleg, amintindu-mi la fix de Fred Flintstone cu al său ”hoooold it!”. N-a zis că versiunea mai veche include și datele cutare-și-cutare, care musai trebuie incluse?
- Ba da. Nu-s și pe listele noi?
Cotrobăim în mail.
- Nu sunt.
- Băăăăi, mă ia capu'.
- Și n-a zis și să-i trimitem o evidență a listelor la care am lucrat deja?
Pauză, aproape că ne putem auzi înghițind în sec. Gogâlț-gogâlț.
- Ba a zis.
- Deci stați să vedem dacă ne punem de acord. Vrea o listă a listelor la care am lucrat și care nu sunt pe server deși ni s-a spus că sunt și ne-a trimis mail cu listele care teoretic sunt și pe server și trebuie să lucrăm la ele luând în considerare și datele cutare-și-cutare care nu-s disponibile decât în versiunea veche, care teoretic nu mai e valabilă și e diferită de ce ni s-a dat pe mail.
Ne-am pus de acord, ce era să mai și facem 😏.

😶 La un moment dat mă informase că trebuie să completez o listă, una din cele 473472947219371 de liste de altfel (periodic, șefimea ne anunță că vor să ne degreveze de sarcinile administrative, pe de altă parte ne pun și tot pun în cârcă, cinci kile de consecvență), deci ”Greta, te voi suna ca să-ți explic cum trebuie să completezi lista” blablabla, nu m-a mai sunat și n-am suferit deloc pe chestia asta.
Câteva săptămâni mai târziu: ”lista nu este nici acum completată, Greta”.
Pupa-te-ai în oglindă să te pupi de perspicace. Parcă ziceai că mă suni să-mi explici? 🙄
- Da, dar am fost foarte ocupată. Oricum, lista trebuie să fie up to date.
Splendid, până acum n-a știut nici dracu' de lista aia.
Ea, netulburată: ”și nici colegii tăi nu au completat lista”.
Restul, scandalizați: păi pentru că n-a știut nimeni, dăăăă.
- Da, mă rog, nu contează. Voi organiza call-uri separate cu fiecare dintre voi ca să vă explic.
Noi: iar call?!!! Quoi de la f*ck. Explică-ne acum.
- Nu, trebuie să discutăm separat.
Ședințe, call-uri, patrujdemii de liste. Și vor să fim eficienți.
După ce-am terminat de ședințit, un coleg a postulat:
”Femeia e perfectă pentru job-ul ăsta, pentru că habar n-are ce face”.
După care ne-a aplicat decisiva: ”cu prima ocazie o s-o întreb: Cutărică, ce părere ai despre inteligență, tu fiind outsideră în această privință?”
Încă n-a întrebat-o 😂😂😂.

🥸 Ăsta e new entry, nu-mi dau seama cum de-am uitat să vi-l povestesc.
Logica Doamnei Cocuța strălucește, uneori, printr-o desăvârșită absență.
- Oh, it is so warm here, s-a plâns ea când am avut o ședință la care luam parte vreo 40 de oameni într-o încăpere unde, în mod normal, am fi avut loc cel mult vreo 20.
Inginerul meu preferat, care-o iubește la fel de mult ca și noi, respectiv ca pe proverbialul pui de curcă chior: “then don’t breathe, it makes the air warmer“.
- Are you serious? How can we not breathe?
Nu știu de ce am impresia că nu prea o invită lumea pe la petreceri 😃.

Voi încheia glorios prin a vă spune că la un moment dat, Doamna Cocuța ne-a solicitat fiecăruia dintre noi să contactăm câteva zeci de ateliere, pentru a le cere să corecteze niște documente trimise pe parcursul ultimilor doi ani. Poate vă întrebați care era problema. Într-un anumit context, niște anume cuvinte nu fuseseră scrise cu litere îngroșate.
Am depășit cu succes momentul de WTF și-am zis dă-le naibii de cuvinte, important e ce scrie, nu cum scrie.
Dar după cum aveam să aflăm, a-i face o asemenea propunere Doamnei Cocuța este ca și cum i-ai spune Papei să mănânce cotlet de porc în Vinerea Mare.

