Zece greșeli care ne erodează sănătatea mintală (Robert Sapolsky)

Dacă tot e liber astăzi aici (și ieri am fost prea prinsă de Stephen King - nu-mi vine să cred că nu citisem încă ”Salem's Lot” 🫣), m-am gândit să scriu despre o serie de comportamente greșite care ne compromit sănătatea psihică, sintetizate de către unul dintre cei mai reputați neurocercetători din lume - Robert Sapolsky. De prisos să spun că mă regăsesc în majoritatea.

Poate că nu vă gândiți că pe unele dintre acestea probabil le faceți și voi, fără să realizați. Și iată cât de dăunătoare sunt de fapt și cum erodează din interior. 

1) Recapitulezi în minte, iar și iar, conversații care au avut loc deja. 
Cuvintele lui Sapolsky: ”cugeți la chestia aia ciudată pe care i-ai spus-o unui profesor în urmă cu 15 ani”. 
Creierul tău nu realizează faptul că această discuție nu are loc în prezent. Aceasta provoacă același ”spike” de cortizol ca și amenințarea inițială. Observă acest lucru. Identifică-l. Redirecționează-l.
Comentariu personal: mda, e o chestie pe care o fac frecvent. Și foarte rar în legătură cu momente plăcute.

2) Te îngrijorezi în legătură cu lucruri care nu au avut loc. 
Cuvintele lui Sapolsky: ”O zebră reacționează la prezența unui leu timp de 30 de secunde, apoi paște liniștită. Un om își face griji pentru un leu imaginar timp de 30 de ani”.
Când te surprinzi făcând așa ceva, întreabă-te: ”se întâmplă acest lucru chiar acum?”
Comentariu personal: pentru numele tatălui lui Lucifer, asta sunt eu! 🤦‍♀️

3) Răsfoirea știrilor.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Când citești ce se întâmplă în Ucraina sau în Bangladesh, se declanșează aceeași reacție de stres pe care o avem de 150 de milioane de ani și care a evoluat pentru a ne ajuta să scăpăm de prădători.”
Doar o singură știre pe zi. Același lucru este valabil și pentru rețelele sociale.
Comentariu personal: cu orice risc, mi-e imposibil să fac asta. Dacă sunt ocupată cu alte chestii, nu e nicio problemă, dar altminteri nu mă văd ținându-mă departe de știri o zi întreagă.

4) Consumul excesiv de conținut tragic sau violent.
Cuvintele lui Sapolsky: ”ființele umane sunt singurele care declanșează o reacție de stres completă doar uitându-se la un ecran sau citind un roman. Sistemul vostru nervos nu face diferența între ficțiune și realitate: în ambele cazuri, se produce o creștere bruscă a nivelului de cortizol. Analizați conținutul pe care îl consumați după ora 19:00”. 
Comentariu personal: aici tragem linie, rezon. Iubesc literatura polițistă și asta vine de multe ori cu tot felul de chestii agresive.

5) Încercarea de a controla ceea ce nu poți controla.
Sapolsky a demonstrat că atât lipsa controlului, cât și încercarea de a controla ceea ce nu poate fi controlat determină o creștere a nivelului de cortizol cronic. În orice caz, sistemul tău nervos rămâne în modul de supraviețuire.
Renunță la un lucru pe zi.
Comentariu personal: domnul tata lui Lucifer, când terminăm de disecat punctul 2, putem trece la ăsta, vă rog? Că și asta sunt eu. 

6) Neglijarea relațiilor sociale pe motiv că ești ”prea ocupat”.
Cercetările lui Sapolsky au arătat că lipsa sprijinului social este unul dintre cei cinci factori care agravează stresul și îl transformă în stres cronic. Babuinii cu legături puternice au prezentat niveluri mai scăzute de cortizol, o durată de viață mai lungă și un sistem imunitar mai puternic.
Planifică-ți relațiile sociale ca și cum ar fi o întâlnire.
Comentariu personal: aici nu sunt de acord. Nu știu exact ce fac babuinii, dar eu am fost dintotdeauna o persoană introvertită și mă simt foarte bine așa. Prea multă socializare îmi dă stări de anxietate. 

7) Amâni gestionarea stresului pentru weekend.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Stresul nu e ceva ce poți lăsa pe weekend. E ceva pentru care trebuie să-ți faci timp în fiecare zi.”
20 de minute pe zi sunt mai bune decât 3 ore sâmbăta. Programează-ți acest timp ca și cum ar fi o întâlnire.
Comentariu personal: eu mă stresez în fiecare zi, nu planific și nu fac discriminări 🤦‍♀️.

8) Te obligi să meditezi, chiar dacă nu-ți place deloc.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Dacă aș fi dedicat 20 de minute meditației, aș fi suferit deja un accident vascular cerebral în acest weekend. Asigură-te că este ceva ce-ți place cu adevărat.”
Dacă tehnica ta de combatere a stresului te stresează, atunci nu este cea potrivită.
Comentariu personal: am încercat meditația de nenumărate ori. Nu pot spune că era ceva stresant per se, dar cu siguranță nu era de natură să mă ajute. O simfonie de Beethoven dirijată de Zubin îmi asigură un șuvoi de endorfine, thank you very much 😍. 

9) Căutarea constantă a următoarei doze de dopamină.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Suntem specia care vrea mereu tot mai mult.”
Dopamina nu ține de recompensă, ci de anticipare. Ceea ce ne-a făcut să ne simțim minunat ieri ni se pare insuficient mâine.
Fii atent când simți nevoia acelei doze. Oprește-te.
Comentariu personal: asta e ceva necunoscut pentru mine, în sensul că n-am experimentat niciodată așa ceva. În schimb, subscriu din toată inima la chestiunea cu anticiparea. De multe ori, tindem să ne bucurăm mai mult vineri seara de weekendul care urmează, decât de weekend în sine. 

10) Petrecerea timpului în medii care te epuizează.
Cercetările lui Sapolsky asupra babuinilor demonstrează că babuinii cu rang inferior din grupuri instabile prezentau niveluri ridicate de cortizol și o durată de viață mai scurtă, chiar și atunci când erau bine hrăniți și în siguranță.
Mediile de lucru toxice au același efect asupra oamenilor. Analizează cine este persoana care te epuizează cel mai mult.
Comentariu personal: primul job din viața mea a fost cu siguranță cel mai toxic mediu posibil. Era efectiv încărcat de ură, invidie profesională și ranchiună. Dacă aș mai fi rămas mult acolo, realmente m-aș fi nimicit. 

Sursa (nu am renunțat la contul de Twitter, căruia după cum se vede refuz să-i spun X, pentru că urmăresc niște oameni din diferite domenii, care scriu excelent și nu publică decât acolo).

Salată de weekend (70)

Aș fi fost tentată să cred că a trecut mult mai mult timp de la precedenta salată, dar nu sunt decât 5 luni. Poate de unde anul ăsta mi se pare interminabil. 

😵‍💫 La serviciu am o perioadă cumplit de grea. La drept vorbind, nu-mi amintesc de când n-a mai fost atât de greu și de când n-am mai avut senzația aia de ”da-m-aș cu capul de pereți să mă dau”. Enorm de mult de lucru, clienți isterici, deadline-uri nerealiste, presiune, dacă mai auzim o dată ”please update aia și ailaltă” o să ne-apuce damblaua și când unul dintre noi deschide o fereastră ca să aerisească, strigăm la el preventiv ”nu sări!”. 
Ca și cum nu aș avea destule, azi am petrecut 45 de minute la telefon cu un sonat - metaforic vorbind, să presupunem că era convins că zăpada este mov. 
Discuția a decurs cam așa: 
- Nu înțeleg de ce-mi spuneți că zăpada este albă, când eu știu foarte bine că este mov.
- Zăpada este albă din motivele cutare și cutare.
- Afirmația dumneavoastră este eronată. Mie nu trebuie să-mi demonstreze nimeni că zăpada nu este mov. 
- Zăpada nu este mov din motivele ics și igrec.
(”Fapt de care ți-ai da și tu seama, dacă n-ai fi prost cu clopot” 🤨). 
- Vă cer să-mi demonstrați că zăpada este albă.
- Poftiți argumente: unu, doi, trei. 
- Argumentele dumneavoastră nu sunt valabile, pentru că zăpada este mov. 
🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯
Patruzeci și cinci de minute. 

