31 decembrie 2014, ora 18:35. Sunt în faţă la Musikverein. Concertul urmează să înceapă la 19:30 şi ştiam că accesul publicului este permis cu o oră mai devreme. Predau mai întâi haina la garderobă (85 de cenţi şi lumea lasă în general un euro) şi mă uit derutată în jur. Mă aşteptasem la controale şi filtre severe, eventual verificarea seriei de pe bilete cu vreun scanner (am consumat cam multe filme, bag seama), dar la scări nu este decât un angajat relaxat care abia aruncă o privire biletului şi-mi face semn să urc. Răsuflu adânc: cea din urmă barieră a căzut. Spun asta pentru că undeva în mine persistase până în ultima clipă o teamă: dacă biletul nu e-n regulă, din cine ştie ce pricini? Dacă nu-mi vor permite accesul? Desigur, însăşi ideea era ridicolă, dar eu sunt campioană când e vorba de creat şi alimentat propriile temeri. Acum însă mă puteam relaxa şi bucura fără nicio rezervă.
Şi m-am relaxat atât de bine şi de rapid, încât aproape am devenit incoerentă când am interacţionat cu un supraveghetor care, la intrarea în sală, vindea programe de concert.
- Bbb-ună sss-seara. A...acccestea sunt ppprograme?
- Bună seara, spune amabil tipul. Da, programe.
- Aş ddd-dori unul, vă rog. Ccc-cât costă?
- 9,50 euro.
Extrag din portofel o bancnotă de 5 euro, i-o înmânez şi aştept.
- Încă 4,50 euro, vă rog.
Pardon. Mă scuz, iau bancnota înapoi, îi dau una de 20 de euro, primesc un program şi mă-ntorc să plec.
-Doamnă, doamnă, restul dumneavoastră.
Ah. Ia gata, adună-te, îmi poruncesc.
- Vă rog să mă scuzaţi, dar sunt foarte emoţionată. Nu-mi vine să cred că sunt la acest concert şi...
Omul surâde plin de înţelegere.
- Da, ştiu.... am mai văzut reacţii asemănătoare la multă lume. Bucuraţi-vă de seara asta. Audiţie plăcută!
În clipa următoare, m-am pomenit în sală. Spun "m-am pomenit", pentru că nu-mi dădusem seama din primul moment în ce încăpere intru. Abia când mi-am ridicat privirea şi am văzut balcoanele şi orga decorate cu mii de flori, am realizat. Eram acolo, în sfârşit. Ajunsesem la Golden Hall.
Inima îmi bătea atât de tare, încât aproape o simţeam în tâmple. Totul arăta ca-n visele mele şi cum văzusem de-atâtea ori la televizor. Un aspect interesant: sala nu este atât de mare cum pare văzută de la televizor. Click-click-click. "Mulţumesc, e minunat! Vreţi şi dumneavoastră?". În jurul meu lumea făcea poze, aşa că asta am făcut şi eu. "Nu vă supăraţi, ne faceţi şi nouă o fotografie?" Un cuplu de asiatici, tineri. "Ne-am făcut deja poze unul altuia, dar am vrea şi una împreună". Desigur. "Aţi putea să-mi faceţi şi mie o fotografie?", îi întreb apoi. Bineînţeles.
Aproape jumătate de oră n-am făcut decât să mă uit în jur, să respir adânc, să admir şi să fotografiez. Parfumul celor 30.000 de flori este deopotrivă discret şi insinuant. Mulţi trandafiri, orhidee, garoafe, dar şi flori al căror nume nu-l cunosc. Efectul depăşeşte închipuirile mele şi faptul că mă aflu în această sală e copleşitor. Mai că-mi vine să mă ciupesc. Realmente nu pot să cred că sunt aici şi că, iată, se întâmplă....
