”Sophia Loren - Ieri, azi, mâine. Viața mea” (autobiografie)

Aș începe acest articol citându-l pe Roberto Benigni: 
”Când aud numele Sophia, țopăi, țopăi, fiindcă e o explozie de viață. Ca un sărut pe obraz. E ceva minunat, puteți vedea cum îmi pulsează inima, cum îmi bate inima, bum, bum, bum. Ea e foarte Italia, foarte italiancă. Atunci când se mișcă, când pășește, e Italia care merge. Vedeți cum se mișcă Sicilia, Toscana, Lombardia. Apoi, Milano, Florența, Napoli, turnul înclinat din Pisa, Colosseumul, pizza, spaghetele (...), cuprinde totul”. 

Aceste cuvinte o descriu nu numai pe Sophia Loren, nu numai bucuria autentică pe care o trăiești citindu-i  cartea, ci și înțelepciunea cu care și-a trăit ea scânteietoarea-i viață și pe care a definit-o în două cuvinte care mă vor urmări o vreme: ”savoarea existenței”. 

Dacă ar fi să descriu cu un singur cuvânt sentimentul pe care ți-l lasă această poveste de viață după ce o vei fi terminat de citit, cred că m-aș hotărî pentru ”nostalgie”. Titlul este inspirat de un film din 1963, în care protagonista a jucat alături de unul dintre cei mai dragi prieteni din viața ei. ”Ieri, oggi, domani”. În rolurile principale: Sophia Loren și Marcello Mastroianni. 

Cartea este absolut fermecătoare, Sophia apelând parțial la metafora a ceea ce ea numește ”sipetul meu de taină”. Spun ”parțial” pentru că ea chiar are o cutie în care păstrează scrisori, telegrame, bilete și fotografii, mărturii din vremuri și tinereți care și-au sărbătorit demult apusul, dar ale căror amintiri o vor însoți întotdeauna - și face apel la ele pentru a-și depăna povestea. 

Începuturile au fost dificile, așa cum știu ele să fie de obicei. Pe numele ei adevărat Sophia Scicolone, a copilărit în sărăcie, cu un tată absent și absolut dezinteresat, crescută de mamă și bunică într-un apartament mic din Pozzuoli (o localitate micuță, situată la nord de Napoli și considerată parte integrantă a acestuia). Trăiau din ce câștiga mama Sophiei cântând în cafenele. Banii erau puțini, iar cel de-al doilea război mondial a înrăutățit situația oricum dificilă. 
”Eram neagră, neagră și uscată, uscată și toți îmi ziceau Scobitoarea. (...) Foamea a fost tema dominantă a copilăriei mele. Erau zile în care nu mâncam nici măcar o fărâmă de pâine”. 

Cum se întâmplă multor fetițe, adolescența Sophiei a adus cu sine schimbări înfloritoare din punct de vedere fizic. ”Scobitoarea” devenise o tânără cu forme bine definite și un chip deosebit de interesant, de o frumusețe frapantă, deși neconvențională pentru acele timpuri. 

Sophia la vârsta de 18 ani

A fost remarcată la un concurs de frumusețe și, chiar dacă nu a câștigat, faptul că s-a regăsit printre finaliste i-a dat o enormă încredere în sine. Mama ei a înscris-o la o școală de actorie din Napoli și ceea ce mi s-a părut interesant aici e felul în care elevii erau învățați să-și folosească expresivitatea. 
”Toți mușchii noștri erau educați pentru extrem de dificila sarcină de a exprima vasta gamă a sentimentelor umane: oroare, bucurie, disperare, tristețe, surpriză, semeție, speranță. Protagoniste absolute erau sprâncenele. Pare o glumă, dar acest mic joc de mimică avea să îmi fie de mare ajutor să înfrunt lumea ecranului care mă aștepta în curând”.

Sophia a început să devină cunoscută nu atât ca urmare a rolurilor de figurație, cât mai ales datorită fotoromanelor (benzi desenate pentru care se foloseau ilustrații ale unor actori și care s-au bucurat de un imens succes în Italia postbelică). ”O ucenicie grea, dar distractivă”, spune ea, adăugând că experiența acumulată aici a ajutat-o să se facă remarcată, în timp ce continua să învețe. 

Invitațiile la probe au început să fie tot mai numeroase, inclusiv pentru roluri de anvergură, dar frumusețea ei atipică îi punea în continuare probleme. ”Nu poate fi fotografiată”, se rățoiau operatorii, ”are o față prea scurtă, o gură prea mare și un nas prea lung!”. 
A fost nevoie de un machior care să-i șoptească regizorului ”domnu', ăștia zic numai tâmpenii. E suficient să schimbe orientarea luminilor... și umbra nasului ei se scurtează”. 
Pentru Sophia a fost încă un caz de ”omul nimerit, la momentul potrivit” pentru a-și redobândi încrederea în sine, vlăguită de atâtea comentarii negative. 

Parcursul ei și ascensiunea în cinematografie sunt povestite în cuvinte simple, din care însă răzbat lupta interioară, îndoielile și momentele de ezitare. În 1957 a plecat la Hollywood, fiind deja un star recunoscut și având la activ roluri cu greutate. 

Cel mai greu rol din viața ei a fost cel al Cesirei din ”La Ciociara”, pentru care a primit 21 de distincții, inclusiv premiul Oscar. Pentru Sophia a fost cu atât mai complex cu cât acțiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial, din care păstrează ea însăși amintiri teribile. ”M-am născut într-o altă viață, care, în momentul acela, devenea singura posibilă”. 

Cu adevărat fascinante mi s-au părut relatările despre interacțiunile și relaționarea cu monștrii sacri ai cinematografiei mondiale, aducându-i mai aproape de noi, oamenii obișnuiți. 

A fost prietenă o viață cu Marcello Mastroianni, despre care povestește cu mult drag și care, printre altele, era înnebunit după mâncarea ei. Dacă li se mai întâmpla să se ciondănească pe platou, el era primul care-și cerea scuze. ”Sofi, vino-ncoace să te pup, te voglio da' 'nu bacio”. 
Iar Sophia îi gătea fasole cu șuncă (mă-ntreb dacă șunca aia era Guanciale, cum mai cumpărăm noi ocazional de la un supermarket italian. Dacă era, înțeleg prea bine de ce lui Mastroianni îi plăcea atât de mult 😀).
Cary Grant a iubit-o enorm și a cerut-o în căsătorie. Dar între ei era o diferență de vârstă de 30 de ani și inima ei a aparținut dintotdeauna lui Carlo Ponti, care i-a fost mai mult decât soț; i-a fost mentor, cel mai apropiat prieten, iubit și partener de viață. 
Despre Marlon Brando vorbește puțin, recunoscându-i imensul talent, dar și atitudinea negativă față de viață în general. Menționează și un gest nepotrivit la adresa ei, pentru care l-a taxat imediat (”să nu cumva să mai îndrăznești vreodată!”) și care a marcat relația dintre ei, fiindu-le amândurora dificil să mai joace împreună ulterior. 

Povestește și despre admirația pentru Charlie Chaplin (cel care a învățat-o să spună ”nu”), interacțiunile cu Audrey Hepburn, Frank Sinatra, Gregory Peck, Richard Burton sau Paul Newman (”frumos ca un soare”) și o face cu o naturalețe adorabilă. 
Sau despre Omar Sharif și concursul dintre mamele lor (a Sophiei și a lui Omar): cine pregătește cele mai bune vinete parmigiana. ”A câștigat pe muchie de cuțit doamna Sharif”, mustăcește Sophia. 
Exact relatările de genul acesta fac din orice autobiografie o lectură savuroasă (că tot vorbim de mâncare... 🙂). 
Cu altă ocazie, inclusiv Al Pacino a venit să ia masa cu ea și echipa de filmare, pe când turnau un film în Cinecittà (un complex de studiouri de film din Roma, unde lucra și el la un film). Fusese atras de irezistibila aromă de ragù napoletan (un sos pentru paste, de obicei tagliatelle) 😀. 

Viața personală a Sophiei a avut un parcurs liniar: s-a îndrăgostit încă de când era copilă de Carlo Ponti (mai mare decât ea cu 22 de ani) și-au rămas împreună timp de aproape 57 de ani, până la moartea lui. Nu le-a fost ușor - el era despărțit de soție, dar legal încă însurat și statul italian nu recunoștea divorțul, chiar dacă inclusiv soția lui își dorea să divorțeze - însă au răzbit în cele din urmă (înfruntând inclusiv o acuzație de bigamie) și s-au căsătorit în 1966.

Sophia și Carlo în ziua nunții lor

Din carte nu lipsesc povestirile pline de duioșie despre cei doi copii ai lor, Carlo Jr. și Edoardo (alături de care Sophia a jucat într-un film când Edoardo avea 11 ani și, ulterior, a apărut într-un film regizat de el; acesta a fost, de fapt, ultimul film al Sophiei). Cartea se încheie cu Sophia închizând sipetul amintirilor și pregătind chifteluțe de Crăciun, alături de cei patru nepoți ai ei. 

Închei această (din nou, foarte lungă) recenzie prin a spune că Roberto Benigni avea dreptate: Sophia este foarte Italia. Cu tot entuziasmul, dragostea de viață, energia și exuberanța ei. Această carte e o bucurie, printre altele pentru că vorbește despre sensul vieții fără să aibă aerul că o face, în timp ce te călăuzește la plimbare în luminile cinematografului de altădată. 

Câteva cărți citite în ultima vreme și o întrebare pentru voi

Pentru astăzi mi-am propus să trec în revistă câteva dintre cărțile pe care le-am citit în ultimele luni, fiindcă dacă n-aș scrie despre ele, mi-ar ieși complet din minte. Ceea ce ar fi regretabil, fiindcă oricum am senzația că citesc mult prea puțin. 

Sărind direct la concluzie, niciuna nu este o carte slabă (dimpotrivă, aș spune) și probabil multora dintre cei care le-au citit le-a plăcut una sau alta. Pe măsură ce scriam, am realizat că una dintre ele răspunde la o întrebare fundamentală: ce înseamnă, cu adevărat, o carte bună? 
Pornind de la asta și cu permisiunea voastră, la finalul articolului am o întrebare pentru voi - la care voi răspunde și eu, într-un text separat. 

