marți, 28 martie 2017

Da, aveți voie să plângeți și să vă plângeți


Disclaimer: nu luați textul ăsta drept mai mult, sau altceva, decât este. Nu este o jelanie, ci este încurajarea mea, pentru voi, să jeliți când, cum și cât simțiți nevoia. 

Primăvara este, pentru mine, o perioadă cam ciudată. Pe de-o parte, mă bucur că am scăpat de nesuferita iarnă, de palton și bocanci, de frig, de răzuit gheața de pe mașină la ore foarte matinale, de mâini care-mi îngheață și de-aș avca câte-un radiator în fiecare buzunar, de cerul plumburiu, de copacii goi de frunze. Pe de altă parte, intru - cam fără excepție - într-o stare aflată undeva la granița dintre melancolie și meditație. Fără ca asta să-mi influențeze everyday life-ul. Nu vorbesc decât extrem de rar despre subiect, nici nu mă (mai) întristez cu întrebări existențiale din categoria ”de ce tocmai eu, de ce mie, cum ar fi fost dacă”, însă un ceva e cu mine până spre finalul lunii mai. Apoi dispare, se-ntoarce unde i-e locul - în trecut - pentru a reapărea anul următor. 

M-am întrebat multă vreme de ce tot revin gândurile astea, iar explicația cea mai simplă și cea mai la îndemână - ”se împlinesc X ani de când” - este banală și nu mă satisface. În urma multor discuții cu psiholoaga am ajuns la concluzia că la mijloc e mai mult decât atât. Primăvara mă gândesc des la asta pentru că atunci s-a petrecut și pentru că, la vremea vremii, n-am putut jeli în liniște ceea ce mi se întâmplase.

E adevărat că multă vreme nu am perceput adevărata dimensiune a ceea ce pierdusem (și ăsta a fost un mare noroc, alături de cel de-a fi ieșit cu bine din povestea respectivă), dar un șoc tot trăisem, tot devenisem ”altfel” decât restul lumii, tot mă străduiam să înțeleg ce se petrecuse și, cu toate că nu mi-era atunci foarte clar în ce fel mă va schimba asta, de-un lucru eram sigură: nimic nu va mai fi la fel. Și asta mă întrista într-un fel ciudat, aveam o nostalgie și-un dor pe care nu le puteam înțelege... probabil tropăiau și niște hormoni scoși din matca și firea lor, cert e că eram frecvent într-o stare semidepresivă, plângeam din nimicuri, mă vizitau gânduri de sinucidere șamd. 

Dacă am simțit vreodată lipsa unei surori, atunci a fost. N-am avut cu cine vorbi și, mai presus de asta, n-am avut la cine plânge și m-am reprimat. Nu-i învinovățesc pe părinții mei pentru asta. Întreaga situație fusese și pentru ei șocantă, nici ei n-au înțeles, s-au și învinovățit și, trăgând linie, nu vedeau problema mea ca fiind atât de gravă. Pentru ei era important că scăpasem cu viață (chestiune care la un moment dat fusese oarecum discutabilă), cât despre consecințe... asta e, li se întâmplă atâtor femei, ”nu ești singura care”, pericolul trecuse, deci case closed, nu mai boci atâta și du-te de-ți fă lecțiile. 

M-am simțit neînțeleasă, singură cu jalea și deruta mea, aveam o mie de întrebări și niciun răspuns. Am scris ani de zile în jurnal, dar pe undeva tot simțeam că poate exagerez și poate-ar trebui să-mi bag mințile în cap. Mi-am înghițit tristețea și mi-am dus-o în cea mai mare parte singură, neputând vorbi cu nimeni despre asta pentru că răspunsul era mereu ”hai dragă, a trecut, ce tot atâta dramă, ești sănătoasă, problema care-a rămas e un fleac, bine că n-a fost mai rău”. N-am înțeles că aveam tot dreptul să fiu tristă, revoltată, să plâng și să mă plâng. Și raportat la subiect am rămas cu o melancolie permanentă, datorată, cred, inclusiv faptului că n-am avut dreptul să jelesc așa cum și cât simțeam pe-atunci nevoia s-o fac. 