Locul meu era unul destul de bun - în partea dreaptă a podiumului, adică în spatele orchestrei - cu două amendamente aproape imposibil de anticipat: o uriaşă cameră de filmat mobilă (acţionată în timpul concertului de la
un panou de comandă din afara sălii) îmi obtura parţial vizibilitatea, iar după ce orchestra şi-a ocupat locurile, am constatat că, din pricina corniştilor, de asemenea se pierde din vizibilitate.
Aşa stând lucrurile, m-am dus trei paşi mai în spate, într-un colţ al sălii şi am urmărit tot concertul în picioare. Nu deranjam pe nimeni acolo şi vedeam foarte bine. Şi ce dacă n-am stat pe scaun? Să văd bine scena şi pe Zubin era cel mai important :D Probabil mă scăldam într-un ocean de endorfine, pentru că n-am resimţit absolut deloc oboseala, nici în timpul concertului şi nici după aceea :))
De-a lungul anului, în rarele momente când îndrăzneam să-mi imaginez cum va fi la concert, mă gândeam că n-o să-mi pot reţine lacrimile. Oarecum surprinzător pentru mine, nu am plâns, probabil pentru că am făcut-o destul atunci când credeam că nu va fi să fie. Nu, tot ce-am simţit a fost fericire pură şi de-acum cunoscutul fior de anticipaţie în scurtul interval de timp dintre acordaj şi intrarea dirijorului. Zâmbetul nu m-a părăsit pe întreg parcursul concertului şi, inspirând adânc parfumul florilor, mi-am repetat de mai multe ori: "sunt la Concertul de Anul Nou de la Viena", de parcă voiam să mă conving pe mine însămi.
Programul a fost unul aparte (that figures, Zubin n-ar fi putut alege un repertoriu banal). Pe lângă faptul că nu mai puţin de cinci piese au fost interpretate în premieră, câteva lucrări au fost purtătoare ale unui mesaj. Astfel, anul acesta se aniversează 650 de ani de la înfiinţarea
Universităţii din Viena, precum şi 200 de ani de la înfiinţarea
Universităţii Tehnice vieneze. De aceea, în repertoriu s-au regăsit
"Studenten-Polka", "Polca electromagnetică" sau piesa "Perpetuum mobile".
Aceasta din urmă e o piesă cu o temă care, după cum sugerează şi titlul,
se repetă practic la infinit. La final, după ce orchestra a repetat
tema de vreo trei ori, Zubin s-a întors spre sală şi a comentat mucalit, în germană:
"şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe..." :)) Mi-a plăcut mai mult decât "et caetera, et caetera, et caetera", cum a spus în concertul de pe 1 ianuarie. Asta a fost, de fapt, unica diferenţă între reprezentaţia de pe 31 decembrie şi cea de a doua zi.
Timp de aproximativ două ore cât a durat concertul, aproape că nu mi-am luat ochii de la el. Era pentru prima dată când îl puteam contempla din faţă în timp ce dirija şi am savurat fiecare clipă. A fost minunat să-l văd comunicând cu orchestra în spaţiu şi timp real. Magnetismul acestui om este extraordinar, energia pe care o transmite este incredibilă şi, pentru instrumentişti, motivaţia trebuie să fie fantastică. Fiecare zâmbet apreciativ adresat vreunui muzician îmi încălzea şi mai mult sufletul, fiecare intrare dată îmi transmitea un nou val de adrenalină. L-am îndrăgit şi mai mult, dacă aşa ceva mai era posibil :)
"Polca şampaniei" s-a încheiat cu Zubin oferindu-le câtorva membri ai orchestrei câte un pahar de şampanie, din care nimeni nu a băut :)) Era însă parte din regie şi m-a amuzat. Simţeam şi eu nevoia de-un pahar de şampanie sau măcar de-un demisec, dar la pauză preferasem să mă hidratez cu o apă minerală. Acesta a fost singurul aspect care, să zicem, lasă de dorit: în sală este teribil de cald. Probabil mai ales din cauza uriaşelor reflectoare, mă gândesc. În orice caz, era atât de cald încât pe chipurile membrilor orchestrei se prelingeau aproape continuu broboane de transpiraţie (suflătorii păreau să fie cei mai afectaţi). Zubin s-a şters şi el de mai multe ori cu o batistă, imagini care cu siguranţă nu se văd la televizor şi nici pe DVD nu vor apărea. Chiar mă-ntreb de ce nu se ia nicio măsură în acest sens... o instalaţie mai eficientă de aer condiţionat, de exemplu.