”Vânătorii de capete” - Jo Nesbø

Până în ziua de azi nu știu dacă titlul a fost o nemaipomenită stângăcie din partea traducătorului, sau o metaforă (în care caz, e absolut strălucită). Înclin spre varianta a doua, fiindcă ar fi fost foarte la îndemână să o numească ”Recrutorii”. 

Este momentul să spun că am destul de mari îndoieli că mă voi întoarce foarte curând la acest autor. Am mai citit o singură carte de el, ”Fiul”, care mi-a plăcut mult și a fost unul dintre motivele pentru care m-am apucat de asta cu optimism; dar în final, a fost o dezamăgire. 
Sinopsisul era din cale-afară de tentant: personajul principal este Roger Brown, un recrutor renumit și foarte selectiv, care în timpul liber se ocupă de furtul de obiecte de artă, înlocuindu-le cu reproduceri. Wow, zic, stai să vezi peste ce comoară (pun intended) de nordic noir cu iz de ”Thomas Crown Affair” am dat. 
Numai că nu. 

În ceea ce mă privește, acțiunea este o peltea dezlânată. Viața profesională ”ascunsă” a lui Roger părea să decurgă la fel de bine și de fructuos ca și cea oficială, până în ziua când fură un tablou foarte valoros de la Clas Greve, un posibil candidat care de fapt era un fost mercenar periculos. Greve nu e deloc amuzat și astfel Roger se pomenește el însuși în postura de ”vânat”. 
Acțiunea mi s-a părut greu de urmărit, iar deznodământul - prea banal față de ceea ce mi se promisese pe întreg parcursul cărții. 
Știu că Nesbø e un scriitor aclamat și după cum spuneam, prima carte mi-a plăcut; nu exclud să revin la el cândva, dar probabil nu foarte curând. 

”Hoțul de cărți” - Markus Zusak

Dacă ar fi să fac un joc din acela de asociere practicat de psihologi, aș spune că primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la această carte este ”duioșie”. Este povestea lui Liesel Meminger și ceea ce e frapant încă de la început e însuși naratorul: Moartea. Acțiunea se petrece în 1939, așadar într-una din cele mai crunte perioade din istoria recentă - și ce era mai rău abia urma să vină.

Liesel călătorește împreună cu mama și fratele ei și Moartea îl vizitează pe băiețel, cu această ocazie văzând-o prima dată și pe Liesel, pe care o va reîntâlni în mai multe împrejurări. Stând lângă proaspătul mormânt al fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când găsește un obiect ascuns parţial în zăpadă. Este ”Manualul Groparului”, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. Liesel nu știa să citească, dar acest moment va marca începutul poveștii ei de dragoste pentru cărți și cuvintele scrise.
Departe de a fi un aspect terifiant (sau surprinzător), în povestea lui Zusak Moartea se ocupă cu preluarea sufletelor, dar ea însăși e de multe ori îngrozită de faptele oamenilor. Ceea ce este absolut de înțeles, dacă ne gândim la locul în care se întâmpla acțiunea, respectiv în Germania nazistă. 

Cu ajutorul tatălui ei vitreg, Liesel învață să citească și să scrie. Va continua să fure cărți, de obicei de la incendierile organizate de naziști și se va împrieteni cu soția primarului, care, printr-un consens tacit, îi va permite să citească, dar numai la ea acasă. 
Fiecare carte este o poveste de dragoste în sine, o lume întreagă în care Liesel se cufundă pentru a evada din cotidian. 
E o poveste scrisă delicat și cu tandrețe. Am îndrăgit multe dintre personaje (inclusiv pe mama vitregă a lui Liesel; deși aparent o femeie foarte dură, în realitate ținea mult la fetiță) și, dacă pot spune așa, mi-am lăsat sufletul inundat de bucuria lecturii. Este o dragoste care nu poate fi comparată cu nimic. 
Dacă la cartea asta nu cred că m-aș întoarce (are în ea ceva sfâșietor), aș mai citi în schimb și alte cărți de Markus Zusak. 

”The Break Down” - B. A. Paris

După ce am citit cu mare plăcere ”În spatele ușilor închise” și ”Terapeutul” ale aceleiași autoare, am fost la fel de încântată de ”Break Down”, pe care am citit-o în germană (alternativa ar fi fost engleza, fiindcă nu a fost tradusă la noi și dacă tot nu era disponibilă în română, am ales versiunea în germană, de dragul exercițiului).

Este un thriller psihologic având-o în centru pe Cass Anderson, care este urmărită de remușcări după ce nu a oprit să o ajute pe o femeie aflată într-o mașină staționată pe marginea drumului, iar ulterior află că femeia respectivă a fost omorâtă. Lucrurile se complică atunci când se dovedește că o cunoștea, ceea ce-i amplifică mustrările de conștiință.
În același timp, Cass experimentează lacune de memorie și are momente de hipervigilență și suspiciuni care seamănă foarte bine cu un comportament paranoic. 
Ar fi momentul să spun că pe la jumătatea poveștii îmi dădusem seama ce și cum (un clasic din categoria ”the butler did it”), dar asta nu mi-a luat din plăcerea lecturii. Și aceasta este o autoare la care cu siguranță voi reveni. 

”Adevărul despre cazul Harry Quebert” - Joël Dicker

Autorul mi-a fost recomandat de o prietenă și m-am gândit să încep cu romanul care l-a consacrat. Nu regret alegerea. Este o carte cu adevărat foarte bună, deosebit de densă și cu un final pe care nu îl anticipasem. 
În centrul acțiunii se află scriitorul Marcus Goldman care, traversând o criză de inspirație, decide ca pentru o vreme să se ocupe cu altceva și pornește pe cont propriu o anchetă menită să-și disculpe mentorul, scriitorul Harry Quebert, acuzat de asasinarea unei adolescente în urmă cu 33 de ani. 

Chiar dacă romanul are ceva ce mie în general nu prea îmi place (pendularea între două spații temporale) e atât de bine scris și firul narativ atât de bine susținut, încât nu doar că nu m-a deranjat, ci m-am pomenit cufundată complet în poveste. O experiență imersivă care nu mi se întâmplă foarte des. 

Cartea are și un bonus, respectiv câteva sfaturi pentru un scriitor debutant. Chiar dacă este neobișnuit de lungă (aproape 700 de pagini), se citește ușor, umorul nu lipsește și te prinde foarte repede. Din postura cititorului te lași cu mare plăcere ”dus de nas” de autor și răsturnările de situație sunt savuroase. Aici n-am avut absolut nicio posibilă idee referitoare la deznodământ. 

Poatea cea mai bună descriere - nu doar a acestei cărți, ci și a unei cărți bune în general - este cea oferită de Harry însuși:
”O carte bună, Marcus, nu se măsoară doar prin ultimele sale cuvinte, ci prin efectul colectiv al tuturor cuvintelor care le-au precedat. În mai puțin de o secundă după ce ți-a terminat cartea, după ce a citit ultimul cuvânt, cititorul trebuie să se simtă străbătut de un sentiment puternic; vreme de o clipă, el nu trebuie să se gândească decât la tot ceea ce tocmai a citit, să se uite la copertă șă să surâdă cu o urmă de tristețe pentru că toate personajele o să-i lipsească. O carte bună, Marcus, este o carte pe care regreți că ai terminat-o”.

Aș mai fi avut câteva cărți de prezentat, dar atât de bine mi se pare pusă în cuvinte definiția unei cărți bune, încât vă propun să încheiem articolul (deja foarte lung) în această notă.  M-aș bucura mult să aflu de la voi care sunt acele cărți pe care ați regretat că le-ați terminat 🙂. Și desigur, cu mare plăcere voi scrie și eu despre acest subiect 🙂. 

”Secretul Secretelor” - Dan Brown

Nu cred că mai e nevoie să spun cu câtă nerăbdare așteptasem cel mai recent roman al lui Dan Brown. Puținele lucruri care se știau deja (eroul este din nou profesorul Robert Langdon și cea mai mare parte a acțiunii se petrece la Praga) erau suficiente pentru a mă face să freamăt de curiozitate. Praga este atât de ofertantă pentru un thriller istoric și / sau în lumea artei, mă gândeam eu cu spumoasă anticipare. 

M-am ferit să citesc până și cea mai sumară prezentare, nu numai din teama de spoilere, dar și pentru că nu voiam să aflu absolut nimic despre conținut. 
Abia așteptam zilele libere de Crăciun și Anul Nou să mă cufund în poveste. Ceea ce am și făcut; mi-a luat aproape o săptămână să o parcurg, în măsura în care n-am citit în fiecare zi. 
Iar faptul că n-am citit în fiecare zi, ei bine... ar trebui să însemne ceva 😃. 

Este momentul să spun că nu e în niciun caz o carte slabă - ba dimpotrivă. Păstrând proporțiile aș zice că, din punct de vedere al informației, este aproape enciclopedică. Dan Brown nu se dezminte; documentarea este gigantică, înveți enorm despre lucruri probabil multora încă necunoscute în timp ce o citești. De curiozitate, am căutat să citesc despre unele instituții și proiecte menționate (ca de pildă Stargate și Institute of Noetic Sciences) și am găsit o bogăție de informații.

Numai că. 
Aceia dintre noi care i-am citit toate cărțile îl cunoaștem bine pe Robert Langdon: este profesor la Harvard, unde predă cursuri de simbolistică și iconografie religioasă. Cu excepția ”Origini”, în celelalte cărți avându-l protagonist a existat un mister fundamental în legătură cu lumea artei, indiferent că a fost vorba de pictură, sculptură sau istorie. Tocmai de aceea, având în vedere că acțiunea din ”Secretul Secretelor” se desfășoară la Praga, eram convinsă că vom avea parte de un periplu prin castele și muzee, cu intrigi și puzzle-uri dezlegate cu ajutorul unor indicii ascunse în cărți vechi sau în picturi. 
Dar n-am avut parte de aproape nimic din toate astea. 