😷 Vin după o perioadă stresantă și mă resimt. Fix acum două săptămâni, tata a fost operat pe cord. Este bine, slavă Domnului. N-am prea vorbit despre asta, poate de unde tind în general să țin în mine. Dar parcă abia acum simt cum începe să se scurgă tensiunea acumulată. 

😏 Una scurtă de la birou, de ieri: 
- Thanks a lot, Greta, you are a diamond! 
- Ha. Is she so old? 
Haștag #PoftimSituație 🧐.

😍 Mă apropii de ultimul sezon din ”Lucifer”. Aș spune că abia aștept să povestim despre el, dar în același timp nu mă grăbesc deloc să-l termin. Superbă idee, genial scenariu, râd cu gura până la urechi, iar actorul e sexy balamuc. 
În paralel revăd ”Saved by the Bell” și am sentimente amestecate. Cred că trebuie să mă despletesc pe subiect într-o postare separată 😀.

Perspicacitatea lui Pălămidă

Nu știu ce-mi veni cu Pălămidă, sincer vă spun. Singurul pe care-l ”cunosc” e cel din sceneta cu Puiu Călinescu, iar personajul de care vorbim azi nu are absolut nimic în comun cu mai sus-menționatul. Dar gândul s-a insinuat și nici că s-a mai dat dus.

Așadar, discuția este despre un personaj din proximitatea plantației unde prestez și cu care personal nu am de-a face foarte frecvent. Din fericire, aș zice. Însă trebuie să recunosc că se poate mult, mult mai rău decât respectivul. 
Spun asta pentru că-n cea mai mare parte a timpului, Pălămidă e inofensiv. 
Când nu e inofensiv, e inutil. 
Când nu e nici inofensiv și nici inutil, e enervant. 
Rar de tot, e util. Chestiunea e de obicei întâmpinată cu sprâncene ridicate a mirare. 
Și uneori, e amuzant. Mai ales atunci când nu-și propune să fie 😀. 

Ca de pildă, o experiență relativ recentă. Avusesem câteva zile libere și-mi pusesem un out-of-office în care menționam când revin și inclusesem o adresă de mail la care să fie trimise mailurile până mă întorc. Așa procedăm cu toții de fiecare dată când lipsim planificat (concediu, călătorie de serviciu sau training). E o adresă de mail creată special în scop de backup, clienții sunt redistribuiți în prealabil, fiecare știe ce are de făcut și treaba funcționează. 

Mă rog, dacă nu te cheamă Pălămidă. Care Pălămidă mi-a scris un mail și i s-a returnat mesajul de out-of-office. 
Poate vă gândiți că nu l-a citit. Ba da, însă ori n-a trecut de primele cuvinte, ori nu le-a procesat.

Cronologia a fost cam așa: 

Primul mail: ”Dragă Greta, spanac pe băț, draci pictați și purici încolonați”. 

Al doilea mail (la câteva minute după primul): ”Dragă Greta, văd că nu ești prezentă. Cum se procedează cu backup-ul în lipsa ta?”
🥸🤯😵‍💫😵

Al treilea mail (mă întorsesem între timp, rezolvasem chestiunea pentru care-mi scrisese, îi răspunsesem și la primul mail. La al doilea nu, că văzuse că nu eram prezentă 🤣): ”Dragă Greta, ți-am scris săptămâna trecută, dar am văzut că nu erai”.

Ori a căzut Pălămidă în găleata cu perspicacitate, ori nu. Le vede omu' ceva de speriat, nu așa oricum. Tot e bine că nu s-a plâns că nu i-am răspuns la al doilea mail, ceea ce probabil ar fi fost ceva gen ”Dragă Pălămidă, felicitări, ai văzut că sunt absentă!” 🙄. 

Intermezzo legumicol

De dimineață la birou, plouă, toată lumea posacă, ne-am obișnuit prost după două săptămâni de câte 4 zile de lucru. 

- N-am niciun chef de muncă. 
- Nici eu. 
- Și-i abia opt jumate. 
- Mda. Greta, cum era înjurătura aia a voastră cu... o legumă?
- Ceapa mă-sii. 
- Așa, așa. Foarte multă ceapă.

(🤣🤣🤣 Tot e bine că nu le-am zis-o pe-aia cu grijania, dar numai pentru că n-aș ști să reproduc cuvântul ăsta în germană, fiindcă-n ceea ce mă privește e diferit de ”grijă” 🙄). 

Un coleg privește în gol, meditând. 
- Undeva pe glob e ora 12:30.
- Corect. Deci putem lua o pauză de prânz. 
- Nu sunteți deloc practici. Undeva pe glob e ora 17:30.
- Corect! Ceea ce înseamnă că...
- Să bem.

Spoiler: n-am băut și ne-am apucat de lucru. Nu suntem deloc fun la petreceri... 

Absent motivat

Pentru următoarele câteva zile voi fi în România, de unde nu știu dacă mă voi aduna să scriu (cel mai probabil nu), așa că vă rog să nu mă dați dispărută. 

Nu avem planuri anume (adică eu am unul, și-anume să prestez salată de vinete, cu demnitate și simț de răspundere 😃), dar vom petrece timp cu ai noștri, ne vom revedea câțiva prieteni și ăsta e și obiectivul, de fapt. 

Ne recitim de duminica viitoare încolo. Să aveți grijă de voi 🙂.

Constat cu stupoare că mă ramolesc 🤨

Asta e o concluzie de dată foarte recentă, mai exact de vreo câteva zile și i se datorează unui client. 

Adică, mă rog. Nu știu dacă ”datorează” e chiar cuvântul potrivit, având în vedere că de fapt ceea ce-i datorez respectivului este o cohortă de nervi făcuți chisăliță, precum și faptul că ori de câte ori comunic cu domnia sa, mă vizitează variațiuni pornind de la imaginea de mai jos:

Chestiunea este că am de investigat pentru el niște treburi care merg până cu 3-4 ani în urmă, drept pentru care scotocesc de zor prin miile de mailuri trimise, cu diferite cuvinte-cheie. De găsit am găsit tot ce-mi trebuie, dar altceva voiam să spun, și anume că nu o dată mi s-a întâmplat să rămân uluită de felul în care scriam. 

Fraților, n-am idee ce aveam atunci și nu mai am azi, dar scriam foarte elaborat, aproape literar, cu o frazare complexă și cu termeni pe care nu i-am mai folosit de când făcea plopul pere. Dacă n-aș ști mai bine, aș putea crede lejer că mailurile din perioada aia au fost scrise de un vorbitor nativ. 

Și, aspect încă și mai interesant (sau mai frustrant, depinde care parte din pahar o contemplu), asta e valabil atât pentru corespondența în engleză, cât și pentru cea în germană. 

Nu posed o explicație pentru fenomen. De-atunci am citit mai mult, am scris, am vorbit, mi-am îmbogățit vocabularul și experiența. Logica elementară zice că ar trebui să scriu simțitor mai bine, și nu (vorba lui Caragiale) vițăvercea.
Eh, dar una e ce zice logica și alta e ce constat eu. Adică nu scriu mai prost sau cu greșeli, ci mai simplist și monoton. 

Poate aveam personalitate multiplă, acum că stau să mă gândesc. Da, iată o ipoteză 🤔. Liesel scria în germană și Charlotte în engleză. Anii au trecut, Liesel și Charlotte s-au dus să joace șotron și-a rămas Greta, care scrie bine, dar cu toată obiectivitatea o spun, nici pe departe atât de bine cum o făceau odinioară Liesel și Charlotte 🧐.

Cu alte cuvinte, mă ramolesc în ambele limbi străine în care sunt fluentă 🙄. Na bravo, felicitări mie, sau ceva. 