Barcelona (3): cu năduf, despre sistemul de transport public

V-am promis că mergem la mare, dar am avut o săptămână complicată cu mult stres, clienți care - deși-i cunosc de ani de zile - tot nu încetează să mă mire cât de loviți cu leuca și / sau misecuveniști pot să fie și capac la toate, mâine mă trezesc la 3 dimineața ca să zbor la 6:00 precis în capitala Franței, unde la ora 15:00 voi susține împreună cu o colegă o prezentare de două ore în fața întregii firme, prezentare care-ar fi putut fi amânată pe marți fără probleme sau schimbări de program pentru participanți, dar când am solicitat asta replica a fost ”we cannot modify the agenda once it has been sent”.

Pfiu! Hai c-am izbutit o frază la metru, dar al cărei ton sacadat reflectă destul de bine starea mea de spirit. Care, după cum vă dați seama, este ușor incompatibilă cu Mediterana. Dar cumva foarte potrivită pentru o poveste despre experiențele cu transportul public din Barcelona.

Noi suntem, în esență, niște oameni simpli și economisim unde se poate. Rar de tot mergem cu taxiul când suntem în vacanță, în primul rând pentru că de cele mai multe ori este o cheltuială inutilă și-apoi fiindcă ni se pare că poți ”simți” foarte bine și realist un oraș străin mergând cu transportul public. Am călătorit cu metroul și / sau autobuzul la New York, Roma, Paris (aici doar eu singură deocamdată, dar sper s-o facem și împreună cât de curând), Napoli, Milano, Veneția, Palermo, Coasta Amalfitană, Lisabona, Porto, Mallorca, Viena și poate și-n alte locuri care nu-mi vin în minte în clipa asta, precum și-n toate orașele germane în care am ajuns (ca turiști sau cu treburi).
Prin urmare, știm cât de bine e când totul este clar și bine organizat (New York, Viena, Roma, Palermo), dar și cât e de enervant când sistemul pare să fie conceput în cea mai curată păsărească (Berlin ar fi un exemplu de ăsta. Da, Berlin. Când am fost într-un city break în toamna lui 2015, numai faptul că știam germană ne-a ajutat să ne descurcăm cu metrourile. Poate s-or mai fi schimbat lucrurile între timp).

Sistemul metroului barcelonez e probabil foarte simplu pentru localnici, dar ca turist te poți simți într-un fel de provocare precum cele de la Hogwarts: ”dezleagă această ghicitoare și vei putea trece mai departe”.

L3, L5 și ce mai zic ei acolo - pare perfect logic. Și așa ar fi, dacă ar exista și vreo mențiune în acest sens pe metrouri. Dar nu erau decât niște numere, care nu păreau să aibă nicio legătură cu L3 sau L5 sau whatever. Odată am luat metroul greșit, crezând că ne aflăm într-un L3 care de fapt s-a dovedit a fi L5.
La asta se adaugă faptul că nu știi clar ce să cumperi, tarifele fiind concepute pe zone. Sigur, poți căuta pe Google, dar admit, n-am avut răbdare de cercetări pe subiect și nici nu am mers atât de des cu metroul încât să ne fi preocupat cu adevărat problema. Așa că am luat cartele cu câte două călătorii și pace bună.
(În retrospect, și după aventura ajunsului la aeroport în ziua plecării, cred c-ar fi trebuit să ne luăm card ”Hola Barcelona”. Dar am zis că ne putem descurca și cu transportul normal, ce naiba 🙄).
Cu autobuzul a fost mai bine. Orarele din stații sunt considerabil mai limpede concepute și poți cumpăra bilete direct din autobuz (având posibilitatea de a plăti inclusiv prin card sau cu Apple Pay).