Fără a da spoilere, intriga are la bază un subiect de ordin științific - natura conștiinței umane. Profesorul Langdon sosește la Praga pentru a asista la o prelegere susținută de colega sa, Katherine Solomon, cercetătoare în neuroștiințe. Prelegerea are un succes fulminant, numai că a doua zi dimineață lucrurile o iau razna. 
Un manuscris al lui Katherine, care urma să fie publicat în scurt timp și promitea să fie un mare succes editorial, este furat. 
La New York, serverele editurii care urma să publice cartea sunt atacate de un hacker, iar editorul este răpit. Se concluzionează, pe bună dreptate, că manuscrisul lui Katherine conține niște secrete pe care niște unii nu le vor publicate și nu se dau în lături de la nimic pentru a-și atinge scopul.
Între timp, la Praga, Katherine dispare, iar profesorul Langdon se aruncă în Vltava, convins că în hotelul în care erau cazați a fost plantată o bombă care urmează să explodeze. 
O cercetătoare (alta decât Katherine) este torturată pentru informații și omorâtă.
O organizație obscură din Londra își bagă nasul. 
Directorul CIA nu e amuzat. 

Despre ambasadoarea Statelor Unite în Cehia nu prea știi inițial ce să crezi, respectiv de care parte se poziționează. 
În poveste mai apar două personaje interesante: un tip ciudat, Golemul, inspirat din mitologia cehă, a cărui față este acoperită cu lut și care nu înțelege deloc de glumă și o fată vulnerabilă, asistenta cercetătoarei asasinate, pe care Golemul e hotărât s-o protejeze (chestie pe care o tot repetă). Ambii sunt bolnavi de epilepsie și au crize periodice.

Twist-ul din final a fost unul chiar foarte reușit, pe care în niciun caz nu-l văzusem venind și a ”salvat” mult din poveste în sine, care în ceea ce mă privește a trenat pe alocuri și-ar fi putut să se încheie cu vreo 100 de pagini mai devreme, cel puțin. 

Chiar dacă reușește să îmbine foarte bine istoria, datele științifice și ficțiunea, Dan Brown mai alunecă și aici în ”păcatul” din precedentul roman (”Origini”), respectiv acela de a-și afunda cititorii într-un ocean de termeni de specialitate: ”fluctuații cuantice”, ”tunneling probabilistic”, ”decoerență”, ”fotoni inseparabili cuantic”. 
Hotărât lucru, asta nu trebuia să fie o carte cu Robert Langdon. Făcând o paralelă, are Dan Brown o carte pe un subiect foarte interesant (viața extraterestră, NASA, glaciologie); se numește ”Conspirația”, este excelentă (v-o recomand) și nu e cu Langdon. Dacă acolo s-a putut fără el, aici de ce nu? Probabil a fost inclusiv o decizie din rațiuni de marketing, personajul fiind atât de cunoscut și îndrăgit de fani, dar nu era locul lui în povestea asta. 

Desigur, există un clenci, pe care însă nu vreau să-l dezvălui fiindcă le-aș lua cea mai mare parte din plăcerea lecturii acelora dintre voi care nu au citit încă.
Și-ar fi păcat, fiindcă, dincolo de cârcoteala de mai sus, cartea merită citită. Nu numai dacă ne gândim la valoarea informațională, ci și pentru că este o poveste bine scrisă și cu multă atenție pentru detalii. 

În final, am ceva de cârcotit și pe tema calității hârtiei din care s-a făcut coperta. A fost suficient să țin cartea în mână timp de câteva ore pe zi (nu consecutiv), pentru ca scrisul auriu să se estompeze parțial. Având în vedere pretențiile RAO și prețul cărții, m-aș fi așteptat la o altă calitate a hârtiei. 
Da, în retrospect ar fi fost mai bine să scot hârtia în timp ce citeam; dar de ce-ar fi trebuit să mă gândesc la asta? Autobiografia lui Al Pacino e tot cu scris auriu pe copertă și ce să vezi, nu s-a șters absolut deloc, deși tot vreo săptămână mi-a luat ca s-o citesc (e considerabil mai scurtă, dar e-n germană).

Cât despre ”secretul secretelor”, ei bine, hai să spunem că sper să fie adevărat 🙂 și încurajez pe toți cei care cred într-o conștiință superioară să citească această carte. Probabil se vor simți un pic mai optimiști 🙂. 

Ce-am mai citit în ultima vreme

Chiar dacă în ultima vreme nu am mai citit nicio carte care să mă impresioneze într-atât încât să-i dedic un articol, nu înseamnă că am pus cărțile în cui. Mai jos, îmi propun să trec în revistă o parte din lecturile recente, cu precizarea că nu am inclus, cu bună știință, ultimele trei cărți de Stephen King pe care le-am citit. Nu de alta, dar poveștile Regelui merită un text separat. 

”Buna fată rea” - Alice Feeney

O descoperisem întâmplător pe autoare, citind ”Piatră, hârtie, foarfecă” și pentru că-mi plăcuse foarte mult această primă carte, am ales o alta. Dar nu am mai avut parte de aceeași scriitură fabuloasă; practic este tot un thriller, dar unul ceva mai ”călduț” și pe alocuri previzibil, în care nu se mai regăsește voluptatea răsturnărilor de situație pe care le anticipam. În ansamblu este vorba de relația dintre o mamă și fiica acesteia, cu toată frumusețea și greul pe care le aduce cu sine. Un copil răpit din cărucior. Dispariția unei femei în vârstă dintr-un azil de bătrâni. O femeie care lucrează ca bibliotecară într-o închisoare. O adolescentă care a fugit de acasă. Toate aceste personaje  se confruntă și se întrepătrund într-un final pe care personal nu l-aș fi prevăzut, dar care totuși nu a reușit să fie surprinzător. 

”Terapeutul” - B.A. Paris

Încă o carte aleasă după ce pe cea dintâi (”În spatele ușilor închise”, în curs de ecranizare) o devorasem cu oarece timp în urmă. Dar spre deosebire de exemplul de mai sus, cartea asta mi-a plăcut cel puțin la fel de mult ca și precedenta poveste a acestei autoare. Într-atât încât am mai răsfoit-o ulterior, căutând indicii ascunse care-mi scăpaseră la prima lectură. Aș fi avut cum să-mi dau seama cine este ”terapeutul”, în fapt un criminal cu evidente tulburări mentale? Probabil dacă aș fi fost un strop mai circumspectă și mai atentă la niște nuanțe, da - însă cred că mi-ar fi luat ceva din plăcerea lecturii. 
Mi-a plăcut ideea de comunitate exclusivistă (”Cercul”, cum o numește autoarea), unde toți vecinii se cunosc între ei și accesul în perimetru nu este permis decât dacă ai cheie sau cunoști pe cineva din interior. Pe de altă parte, așa ceva poate deschide și calea unor abuzuri, sau te poate izola în cu totul alt mod decât ți-ai fi dorit când ai cumpărat locuința. E un concept interesant, dar nu mi-aș dori să trăiesc așa. 
Un lucru e cert: voi mai căuta și alte cărți cărți semnate de B.A. Paris. 

”Miraj” - Camilla Läckberg & Henrik Fexeus 

Acesta este ultimul volum din trilogia Minei și a lui Vincent; despre primele două volume,”Cutia” și ”Cult”, v-am povestit mai demult, aici. Așteptasem cu mare nerăbdare ceea ce știam că va fi epilogul poveștii și nu pot spune că m-a dezamăgit. Este o poveste la fel de complexă, cu twist-uri și răsturnări de situație; printre altele, este despre răpirea primului ministru și un munte de oase umane găsite în tunelurile metroului din Stockholm. 
Spre deosebire de primele două cărți, aici mi-am dat seama destul de repede cine este autorul. Dar asta nu pentru c-aș fi devenit din cale-afară de iscusită; am realizat că înșiși autorii au vrut să fie așa, presărând pe drum o mulțime de indicii. Pentru prima dată însă, intriga polițistă cade în planul secund. Aflăm, în sfârșit, adevărul despre Vincent. Și drama lui e atât de cumplită, încât realizăm că de fapt complotul cu primul ministru și toate celelalte reprezentau doar un pretext pentru a ne conduce la dezvăluirea despre Vincent. Abia aici apare cel mai mare twist și ne dăm seama că am avut o percepție eronată asupra a ceea ce s-a întâmplat până acum. Atât în cartea aceasta, cât și în precedentele. 
Nu știu dacă-n realitate ar fi posibil să i se întâmple cuiva ceea ce i s-a întâmplat personajului Vincent Walder. Sper că nu, fiindcă asta ar fi adevărat ilustrarea vie a iadului pe Pământ. 

Trilogia ”Faye Adelheim” - Camilla Läckberg 

Am mai spus-o, genul ”Nordic Noir” m-a cucerit pentru totdeauna (începând de la Stieg Larsson, odihnească-se în pace) și este o bucurie când găsesc o nouă carte interesantă. Din această categorie face parte și povestea lui Faye, structurată în trei volume (”Colivia de Aur”, ”Aripi de Argint” și ”Visuri de Bronz”). Este o poveste oarecum atipică pentru Camilla Läckberg; suspansul nu lipsește și avem intrigă din belșug, dar tema centrală este lupta femeilor de-a răzbi într-o lume a bărbaților, răzbunarea pe bărbații care le-au subestimat, le-au mințit, înșelat și le-au făcut să sufere și solidaritatea feminină. 
Ce-i drept e drept: am devorat toate trei volumele în doar câteva zile. Unele twist-uri le-am putut intui, altele m-au lăsat paf de mirare. Mi-a plăcut mult și am regretat că s-a terminat. Acum vine însă și nesuferitul ”dar”: unele lucruri mi s-au părut cumplit de trase de păr, exclusiv în numele feminismului. Și cred că asta e prima carte semnată de Camilla Läckberg în care m-am împiedicat de clișee. Din fericire, aici intervine priceperea autoarei: a reușit să ”îmbrace” cu măiestrie antemenționatele clișee, făcându-le astfel mult mai digerabile. Recunosc însă că am trecut mai rapid peste unele pasaje, inclusiv peste descrierea detaliată a unor acte sexuale de tip threesome sau între femei. Le-am înțeles sensul în dinamica narațiunii, dar asta nu înseamnă că era musai să le citesc 🙄. 