Salată de weekend (69)

Încă trei zile cu tot cu cea de azi și hai c-a trecut ianuarie, pfff, mi se pare că tot în ianuarie suntem de trei ani și două luni 🤨. Chiar dacă n-am achiesat la ”blue Monday” de lunea trecută și chiar dacă e un sentiment perfect explicabil după sărbători, totuși mi s-a părut o lună lungă. 
Nu că m-aș fi plictisit, mind you. Rapoarte și prezentări de final de an, evaluare anuală și invitația de-a lua parte la un proiect nou. 

🤓 Evaluarea a fost chiar o surpriză, în sensul că de data asta chiar fusesem rezonabil de convinsă că am bușit KPI-urile de-am făcut un terci din ele. Au fost parcă mai dificile decât oricând, iar anul trecut a fost în unele privințe destul de provocator. (Paranteză: sper că există un loc special în iad pentru cel care a inventat cuvântul ”challenge”, închid paranteza 😒). 
Dar a ieșit bine. Chiar foarte bine, de-am fost euforică vreo două zile și nu neapărat ca urmare a rezultatului per se, cât fiindcă nu mă așteptasem. 
Mă rog, după aia m-am întors la treburi și pe la al zecelea Email din categoria ”what is the status” mi-a cam trecut euforia, da' a fost bună și aia care-a fost 😀. 

💻 În ceea ce privește proiectul, hm. Ultima dată când am acceptat o invitație de felul ăsta, am conchis că ”mai bine-mi băgam un băț nu-spun-unde și mergeam cu el târâș”. L-am dus cu bine la capăt, dar partea cu bățul a rămas valabilă. Iar de data e o chestie incomparabil mai complexă, cu implicații mult mai mari, cu decizii pe care n-a trebuit să le iau niciodată până acum și cine_m-o_fi_pus_să_mă_bag_în_chestia_astaaaa 🤯🤯🤯.

Iar faptul că mi se spune ”e o dovadă a încrederii pe care o au în tine” mă face să hiperventilez încă și mai strașnic.

📺 Pe Netflix se întâmplă una dintre cele mai mișto chestii - au apărut o mulțime de filme din seria James Bond, nu cred că toate (sunt totuși cam puține ca să fie toate), dar ce-mi pasă: sunt toate patru cu Pierce Brosnan, pasiunea supremă a adolescenței mele, Jose Armandooo (glumesc, pliz 😁). 
Weekendul trecut ne-am uitat amândoi la ”Tomorrow Never Dies”, care s-a filmat inclusiv la Hamburg și  moa, ce ne-a plăcut să vedem cum arătau străzile din centru în urmă cu aproape 30 de ani. 
- Spionaj, computere, codificatoare GPS, softuri concepute special cu bug-uri, astfel încât să aibă nevoie de update-uri ani la rând. Oare ce-am înțeles noi din filmul ăsta în 1997, când nici nu văzuserăm vreodată un computer?
- Probabil mai nimic, am zis cu sinceritate. Adică eu mă uitam numai la Brosnan și na 😇.
- Normal că numai la el te uitai (😏).
Ei, da, te pomenești că el nu s-o fi uitat la Bond-ină 🙄.

🎾 Urmăresc rezultatele de la Australian Open și toate favoritele mele au fost eliminate. Meh. Acum sper să câștige Svitolina, dacă tot a trimis-o acasă pe Coco Gauff. Dacă iar câștigă urlătoarea supremă, respectiv Sabalenka, prevăd că m-apucă dracii. 

Recitesc ce-am scris și concluzionez: cam frugală salata asta. Nu știu de ce mi-aduc aminte de Harvey din ”Suits”, când, întrebat ce crede că e-n mintea lui Louis, a răspuns flegmatic: ”cats, ballet, Harvey Specter”. Cam asta-mi inspiră salata de azi, dar asta avem, asta mâncăm 😃.

Ce mă mai enervează în ultima vreme

La drept vorbind, ceea ce mă enervează în clipa asta e faptul că nu-s milionară și pe cale de consecință mâine trebuie să mă duc la serviciu (cu factor de enervare bonus că s-a anunțat din nou ninsoare, nu mai pot de entuziasm, hai cu primăvara până nu eviscerez pe careva 😒). 

Dincolo de asta, în ultimele săptămâni am constatat că mă enervează diverse chestiuni punctuale.

🤯 Întrebarea ”cum facem cu X situație?”, întotdeauna revendicativă - adică nu e o invitație la dezbatere pentru identificarea unei soluții, ci o pasare a responsibilității către partea cealaltă. Altfel spus, ”cum facem?” ăsta reprezintă o abordare pasiv-agresivă care mă agasează, chiar și atunci când nu eu sunt persoana de la care se așteaptă să fac ceva, oricare ar fi ceva-ul în discuție. 
Nu știu dacă am folosit eu însămi vreodată expresia asta, mai degrabă cred că nu, dar dacă totuși da, mi-aș cere scuze de la persoana respectivă. Foarte probabil am călcat-o pe nervi. 

🤬 A încheia un contraargument cu ”punct!”. Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele pentru a descrie cât mă poate enerva asta. Mi se pare una din cele mai crase forme de lipsă de respect. 
Recent am avut o discuție contradictorie la telefon, într-un context de ordin profesional. Fără a intra în amănunte, interlocutorul nu avea dreptate. Chiar nu avea, indiferent din ce unghi te-ai fi uitat. Nu exista nicio îndoială în privința asta și nicio zonă gri. 
După un schimb de mailuri în care făcuse (ab)uz de semnele de exclamare, mi-am zis să-l sun, totuși. Cu toate că nu aveam mari speranțe. 
Aducându-mi aminte de regula cardinală atunci când ai de-a face cu un interlocutor ostil, am vorbit rar, pe un ton coborât și calm. 
Interlocutorul fie nu cunoștea regula respectivă, fie mai avea semne de exclamare nefolosite și, ca să nu le expire termenul de valabilitate, și-o fi zis să le folosească în discuția cu mine. A vorbit staccato, extrem de rapid și m-a întrerupt după absolut fiecare frază. Dialogul, dacă se poate numi așa, a decurs cam în felul ăsta:
- Motivul pentru care v-am sunat este de a...
- Știu de ce m-ați sunat și nu există absolut nimic de discutat. Punct!
- Referitor la tema ”ics”, trebuie să vă spun că am ținut cont de...
- Tema ”ics” este încheiată în ceea ce ne privește. Punct!
- Din punctul nostru de vedere, prin strategia ”cutare” a temei ”ics” s-a urmărit ca...
- După cum v-am spus și repetat în mailuri, nu suntem de acord cu strategia dumneavoastră și nu avem de ce să mai discutăm. Punct!
- Dacă nu mă lăsați să închei nicio propoziție, nu vom putea să...
- Nu am de ce să vă las să încheiați vreo propoziție, pentru că nu sunt de acord. Punct! 
🤬🤯🤬🤯🤬🤯
În caz că vă-ntrebați cum s-a terminat discuția (care a decurs tot în felul ăsta pentru următoarele minute): 
- Din moment ce nu-mi permiteți să vorbesc, vă doresc o după-amiază plăcută. 
Și am închis telefonul, cu unicul regret de-a nu-i fi putut spune unde să-și bage punctul. 
Cum spuneam mai sus, mi se pare o atitudine complet lipsită de respect. Practic, îți reduci interlocutorul la zero și-i anulezi orice drept de a-și prezenta punctul de vedere. 

🚉 Asta cred că am mai pomenit-o mai demult, dar a redevenit de actualitate. Nu mai pot cu pasagerii din metrou care-și pun rucsacul / traista / poșeta / whatever pe scaunul de alături, chiar și atunci când e destul de aglomerat. După care-și înfig căștile în urechi și ochii-n telefon și sunt foaaarte deranjați când cineva îndrăznește să le solicite să-și ia catrafusele-n brațe și să elibereze scaunul. 
Eu nu știu din ce văgăuni provin oamenii ăștia, care nu par să țină cont de absolut nimic din ceea ce se petrece în jurul lor. 

Am zis că mă enervează și faptul că mâine-i luni? 😏

A fi sau a nu fi... deasupra

De brânză e vorba, zece flotări care te-ai gândit la prostii 🧐. Mai exact, de cea tartinabilă. 