Pentru mine, este ca un cerc care nu s-a închis și nu știu dacă se va închide vreodată. De aceea, vă încurajez să nu vă înghițiți lacrimile dacă simțiți nevoia să le vărsați și, mai presus de orice, să nu îngăduiți nimănui - dar NIMĂNUI - să vă minimalizeze suferința și să vă bagatelizeze amarul. Nimeni, oricine ar fi, n-are dreptul s-o facă și, dacă aveți o durere în suflet, nu țineți în voi. Tristețea sufocată nu e redusă la tăcere decât aparent. Va defula când vă așteptați mai puțin și își va cere mereu dreptul la deplângere. Găsiți o persoană apropiată care să vă înțeleagă, vorbiți și iar vorbiți, lăsați-vă ascultați și ținuți în brațe, plângeți până când simțiți că vă ustură orbitele ochilor și lacrimile vă spală amarul din suflet. Abia după aceea veți putea cu adevărat să vă ridicați, să mergeți mai departe, să reconstruiți.

luni, 27 martie 2017

O (altă) seară pentru o viață :)


Eram destul de emoționată acum două săptămâni, în seara zilei de 12 martie, când am ajuns la Filarmonica din Berlin. Nu era prima dată când mă aflam aici, după cum nu era nici prima dată când urma să audiez un concert al acestei orchestre; în schimb, era pentru prima dată când îi ascultam la ei acasă. Dincolo de asta, solemnitatea serii îmi impunea; concertul fusese organizat sub patronajul Președintelui Germaniei, care urma să fie prezent (și pentru asta, se luaseră măsuri speciale de securitate).

Un alt aspect deosebit era că, pentru prima dată, urma să-l ascult live pe Pinchas Zukerman, unul dintre cei mai aclamați violoniști contemporani. Cu ocazia asta, mi s-a împlinit (încă) o mare dorință. Și, evident - last, but never least - era un concert dirijat de Zubin. 


Atât de emoționată eram. Se vede? :)

Ceea ce s-a întâmplat însă la începutul concertului m-a luat prin surprindere, deși în retrospect mi-am dat seama că ar fi trebuit să fi anticipat asta. După ce orchestra și-a ocupat locurile, Zubin a apărut singur pe scenă (motiv de mirare pentru mine, fiindcă prima piesă din repertoriu solicita și prezența solistului), iar apoi și-a făcut intrarea Președintele, urmat de staff-ul său. Firesc, publicul s-a ridicat în picioare, moment în care Zubin s-a întors spre orchestră, a ridicat bagheta și... în întreaga sală a răsunat imnul Germaniei (de altfel, o piesă impunătoare, care se pretează foarte bine în interpretarea unei orchestre).
Aproape să-mi dea lacrimile, aveți cuvântul meu. Ascultam, pentru prima dată, imnul în spațiu și timp real. Imnul țării mele.

Au urmat două discursuri a câte zece minute, al Președintelui și al primarului Berlinului. Președintele a vorbit la obiect, a spus lucruri interesante, a fost și amuzant. La polul opus, vorbăria primarului mi s-a părut nesfârșită, mai rar atâtea platitudini la un loc. Am răsuflat ușurată când ne-a urat, în fine, ”audiție plăcută” și s-a dus la locul lui.

Prima lucrare din repertoriul serii a fost Concertul pentru vioară și orchestră în La minor de Edward Elgar. Mai ascultasem compoziția (întâmplător, se află pe CD-ul pe care dragul meu Zubin mi-a dat autograf în 2015) și știam că este melodioasă și că te atinge în suflet. Însuși compozitorul spunea despre acest concert că este ”emoțional, teribil de emoțional” și nu a exagerat deloc. Mi-a plăcut mult, induce o anumită melancolie și te îndeamnă la reflecție. Îmi lipsește cunoașterea aprofundată, dar am citit despre acest concert că este deosebit de solicitant pentru solist, punându-i cu adevărat la încercare virtuozitatea. Ei bine, atât cât am putut înțelege eu... interpretarea lui Pinchas Zukerman a fost extraordinară, de-o precizie a sunetului aproape de perfecțiune.