”Rodica Ojog-Brașoveanu. 320 de pisici în cimitirul Bellu” - Lilia Calancea 

Dacă aș fi avut posibilitatea de-a alege un singur scriitor român pe care să-l pot întâlni în realitate, ar fi fost cu siguranță doamna Ojog-Brașoveanu. I-am citit romanele și nuvelele până aproape am ajuns să pot da autodictare din ele și scrierile ei mi-au îmbogățit cu adevărat viața. Îmi mențin părerea de-acum aproape 14 ani: toate cărțile ei ar fi meritat un destin internațional.
Cartea Liliei Calancea este o biografie romanțată, din care aflăm multe detalii despre viața Rodicăi; personal cunoșteam unele dintre ele (din puținele interviuri pe care le-a acordat), dar sunt și lucruri pe care abia acum le-am aflat, inclusiv amănunte despre modul în care și-a construit personajele. ”Dobrescu c’est moi!”, spune ea de exemplu, adăugând că ea însăși era ”o nulitate în lumea cifrelor”. Mda, înțeleg prea bine, aici regăsindu-mă și eu 😀. 
Mi-a plăcut mult cartea, parcă nu mi-aș mai fi dorit să se termine. Povestea curge lin, pe două planuri temporale și aproape aș fi jurat că simt parfum de liliac în timp ce o citeam. 

”So many books, so little time”, zice o vorbă și sunt cum nu se poate mai de acord. Nu știu de ce carte să mă apuc în continuare, dar am încredere că mă va alege ea pe mine.

Dublu rant (despre incluziune forțată și continuări nereușite ale unor opere de succes)

(Nu, n-avem text despre copilul interior, că m-am plictisit de toate bazaconiile despre ființa interioară, copilul interior și alte făpturi interioare care-ar face bine să-și vadă de treburile lor 🙄). 

La drept vorbind am vrut să intitulez textul ăsta ”salată de rant-uri”, având în vedere că sunt două ”ingrediente” diferite; totuși m-am gândit că s-ar putea crea confuzii din cauza inevitabilei paralele cu salata de weekend pe care o consumăm de ani de zile, mai mult sau mai puțin regulat 🙃. Dar, de fapt, chiar asta este: o salată (cam amăruie) din chestiile forțate pe care unii încearcă să le impună, urmând o agendă pe care nu cred că o înțeleg pe deplin nici măcar ei înșiși. 

Incluziunea forțată
Am aflat, cu bucurie dar și cu o doză de scepticism pragmatic, despre proiectul HBO de-a face o nouă serie ”Harry Potter”, de data asta mult mai amănunțită decât prima, care să urmărească mult mai detaliat povestea. Casting-ul e aproape încheiat și filmările urmează să înceapă în câteva săptămâni. 

Sunt realistă: va fi cu totul diferit, chiar dacă firul narativ este același. N-are cum să fie același lucru și ar fi stupid să se creeze asemenea așteptări. Dar pentru cei care am văzut seria precedentă, va fi probabil ca un fel de... butaforie. E nedrept să pun problema așa, dar asta simt. Pentru mine profesoara McGonagall va fi pentru totdeauna Maggie Smith, Dumbledore va fi Michael Gambon (deși l-a înlocuit pe Richard Harris, schimbarea a fost subtilă și trecerea s-a făcut foarte lin), nu-mi pot imagina alt Sirius Black în afară de Gary Oldman, iar în ceea ce-l privește pe Snape... 

Oh, Snape. Că de fapt la el voiam s-ajung. Până la ”Harry Potter” nu-l știam pe Alan Rickman și mi s-a părut incredibil. Fabulos. As Snape as Snape can be, ca să zic așa. Inegalabil și irepetabil. 
Acuma. Toți cei care am citit cărțile știm despre Snape că era ”palid, cu fața bolnăvicioasă și părul slinos”. Nu pot spune cine-ar fi fost cel mai nimerit să-l interpreteze în noua producție (pe undeva cred că Benedict Cumberbatch ar fi fost o opțiune de luat în calcul, și nu o spun numai pentru că-mi place foarte mult; sau poate Adam Driver, dar îi seamănă prea mult lui Rickman și nu cred că e de dorit un actor-sosie). Însă alegerea pe care-au făcut-o mi se pare atât, dar atât de greșită...

De la stânga la dreapta: Paapa Essiedu și Alan Rickman (aici, în rolul lui Snape)

Nu știu cine este Paapa Essiedu, însă nu asta e problema; după cum spuneam doar câteva rânduri mai sus, nici de Alan Rickman nu auzisem până să-l văd în rolul lui Snape. E perfect posibil așadar ca Essiedu să fie un actor de geniu; dar părerea mea este că nu ar fi trebuit să fie distribuit în acest rol. Nu doar pentru că nu poate fi palid și nu-mi imaginez cum i-ar sta cu părul lung (cred că ar fi cel puțin nefiresc); dar J.K. Rowling l-a conceput pe Snape drept un individ cu un fizic deloc frapant, ochi expresivi și voce joasă. Or, Essiedu mi se pare ”hot” și flamboaiant, în ruptul capului nu mi-l imaginez în postura lui Snape, chiar dacă este, cu siguranță, un actor bun. 
L-au ales din motivul menționat mai sus - din dorința de incluziune, în acest caz una forțată și nefirească - și prin asta îi fac în primul rând lui un deserviciu. Eu cred că n-ar fi trebuit să accepte rolul. Recentul exemplu ”Snow White” (care a atins nedoritul record de cea mai slabă notă pe IMDB: 1.5 și acum se zbate la 1.8) ar fi trebuit să le slujească multora drept lecție. 

De altfel, cum spunea cineva: dacă-l voiau musai, l-ar fi putut distribui în rolul lui Kingsley Shacklebolt, care și-n prima serie a fost interpretat de un actor de culoare, George Harris. Chiar și Lupin ar fi fost de preferat lui Snape. Și să nu mai vorbim despre faptul că Snape a fost hărțuit în adolescență de către colegii săi; oare cum o să arate în film faptul că un adolescent de culoare e hărțuit de colegii albi? N-o să dea apă la moară political correctness-ului?

Continuări nereușite
Aici mă refer mai degrabă la cărți și am vreo trei exemple în minte. Nu reușesc să-mi dau seama de ce unii autori sunt de părere că ar fi nevoie de continuări ale unor cărți consacrate în literatura mondială... Spus mai pe șleau, ar fi trebuit să-și scrie propriile cărți, nu să se înfrupte de pe urma altora. 

Referitor la exemplele pe care le voi menționa, am citit toate cărțile originale și am încercat una dintre continuări. N-am trecut de pagina 50 și nici nu se va întâmpla. 

”Scarlett” (continuarea romanului ”Pe Aripile Vântului”)
De ce-ai vrea să mai scrii o continuare a unei povești de dragoste care a făcut înconjurul lumii și a rămas - cum spune și titlul - să plutească undeva spre infinit? Am citit-o în vara când împlinisem 20 de ani și a fost perfectă pentru momentul de viață în care mă aflam. Povestea s-a încheiat incert (”after all, tomorrow is another day”) și așa ar fi trebuit să rămână. Fiecare cititor are libertatea să-și imagineze dacă Rhett și Scarlett s-au mai reunit vreodată și asta era parte din farmecul poveștii.
”Prizonieră în pânza de păianjen” (continuarea trilogiei ”Millennium”)

Povestea lui Lisbeth Salander și-a lui Mikael Blomkvist a fost o absolută revelație pentru mine. După zece ani de când am citit cele trei volume însumând aproape 2.000 de pagini, continuă să fie în top 3 al celor mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Dincolo de valoarea literară în sine și de intriga extraordinară, trilogia lui Stieg Larsson mi-a deschis gustul pentru Nordic Noir. De-atunci am citit zeci de cărți aparținând acestui gen și nu intenționez să mă opresc. Din fericire, am încă multe necitite 🙂.
Dar Stieg Larsson nu mai există și David Lagercrantz a scris o continuare pe care am încercat să o citesc. Scriitura mi s-a părut atât de anostă, că n-am putut depăși 50 de pagini și câteva zile mai târziu deja uitasem ce am citit. Reținusem că avea în plan încă vreo trei volume, sper că s-a răzgândit totuși. 
”Harry Potter și copilul blestemat”
Se subînțelege despre ce continuare este vorba 😀 și nu, n-am de gând să citesc piesa de teatru scrisă de Jack Thorne. M-am spoiler-it cu bună intenție (știind că n-o voi citi) și asta doar mi-a reconfirmat decizia. Harry Potter nu i-ar fi spus niciodată copilului său că și-a dori să nu fi fost tatăl lui, nici nu l-ar hărțui sau amenința, iar abilitățile pedagogice ale profesoarei McGonagall n-ar fi fost puse la îndoială numai pentru că nu are copii. Simt că mă enervez numai cât am înșirat toate astea. 

Cum spuneam. Dacă vrei să scrii, scrie, nu scutura din nou și din nou un pom plin de fructe, care nu a fost sădit de tine. 
Singurele continuări reușite sunt cele scrise de autorii înșiși. ”După 20 de ani” de Alexandre Dumas e un exemplu edificator în acest sens. 

Cam tot aceeași părere o am și despre remake-uri, deși unele dintre ele pot fi remarcabile. Până la cap și la coadă, tot o reeditare a unor foste succese este. Îmi mențin așadar opinia: vrei să faci un film, găsește un scenarist iscusit care să scrie o poveste bună și dă-i drumul. Nu exploata, iar și iar, aceleași resurse. Până și ciorba reîncălzită își are limitele ei. 

Dublu rant over 😀. Acestea fiind zise, mă duc în balcon cu domnul Richard Osman și al său ”Clubul crimelor de joi”. E o scriitură foarte bună, cu umor și am citit recent că se pregătește ecranizarea, iar din distribuție va face parte inclusiv Pierce Brosnan. Dacă mai aveam nevoie de vreo motivație de-a citi 😁).

Trei cărți pe care am ales să nu le citesc până la capăt

După cum am mai povestit pe aici, mie îmi place foarte mult să citesc. A fost cea dintâi pasiune a vieții mele și așa a rămas până în ziua de astăzi. Nu o fac atât de mult pe cât aș dori, fie din lipsă de timp, fie din motive de stres care-mi răpesc bucuria lecturii. Dar când descopăr o carte bună, nicio altă activitate nu-mi face mai mare plăcere decât să o parcurg și, eventual, să scriu apoi o recenzie.