Cum eram noi la birou azi, un coleg propuse un brunch spontan cu ce mai aveam prin frigider - brânză, vreo două feluri de șuncă, măsline. Zis și făcut. Ne instalăm în bucătărie și fiecare purcede să-și înjghebeze câte un sandviș, în timp ce sporovăim despre diverse. 

În scurt timp, constat că se face liniște și toată lumea se uita la mine cu un viu interes. 

- Ce faci?
- Cum, ce fac? Sandviș, d'ohhh 🙄.
(Câteodată mi se mai spune și Captain Obvious).
- Ai pus felia de brânză mai întâi, și apoi șunca. 
- Păi, da. Voi nu tot așa faceți? 
Scanez rapid sandvișurile celorlalți. Fără excepție, toată lumea pusese mai întâi șunca, și peste ea felia de brânză. Adică fix invers față de cum făcusem eu.

Moment în care m-am scărpinat, la figurat, în cap. Reflectând, am realizat că niciodată nu mi-am făcut sandvișurile altfel - cel mult să fi pus o frunză de salată între brânză și șuncă, dar brânza a fost întotdeauna prima. 

Drept pentru care, acuma șed și cuget că e posibil ca sandvișurile mele cu brânză și șuncă să facă opinie separată. L-am întrebat pe jupân, a zis că tot așa le face și el (ca mine adică). ”Dacă pui mai întâi brânza, se așază mai bine totul”, a zis, și sunt în asentimentul lui. 

În continuare mă-ntreb dacă om fi singurii care-și fac sandvișurile în felul ăsta 🤔. Sau te pomenești că o fi ceva care ține de specificul național? Cred că trebuie să mai investighez. 

Comunicare cu carcalaci

Asta e o poveste ceva mai veche, dar am zis să v-o împărtășesc. 

Așadar, în urmă cu vreo câteva luni, ni s-a comunicat cu surle și trâmbițe că trebuie să luăm parte la un training de comunicare, menit să ne ajute în relaționarea de zi cu zi cu diverse personaje pitorești de pe tarlaua unde dăm cu sapa. 
Ete-a naibii, am zis noi, adică ”faceți ce vă spun, că vă ia mama dracu'. Best regards” nu constituie un exemplu de comunicare eficientă? Cică nu 🙄. Așa că să ne trainuim, dară. Cu o mare specialistă cu peste 20 de ani de experiență și multiple diplome și ta-ta-ta și tu-tu-tu. 

Suntem dați în Paște, am concluzionat, constatând că iar vom avea de recuperat munca pe care nu o vom putea face din motiv de training intens și deosebit de constructiv (credeam noi). În fine, dacă-i ordin, cu plăcere! 🤨

A venit ziua, specialista a întârziat vreo jumătate de oră, noi începuserăm să sperăm că poate nu mai vine, de unde-atâta noroc. A apărut, ne-am instalat și, dând dovadă de o nețărmurită eficiență, ne-a demonstrat imediat cum bușești un training de comunicare într-un minut: în etapa introductivă, când fiecare participant se prezintă pe scurt, îl întrerupi pe unul dintre ei pentru a-i corecta o greșeală de exprimare 🤯. 

Smart, n'est-ce pas? Vorba lui Ianache din ”Gaițele”, ba spa! Și era abia începutul. Pe parcursul următoarelor două zile ne-a tocat nervii mărunt-mărunt, printre altele încercând să ne învețe să facem small talk (cu toate că-i spuseserăm că nu avem nevoie de asta în everyday life). Cică să ne închipuim că suntem undeva într-o anticameră, cu un client pe care nu îl cunoaștem bine și să facem conversație introductivă.
”Așa ceva nu ni se întâmplă în realitate. Noi ne cunoaștem bine clienții”. 
(Eu știu inclusiv ce muzică îi place mamei unuia dintre ei 😁). 
”Ok, dar imaginați-vă un astfel de scenariu și elaborați”.
Cooperativa Avântul Prăbușirea, însă asta avem, cu asta defilăm. Ne-am apucat de elaborat cu strășnicie și am început cu exemple gen ”aaaa, sunt pentru prima dată în acest oraș, îmi puteți recomanda un restaurant pentru cină?” 
Ea: ”trebuie să vă întrerup. Small Talk nu e cu chestii personale”.
Oookkk, am zis și am adus vorba despre șantierul de pe una dintre autostrazi, care nu se mai termină de vreo 2 ani.
Ea: ”nu, Small Talk nu e cu chestii negative”.
Da' mai lasă-ne, frate, că vorba lui Creangă, ne-ai cihăit de cap. Sau poate oi vrea să vorbim numai despre vreme?? 
Nu voia. Cică să vorbim despre muzee, că e un subiect neutru. Ce să zic, mă și văd vorbind cu dragul de Pandelică despre muzee. Asta probabil după ce isprăvim chestiunea celor patrusutecincizecidouădemiitreisuteoptzecișipatru de mesaje cu ”can we have feedback” trimise în fiecare zi.

Pe sistemul ”save the best for last”, cea mai prețioasă nestemată a livrat-o pe final de training, când a reușit să mă capseze de-a binelea. Oricum toți eram praf cu nervii, practic număram minutele. 
- Să facem un exercițiu de improvizație.
Da-ne-am pumni în cap să ne dăm 😒.
Scoate niște foi cu câte o imagine printată. Cică fiecare primește câte o imagine (fără să știe ce va primi), merge în față și o prezintă, vorbind despre subiect ca și cum ar fi expert în domeniul respectiv.
- Le-am conceput cu gândul la fiecare dintre voi, în funcție de ce cred eu că vi s-ar potrivi. 
Ei taci 🙄.
Prezintă primii doi colegi, unul avusese o imagine cu un pod suspendat, altul cu un fel de avion futurist, au zis diverse, noi am intrat în rol că ce era să mai și facem, am pus întrebări, tanti era în extaz. 
- Greta, poftim imaginea ta.
Mă binoclez. Era un fel de păduche de mare stilizat, aflat în apă, care-și bulbuca agresiv ochii supradimensionați.
Frate, și mi s-a pus pata. 
- Nu, am zis. Nu mă simt confortabil și nu intru în acest joc. 
Tanti puse bot. 
- Dar asta e și ideea, să nu te simți confortabil și totuși să comunici. După cum v-am spus, v-am ales pozele așa cum v-am citit pe fiecare.
Strategii comunicaționale be damned. 
- Formidabil, zic, deci ce anume de la mine te-a inspirat la carcalac sau orice o fi creatura asta?
Tanti s-a cam schimbat la față și n-a răspuns la întrebare, continuând în schimb să insiste să ”play the game”. I-am repetat că nu și am lăsat-o să pască. Până la urmă a oftat și-a zis să treacă următorul. 
Următorului coleg i-a dat o poză cu o tipă cu un rucsac în spate, aflată pe malul unui râu. Colegul dezvoltă pe tema rucsacului ca și cum el ar fi reprezentantul firmei care l-a conceput etc.
- Iată, zic eu. Dacă-mi dădeai mie poza asta, construiam un scenariu de conferință de presă, unde eu sunt comisarul care vă prezintă poza unei presupuse victime a unui criminal în serie și blabla. 
Colegii: wow, mișto, ce păcat... 
Tanti: ”ah, ce rău îmi pare ca nu ți-am dat ție poza asta!”
- Păi dacă persoana mea ți-a inspirat o dihanie de mare... 
- Vai, scuze, nu am vrut să te jignesc. 
Dar ce credeai că o să se întample, Karen? 🤣🤣🤣

De la deal la vale, eu am rămas nelămurită în privința celor peste 20 de ani de experiență în domeniul comunicării. Și-n continuare nu știu ce anume din persoana mea i-a inspirat ei un carcalac absolut dubios. 

Ghicitoare din 3 părți

Pentru astăzi vă propun un fel de ghicitoare. Admițând (vorba Minervei Tutovan, draga de ea 😀) că se dau următoarele trei contexte comunicaționale, încercați să ghiciți unde s-ar putea petrece acțiunea. 

🥸 “Deci iou îț spun, dacî ti oftici pi o chestie, atuncea se întâmplă din nou, cî tu iești pi vibrația aia nașpa care-ți dă energie negativî, mă-nțelegi?”. 
Cetățeanul e fiert pe vibrații și energii, după cum se poate observa 🙄.