Simfonia a V-a de Tchaikovsky reprezintă expresia resemnării compozitorului în fața sorții pe care întreaga sa viață a considerat-o ca fiind pe cât de implacabilă, pe atât de potrivnică omului aflat în căutarea fericirii și împlinirii. Cu toate acestea, nu este o lucrare tristă, așa cum ar putea lăsa impresia având în vedere tema centrală; atmosfera de acceptare mohorâtă din prima parte se schimbă treptat, urcând parcă o scară a emoției și a trăirilor sufletești, pentru ca-n partea a patra să se transforme într-un adevărat marș triumfal, un efluviu de optimism. Procedeul în sine (acela al modificării treptate a climatului compoziției) nu este nou; cunoscut sub denumirea de ”per aspera ad astra” (”prin vicisitudini către stele”), se pare că a fost folosit inclusiv de Beethoven, în a sa inconfundabilă Simfonie a V-a.

Sala mare a Filarmonicii din Berlin este recunoscută pentru calitatea acusticii, dar cu siguranță și locul central pe care l-am avut a jucat un rol semnificativ în ceea ce privește claritatea și limpezimea sunetului. Am simțit, pur și simplu, că sunt învăluită de muzică. Închideam ochii și aveam senzația aproape fizică a acordurilor care mi se insinuează în inimă. A fost ceva ieșit din comun pentru mine, aproape că pluteam pe nori când am părăsit sala.

În foaier fusese instalat un mic bufet gratuit din partea Președintelui. Am ciugulit oarece, am băut și-un pahar de suc și ne-a dispărut foamea. Mulțumim pentru masă, domnule Președinte ;))

A fost o nouă experiență pe care n-o voi uita niciodată. Nu doar că am ascultat o muzică atât de frumoasă, care mi-a indus trăiri sufletești neexperimentate până atunci; dar toată viața îmi voi aduce aminte că am ascultat pentru prima dată imnul Germaniei (în calitate de cetățean) în interpretarea uneia dintre cele mai bune orchestre din lume, dirijate de Zubin :) Pentru mine, seara aceasta se înscrie în categoria ”moments for a lifetime”.

joi, 23 martie 2017

Un gând pentru un condei care-a plecat...


Eram azi în drum spre casă și, ca de obicei, l-am sunat pe om din mașină. După frazele de introducere, ușor ezitant, zice ”știi, s-a întâmplat ceva... a murit cineva...”. Cine??? ”Simona Catrina...”. Cred că mi-au țiuit urechile și-am simțit instantaneu un gol în stomac. Cum, era mai bine, părea că a învins, de ce?! ”Voiam să-ți scriu un sms, dar am zis că ești la serviciu, să-ți vezi de-ale tale și să te concentrezi acolo...”.

N-am cunoscut-o pe Simona. Nici n-am fost ”prietene” pe Facebook. Eram - sunt - unul dintre zecile, sau poate chiar sutele ei de mii de admiratori anonimi. O citeam de foarte mulți ani, de fapt când eram în țară cumpăram revista ”Tango” numai pentru textele ei atât de spumoase, de unice, de ”ale ei”, de irepetabile. Le citeam și le re-re-re...reciteam, cred că aș putea reproduce și acum unele pasaje. Îi adoram penița, satira, umorul irezistibil, verbul plin de vână, ironia incandescentă. 

”Eu nu fac umor, eu scriu la misto (cateodata), asta e cu totul altceva. Sunt stanjenita – desi flatata, desigur! – cand mi se spune ca textele mele sunt amuzante, fiindca eu insami sunt extrem de exigenta cu umorul. Ca sa suport o comedie, trebuie sa fie geniala. Si atunci, mi-e din ce in ce mai greu sa cred ca poate rade cineva cand citeste textele mele. Cel mult zambeste – zic eu”.