Uneori însă, mi se întâmplă să constat că nu rezonez cu o carte. Rar de tot, dar se întâmplă. În această situație, în primă fază perseverez: continuu să citesc, parțial din încercarea de-a mă convinge că totuși îmi place, parțial din speranța că voi depăși blocajul și voi ajunge să citesc cu reală plăcere. Câteodată chiar așa a fost, am descoperit ceva care m-a ținut în poveste până la final. Motiv pentru care niciodată nu abandonez o carte la prima piatră de care mă împiedic.

Dar există și cărți pe care nu le-am terminat și nu sunt deloc sigură că o să le mai reiau, deși nu exclud asta. Gusturile de lectură se mai schimbă, totuși pentru moment nu plănuiesc să mă întorc la ele.

”Ochii Monei”
Cartea lui Thomas Schlesser, aclamată în întreaga lume și tradusă în 60 de țări, spune povestea unei fetițe care, suferind de o gravă afecțiune oculară, urmează să orbească în cel mult un an. În fiecare miercuri din cele 52 de săptămâni rămase, bunicul ei (un erudit pasionat de artă) o duce la muzeu și-o ajută să descopere câte un tablou celebru de Botticelli, da Vinci, Vermeer, Goya, Courbet, Degas, Monet sau Frieda Kahlo.

Nepoata și bunicul analizează pe îndelete fiecare detaliu din pictura aleasă pentru săptămâna respectivă, înțelegându-i astfel substratul și resorturile ascunse. În acest fel, bunicul speră că frumusețea operelor respective va persista în amintirea nepoatei după ce nu va mai putea vedea.
Cartea este însoțită de 52 de reproduceri ale operelor respective, cititorul având astfel posibilitatea de-a ”urmări” el însuși, în imagini, analizele Monei și ale bunicului ei.

Am început lectura cu mult entuziasm. Îmi plac mult poveștile despre pictură (în special arta renascentistă în ansamblul ei) și abia așteptam să descopăr semnificații și sensuri încă necunoscute, să-mi dau seama care-a fost intenția pictorului respectiv, să-l înțeleg. Mi-aduc și acum aminte ce bucurie a fost să citesc ”Agonie și Extaz” , deși acolo a fost mai mult despre sculptură și mai puțin despre pictură 🙂.

Cu toate astea însă... cartea nu m-a prins. În primul rând, scriitura este monotonă - fiecare capitol are aceeași structură și analiza e atât de pigulită și migăloasă, încât sfârșește inevitabil prin a plictisi. Este de fapt o carte de istorie a artei ”îmbrăcată” într-o narațiune, dar hainele par că pur și simplu nu i se potrivesc.
Un alt minus (din punctul meu de vedere, decisiv) a fost faptul că toate reproducerile se găseau într-o anexă de la finalul cărții. Or, când citești descrieri atât de amănunțite, ai nevoie să te uiți permanent la tabloul în discuție, ca să le poți descoperi și analiza tu însăți. Faptul că mă forța să dau la sfârșit pentru fiecare pictură a ajuns să mă agaseze destul de rapid. Nu în ultimul rând, Mona mi s-a părut un personaj neplauzibil, fiind mult prea matură și intuitivă pentru un copil de zece ani confruntat cu perspectiva orbirii definitive și fără cunoștințe prealabile despre artă.

”A promised land”
Am ales să ilustrez secțiunea despre autobiografia lui Barack Obama chiar cu volumul pe care-l dețin, pentru a exemplifica o idee.

Acesta este modul în care citesc o biografie, sau, extrapolând, o carte complexă. Îmi pun semne (post-it-uri colorate) ca să marchez paginile unde se relatează ceva important, pentru a reveni la ele când scriu recenzia. (Și e o mare satisfacție să le scot una câte una, pe măsură ce scriu textul. Abia după ce ultimul post-it e scos și articolul e scris, pot considera cartea cu adevărat încheiată).

Cartea lui Obama mi-a plăcut o vreme și a mers... până când n-a mai mers. Realist vorbind, nu știu exact de ce m-am împotmolit. E posibil să fi fost prea mult pentru cineva ca mine, care nu este la curent cu subtilitățile politicii americane (și care nici acum nu înțelege sistemul lor electoral, *emoticon-care-se-scarpină-în-cap*).
Nu am abandonat complet ideea de-a o termina cândva, motiv pentru care nici nu am îndepărtat post-it-urile. Deși e posibil să fie nevoie s-o reiau de la început, chestiune care deocamdată mi se pare absolut demotivantă.

”Apocalipsa”
Am lăsat-o special ultima, fiindcă va fi probabil surprinzător faptul că nu am dus la bun sfârșit un roman de însuși Stephen King. Asta a fost și pentru mine o surpriză.

Am început cartea cu multă curiozitate și spumoasă nerăbdare, însă pe măsură ce citeam constatam cum mă dezumflu.
Povestea amintește pe undeva despre pandemia pe care omenirea a trăit-o timp de trei ani. Un angajat evadează dintr-un laborator fără să știe că este purtătorul unui virus letal (o mutație de gripă), care va omorî 99% din populația globului în doar câteva săptămâni. Supraviețuitorii sunt derutați și trebuie să-și aleagă un lider. Vor avea de ales între o bătrână de 108 ani care își dorește o conviețuire pașnică și un om care încurajează haosul și violența.

Realitatea este că mie nu-mi place SF-ul (dacă nu-l punem la socoteală pe Jules Verne, considerat un precursor al genului). N-am citit nici Asimov, nici Herbert și sunt rezonabil de sigură că nici nu se va întâmpla. Pe de altă parte, n-ar fi primul roman cu elemente științifico-fantastice semnat de Stephen King pe care îl citesc și unele mi-au plăcut mult (”Institutul”, ”11/22/1963” sau ”Mai târziu” sunt numai trei exemple). Așa stând lucrurile, nu știu să explic blocajul pe care l-am avut cu această carte. Posibil să fi fost prea devreme după experiența pandemiei, cine știe... Poate voi mai încerca o dată, nu exclud.

În altă ordine de idei, că mi-am adus aminte - să vă arăt ceva deopotrivă amuzant și trist. La începutul pandemiei, Stephen King a făcut o postare pe Twitter, cu o paralelă despre ”Apocalipsa” (al cărei titlu original este ”The Stand”), îndemnând lumea la calm și abordări raționale.

Ce-a înțeles cineva din postarea lui, se vede în screenshot-ul de mai jos:

Nu mai știu ce scriitor cunoscut (posibil să fi fost Mark Twain, dar nu bag mâna-n foc) a fost întrebat odată despre subiectul uneia dintre cărțile lui. ”Citiți cartea”, ar fi răspuns el. ”Păi dumneavoastră ați scris-o!”, i-a replicat interlocutorul, ofuscat. ”Da, dar nu am și citit-o”, veni răspunsul 😀.

”Al Pacino - Sonny Boy” (autobiografie)

Nu știu cum să încep această recenzie altfel decât prin a spune că pentru mine Al Pacino este mai mult decât un actor care-mi place foarte mult; mă impresionează, mă copleșește, mă trântește la pământ și mă urcă la cer, într-o tornadă de trăiri și emoții. Respectul pe care-l am pentru el este imens. Nu am văzut niciodată monologuri mai pline de forță decât ale lui și pentru mine el întruchipează definiția expresivității.

Autobiografia ”Sonny Boy” (al cărei titlu reprezintă un nume de alint folosit de mama lui, care se inspirase dintr-un cântec al anilor '30) nu este prima carte despre Al Pacino pe care o citesc. În urmă cu aproape 15 ani am citit un volum de interviuri pe care i le-a acordat jurnalistului american Lawrence Grobel, care mi-a plăcut foarte mult și regret că n-am scris despre el la vremea respectivă. Acum, după ce am parcurs și autobiografia, concluzionez că ar trebui să recitesc interviurile. Fiindcă în ele Pacino a dezvăluit, de multe ori indirect, incomparabil mai multe detalii personale decât a făcut-o în acest volum de aproape 400 de pagini.

Nu că asta ar fi fost ceva de neanticipat pentru mine. Știam despre el că e foarte discret în ceea ce privește viața personală și aș fi fost surprinsă dacă s-ar fi apucat să dea din casă, respectiv dacă aș fi găsit ”picanterii” în cartea asta. Nu e genul lui.

Cu toate astea însă, nu se poate spune că nu și-a deschis sufletul. Parcurgându-i scrierea îl descoperi ca fiind un tip realist, al cărui drum spre vârf a fost unul abrupt și care, inclusiv pe culmile gloriei, a rămas cu picioarele pe pământ. Am zâmbit a ”știu cum e!” aflând că una dintre marile sale pasiuni este lectura și că petrecea uneori câte cinci ore citind într-o cafenea și având drept pretext o singură ceașcă de cafea, pentru că asta era tot ceea ce-și putea permite. Citea cu plăcere Hemingway, Shakespeare și Cehov. Începuturile nu i-au fost deloc ușoare (”în anii aceia intram într-o bibliotecă în primul rând pentru că acolo era cald”, povestește el), chiar dacă la nivel personal nu i-a lipsit afecțiunea familiei, în ciuda divorțului timpuriu al părinților și al absenței tatălui din viața lui.
Și-a petrecut prima parte a vieții în Bronx, iar modul în care descrie această etapă este aproape cinematografic. ”Vedem” cu ochii minții străzile și ghetourile din Bronx, făcându-ne astfel propria imagine despre prietenii lui Cliffy, Bruce și Petey, care însă n-au putut supraviețui vieții dure din New York și mediului compromis în care erau siliți să trăiască: toți trei au murit din cauza unei supradoze, înainte de-a fi împlinit 30 de ani. ”Faptul că mie nu mi s-a întâmplat același lucru”, scrie Pacino, ”se datorează numai mamei mele”.

Toți îl cunoaștem pentru monumentalele roluri din ”Nașul”, ”Parfum de femeie”, ”Scarface”, ”Avocatul Diavolului” sau ”După-amiază de câine”; realitatea este însă că Pacino e-n primul rând un actor de teatru (preponderent Shakespeare), ceea ce explică profunzimea și intensitatea monologurilor sale. Dragostea vieții lui a fost scena și chiar ca actor confirmat la Hollywood, s-a întors la teatru ori de câte ori a avut posibilitatea. Tot datorită acestei pasiuni a acceptat și emblematicul rol al lui Shylock, din filmul ”Neguțătorul din Veneția” (2004).