☎️ ”Aluo? Ci faci? Aha, aha. Șî cumătru'? Bini. Da' gândacii ci fac?”
Scurt moment de tăcere, în timp ce domnul prezumtiv entomolog ascultă răspunsul, încuviințând entuziasmat. 
”Aha, deci o mâncat bini, bravo”.
Cum nu-mi pot imagina că ar fi în mod deosebit preocupat de bunăstarea cine știe căror hexapode, se poate deduce că se referă la niște copii. Dar totuși... gândaci? 🧐

☎️ (Da, încă una cu telefonul, doar că alt personaj). 
”Aluo, da. Da, iou sunt. Ceai di pedicuță”. (Citatul este reprodus cu acuratețe. Apropo, tot respectul meu dacă aveți cunoștință despre planta asta, ceea ce nu s-ar putea spune despre mine).

După cum se poate observa, avem de-a face cu o revărsare de cunoștințe, haștag #FeelingInformată. Cât despre răspunsul la ghicitoare, aș spune că e ușor de intuit 😊.

Odă unor sandale ajunse la pubertate

Vara sanie și iarna car, știți vorba. Pe principiul ăsta, la vară scriu despre cizme și bocanci. 

Dar nu pot și pace bună să le las nelăudate. Dacă nu erau ele cred s-alegea praful de concediul de-acum două luni, și nu numai de ăla. 

Vorbim, așadar, despre o pereche de sandale. Vechi - anul ăsta au împlinit 12 ani, de unde și titlul - dar foarte bine păstrate și pe barba profetului, la nevoie sunt pregătită să străbat Hamburg în lung și-n lat ca să găsesc un cizmar să le repare dacă se va pune problema. 
Nu că n-aș avea altele, în boxă hibernează încă cinci perechi (considerabil mai noi).
Dar fără astea, sunt terminată. Sau dacă nu terminată, în tot cazul cu buna dispoziție la cote de avarie. 

Motivul este că de vreo câțiva ani încoace mi se umflă picioarele vara de zici că de la glezne în jos am doi cozonaci bine crescuți. Inevitabil apar și nesuferitele flictene și oricât de bine m-aș ”plasturiza”, mersul pe jos devine un chin. Iar noi mergem mult pe jos. 
În general, prefer sandalele sport, de la Rieker - mi se pare una dintre cele mai prietenoase și confortabile mărci, și nu numai când e vorba de sandale. Până cu 3-4 ani în urmă purtam fără probleme orice model Rieker și în vacanțe mergeam minimum 15 kilometri pe zi fără nici cel mai mărunt disconfort. 
Dar cum ziceam, între timp s-a isprăvit cu huzureala asta. Îmi cumpărasem cele mai comode sandale imaginabile, cu barete late, căptușite pe interior și reglabile - practic, numai dacă aș fi fost desculță aș fi putut fi mai confortabil. 
Asta-n teorie. În practică, după cel mult două zile de plimbare și de umflat (salut, cozonaci!), absolut nimic nu mă mai putea ajuta. Nici lăsatul baretelor la maximum de larghețe posibil, nici plasturii Compeed (la ce prețuri au, mă mir că nu-s marfă de contrabandă 😒), nici ținut picioarele mai sus de nivelul trunchiului după ce reveneam în cameră, nici baie rece, nimic. Cel mult se dezumflau un pic seara, ca să redevină a doua zi cozonaci. 

Tărășenia asta mi-a stricat cheful în vacanța din 2022 în Italia, precum și parțial în cea de anul trecut. Paradoxal, între astea două vacanțe, respectiv în cea din Portugalia, n-am avut nimic; probabil fiindcă acolo nu a fost atât de cald, concluzionez. 
Eh, și anul trecut m-a lovit revelația; stai, frate, că de data asta mi-am adus și sandalele alea vechi. Hai să-ncerc și cu ele, mai rău decât e deja n-are cum să fie. 

Și ce să vezi? 🥁🥁🥁 Nu doar că n-a fost mai rău - dar mai c-aș fi putut jura că picioarele îmi mulțumesc cu recunoștință, mult nu mai lipsea și cred că le-aș fi auzit deja cântând de fericire. Orice disconfort a dispărut complet, nu tu umflături, nu tu flictene (deși mergeam la fel de mult, dacă nu și mai mult), nu tu nimic, doar bine și comod. 
Prin urmare, în Dubai nu le-am purtat decât pe ele. Cu o singură excepție: într-o după-amiază am luat altele (Rieker, reglabile, căptușite) și n-au trebuit decât vreo trei ore ca să simt cum se formează iritația aia de rău-augur, anunțând flictena. Prin urmare, welcome back, credincioasele mele sandale de 12 ani! 

În imaginile de sus avem așa (de la stânga la dreapta):

Florența, 2013.
New York, 2017.
Palma de Mallorca, 2018.
Malta, 2024.
Abu Dhabi, 2025. 

(Oarecum deprimant să constat ce-am îmbătrânit, meh... 😒). 

Dar să nu-mi uit vorba. După cum se poate observa, constanta imaginilor sunt sandalele. ”N-ai și tu unele mai noi?”, s-a burzuluit onorabilul în Dubai. Sigur că am, dar la ce bun că am? Am ajuns să cred că nici dacă aș purta Jimmy Choo n-aș ieși mai bine decât cu sandalele mele credincioase, care nu s-au supărat pe mine când le-am lăsat acasă - în schimb s-au asigurat că nu vor mai fi niciodată lăsate în urmă. 

La punctul ăsta poate vă-ntrebați ce marcă sunt. Ei bine, după atâția ani cu greu se mai distinge scrisul de pe talpă - ”Structured”. Nu cred că e o marcă anume, că am căutat. 

”Și ce-o să faci când se strică?” a urmat jupânul, în continuare setat pe burzuluială. 
”O să le repar”.
”Cât timp o să le repari?”

La asta n-am un răspuns - cel puțin nu altul în afară de ”cât o fi nevoie” - dar adevăru-i că momentan sunt fără alternative. Orice model am încercat în afară de ele a dat chix. Dacă n-am vreo revelație similară, parcă văd că le port și peste alți 20 de ani... 
Tot e bine că n-am problema asta de ”exclusivism” decât când e vorba de sandale 🙄. 

Ce mai fac

După atâtea plimbări peste mări și țări cred că e timpul să ne întoarcem la postări uzuale, ce ziceți? 

Așadar, ce mai fac. Păi la drept vorbind, nu cine știe ce. Aștept să se termine anul ăsta, care-a fost greu și departe de ce sperasem pe 1 ianuarie. Sunt recunoscătoare pentru ceea ce am primit bun și pentru că am trecut cu bine de niște chestii, dar mi-a fost greu. Încă îmi este. 
Sper să fie totul bine. 

💻 La serviciu e ca de obicei, toți clienții mei sunt mulțumesc-bine (ceea ce spune mai multe despre reziliența mea decât despre doagele în care se mai țin împricinații, respectiv câte țigle mai au pe casă 🤨). Avem doi colegi noi (care-ntre timp nu mai sunt chiar noi), s-au integrat de avem senzația că sunt în echipa noastră de ani de zile, au învățat enorm în doar câteva luni și sunt niște oameni de toată isprava. Și pentru că s-au reorganizat portofoliile, respirăm un pic mai ușor. 

✈️ În octombrie am fost două zile într-un team building la Paris și am avut un fel de treasure hunt prin centru, care mi-a plăcut enorm. Orașul ăsta e pur și simplu o splendoare. Câteva zile mai târziu a avut loc spargerea de la Luvru, prilej de glume și ”nu cumva ați luat din greșeală ceva cu voi când ați plecat?” 🤣🤣🤣
(Eu încă nu pot să compilez că parola de la sistemul de supraveghere video al muzeului era ”Louvre” și din ce-am citit, nu mai fusese schimbată din 2014. Nici pentru un milion de euro n-aș vrea să fiu în papucii departamentului lor de securitate). 