Călătoria cu trenul
Dat fiind faptul că doi dintre verii jupânului sunt stabiliți cu familiile în Zaragoza, într-o dimineață am luat trenul de mare viteză (echivalentul TGV-ului francez sau al ICE-ului german) și la drum!
Biletele fuseseră cumpărate cu niște săptămâni înainte și, ca oamenii prevăzători, am zis să mergem mai devreme la gară, să avem timp să ne dumirim ce și cum, să ne luăm și un oarece de băut. Little did we know.
Accesul la peron nu este permis decât cu 10 minute înainte de plecarea trenului și trenurile de mare viteză pleacă de la peroane separate. Dar asta afli după ce te fugărești cu bagajele de colo-colo, treci prin control corporal și de bagaje (ca la aeroport) și ți se cere de vreo patru ori să prezinți biletul. Nimeni nu răspunde la nicio întrebare, ți se spune doar să aștepți, e plin de angajați care veghează cu ochi de linx să nu cumva să te strecori mai devreme spre peron și nimeni nu vorbește engleză.
Toate comunicările se fac doar în spaniolă și catalană, chestiune care mi se pare inadmisibilă în gara centrală a unui oraș care în 2023 a găzduit peste 12 milioane de turiști din întreaga lume.

Am stat vreo oră la coadă, fiindcă - ați ghicit - nu aveai de unde să știi cum și când se permite accesul la tren. Sau dacă mai trebuie să treci prin controale până acolo. Și dacă da, prin câte. Ah, și după ce treceai de controlul bagajelor (unde, de asemenea, ți se controlase biletul) nu mai aveai cum să te întorci în zona de unde puteai lua vreo apă minerală, dar am zis că luăm ceva din tren. Prost calcul, după cum se va vedea.

Așadar am rămas la rând și am făcut schimb de experiență cu alți turiști derutați, care nu erau siguri dacă stau la rândul la care trebuie (linia părea să fie cea corectă, dar pe afișaje apărea un alt tren) și care nu înțelegeau de ce la orice întrebare singurul răspuns era ”așteptați în liniște!”. Parol nu făcea nimeni gălăgie...
În cele din urmă am răzbit, am coborât la peron și ne-am urcat în tren. Ce noroc să fim chiar lângă imediat lângă vagonul restaurant, m-am bucurat eu și după ce ne-am așternut la drum m-am dus să iau ceva de băut.

- Good morning, sir, I would like…

(Mă întrerupe, rățoindu-se în spaniolă):

- Aici sunteți în Spania! Vorbiți spaniolă!

😳😳😳

-…. I’m a tourist!

Domnul care-și aștepta comanda alături intervine: “I can help, what do you want to have?”, moment în care vânzătorul își dă seama c-a izbutit-o lată.

- It was a joke, haha, so what do you want?

Mirosul de cafea era amețitor.

- …. nothing.

Ulterior mi-a părut rău că n-am cerut să vorbesc cu managerul lui dacă o fi fost la bord, sau poate cu un conductor. Unora chiar le-ar trebui un training serios, mai ales că trenurile astea circulă și internațional și poate nici alții nu înțeleg umorul spaniol 😏.
A doua zi, revenind la Barcelona, am avut noroc de o doamnă profesionistă și foarte amabilă. Sau poate lipsită de umor spaniol, mai știi.

Călătoria spre aeroport
Aici e nevoie de un pic de context și în primul rând vreau să spun că ceea ce s-a întâmplat cu ocazia asta a fost parțial din vina noastră, pe care ne-o recunoaștem și asumăm. Dar pe barba Profetului, sistemul ăsta pare să fie gândit fără pic de considerație pentru turiști - or, având în vedere potențialul turistic al orașului, se presupune că s-au gândit și la ei.

Aham. Numai că.
De la gară, am cumpărat două bilete pentru aeroport. Am mers ce am mers cu ele, dar, păcăliți fiind de numele stației, am coborât prea devreme. Adică noi eram în stația El Prat de Llobregat, cum se numește și aeroportul, numai că până la aeroportul propriu-zis mai erau trei kilometri. Ca și cum te-ai da jos la Otopeni, pe vremea când aeroportul Henri Coandă încă se numea Otopeni.
O greșeală stupidă, recunoaștem și ne asumăm asta, stația aeroportului e marcată mult mai evident, însă cred că am avut amândoi un scurtcircuit mental sau ceva.
Ne-am dat seama imediat că am sfeclit-o și ne-am uitat când urma să vină următorul tren. Peste 40 de minute. Devenea cam problematic. Un autobuz n-om găsi, ori poate un taxi? Omul s-a dus să întrebe la ghișeu. Nu există autobuz de aici, iar pentru taxi trebuie făcută comandă specială, la un anume număr de telefon.
Splendid.
Ne-am mai uitat pe acolo, omul a cotrobăit pe Google și am găsit un tren care venea în 8 minute și pentru care am cumpărat două bilete. A venit și am răzbit la aeroport. Numai că (din nou), ce să vezi: nu puteam ieși din stație, respectiv nu puteam trece prin porțile de acces cu niciunul dintre biletele 1 și 2. Ok, am înțeles că al doilea n-a mers fiindcă nu era cu tarif special pentru aeroport, dar primul de ce nu? Am încercat de mai multe ori și eu și omul, nimic, biiiip, X mare și roșu, al naibii automat.
Lângă noi, alți turiști aveau fix aceeași problemă. Zic ”turiști” pentru că un localnic știe, probabil, cum merg treburile.