Da, era genială. Sper că a fost conștientă de valoarea ei. Nu o dată, citind-o, mă opream să reiau anumite paragrafe în care cuvintele erau atât de iscusit împletite, încât mi se tăia răsuflarea. Mi-aș fi dorit să o cunosc, dar la cum mă știu, cred că mi s-ar fi împleticit limba și creierii și n-aș fi putut spune nicio frază cu sens, cap și coadă. 

Cu părere de rău și, aș spune, cu mustrări de conștiință, recunosc faptul că i-am citit doar blogul, nu și cărțile. Îmi doresc să le cumpăr, habar n-am de ce am amânat, doar îi iubesc scrisul de atâta vreme. Le voi procura cu prima ocazie, dar acum... nu mă voi mai putea bucura de ele cum aș fi făcut-o înainte. Pentru că știu că altele nu vor mai fi, că nu mai are cine să scrie așa, că ea nu mai e...

Nu știu cum să închei textul ăsta altfel decât cu link-ul blogului ei. E posibil să vă dea eroare - cred că are zeci de mii de accesări pe minut - dar insistați, va merita cu prisosință.
(Nu e cumplit de trist că blogul ei nu mai poate fi accesat, pentru că e atât de citit, tocmai în ziua morții ei...?).


Citiți-i textele, căutați-i cărțile. Sunt niște scrieri extraordinare și  de altele nu vom mai avea parte. Și nu pot să mă abțin, vă las cu un citat dintr-un articol pe care tocmai îl citeam.

”Alaltaieri, cautand un loc unde sa “incarc” (habar n-aveam cum se face asta), dau de-un magazin pe usa caruia era sleita o fituica (printre altele): Orange Prepay. Intru. Vanzatoarea cantarea niste muschi tiganesc. Pentru de dimineata, vorba reclamei.
In fata mea, inca patru insi au dorit inca patru sortimente de mezeluri, deci nu mica-i fu mirarea cucoanei de la cantar cand m-a auzit ca vreau 7 euro credit pe Orange. Din reflex, s-a uitat in gramada de salamuri, dar cum n-a vazut asa ceva, a chemat-o pe colega ei:
– Miki, de unde iau oringi pripei?
Miki disparuse fara urma. Intr-un final, s-a auzit un mormait infundat. Mi-a sarit inima, am crezut c-a luat-o cineva ostatica, in depozit.
– Stati putin, ca e la veceu! imi traduce colega care nu stia unde e raftul cu oringiuri.
Cred ca draga de colega mancase ceva nepasteurizat, deoarece a aparut de la wc peste 16 minute. Isteata foc, a stiut totusi sa-mi ia 7 euro plus TVA si sa-mi dea un bon lung ca o tenie. Cica alea erau instructiunile, eu doar sa merg frumusel acasa si sa fac ce scrie acolo.
Am ajuns la domiciliu-mi. De la usa am inceput sa butonez, nici nu mi-am scos geaca. Eram transfigurata de emotie. Sun la 222 si cica sa introduc codul unic de incarcare. Tastez cele paispe cifre si astept. Liniste. Vazand ca nu ma baga nimeni in seama, apas pe butonul verde, fie ce-o fi. “Numar invalid, va rugam verificati numarul si formati din nou”. Nu era mai operativ sa-mi zica direct “tampito”?”
In fine, o iau de la capat. Sun iar la 222 si bag iar codul, cand mi se porunceste. Nimic. Era liniste ca-ntr-o nuca. (...)”.

Of, of, of, ce amar surâd citind... 

Dumnezeu să o ierte și s-o odihnească în pace.

miercuri, 22 martie 2017

Cum sper că va arăta viitorul meu (Blog Challenge 21)


Cel mai recent text din leapșa-foileton a fost scris acum patru luni, drept pentru care în seara asta am scos subiectul de la naftalină. Numai că, după ce am văzut despre ce temă trebuie să vorbesc, m-am uitat cam lung și cred că m-am și scărpinat nițel în cap. 