🍿 Am mai citit niște cărți, am mai văzut niște miniserii, sper să povestim pe îndelete despre toate astea. Și mai nou, m-am apucat de ”Lucifer”. Nu pot să descriu ce bine mă distrez cu mangafaua, pe care l-am botezat Lucică. Îl despletim după ce termin serialul, dar mai durează ceva, că sunt abia la sezonul al doilea. 

😷 Mâine am o intervenție chirurgicală stomatologică, minim invazivă dar care costă dearly, și pe care n-o pot evita. Și nu la dentistul meu obișnuit, ci la chirurg, adică ori ne distrăm, ori nu. Dau pe-afară de entuziasm, vă dați seama 😏. Vreo câțiva ani n-a trebuit să calc pe la stomatolog decât pentru detartraj, iaca am ”recuperat” din plin anul ăsta. 

Acestea fiind zise, cred că mă duc la o parolă cu tânărul Lucică. Vă rog să-mi țineți pumnii mâine, să-mi pot toca Pandelicii la fel de eficient în continuare. 

Heigh-ho, heigh-ho...

... it's in concediu we go! 🥳🥳🥳

Mă rog, varianta originală e cu ”home from work”, dar vorba vine. Să cântăm:



Anul ăsta am lungit-o până-n toamnă cu vacanța, experiență pe care nu știu dacă o vom transforma în obicei sau va rămâne pentru anume destinații unde nu e indicat să te duci vara. A fost obositor cum nu credeam că va fi, sunt cu nervii în batistă. Marți ajunsesem de efectiv nu mai eram coerentă din cauza epuizării; vorbind cu un coleg și vrând să-l întreb dacă are timp pentru o chestie, am zis ”do you have Zeit?”, izbutind un borș lingvistic 🤯.

Dar, gata. În următoarele săptămâni nu vreau să mă mai gândesc la muncă. Ne ducem la soare și palmieri și sper să ne relaxăm. 

Poate mai scriu și de acolo, dar dacă nu, ne citim după 22 septembrie. Voi să fiți cuminți și dacă aveți must, să vă gândiți și la mine când îl savurați. 

Salată de weekend (68)

Ultima salată pe vara asta, când a mai trecut un anotimp? Parcă mai ieri era primăvară. În sfârșit, e încă prematur pentru salată de murături, așadar facem ce putem. 
(Off topic: în ceea ce mă privește, nu există salată mai bună decât cea cu roșii, ceapă verde și feta. Hrana zeilor, vă spun. Asta că tot vorbim de salate și amestecăm pe-aici în castroane). 

🍅 Un coleg, agasat:
- Cutărică mă sună de enșpe ori cu mereu aceeași tâmpenie. Cum naiba scap de el?
- Roag-o pe Greta să-i cânte ceva.
Ei, las’ că pe mulți am să popesc și eu 😏. 
Acuma la drept vorbind, știu că n-o să ajung să cânt pe scena de la Carnegie Hall în viața asta (de fapt, nici la căminul cultural din Cocârlate. Și nu doar în viața asta, ci probabil nici în următoarea, c-o să am alte treburi). Pe vremea când șefeam la fostul job, obișnuiam să-i ”ameninț” pe colegii de la standurile de ambalare că dacă nu termină cu sporovăitul, m-apuc de cântat. Știți cum se făcea liniște? Un ac dacă ar fi căzut pe jos, l-ai fi auzit. Ăsta e un aspect destul de grăitor referitor la abilitățile mele de Maria Callas 🙄. 

🧅 Într-una din zile, un coleg lucra de zor la o aplicație. Aproape terminase de fapt, am testat și noi, toți parametrii sunt în regulă, simulăm o extracție, asta e ok, pff, aici dă eroare, stai să-ncerc eu ceva, hai c-a luat-o. 
Problemele principale fiind rezolvate, am mai bibilit un pic niște chestii pur cosmetice.
- Să mai umblăm puțin la contrast, că nu se văd submeniurile aproape deloc.
- Roșu? 
- Mmm, nu, parcă e prea abraziv. 
- Ba mie-mi place roșu, uite, așa.
- ... păi ăla nu e roșu.
(Pentru conformitate, asta era nuanța). 
- Ba e roșu toată ziua. 
- Mbine, cu foarte multă imaginație... 
N-am reușit să ajungem la un consens, dar culoarea aia arăta bine, deci a fost votată. Eu mi-am adus aminte de niște discuții cu jupânul - niciodată nu ne-am pus de acord în privința culorii cămășii pe care-a purtat-o la prima întâlnire. Bărbații și culorile sunt pe două planete diferite, iată, se confirmă din nou. 

🧀 În altă zi, unul dintre colegii noi analiza niște poze cu o defecțiune la roți. 
- Nu-mi dau seama dacă treaba asta e consecința folosiri improprii a frânei de mână, sau e uzură. 
Astfel de enigme sunt foarte pe gustul meu. De-a lungul anilor, am învățat enorm doar binoclându-mă la fotografii și călărind lumea cu întrebări. 
- E uzură, din motivele cutare și cutare.
Inginerul meu preferat prinde discuția și vine să se uite.
- Da, cum zice Gretel, e uzură toată ziua. Sunt mândru de mine. 
- Ha? De TINE? 🤨
- Logic. Am predat eficient. 
'nfine. E și ăsta un adevăr, ce pot să mai zic de-acuma 😁.

Trei categorii de oameni pe care nu-i înțeleg

Mă rog, e cam mult spus că nu-i înțeleg, dar tot mă minunez din când în când. 

💡💡💡 Oamenii care nu-și citesc contractele
Să presupunem că închiriați o casă complet mobilată și utilată, totul e nou și fain-frumos, sclipește și funcționează optim. La semnarea contractului de închiriere, pe una dintre multele pagini se menționează că pentru anumite defecțiuni, vă luați angajamentul să efectuați reparațiile pe cont propriu; de exemplu, să înlocuiți un bec. Semnați actele, preluați casa, vă instalați și vă bucurați de ea. 
Și-ntr-o bună zi se arde un bec. Pe neașteptate, așa cum se ard becurile de obicei 🙄.

Pfff, cum s-a putut întâmpla așa ceva, cum e posibil, vă puneți pe cotcodăcit să vi se schimbe imediat becul. Păi, vine răspunsul, în contractul de închiriere scrie că așa și pe dincolo, iată, în virtutea a ce este specificat acolo trebuie să schimbați singuri becul. Dar ceeee, dar nuuuu, dar nu e clar precizat (ba este), dar poate că becul s-a ars fiindcă nu era bun din capul locului (ba era și nu e ca și cum s-a ars a doua zi), poate de fapt toată instalația e problema (nu e cazul) și dacă se epuizează argumentele tehnice ne întoarcem la ”nu scrie clar că trebuie să schimb eu becul deci vă cer să-mi schimbați imediat becul că stau pe întuneric și-o să pățesc și-o să mi se întâmple”. 

Mai există și categoria căutătorilor de nod în papură. ”Ca să pot să-mi schimb singur becul trebuie să-mi furnizați următoarele informații referitoare la producția becului: data de fabricație, locul de unde l-ați achiziționat, culoarea chiloților pe care-i purta muncitorul care a asamblat becul și dovada că antemenționatul muncitor deținea atestatul de asamblator de becuri, valabil la data de fabricație a becului. Dacă nu-mi furnizați toate aceste date, nu pot să-mi schimb becul și stau pe întuneric și-o să pățesc și-o să mi se întâmple”. 

🍎🍏🍎 Oamenii care se sustrag de la obligațiile contractuale
De foarte multe ori sunt vecini cu ăia de mai sus, care orbecăie prin casă pentru că refuză să-și schimbe singuri becul. Pe modelul anterior, să presupunem că ați închiriat o livadă de meri. Vi se pune la dispoziție manualul de îngrijire a pomilor și vă asumați că vă ocupați anual de tăierea crengilor și curățare, irigații, aplicat de îngrășăminte, fertilizatori și orice mai au nevoie pomii pentru a rodi cu strășnicie.