Aș minți să spun că n-am dat paginile cu oarecare nerăbdare, vrând să ajung cât mai repede la relatările despre ”Nașul”. Rolul lui Michael Corleone se datorează în exclusivitate lui Francis Ford Coppola, deoarece nefiind un ”nume mare” studiourile Paramount nu-l voiau și după primele săptămâni de filmare chiar intenționau să-l concedieze. Partea asta din carte mi-a plăcut enorm și cu voia voastră, voi face un scurt rezumat.

Scena din ”Nașul” (I) care i-a salvat rolul

La drept vorbind, în primă fază Paramount respinsese cea mai mare parte din distribuția propusă de Coppola. James Caan (Santino Corleone), Robert Duvall (avocatul Tom Hagen) fuseseră inițial refuzați. ”Pentru Dumnezeu, până și pe Marlon Brando îl refuzaseră”, scrie Pacino, care nu-și făcea mari speranțe pentru rol, mai ales în situația respectivă. Din fericire, unul dintre prietenii lui le-a dat directorilor o casetă cu o scenă de opt minute din filmul ”The Panic in Needle Park”, realizat în 1971 și în care avusese rolul principal; după ce au vizionat-o, au acceptat să-i acorde o șansă.
Problemele nu se încheiaseră însă. Ne amintim că primele scene din “Nașul” sunt cele de la nunta lui Connie, iar Michael, în uniformă militară și însoțit de Kay (Diane Keaton), e stingher și pare a nu-și găsi locul. Nu era o întâmplare, Pacino știa foarte bine ce face fiindcă studiase rolul extrem de amănunțit. Michael nu era ”menit” unei cariere în Mafia, tatăl lui nu-și dorea asta pentru el și tocmai de aceea lasă impresia că nu se încadrează în decorul general și e mai degrabă retras și inexpresiv. Evoluția lui va începe o dată cu atentatul asupra lui Vito Corleone și va fi un proces de durată, culminat cu uciderea capilor celor cinci familii din New York, cu care se încheie filmul.
Or, Pacino știa toate astea și exact așa a început să-și construiască personajul. ”În concepția mea, Michael venea de nicăieri și urma să crească în timp”, spune Pacino. Directorii Paramount nu i-au înțeles strategia, l-au considerat șters și lipsit de carismă și erau cât pe ce să-l dea afară. A fost momentul în care Coppola a intervenit decisiv și a devansat cu câteva zile planul, filmând mai repede scena din restaurant în care Michael îi împușcă pe Sollozzo și McCluskey. Este una dintre scenele-cheie din film, marcând transformarea lui într-un mafioso. Întrebarea era dacă Pacino va reuși să transmită schimbarea asta pe ecran.
Între timp, știm cu toții răspunsul. Coppola nu a admis niciodată explicit care a fost motivul pentru care a devansat programul, dar cert este că după ce au vizionat scena din restaurant, șefii Paramount s-au răzgândit și l-au păstrat în film. Restul, cum se spune, este istorie. Una extraordinară, aș adăuga, despre care Al Pacino își amintește cu deosebit de mult drag. În special despre relația lui cu John Cazale (pe care-l consideră un actor de geniu), Robert De Niro și Diane Keaton, care i-au devenit prieteni apropiați.

”Ceea ce este fenomenal în actorie”, scrie Pacino, ”este că faci ceva ce nu e real și în același timp, este. Ca actor trebuie să trăiești cu adevărat rolul pe care îl joci, pentru a putea să-l transpui în film”, adaugă el, exemplificând cu faptul că, în perioada în care căsnicia lui Michael și a lui Kay se deteriorase, a menținut distanța față de Diane Keaton (la care altminteri ținea foarte mult și cu care a avut și o relație romantică), pentru a-i fi mai ușor să intre în rolul soțului înstrăinat.

În rolul lui Tony Montana (Scarface)

Cu atât mai curioasă am fost să citesc despre rolul din ”Parfum de femeie” care i-a adus, în cele din urmă, premiul Oscar (la cea de-a opta nominalizare). Spre oarecum neplăcuta mea surpriză a trecut foarte repede peste asta și din ceea ce a scris se poate concluziona că rolul lui preferat a fost cel al lui Tony Montana din ”Scarface”, deși vorbește mult și despre alte pelicule reprezentative pentru cariera lui (”După-amiază de câine”, ”Heat” - unde a jucat cu Robert De Niro și au improvizat amândoi celebra scenă de la masă, ”Serpico”, ”Sea of Love” sau ”Carlito's Way”).

Evocă pe scurt momentul în care Jodie Foster l-a anunțat drept câștigător al Oscarului, spunând că exact cu o secundă înainte a simțit că this is it, momentul său venise, în sfârșit 🙂. Și menționează emoția și recunoștința pe care le-a simțit văzând că întreaga sală s-a ridicat și îl ovaționează în picioare 😊. (Am urmărit filmulețul pe Youtube și m-am topit văzându-l cât a fost, într-adevăr, de emoționat).

Cum spuneam la început, vorbește foarte puțin despre viața lui personală, dar nu se sfiește să aducă în discuție alcoolismul (pentru care a făcut psihoterapie, fiindcă întrunirile de la Alcoolicii Anonimi n-ar fi fost o soluție în cazul lui, el nefiind deloc anonim) și problemele de ordin financiar (cauzate de un manager corupt, dar și de faptul că Pacino era în general destul de neatent la aspectele astea).

Am scris mai mult decât aveam de gând și considerabil mai puțin decât mi-aș fi dorit. La finalul acestei cărți, pot spune că am ajuns să-l cunosc un pic mai bine pe Al Pacino, fiindcă prin tot ceea ce a scris ne-a povestit despre el, chiar dacă referirile la viața personală sunt puține și ambigue. Este o carte mai mult despre actor și mai puțin despre om. După cum cred că i-a fost și planul.
 

În final, vă las cu:
- o recomandare: aceia dintre voi cărora vă plac audiobook-urile (nu e cazul meu), ați putea încerca audioobookul. De ce? Simplu: este citit chiar de Al Pacino. Acele intonații, acea voce 🙂.
- un ”food for thought”, vorba americanilor: rolul vieții lui a fost cel al lui Michael Corleone. Ei bine, bunicii lui materni (care emigraseră în Statele Unite de tineri) proveneau din Sicilia, mai precis din satul... Corleone 😉.

Pe scurt, despre câteva seriale și o autoare

Nu e chiar o postare de luni, ci mai degrabă de weekend, însă o putem considera ca un fel de avanpremieră, ca să zicem așa. Că oricum mă simt destul de secată de energie (aspect relativ descurajant, având în vedere că e abia luni 🙄).

💃 Am terminat și cel de-al patrulea sezon din ”Emily in Paris” și abia îl aștept pe următorul. Mi se pare o poveste frumoasă și amuzantă și am hotărât că nu mă deranjează inerentele scăpări sau accente melodramatice mai mult sau mai puțin trase de păr. Pentru că între noi fie vorba, are dintr-astea din belșug (excesiv, aș putea spune chiar), dar dac-am decis că nu mă interesează, apăi nici că m-a.
Îmi plac foarte mult imaginile din Paris și împrejurimile acestuia, ținutele și accesoriile precum și umorul de situație și cred că un pic de frivolitate n-a făcut niciodată rău nimănui.
Un aspect esențial este că Emily nu a pretins niciodată că ar fi mai mult decât e. Și-n această notă, mă bucur de revederea cu ea undeva la jumătatea anului viitor, pentru cel de-al cincilea sezon (în care ne mutăm la Roma, probabil doar temporar, însă cu atât mai mult sunt curioasă).

Da, știu: imaginea este un clișeu. Dar am fost la Paris, i-am simțit magia și-mi doresc să stăm o dată în viață la un hotel cu asemenea view. După cum dragul de Dr. House spunea: există un motiv pentru care clișeele sunt clișee 🙃.

📚 Să tot fie vreo lună și jumătate, cred, sau poate puțin mai mult de când am descoperit cărțile Freidei McFaddden. Am început cu ”Menajera”, continuând cu următoarele două volume din trilogie: ”Secretul menajerei” și ”Menajera e cu ochii pe tine”, iar după aceea am continuat cu ”Teacher”, ”Locked Door”, ”The Surrogate Mother” și ”The Coworker” (titlurile sunt în engleză pentru că așa le-am citit; nu le-am găsit în românește și se citesc foarte, foarte ușor). Nu intenționez nici pe departe să mă opresc aici.
Și, ei bine, mie îmi plac. Am citit o serie de recenzii scrise de oameni care le consideră facile și lipsite de substanță. Nu-i contrazic; percepțiile sunt subiective. Dar e ceva de care probabil am nevoie acum. Citesc și Stephen King, și biografii în germană și multe altele. Asta nu înseamnă că nu pot aprecia o poveste în esență bună, numai pentru că este nepretențios scrisă.
Rămânând la citit, am câteva cărți foarte bune pe lista scurtă, în care abia aștept să mă cufund. Și cât de curând sper să mă mobilizez ca să vă povestesc despre câteva cărți de Stephen King.

🎥 Revenind la seriale, vă spun că am văzut un documentar... cutremurător. Nu știu dacă ”bun” este cuvântul corect, dar e ceva de natură să te scuture din temelii. Mă refer la noul sezon al documentarului ”Monsters”, de pe Netflix, care merită urmărit nu atât pentru povestea sordidă a fraților Lyle și Erik Menendez, care și-au omorât ambii părinți. Cât mai ales pentru Javier Bardem, aici în rolul tatălui asasinat. Nu avusesem idee ce actor înfiorător de bun este. Nici cea mai vagă idee.
Numai că. După ce l-am parcurs integral, mi-am dat seama că nu știu cine sunt adevărații monștri, de fapt. Voi povesti în detaliu și despre asta, pentru că sunt foarte curioasă cum vedeți voi lucrurile.