Să fiu sinceră... n-am un răspuns prea exact. Mai pe șleau, nu (mai) știu ce-mi doresc. Realitatea este că o serie de dezamăgiri foarte amare și de ghionturi ale vieții mi-au cam luat curajul de-a visa și de a-mi face planuri în general. Nu vreau să dezvolt subiectul, e prea personal și, pentru mine, prea trist. Însă, cum spun americanii... it is how it is și nu-mi rămâne decât să-ncerc să trăiesc conform unei foarte înțelepte - și de multe ori, pe nedrept subestimate - zicale: ”fă Rai din ce ai”. 

Dacă ar fi existat copii în peisaj (sau în perspectivă), cu totul altfel ar fi arătat textul ăsta și, extrapolând, viziunea mea despre viitor. La fel, dacă aș mai crede că voi deveni scriitoare, vis pe care l-am avut încă din anii de școală primară și care m-a însoțit în permanență, dar pe care-l simt că se îndepărtează tot mai mult. Nu renunț eu la el, renunță el la mine. Mă apropii de 40 de ani - în fine, mă alint puțin, dar sunt mai aproape de prefixul cu 4 decât de cel cu 3 :) - și am de multe ori senzația că am pierdut enorm pe drum. 

Sper din tot sufletul, mă rog să fim amândoi sănătoși. Să fim și peste ani la fel de ”noi” cum suntem acum și să călătorim. Mult, în lungul și-n latul lumii. Nădăjduiesc să ne îndeplinim această dorință. City break-uri în Europa, concedii mai lungi inclusiv în afara ei. Să colecționăm momente, clipe, răsărituri și apusuri, să inspirăm adânc și să ne bucurăm că suntem. Capital neprețuit pentru toată viața. 

Particularizând, eu mai am o dorință, despre care am scris acum trei ani. Spuneam atunci că simt că va deveni realitate și, în ciuda scepticismului meu, încă am convingerea asta. La vremea când am publicat textul respectiv, așteptam cu inima în chingi rezultatul tragerii la sorți pentru Concertul de Anul Nou de la Viena și-mi doream atât de mult să ajung acolo, încât simțeam că mă ustură sufletul. 

Visul mi s-a împlinit, după cum știți - chiar dacă pe altă cale decât cea pe care pornisem inițial. Asta ar trebui să-mi dea curaj și să mă facă să cred că dorințele se pot îndeplini și de multe ori chiar devin realitate - numai că de-atunci s-au întâmplat și alte lucruri, cum ar fi că a murit mama și-am rămas cu atâta amărăciune, un val de regrete și un sentiment de zădărnicie atât de pregnant, încât...

duminică, 19 martie 2017

Cum NU am fost cerută de nevastă


Trust me să țin minte toate datele cu însemnătate - nu de puține ori mi se întâmplă să ”funcționez” pe post de calendar și-mi asum cu plăcere sarcina asta. ”S-o întrebăm pe Greta când a fost cutare chestie, că ea sigur își amintește”. De cele mai multe ori îmi confirm memoria de elefant (despre care sunt de părere că a fost serios stimulată de gramatica germană - în special de declinarea substantivelor și de verbele cu particulă separabilă :D). 

Rar de tot mi se întâmplă să uit ceva - drept pentru care, în niciun caz n-aș putea uita că tocmai s-au împlinit zece ani de când jupânul mi-a adresat ACEA întrebare. Despre momentul respectiv am povestit cu mult timp în urmă, aici. A fost, cu adevărat, memorabil. Dar... tot de neuitat a fost - pentru mine, cel puțin - aniversarea a 26 de ani. 

Eram de un an împreună și ne mergea foarte bine. În maaare taină, eu visam (deja) la rochie albă, pirostrii and all that jazz. În ajunul zilei mele de naștere dumnealui mă informează, cu un aer conspirativ: 
- Ți-am pregătit un cadou deosebit... sunt convins că te vei bucura de el.
Până s-apuc să mă emoționez corespunzător, îmi aplică decisiva:
- ... și-am făcut rezervare la ”Adagio”. 
”Adagio” era nici mai mult nici mai puțin decât restaurantul unde ieșiserăm la prima noastră întâlnire. Când am mai auzit-o și pe asta, mi-a devenit clar: a sosit momentul. Urmează o cerere. Primesc inelul! 