Ce te faci? Am ochit niște tipi de la Security, le-am elucidat problema, arătat ambele bilete. Ni s-au alăturat și ceilalți turiști, explicând și ei.
Uitându-se la noi cu maximă - dar maximă - scârbă, ne-au spus (în spaniolă), că biletele noastre nu sunt bune (ne dăduserăm și noi seama, gracias pentru nimic sau ceva) și ne-au indicat că trebuie să cumpărăm alte bilete de la automat, ca să putem ieși.
But why, but sir, au încercat ceilalți. Ne-au întors spatele.
N-am mai avut energie să argumentăm și foarte probabil n-ar fi avut oricum niciun rost. Am cumpărat încă 2 bilete și am intrat, în fine, în incinta aeroportului.
Cu totul, am dat 26 de euro pe bilete. Cam atât ne-ar fi costat și taxiul.
Mai zic o dată: știu, am greșit că am coborât prea devreme. Dar asta tot nu explică de ce nu am putut ieși cu primul bilet, care era cu tarif special de aeroport și nu explică nici felul în care e concepută chestia asta, menită parcă să te stoarcă de bani.

Salut sistemul de transport public german, care nu percepe niciun fel de tarif special pentru călătoria spre aeroport. Și care în orașele mari are toate anunțurile și în engleză, iar accesul la trenurile de mare viteză se face în mod absolut obișnuit, fără atâtea brizbriz-uri, controale și restricții.

Întorcându-ne la oile noastre, marți avem team building, nu știe nimeni exact ce vom face, dar aprioric nu are nimeni chef de nimic și dorim doar a fi lăsați în pace să lucrăm, ceea ce nu se va întâmpla 😠.

Mai greu decât să fii Alexei Navalnîi, a fost să fii soția lui Alexei Navalnîi

Mărturisesc faptul că nu știusem foarte multe despre Alexei Navalnîi și nici acum nu pot spune că știu prea mult, deși în ultimele zile am tot citit zecile de știri și articole care s-au scris după moartea lui și am urmărit documentarul (pe care-l puteți urmări aici, dacă nu l-ați văzut încă; vi-l recomand, este deosebit de tulburător și cred că ar trebui vizionat de cât mai multă lume).

Știu, însă, că a fost un om pentru care cuvântul ”curajos” este prea sărac.
Un temerar.
Un lider care știa cu adevărat să însuflețească și să inspire oamenii.
Un om cu o incredibilă tărie de caracter și care credea, cu adevărat, în ceea ce făcea.
Un om foarte inteligent, cu un foarte ascuțit instinct politic și un umor subtil.

Și mai știu că astăzi vorbim despre el la trecut pentru că, până în ultima clipă a nedrept de scurtei sale vieți, a avut îndrăzneala nebunească de-a i se opune lui Vladimir Putin. 

”Nu mi-e frică. Adevărul este de partea mea”, a spus el imediat după aterizarea pe aeroportul din Moscova.
Adevărul era de partea lui, dar nu a fost de ajuns pentru a-l putea salva.