În primul an totul merge de minune: pomii erau îngrijiți și fertilizați când ați preluat livada, se fac fructele, uiuiu și uiuiu. Mai trece un an, mai trece încă unul, merii încep să se veștejească, parcă nu mai au rod atât de bogat, sunt atacați de dăunători. Proprietarul livezii vă amintește că v-ați luat angajamentul de-a îngriji pomii conform criteriilor ics și igrec, moment în care vă apucați de cotrobăit după scuze și pretexte. 
”Dar nu mi-ați solicitat niciodată oficial să îngrijesc pomii”. Nici nu era cazul, obligația ta era limpede. 
”Dar nu mi-ați spus cât de des trebuie îngrijiți pomii”. Ba da, se menționează clar că trebuie îngrijiți o dată pe an, treaba ta când, atâta vreme cât o faci anual. 
”Dar nu mi-ați spus cu ce grădinari am voie să lucrez”. Nu era necesar, de vreme ce e strict treaba ta. 
”Și oricum merele au început să se acrească, nu așa fusese înțelegerea, cer să mi se dea altă livadă că altfel în loc de suc iese oțet și-o să fie numai vina voastră și vă reamintesc că nu mi-ați solicitat oficial să îngrijesc pomii”. 

📷📷📷 Oamenii care fac poze în care scot limba
E o curiozitate personală mai veche și mi-am adus aminte de ea, drept pentru care am zis s-o exprim. Nu reușesc să pricep chestia asta. De ce te-ai schimonosi de asemenea manieră? Imaginile astea mi se par atât de... repulsive, încât nici nu pot să mă uit la ele. După părerea mea, nu e nimic simpatic sau amuzant într-o imagine cu limba cuiva. Și nu e ca și cum faptul de-a avea limbă ar fi tocmai o raritate, ca să zic așa 🤨. În sfârșit. Poate problema e la mine. 

”Banii de plastic nu sunt bani!”. Ei taci 🙄

Vinerea trecută după serviciu m-am oprit în oraș, ceea ce nu mai făcusem de multă vreme. Dar aveam chef să iau ceva bun de ronțăit, inclusiv în vederea binging-ului dezmățat pe care-l preconizam cu ”Mentalistul”. 
(Paranteză: am ajuns la sezonul al cincilea și tot n-am aflat cine e Red John. Am avut trei suspecți, din care a mai rămas unul. Și, cu toate că la serialul ăsta am dat de multe ori chix în ceea ce privește autorii crimelor din fiecare episod, sunt mândră că-n privința unuia dintre suspecți am avut de la bun început dreptate cu o chestie. De altfel, sunt rezonabil de sigură că l-am găsit și pe Red John. Dacă se va dovedi că am avut dreptate, vin aici să mă laud 😀. Fără spoilere, promit. Că poate mai sunt oameni care nu l-au văzut, cum nici eu nu-l văzusem, și nu se face). 

Revenind. Mă opresc așadar în târg și, ieșind din stația de metrou, constat că tot centrul este pregătit de sărbătoare: a doua zi urma să aibă loc parada Hamburg Pride (unde-a fost un record de participare: aproximativ 260.000 de persoane). În piață erau amenajate o mulțime de căsuțe din lemn unde se vindeau tot felul de bunătăți. M-am oprit la standul de cârnați și fripturi și mai întâi am întrebat dacă se poate plăti cu cardul. N-aveam la mine decât câteva monede, care în niciun caz n-ar fi fost de ajuns. 
- Natürlich, zice veselă fata care vindea. 
Pfiu, bun a fost, exact cât trebuia de rumenit. M-am ospătat și-am plecat să caut clătite. Imposibil să nu fie măcar un stand. 
L-am găsit repede, era o coadă măricică. Pentru a nu sta degeaba la rând, m-am dus și-am întrebat de plata pe card.
- Nein! s-a stropșit vânzătorul ofensat, nur Bargeld (numai bani gheață). 
Eh, asta e. Am plecat și după mine au mai plecat câțiva care stătuseră până atunci la rând și care porniseră probabil de la premisa că pot plăti cu cardul. 

M-am mai învârtit pe acolo, nu părea să mai fie vreun stand de clătite, mno bine, hai un langoș atunci. Numai că ce să vezi, nici aici nu se putea plăti decât cu bani gheață. Mehhh. M-am mai frăsunit un pic și-am hotărât să fac cale întoarsă pentru a ajunge în partea cealaltă a pieței, unde nu fusesem încă.

Am trecut pe lângă ofensatul cu clătitele. Coada se subțiase considerabil. Era și mai prost dispus decât îl lăsasem eu și tocmai se rățoia la doi băieți care întrebaseră și ei același lucru ca mine:
- Plastikgeld ist kein Geld! (Banii de plastic nu sunt bani).
(”Plastikgeld” e de fapt un termen colocvial și desemnează cardul bancar sau în general orice altă modalitate de plată în afară de cash). 
Zi așa, deci cardul nu înseamnă bani 🙄. Păi stai cu marfa atunci, că din ce văd ai reușit să alungi destul de mulți potențiali clienți. 

Toate ca toate, dar eu vreau clătite. Eram cât pe ce să abandonez, când văd venind din sens opus niște fetișcane care se-nfruptau din clătite. En avant deci, să le găsim!
La chioșcul cu pricina servea o bătrânică foarte simpatică, dar avea un aer atât de, cum să spun... arhaic, încât nu mi-am făcut absolut nicio iluzie că aș avea noroc. 
- Bineînțeles că puteți plăti cu cardul, m-a asigurat ea. 
Ha! 🥳 Cu Nutella și banane să fie (n-avea ciocolată albă, dar hei, eram foarte mulțumită oricum 😀). Cât timp a pregătit-o i-am povestit despre ceilalți doi care nu acceptau decât cash.
- Așa cred ei că se fac afaceri, a pufnit bătrânica. Oricum, sunt tot mai puțini. 

Clătita a fost foarte gustoasă, din categoria ”pofta ce-am poftit”. Ce să vezi, banii de plastic chiar sunt bani. Un fapt aparent surprinzător pentru unii. Și ”Karte” (cuvântul german pentru ”card”) nici măcar nu înseamnă drac dacă-l scrii invers 🙄.

Dropsuri

Azi n-avem salată, așa că zic să ronțăim niște... drajeuri. Chiar, mai țineți minte cuvântul ăsta? Era intens vehiculat înainte de revoluție, dar ulterior a cam ieșit din uz. Mi le amintesc a fi insipide și tari, practic numai culoarea era de ele. Și mă gândeam la ele ori de câte ori auzeam numele lui Gavril Dejeu (fost ministru de Interne în guvernul Ciorbea). 

Dar să nu-mi uit vorba și să ronțăim. 

🍬 Zilele trecute, doi colegi încep din senin să cânte unul după altul “I want it that way”.

Al treilea se uită împăiat.

- V-a făcut Greta ceva? 🙄

Parol, eram nevinovată. Bine, că se poate întâmpla să mă chinuie uneori talentul în timp ce-mi prepar cafeaua la bucătărie, asta e cu totul aaaltă treabă...
Și-n fond și la urma urmei, dacă tot sunt vocea din capul lor, cel puțin așa mai află și ei cum era muzica bună pe vremuri 😁. Că-s tineri și muzica de azi e mai mult bumți-bumți...

🍬 În call cu 2 colegi din Franța. Discuția divaghează rapid (trust francezii s-o ia pe câmpii imediat ce au ocazia) și ajungem să dezbatem formele de adresare și alte pasmanterii.

- Eu când vorbesc sau scriu cu Greta, îi spun “meine liebe”.

- Eu îi spun “Mademoiselle”.

A se ghici care dintre antemenționații deține supremația în topul meu personal 😇. Dacă mi-ar zice ”Fräulein” m-aș simți ofensată și l-aș expedia urgent la Fraila din “Gaițele” lui Kirițescu: “Ce colaci? Keine colaci! Draci!” 😀

🍬 Ce poate fi mai frumos și mai pur decât un melc dormind într-o nalbă? ❤️

Cineva mi-a spus că melcii distrug plantele pe care se urcă, dar au trecut săptămânile și nalba era mulțumesc-bine, din ce mi-am putut da seama floarea ”trecându-se” în mod natural. 