Mâine e marți și eu visez doar la weekend, ca să mă umflu de somn și să-mi văd de ”Sherlock” - serialul cu Benedict Cumberbatch și Martin Freeman, pe care l-am început de curând. După două episoade, mă declar absolut sedusă. Și orice s-ar spune despre mine, sunt mai sociabilă decât el, am zis! 😀
- Oh, spuse Watson intrând prima dată în apartamentul lui Holmes și dând cu ochii de un craniu.
Sherlock, netulburat:
- Friend of mine.
Vedeți? Asta ziceam. Să fii mai puțin sociabil decât Sherlock înseamnă să fii un craniu pe o noptieră. Într-un apartament din centrul Londrei, dar orișicât 😁.

”Falcone”. O carte-monument

”La ora 17, 56 de minute și 48 de secunde autostrada Palermo-Mazara del Vallo se despică într-o explozie violentă, căscându-se o groapă asemeni unui crater lunar. La peste 100 de kilometri distanță, seismografele din Observatorul Geografic din Monte Cammarata înregistrează unda de șoc, pe care specialiștii o atribuie unui cutremur puternic. Se încep demersurile necesare activării mecanismului de protecție civilă.
(...) un șuvoi de pietriș se prăvălește peste mașina din față și o îngroapă (...). Impactul îi zgâlțâie ca pe niște frunze în derivă într-o furtună de flăcări, cioburi de sticlă, așchii ascuțite de metal și bucăți de carne. Totul se sfărâmă. Geamurile, caroseria, oasele lor. Corpurile lor. Furia exploziei este copleșitoare. Nimic nu este cruțat în această capcană de metal nimicit. Capota se deschide asemeni unei conserve; un amalgam de țevi de metal și cabluri electrice se topește împreună cu asfaltul. Cerul însuși se topește laolaltă cu pământul”.
(Roberto Saviano - fragment din carte. Traducerea din germană, asumată ca fiind stângace, îmi aparține).

Joia trecută, pe 23 mai, s-au împlinit 32 de ani de când mașina condusă de judecătorul Giovanni Falcone a sărit în aer pe autostradă într-unul dintre cele mai terifiante și sfidătoare atentate, pentru care au fost detonate cinci sute de kilograme de dinamită și care a fost ordonat de Salvatore ”Toto” Riina, Capo di tutti capi al grupării mafiote Cosa Nostra.
Împreună cu el a murit și soția sa, Francesca, precum și trei agenți de poliție.

Roberto Saviano a scris această carte dintr-o imensă admirație pentru Falcone, care l-a inspirat intelectual și emoțional, dar și pentru că în multe privințe se regăsește în destinul acestuia. El însuși trăiește sub protecția poliției din anul 2006, când a publicat romanul ”Gomora” - o radiografie a Camorrei (mafia napoletană).
Izolarea. Viața trăită sub o permanentă amenințare. Conștientizarea acută a faptului că fiecare zi poate fi ultima; singura întrebare este ”când”.
”Nu vreau să las orfani”, spunea Falcone, ca răspuns la dorința soției de-a avea copii și cea mai mare speranță a lui nu era de-a scăpa - știa că așa ceva este imposibil - ci de a nu-i nenoroci și pe alții.

Giovanni Falcone a fost numit judecător în anul 1964 și timp de 14 ani a activat ca magistrat districtual. În 1978 a fost detașat la Palermo, iar la începutul anilor '80 s-a alăturat departamentului de investigații din cadrul Biroului Procuraturii.
Era o perioadă haotică; șeful departamentului, judecătorul Cesare Terranova, tocmai fusese asasinat. Atunci a început practic și lupta lui Falcone cu Mafia, într-unul dintre cele mai întunecate momente ale istoriei Italiei contemporane - cel de-al doilea război al clanurilor mafiote, desfășurat în perioada 1981-1984, care a lăsat în urmă peste o mie de morți.

Era un magistrat deosebit de inteligent și foarte meticulos. Și avea cunoștințe aprofundate de economie. A instituit un sistem de colaborare internațională cu judecătorii din alte țări și a emis mandate prin care băncile erau obligate să pună la dispoziția justiției documente revelatoare pentru, după cum se va dovedi ulterior, tranzacții cu sume considerabile provenite din traficul cu heroină. Pentru a centraliza datele și-a avea o imagine de ansamblu, a petrecut - spre stupefacția colegilor săi, care nu puteau înțelege cum de un singur om își asumă asemenea volum de muncă - zile și nopți în șir transcriind de mână datele de pe extrasele bancare. Și fumând. Fuma enorm. Una dintre posturile sale clasice era cu stiloul în mâna dreaptă și țigara în stânga.
Investigația, care a dovedit că Sicilia devenise poarta principală de rafinare și export a heroinei în Statele Unite, a inclus și o colaborare cu Departamentul American de Justiție și s-a încheiat aproape doi ani mai târziu, cu un proces la finalul căruia s-au pronunțat 74 de condamnări.

Dar cea mai grandioasă realizare profesională a lui Giovanni Falcone, opera vieții sale, a fost Procesul Maxi. A coordonat investigațiile, a audiat sute de acuzați și de martori, a coroborat dovezile și a condus echipa de procurori. Își petrecea majoritatea timpului lucrând într-un buncăr alături de judecătorul Paolo Borsellino, care i-a fost partener în instrumentarea procesului.

Un moment de relaxare: Falcone (stânga) și Borsellino

Unul dintre numeroasele aspecte fascinante ale acestei cărți este acela că, deși practic este o biografie, e redactată în structura unui roman polițist istoric. Din interviurile autorului, din presa vremii și din jurnalele care s-au putut recupera a fost creat un univers de sine stătător.
Scriitura lui Saviano e atât de autentică, de reală, de vie.

O ieșire a judecătorului Falcone cu soția la un anume restaurant din Mondello, unde comandau de fiecare dată același lucru: spaghete cu arici de mare.
Dialoguri amicale. Dezbateri. Glume, în parte menite să alunge spectrul morții.
O discuție cu comisarul Antonino (Ninni) Cassarà, prieten și colaborator apropiat al lui Giovanni Falcone.
O întrevedere cu generalul Carlo Alberto Dalla Chiesa, prefectul orașului Palermo timp de cinci luni.
O șuetă la câteva țigări și un păhărel de Grappa cu judecătorul Rocco Chinnici, fondatorul ”Antimafia Pool”, o grupare neoficială din care făceau parte mai mulți judecători și procurori care investigau grupările mafiote. ”Antimafia Pool” a fost fundația pe care s-a construit ulterior Procesul Maxi. Scopul ei era să dilueze responsabilitatea individuală a fiecăruia, cu alte cuvinte să evite situația în care toate reflectoarele erau asupra unuia singur. Se gândeau că nu-i pot omorî pe toți, sau nu atât de repede. ”Măcar pe unul dintre ei dacă l-aș mai putea arunca în spatele gratiilor”, își spunea judecătorul Chinnici. ”Măcar un kilogram dacă aș mai confisca. Asta ar salva câteva sute de vieți. Măcar un gram”.
Comisarul Boris Giuliano. Se specializase în investigații care țineau de traficul de heroină și spălarea de bani.
Politicianul Piersanti Mattarella (fratele actualului președinte al Italiei, Sergio Mattarella). Voia să scuture cuibul de șerpi al contractelor publice de care beneficia Cosa Nostra, adoptând o lege care să impună aceleași standarde de construcție folosite în restul Italiei și făcând astfel ilegale schemele de construcție ale Mafiei. ”Voi sfârși într-un bloc de ciment din cauza asta”, obișnuia el să glumească.
Pio La Torre, de asemenea politician.  A inițiat o lege care a introdus o nouă infracțiune în sistemul juridic italian, conspirația mafiotă, și a extins puterea instanțelor de a sechestra și confisca bunurile persoanelor care fac parte dintr-o asociație de tip mafiot.
Antonino Saetta, judecător care a instrumentat o serie de cazuri împotriva unor membri ai Mafiei - inclusiv împotriva lui Michele Greco, unul dintre capii Cosa Nostra.
Și desigur, prietenul de o viață (copilăriseră împreună), judecătorul Paolo Borsellino.

Comisarul Ninni Cassarà a fost împușcat pe treptele propriei locuințe. Soția și fiica lui au văzut totul de la fereastră, unde stăteau și-l așteptau să se întoarcă acasă.
Generalul Carlo Alberto Dalla Chiesa a fost împușcat în mașină, împreună cu soția lui.
Judecătorul Rocco Chinnici a murit într-o explozie, în mașina în care i se pusese o bombă.
Comisarul Boris Giuliano a fost împușcat.
Politicianul Piersanti Mattarella a fost împușcat și a murit în brațele fratelui său, viitorul președinte.
Politicianul Pio La Torre a fost prins într-o ambuscadă și împușcat.
Judecătorul Antonino Saetta a fost ciuruit cu 47 de gloanțe, împreună cu fiul său.
Judecătorul Paolo Borsellino a murit într-un atentat cu o mașină-capcană.

Am ales doar câteva nume, să spunem ceva mai cunoscute dată fiind expunerea de care avuseseră parte, dar au fost mulți, mult mai mulți. Îi regăsim pe toți în carte și povestea este (și) despre fiecare dintre ei. A citi dialogurile și interacțiunile lor este o experiență cumva... suprarealistă. E cu siguranță și efectul scriiturii excelente, însă cred că este și spiritul fiecăruia dintre ei. Oamenii aceștia au fost uciși, dar niciunul dintre ei nu a murit. Și chiar dacă romanul se numește ”Falcone”, povestea nu este numai despre el, ci despre toți cei care s-au reunit într-o luptă pe care fiecare știa, în adâncul sufletului, că nu are șanse să o câștige.