În momentul ăsta consider că este absolut irelevant faptul că a fost naționalist, că a avut opinii controversate referitoare la anexarea Crimeei, sau viziuni de extremă dreapta.
I-re-le-vant. Erau lucruri cunoscute, nu făcuse niciodată un secret din asta, în multe privințe își revizuise punctul de vedere și oricum nu mai contează.
Fiindcă nimeni nu știe ce fel de președinte ar fi fost și ce politică externă ar fi dus, dacă ar fi ajuns până acolo. Ceea ce, privind în ansamblu, realizăm că n-ar fi fost posibil nici într-un milion de ani.

Când am aflat că a murit, gândul meu s-a îndreptat imediat către soția lui. Știu că are copii, știu că mama lui trăiește (iar tragedia bietei femei depășește, probabil, orice închipuire), dar eu la soția lui m-am gândit. La cea despre care Navalnîi a spus că l-a readus la viață, după otrăvirea cu Noviciok.

La cât de mult trebuie să-l fi iubit, fiindu-i permanent alături în această luptă și restriște.
La ce-o fi fost în inima ei când omul i-a fost arestat imediat după aterizare și smuls de lângă ea.
La ultima îmbrățișare, înainte ca el să plece cu polițiștii care veniseră să-l ia.

La cum trebuie să fi fost viața ei în ultimii trei ani.

Să iubești pe cineva atât de mult și să-l știi într-o închisoare din Siberia, într-una dintre cele mai dure tipuri de detenție.
Să știi că tot timpul i-e foame, i-e frig, să te gândești în orice moment că e foarte posibil ca exact atunci să fie bătut sau umilit.
Să conștientizezi toate astea zi de zi, ani în șir.

Nu pot gândi cu gândul.

În ochii Yuliei Navalnaya, lumina s-a stins. Poate pentru totdeauna.

”În urmă cu trei zile, Vladimir Putin l-a ucis pe soțul meu. Putin l-a ucis pe tatăl copiilor mei. Putin mi-a luat cel mai prețios lucru pe care îl aveam. Putin mi-a luat cea mai apropiată și cea mai iubită persoană”.

E atâta durere în privirea ei, că mi se strânge carnea pe mine și mi se chircește sufletul.
Nici măcar nu-l poate înmormânta. Putin i-l refuză până și în moarte.

Se spune că întotdeauna e mai greu pentru cel care rămâne, decât pentru cel care pleacă. Sau, într-un caz de boală, că e mai greu pentru cel care stă lângă pat, decât pentru cel care se află în pat.
Cred că asta e cumva adevărat. Cred că, într-un fel - un fel groaznic - lui i-a fost mai ușor decât ei de-a lungul acestor ani de calvar.

Mă gândesc la imaginile din documentar. La îmbrățișarea lor. La inimioara pe care a desenat-o el pe un geam privind spre ea, în timpul uneia dintre înfățișările la farsa aia sinistră care a ținut loc de proces.
Și mi se pune un nod în gât.

Nu știu ce să scriu în încheiere. Îmi pare foarte, foarte rău că acest om s-a dus. A fost de partea bună a baricadei și am convingerea că istoria îi va face dreptate.

Odihnească-se în pace.

Unii clienți trebuie să aibă un loc special în Purgatoriu

Nu mai știu ce scriitor spunea cândva că e suficient să fii un pic atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău ca să-ți găsești surse de inspirație când muza pare să fie plecată brambura. Se poate să fi fost doamna Rodica Ojog-Brașoveanu, dar nu sunt sigură. Mă rog, eu nu sunt scriitoare, dar de observat una-alta, mi se mai întâmplă.
Ca de exemplu, ieri.

🤓 Cred că am povestit mai demult pe-aici că Fielmann (un retailer destul de mare de produse de optică medicală, foarte cunoscut în Germania, ai cărui clienți suntem de ani de zile și eu și omul meu) oferă, pentru suma de zece euro anual și timp de doi ani după achiziționarea ochelarilor, o asigurare care include o pereche gratuită de ochelari cu lentile din sticlă, dar cu aceleași dioptrii pe care le ai la ochelarii obișnuiți. O rezervă, cum ar veni. Desigur, ochelarii gratuiți nu sunt la fel de frumoși precum ceilalți (ai mei cei de zi cu zi sunt cu ramă pe fir, cu lentile din plastic, subțiate și cu heliomat). Ochelarii de rezervă sunt cu ramă obișnuită și lentile de sticlă, nesubțiate și fără heliomat. Însă reprezintă un backup semnificativ și foarte important, pentru cineva care în absența ochelarilor are o vedere comparabilă cu cea a unei cârtițe pensionare ziua-n amiaza mare, pe o plajă din Caraibe 😀.