Fluturași în stomac și emoții teribile. Oare cu ce să mă îmbrac? Vorba aia, o dată-n viață... Și coafura, și machiajul, hmm, poate renunț la rimel că sigur o să adăp șoarecii... 
Aveam toate motivele să cred că se întâmplă. Dincolo de ceea ce-mi spusese și de aerul misterios pe care-l avusese când pomenise de cadou, cu un an în urmă îmi făcuse o surpriză extraordinară. Nu era în țară de ziua mea și-mi trimisese printr-un prieten 25 de trandafiri roșii (pe unul dintre ei îl păstrez și-n ziua de azi). Așadar, puteam fi optimistă. Și eram, ohoho...

Trandafiri am primit și-n seara aceea, la ”Adagio”. Doar că... împreună cu ei n-a venit și inelul pe care-l așteptam, doream, visam. Ulterior aveam să aflu că lui nici prin cap nu-i trecuse să comită gestul în perioada aceea (considera că e prea devreme, opinie pe care eu după cum se vede, n-o împărtășeam defel) și-n niciun caz nu-și imaginase ce interpretare voi da vorbelor lui. Însă, doamnelor, într-o situație similară voi n-ați fi crezut la fel?

Poate vă-ntrebați ce-am primit. Ei bine, brace yourselves... un epilator. Da, ați citit bine. Un e-pi-la-tor. Care, dând Cezarului ce-i al Cezarului, admit că-mi trebuia și l-am folosit cu real succes ani de zile. Dar, come on... epilator? Dăruit alături de trandafiri, în cadrul unei cine la restaurantul unde ieșiserăm la prima întâlnire? Acu' serios, cred că eram foarte îndrăgostită de nu l-am scalpat :D 

Nouă luni mai târziu, a venit și Întrebarea. La care și astăzi, după zece ani, i-aș da același răspuns.

joi, 16 martie 2017

Oameni de prin România


Postarea asta-mi umblă zănatecă prin cap de vreo lună, respectiv de când m-am întors din țară, dar cumva nu m-am ”adunat” s-o scriu până acum. Nu știu de ce, poate de unde nu e corelată cu nicio amintire plăcută sau moment agreabil (ba dimpotrivă, s-ar putea spune) și nu voiam să mă indispun. Dacă o scriu, totuși, e pentru că întâmplările respective m-au agasat suficient de mult încât să-și ”câștige” dreptul de-a fi povestite. 

După cum se deduce din titlu, e vorba despre oameni. Care-n mod evident au lipsit șapte ani de acasă. Și așa cum se întâmplă de obicei, astfel de persoane ies mult mai mult în relief și sunt considerabil mai stridente decât oamenii cu bun-simț. Deh, știți vorba aia cu ”dacă nu e și fudul...”.

S-o luăm așadar în ordine cronologică. 