"Nu am voie să dezvălui titlul primului bis", ne-a spus el, pentru a nu da niciun indiciu despre ce se va întâmpla la sfârşit. Era vorba despre piesa "Explosions-Polka", al cărei final a fost pe măsură, adică... exploziv :)) La ultimul acord, Zubin a lovit scurt într-un fel de dispozitiv de formă semicirculară aflat chiar lângă pupitru, moment în care, după un pocnet care a semănat foarte bine cu o explozie,
din tavan au "nins" mii de confetti multicolore :)) A fost magie!
Personal, am avut senzaţia că întreaga orchestră sărbătoreşte fericirea
mea :)
 |
| Confetti - imagine de pe Facebook |
Menţionasem mai sus o cameră de luat vederi. Concertul a fost
înregistrat integral şi, din ce-am înţeles de la unii mai bine informaţi decât
mine, pentru DVD-ul care se va produce se vor folosi imagini de la toate
cele trei reprezentaţii (30 şi 31 decembrie, precum şi 1 ianuarie). Din acest motiv, cele trei spectacole sunt identice - pentru a se putea
"lipi" cadre de la oricare dintre ele, după trebuinţă. E posibil deci ca
pe DVD să se vadă undeva în dreapta sus şi mutra mea :)) Abia aştept să apară şi
să văd dacă am fost imortalizată :D
Momentele "Dunărea Albastră" şi "Radetzky March" au fost divine :) Îmi aduceam aminte de numeroasele dăţi când mă gândeam că, într-o bună zi, voi audia acest concert din sală, şi nu doar de la televizor... Aplaudând
ritmic la indicaţiile dirijorale, îmi simţeam
obrajii arzând de fericire :) Mi-a plăcut foarte mult că Zubin a
acordat atenţie în egală măsură tuturor spectatorilor: acum făcea semn
balcoanelor să aplaude, apoi întregii săli, apoi celor aflaţi în spate
de tot, după aceea din nou tuturor... practic, nimeni nu a fost ignorat, şi
asta mi s-a părut foarte elegant din partea lui. Şi, ca fan constant al
Concertului de Anul Nou, pot spune că n-am mai văzut niciun alt dirijor procedând astfel.
La încheierea concertului nu am părăsit imediat sala, ci am mai făcut câteva poze. În definitiv, cine ştie dacă o să mai ajung vreodată în Golden Hall la Musikverein? Am
fotografiat aşadar cât am putut, inclusiv aranjamentele florale, mi s-a mai făcut şi mie o poză... şi am luat şi un suvenir: trei
confetti diferit colorate :)) Spectatorii de pe 1 ianuarie au luat ca
suvenir florile, ceea ce noi evident că nu puteam :)) Dar ca amintire
sunt bune şi confetti, mai ales că nu-s tocmai mici :))
 |
| Cele 3 confetti şi pliantul în care se află biletul |
Probabil cei mai autentici bujori de fericire pe care i-am avut vreodată - la ieşirea de la concert :)
Aceasta a fost povestea unuia dintre cele mai mari vise ale vieţii mele. Ştiu că articolul e lung, dar nu l-aş fi putut scrie mai pe scurt. Mi l-am dorit prea mult... şi, Doamne, cât de fericită şi recunoscătoare sunt că am avut ocazia de a-l scrie... :)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
Postări