🍬 Propoziția ”valva e prea mare și nu se potrivește” sună cât se poate de inofensiv. Cu excepția faptului că în engleză agregatul respectiv are o denumire interesantă, deci mecanicul va spune serios ”the stopcock is too big and doesn't fit properly” 🙄.

Hai că aproape a mai trecut o săptămână în care n-am decapitat pe nimeni, feeling zen 😌. 

Salată de weekend (67)

Am hotărât că n-o să vă spun că ieri erau 19 grade mari și late la mine și bătea un vânt răcoros de mă cam zgribuleam în cardigan. Fie vorba-ntre noi, mi-aș dori să fie puțin mai cald, măcar cât să nu mai am nevoie de cardigan 😀. 

Și pentru că nu vă spun toate astea, mai bine în salată să amestecăm. (Oricum, dacă aveți niște grade de dat, primesc cu plăcere). 

🍕 Un coleg italian se opintește să exerseze germană.

- Am învățat două cuvinte noi.

Bravo! Să auzim.

- Arbeit.

Meh 😒 Nu puteai și tu să înveți “bere”? Și celălalt cuvânt?

- Protestieren.

Eh, așa mai vii de-acasă 😀. 
Cred că trebuie să-l mai învățăm un cuvânt, ca să spună ”keine Arbeit” (adică ”nicio muncă”) 😁.

🎹 Chestia asta nu-mi reușește întotdeauna, dar când se întâmplă e un moment de mare satisfacție personală. Într-una din zile jupânul lucra la ceva și asculta muzică clasică - o lucrare pe care nu o cunoșteam. 

- Îmi place, spun eu. Ce e?
- Păi, ia gândește-te. A ce ți se pare că sună?
Aha, provocare. Interesant. Mă uit pe fereastră spre nicăieri și ascult, concentrându-mă. 
- Orchestrația e prea complexă și elaborată ca să fie Mozart, deși pe undeva mi-l evocă.

- Așaaa....
Hmm. Ceva din muzica respectivă îmi suna cunoscut, din punct de vedere al stilului. 
- E Beethoven, am zis. 
Și Beethoven era - un fragment din Concertul Nr. 4 pentru pian și orchestră. 
Altădată am ezitat între Beethoven și Haydn, nu mă puteam hotărî. Era un concert de Haydn. Și chiar dacă nu am identificat compozitorul, am recunoscut ”sound-ul” caracteristic clasicismului (în ideea asta nici Beethoven nu era musai o estimare greșită, cei doi fiind contemporani). 
 

😎 Intermezzo la birou. 
- Ha! zic, în sfârșit am reușit să rezolv cutare problemă.
- Mișto! Ce-ai făcut?
- Scandal 😃. 
Nu era întru totul adevărat, dar nici minciună. Insistasem cu niște unii, presasem, găsisem argumente și răspunsuri la contraargumentele lor, le băgasem sub nas și niște screenshot-uri cu paragrafe din legislația în domeniu, până la urmă am scos-o la capăt. 
- Ce vă mirați, doar vin din România. La noi orice femeie trebuie să știe să facă ciorbă și scandal. 
S-au hlizit. Acuma sper să nu se-aștepte să-i invit la ciorbă 🙄. 

😆 Continuu să urmăresc ”Mentalistul”, trăiască Amazon Prime că l-a pus integral. Îmi place foarte mult, dar aptitudinile mele detectivistice sunt la-men-ta-bi-le. Din cinci episoade, dacă reușesc într-unul singur să-mi dau seama cine e criminalul. Halal să-mi fie. 
Ah, și preferatul meu e Cho. Are tipul un fel de-a fi, sec și flegmatic, care-mi place la culme. Ca de exemplu atunci când a fost amenințat de un mahăr ofuscat:
- All I have to do is to give a call and I get your badge.
- Impressive. All I can get if I give a call is a pizza. 
Vă zic, monumentală a fost scena aia. 

Mă duc să văd ce mai fac Patrick Jane și compania. Iuhuu, mâine e vineri, hai cu weekendul că-l merităm. 

Și se jură că nu fură, dar Coldplay la cotitură...

Nu cred că mai e cineva care să nu știe subiectul scandalului amoros de la concertul Coldplay, cu CEO-ul și directoarea de HR surprinși îmbrățișați în public, în condițiile în care fiecare este cât se poate de căsătorit cu altcineva (mă rog, din ce-am citit rezultă că situația lor conjugală se va schimba în urma momentului de tandru delict surprins de camera de luat vederi). 

Lumea a râs, a făcut sute de meme-uri, i-a comentat și răs-para-comentat pe respectivii (care, ce-i drept, au fost cât se poate de neîndemânatici: dacă n-ar fi avut reacția tipică de ”... și l-am prins cu rața-n gură” pe care au avut-o, cel mai probabil momentul ar fi trecut neobservat), domnul a demisionat, doamna a zis că mai cugetă, în fine. 

Mă rog, nu mă apuc (și eu!) să dezbat momentul, că mare lucru nu e de zis. Trebuie să fii într-un anume fel de ignorant (sau arogant) ca să te duci cu amanta la un concert la care iau parte vreo 60.000 de oameni - inclusiv colegi de serviciu! - și să crezi că vei scăpa basma curată. Asta cu atât mai mult cu cât la intrare era un anunț referitor la politica de fotografiere, deci erau avertizați. Chestia cu „hiding in plain sight” funcționează numai în filme, ceea ce bag seama că ăștia doi nu știau. Nu-i bai, au aflat acuma 🤭.

Un fel de anti-meme, cum ar veni 😀

În fine, ca orice scandal într-o strachină de borș, o să treacă și ăsta. De fapt, cel mai probabil s-ar fi răsuflat deja pân-acum (Internetul uită repede, se știe), dar feministele au găsit un nou izvor de suspine. Ați ghicit: vai, săraca femeie, a fost traumatizată, ea doar își trăia iubirea și s-a pomenit expusă judecății publice, unica ei vină a fost aceea de-a iubi, nu poți porunci inimii (cum era să fi ratat clișeul ăsta), trebuie ținută în brațe și înțeleasă, etc etc și trage-i înainte cu bocitul.

S-a încercat și-un alt unghi de abordare - vai, el a forțat-o fiindu-i superior, asta a fost condiția ca să avanseze, of sărmana, dar trendul de victimizare n-a ținut. Una lume (care nu e realistă doar joia și primăvara) a explicat că, oricât ai fi tu de CEO, nu-ți permiți să hărțuiești sexual pe cineva în poziția tipei respective - care este inclusiv membru al consiliului de administrație - că nici n-apuci să sughiți de două ori și te pomenești dat în judecată. Plus că, mna, femeia nu lăsa deloc impresia că stă cu sila în brațele lui Jose Armando care-i susura la ureche ”Esmeraldaaaa, mi amor, Esmeralda, flor del campoooo”, îu, stați că asta-i din alt film 🙄.

Și cum strategia ”hărțuielii” s-a fâsâit imediat, feministele s-au statornicit la ”lumea nu are empatie, femeile nu se susțin una pe alta, nu știm ce e-n sufletul ei, vă e ciudă că are o carieră, inima nu ascultă de rațiune” și tatata și tututu și dă-i și plângi cu simțămintele și cu empatia. 
 
Ei bine, nu sunt absolut deloc de acord cu asta. Dacă omul pe care l-ai crezut cândva a fi al tău pentru totdeauna nu mai este așa cum doreai / sperai și ajungi la concluzia că nu a mai rămas nimic de salvat, îl părăsești. Onest. Nu-l minți, nu-ți bați joc de el și de încrederea lui. Ce-a căutat, a găsit. Valabil și pentru el, la domnul CEO mă refer (pe care nu-l deplânge nimeni, ba dimpotrivă: i se mai puneau în cârcă și oarece acuzații de hărțuire; ce să zic, aplaud obiectivitatea sublimă, dar inexistentă). Cum bine-a zis cineva: nu vrei valuri, nu te duci la mare. 

Una peste alta, eu tot nu reușesc să-mi imaginez cum e posibil să fii atât de inteligent încât să ai o carieră ca a oamenilor ăstora doi, și totuși să faci un asemenea hal de gafă 🫣.