Să revenim însă la Procesul Maxi, care și-n ziua de azi este cel mai amplu proces intentat vreodată Mafiei. A durat șase ani (inclusiv apelul și recursul). Rechizitoriul a avut aproape 8.000 de pagini. La final s-au pronunțat 346 de verdicte de vinovăție, cu sentințe însumând 2.265 de ani de închisoare - iar aici nu sunt incluse cele 19 condamnări pe viață pronunțate împotriva liderilor. O parte dintre sentințe au fost anulate la apel de către un judecător corupt, dar reconfirmate ulterior la recursul de la Curtea Supremă - și toți cei care fuseseră eliberați s-au întors la închisoarea Ucciardone.
Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil fără mărturia lui Tommaso Buscetta, primul mafiot sicilian devenit informator, pe care Falcone l-a convins, cu dificultate, să vorbească. Timp de 45 de zile s-au reunit amândoi în ședințe zilnice, ore în șir. Falcone și-a notat absolut totul. Un singur lucru a refuzat să-i dezvăluie, în ciuda insistențelor: despre legăturile Mafiei cu politica de la vârf. ”Lumea nu este pregătită să afle aceste lucruri”, spunea Buscetta.
Procesul a fost lung și epuizant. Mărturiile au fost pe alocuri cumplite: pe un ton obișnuit, conversațional, martorul (un ”pentito”, adică un colaborator care acceptase să vorbească în schimbul reducerii pedepsei) povestea cum erau torturate victimele sau cum erau topite cadavrele în acid. ”Odată n-am avut suficient acid și în lighean mai rămăseră bucăți netopite, așa că a trebuit să ne ducem să mai facem rost”, a zis el relaxat, de parcă povestea că i s-a terminat vopseaua când își renova casa...
Avocații apărării au recurs la tot felul de tertipuri - de exemplu, au solicitat să se dea citire tuturor capetelor de acuzare, cu glas tare, de către judecător. Ar fi fost nevoie de vreo 12 ani numai pentru asta. S-a cerut în regim de urgență și s-a obținut, în Parlament, o moțiune care a permis desfășurarea legală a procesului fără acest demers.
Verdictul a fost anunțat pe 16 decembrie 1987. Giovanni Falcone, Paolo Borsellino  și câțiva colaboratori apropiați au urmărit momentul din altă încăpere, pe un televizor cu circuit închis. Pentru prima dată, în sala de tribunal domnește o tăcere absolută. Acuzații, care făcuseră tărăboi pe tot parcursul desfășurării procesului, acum au amuțit.

Judecătorul încă nu terminase de citit toate condamnările când Falcone, Borsellino și ceilalți au sărit în picioare și s-au îmbrățișat. Fără cuvinte, doar s-au strâns îndelung în brațe. În acea zi mohorâtă de iarnă, justiția a triumfat, în sfârșit.

În mod paradoxal - și dramatic, aș adăuga - după proces, judecătorul Falcone a căzut în dizgrația foarte multora dintre colegii săi. Se poate să fi fost invidia pentru succesul fără precedent pe care tocmai îl avusese, sau poate frica de-a nu se ”contamina” de pericolul care-l pândea pe el. Cert este că i-a fost boicotat orice demers pentru a obține un post superior în sistemul juridic și i se desemnau zeci de dosare cu infracțiuni minore, care-i blocau absolut tot timpul. În felul acesta, nu mai avea posibilitatea să se ocupe de proiecte ce țineau de legislația antimafie și de localizarea capilor mafiei care fuseseră condamnați in absentia la închisoare pe viață în Procesul Maxi (printre ei, inclusiv Riina, care deja hotărâse că Falcone trebuie să fie omorât).

Giovanni Falcone alături de soția sa, Francesca

Lesne de anticipat, boicotul acesta a avut efecte mult mai grave și mai extinse. Falcone își depusese candidatura pentru postul de director al departamentului de investigații din cadrul Biroului Procuraturii din Palermo (care se desemna prin vot) și fusese asigurat de suportul celor mai mulți dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii. Când s-au publicat rezultatele el a avut 10 voturi, iar contracandidatul său 14. Acesta din urmă nu avea absolut deloc experiență legată de instrumentarea cazurilor împotriva Mafiei și nu considera asta ca fiind  o prioritate. Începând din acel moment gruparea ”Antimafia Pool” a fost trasă pe linie moartă, până când s-a dizolvat.
Acesta a fost numai un exemplu de situație din cele multe în care Falcone a fost trădat de către colegii săi. Așa cum se menționează inclusiv în documentarul ”Uomini Soli” din 2012, de absolut fiecare dată când a aplicat pentru un post pentru care în mod evident era cel mai bun candidat cu putință, a fost boicotat. Inclusiv postul de Înalt Comisar pentru departamentul de combatere a Mafiei i-a fost refuzat.

Nicio clipă nu și-a pierdut curajul, nici umorul și nu a abdicat de la principiile sale. ”Ce fel de oameni ai legii am mai fi?”, a întrebat el retoric atunci când i s-a prezentat cazul unor polițiști care, înnebuniți de furie și de amărăciunea de a-și fi pierdut un coleg, îl bătuseră până la moarte pe cel care-l asasinase. Falcone a fost întrebat, mai mult sau mai puțin direct, dacă ar trebui să se mușamalizeze cazul. ”Au omorât un om. Era un criminal, dar mai înainte de toate era un om. Ce au făcut ei tot o crimă este. Aici nu se pune problema dacă ei trebuie să meargă la închisoare; dacă ne gândim să facem așa ceva, locul nostru este de asemenea în închisoare”.

Nu-i plăcea să vorbească despre sine și de obicei refuza interviurile. Dar criticii săi deveniseră atât de vehemenți în acuzațiile lor că Falcone ar fi ”îmbătat de glorie” și ar căuta atenția publică, încât au mers până la a-l acuza că atentatul eșuat de la Addaura a fost înscenat de el. Addaura este un sat din apropiere de Palermo, unde Falcone petrecea o scurtă vacanță cu soția și, absolut întâmplător, trei polițiști vigilenți descoperiseră la câteva zeci de metri de casa închiriată de cei doi o bombă amorsată care urma să fie acționată prin telecomandă.

”Am devenit un cadavru umblător”, i-a spus judecătorul surorii sale, la scurt timp după această întâmplare. Dar în niciun moment nu a permis fricii să pună stăpânire pe el.

Și într-o după-amiază senină de mai, la cinci zile după ce-și aniversase alături de soție și de câțiva apropiați împlinirea a 53 de ani, a venit sfârșitul.

Dincolo de amploarea dezastrului, ceea ce m-a șocat cel mai tare a fost cât de ușor ar fi putut fi evitată această tragedie. De acord, probabil n-ar fi fost decât o amânare a inevitabilului; îl urau prea mult pentru a-l lăsa să scape. Dar principalul motiv pentru care atentatul a avut îngrozitorul succes pe care l-a avut a fost predictibilitatea mișcărilor lui Falcone. Era foarte atent, avea escortă și circula numai în mașină blindată; paradoxal, rutina de la care nu se abătea l-a condus la moarte.

L-au urmărit săptămâni în șir. Ținând cont de rutina de care spuneam, le-a fost ușor să-i stabilească mișcările. Din păcate, Falcone și echipa lui nu făceau nicio schimbare.
Mereu același zbor săptămânal Roma-Palermo și retur.
Aproape întotdeauna același zbor, care ateriza la Palermo după-amiază.
Mereu aceeași mașină, cu care mergea spre și de la aeroport.
Mereu același șofer.
Mereu aceeași viteză - 150-160 km/h.
Mereu cu trei mașini - în prima și ultima sunt escortele, Falcone se află întotdeauna în mașina din mijloc.
Mereu pe banda a doua.

Asasinii au urmărit mașinile, cum spuneam, săptămâni la rând. Se instalau pe un deal din imediata apropiere și așteptau să apară. Au procurat dinamita. Au căutat locul perfect pentru a plasa explozibilul. Au cronometrat viteza. Au făcut calcule prin care au stabilit nu numai punctul exact unde trebuia să aibă loc explozia, ci și unde trebuia să se afle mașina lui Falcone în momentul în care se acționează detonatorul (deflagrația avea loc la cinci secunde după apăsarea butonului). Inclusiv locul acesta a fost marcat; au pus pe marginea autostrăzii un frigider vechi, chipurile abandonat (nu era ceva neobișnuit, mulți oameni făceau asta și nu atrăgea cu nimic atenția). Au simulat de zeci de ori.

Și apoi s-au instalat în punctul de observație pe care și-l amenajaseră și l-au așteptat să vină spre moarte.

Locul de unde a fost activat detonatorul, pe care a fost pictat ulterior ”No Mafia”

Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil dacă mișcările lui Giovanni Falcone n-ar fi fost atât de previzibile.
Dar așa a fost să fie.

”Amuni”, a spus unul dintre asasini, făcându-i atenți pe ceilalți. Un cuvânt în dialectul sicilian, care s-ar traduce ”haideți”. Venise momentul.

”Zgomotul a fost asurzitor și terifiant. Ploua cu bucăți de asfalt și pietriș încins. Era ca și cum s-ar fi deschis iadul”, își amintește un martor ocular care lucra la o fermă din apropiere, adăugând ”se căscase un crater cu diametru de aproximativ 50 de metri. Am alergat cât am putut de repede să văd cum pot ajuta. Mașina (Fiat Croma, în care se aflau judecătorul, soția lui și o parte din escortă) era ruptă în două și acoperită cu pietriș. Am scos afară un corp care nu mai avea picioare și stomacul îi era sfâșiat”.
Martorul nu știa atunci, însă o ținuse în brațe pe Francesca. Încă era în viață, dar a murit la spital cinci ore mai târziu.

Epava mașinii în care a murit Giovanni Falcone

Giovanni Falcone era la volan. Nu conducea de obicei, dar probabil în ziua aceea își dorise asta.
Corpul îi fusese rupt în bucăți, volanul îi străpunsese sternul și chipul îi era atât de brăzdat de tăieturi, încât pe moment nu l-a recunoscut nimeni. Printr-o forță supraomenească, mai trăia și încă era conștient. Un alt martor ocular își amintește că a schițat un surâs trist și resemnat. ”Ați reușit, în cele din urmă”, par să spună ochii lui.

În final, după cum judecătorul Giovanni Falconi spunea, curajul este întotdeauna singur.

Notă de final: este cel mai lung articol pe care l-am scris în aproape 14 ani de când există acest blog. Nu l-aș fi putut, însă, scrie mai pe scurt. Admirația pe care o am pentru judecătorul Giovanni Falcone este dincolo de cuvinte, mai ales de când am vizitat Palermo și Corleone și am ajuns inclusiv la mormântul lui (am povestit aici despre asta).
Dacă ați ajuns până aici cu lectura, vă mulțumesc din tot sufletul pentru răbdare.