Eu mi-am făcut ochelarii actuali în ianuarie anul trecut, dar am tot neglijat să-mi comand și unii de rezervă. Că mi-e lene să mă duc, că lasă că nu stau acum de asta, că mai am timp, că câr, că mâr. Însă ieri am avut un atac de vrednicie acută și m-am dus la ei gândindu-mă că timpul trece, de ochelari noi (aș face bine să) n-am nevoie din nou prea curând și-mi expiră asigurarea la sfârșitul anului.
Am rezolvat relativ repede; dar în scurtul interval de timp cât a durat am asistat și la o scenă cam penibilă. Un cuplu se certa cu nefericita angajată care avusese ghinionul să le fie desemnată spre a-i consilia.

A început destul de nevinovat.
- Am nevoie de ochelari noi fiindcă cei pe care i-am făcut la dumneavoastră au probleme cu materialul, e mult prea sensibil, zice doamna.
Opticiana solicită lămuriri și-o roagă să-i dea ochelarii. Doamna cotrobăie în poșetă și-i scoate; de la masa vecină, unde fusesem invitată să aștept să vină cineva, am putut vedea că erau oarecum... storciți, să zicem, adică îndoiți într-un fel cam dubios.
- Cum s-a întâmplat asta?
- Nu cred că e important, răspunde doamna, al cărei ton virase binișor spre rățoială; am garanție!
(Precizare: garanția este cu totul altceva decât asigurarea; e valabilă timp de 3 ani și acoperă în principal  defecțiunile care țin de particularitățile materialului, atât al lentilelor, cât și al ramei: stratul antireflex, luciul metalic al ramei și altele din categoria asta).
Revenind la mirificul cuplu, după ceva izmeneli doamna a recunoscut, țâfnoasă, că de fapt rama se îndoise în felul ăla fiindcă ea se așezase din greșeală pe ochelari.
- Acesta nu este un defect acoperit de garanție, spune opticiana, butonând între timp pe o tabletă.
Domnul socotește că e momentul să intre în scenă, cu delicatețea unui taur turbat în arenă.
- Adică ce vreți să spuneți, că nu înțeleg? Cum să nu fie acoperit de garanție? Este clar un defect de fabricație! Materialul ar fi trebuit să reziste!
Pentru numele lui Belzebut 😂.
-... și oricum, continuă opticiana, ați făcut ochelarii aceștia în martie 2018. Sunt aproape 6 ani de atunci.
- Da, știu când i-am făcut, se oțărăște așezătoarea-pe-ochelari. Și ce-i cu asta??
- Asigurarea este valabilă numai trei ani.
Taurul (adică domnul) a văzut pe dată roșu aprins.
- Nu se poate așa ceva, mă scuzați, dar ce fel de servicii oferiți dumneavoastră aici?!
În niciun servicii din categoria ”reparăm și decontăm orice stricăciune, inclusiv una cauzată de faptul că nevastă-ta nu s-a uitat unde se așază și-acum se agită ca balena-n polonic”, m-am gândit eu.

Între timp rezolvasem problema pentru care venisem și beligerantul cuplu declarase - pe un ton nu tocmai coborât și nici politicos - că dorește să fie servit de un alt angajat. Magazinul nu are voie să-i invite să părăsească incinta, mi-a spus confidențial opticianul care mă asistase pe mine, deci nu aveau altă opțiune decât să trimită pe altcineva care să le explice diferența dintre șase ani și trei ani 🙄.
- Clientul e rege, oftez eu, gândindu-mă la dragul de Pandelică.
- Așa este. Dar istoria reține câteva cazuri când regii au fost decapitați, mustăcește opticianul.

Ha! Pandelică, în locul tău m-aș gândi de-acum înainte de două ori înainte de-a trimite cel de-al cincilea mail, la fel de stupid precum celelalte patru pe care le-ai trimis în ultima oră.... 😒.