La ghișeul de achitare a taxei de buletin. 
Evident, nu doar taxa asta se achita acolo, ar fi fost prea simplu - iar ce e simplu, o știm cu toții, e și plictisitor :))) Cred că erau vreo 25-30 de oameni înaintea noastră (era și taică-meu cu mine, că mai aveam apoi treburi de rezolvat în târg), deci ne-am resemnat. Rândul se mișca înceeet, raliul melcilor și mai multe nu, dar ce să faci, cu cine să te cerți?
- Ați achitat taxa suplimentară? mă interoghează o jună atât de puternic fardată, de mă miram că nu i se crapă tencuiala când glăsuiește.
Săriți. Ce taxă suplimentară?! Pentru ce, unde, cum, cât? Nu degeaba mă simt eu ca-n ”Lost in translation”.
- Taxa de un leu, mă luminează un domn în parpalac. Dacă n-o aveți plătită, nu vă face.
Înghit în sec, mă uit la tata, tata la mine... despre ce taxă suplimentară vorbesc ăștia? Duduia care mă trimisese aici nu pomenise nimic de așa ceva. 
Sămânța de scandal prinde imediat rădăcini. Tot mai mulți oameni încep să vocifereze, domnul în parpalac se distinge: ”'nemernicii, 'r-ar ai naibii cu politica lor, niște hoți, nu știu decât să ne ceară bani, eu am muncit o viață la fabrică și acuma stau a doua oară la rândul ăsta să achit un leu...”.
(Nu cred c-a înțeles nimeni ce legătură era între munca la fabrică și taxa de un leu, dar cine se-ncurca în subtilități?).
De felul lui, taică-meu nu suportă vorbăria inutilă, iar trăncăneala ascuțită și neîntreruptă a tencuitei nu făcea decât să-l sâcâie suplimentar.
- Asta e acuma, gata, zice el încercând să restabilească pacea (și liniștea!), n-are rost să ne enervăm, nu putem schimba nimic.
- Păi dumneavoastră vă convine să vorbiți, se ofuscă tencuita, într-o flotare de logică al cărei sens mă eludează (de ce - sau ce anume - i-ar fi convenit lui??)
Demersul pacifist e primit cu vădită ostilitate.
- De ce gata, domnu', de ce gata? Ce, îmi achiți dumneata pensia?
(Nici legătura dintre pensie și taxa de un leu n-am înțeles-o. Am multe neînțelegeri, observ). 
Celebra taxă s-a dovedit a fi un ”supliment” pentru buletin provizoriu, ceea ce nu era cazul meu. Cât despre tata, din fericire n-a prins remarca referitoare la pensie...

La coadă la buletin. Mai exact, la ușa încăperii înnobilate cu denumirea ”primiri dosare buletin”. Erau vreo șapte-opt persoane înainte și, previzibil, doar un ”birou” funcțional. Așteptăm, așteptăm și când ne plictisim așteptăm în continuare. În sfârșit intră cel din fața noastră, yey, încă vreo zece minute și-am scăpat. 
Moment în care - de niciunde - se ițește o tanti care se postează în dreptul ușii, aducându-ne triumfătoare la cunoștință:
- Eram deja aici!
Ei taci. Mai exact, unde erai? 
- Am stat acolo, pe un scaun, nu m-ați văzut?
Cucoană, nu știu pe ce scaun ai stat, dar eu nu te-am văzut, deci nu intri înaintea mea, piua. 
- Cuuuum să nu mă fi văzut. Nu vă uitați și dumneavoastră așa, în jur?
Errrmm... nu. Da' ce, aveai montat vreun girofar pe cap? Duamna nu se dă dusă din fața mea, ”treaba dumneavoastră, când se deschide ușa eu intru!”.
- Ba nu intrați, zice tata calm, că nu ați fost până acum la rând. 
- Ba intru, că am fost.
Eu - bleagă, as usual - eram gata să cedez, pe principiul ”ducă-se”, dar puține lucruri mă enervează mai mult decât nesimțirea, deci mi-am reprimat puseul de lehamite și-am rămas pe baricade. 
- Bine, pufnește îmbufnată cetățeana, intrați, dacă sunteți atât de...
Ați înțeles, tot eu sunt ”atât de”, care stătusem vreo trei sferturi de ceas la coadă. Nu ea, care apăruse de niciunde și emitea pretenții.

La casa de bilete din Gara de Nord.
Plecam din București în localitatea unde stau socrii mei și, după experiențele din anii anteriori, am hotărât să evit pe cât posibil microbuzele. Deh, îmbătrânesc și-ncep să țin la confort. Am cam regretat asta când am văzut cozile de zeci de persoane, la absolut fiecare ghișeu. 
Mai aveam cam jumătate de oră până pleca trenul și-n mod normal ar fi fost de ajuns. Problema era că foarte mulți foloseau casele de bilete inclusiv pe post de birou de informații. ”Trenul de Cuca Măcăii la ce oră pleacă? Și la ce oră ajunge la Adâncatele de Vale? Dar, ăăă, mai devreme nu este? Și cât costă? Oh, de ce atât de mult, că eu m-am interesat și mi s-a spus că...”. Arrrghhh!
Ratez trenul, îmi spun eu și cercetez pe telefon când îl am pe următorul. Peste-o oră. Asta-i situația, sun jupânul, îl anunț că întârzii. ”Treceți în față”, îmi propune o tânără. Mulțumesc, dar nu. Mi-e jenă să fac așa ceva.
Însă altora nu le era. ”Dați-mi voie, nu vă supărați, pierd trenul, am acum la și zece”. O dată, de două ori, nu avansam deloc (nici n-am fi putut), de trei ori, până la urmă un tip s-a enervat și-a pus-o la punct pe-o individă care se împingea hotărâtă în față. 
- Nu auziți că pierd trenul, domnule?
- Aud. Și ce-i cu asta? Mergeți cu următorul. Și noi avem trenuri de luat, iar în felul ăsta nu mai ajungem să cumpărăm bilete.
- Nu ți-e rușine, se împipotează madam, uitând de pronumele de politețe. Vai de tine și de cine ți-a dat educație...
Aoleo, numai pe-asta cu educația și ”tineretul din ziua de azi” n-o mai auzisem. Și, pentru că nesimțirea câștigă de multe ori - c-așa-i în tenis, vorba lui Caragiu - respectiva și-a luat bilet înaintea tuturor. Facepalm.

În avion spre Nürnberg.
Pe primele două rânduri de scaune din spatele nostru, vreo opt indivizi efervescenți. Erau doar trei scaune pe rând, dar asta nu era ceva de natură să-i împiedice. Timp de aproape două ore, au urlat în continuu, au râs zgomotos și au băut, din ce-am băgat de seamă, vreo 12 sticluțe de vin. Îmi plesnea capul și nu reușeam să înțeleg niciun rând din cartea pe care o citeam. Jupânul a încercat să-i contracareze punându-și căștile, însă a abandonat demersul; dăduse volumul la maxim, dar zbieretele vecinilor din spate acopereau muzica. 
Stewardesele nu le-au spus absolut nimic, deși toți pasagerii din jur erau vizibil exasperați. Doar continuau să le aducă vinul comandat. La coborârea din avion, nu m-am putut abține.
- Au deranjat tot drumul, ne doare capul și suntem amețiți, la propriu, de atâtea urlete. Chiar să nu le atrageți deloc atenția și să-i serviți cu băutură, deși era clar în ce stare sunt? Rolul dumneavoastră nu este și acela de-a avea grijă de confortul tuturor pasagerilor?
Au lăsat nasul în jos. ”Ne cerem scuze”, a bâiguit una dintre ele. Mda, măreț. De mare folos mi-erau scuzele ei, ce să mai discutăm.

Simt că m-am enervat din nou, doar rememorând toate cele de mai sus. Acum mi-e clar de ce m-am codit să scriu textul ăsta...

marți, 14 martie 2017

Berlin, (m)eine Liebe...


Unul dintre cele mai interesante - și pragmatice - principii pe care le-am întâlnit în Germania este acela al amplasării gărilor cât mai în centrul orașului. De câteva ori am fost foarte recunoscătoare pentru asta - de obicei atunci când cobor din tren într-un oraș pe care nu-l cunosc și, aflându-mă în plin centru, constat că mi-e destul de ușor să mă orientez. Procedeul mi se pare atât de firesc și de logic, încât nu înțeleg de ce nu este universal valabil.

Ei, dar o gară mai în ”buricul târgului” decât la Berlin, nu cred să existe. De ce spun asta - simplu, în momentul în care ieși din incinta gării și te uiți, ca tot omu', în zare, ce vezi? Parlamentul și Cancelaria, asta vezi :D Sunt, practic, la câteva sute de  metri distanță. Poate fi o gară mai centrală de-atât?

Gara din Berlin

Personal, percep asta ca pe un ”bun-venit” perfect. Ieri dimineață mă plimbam în antemenționata zonă. Vorba lui nenea Iancu, aveam ”canțilerie”.

Cancelaria (clădirea din plan îndepărtat).

Am mai spus, în Germania mă simt acasă. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru felul în care m-a primit și pentru ce mi-a dat în cei aproape zece ani de când mi-am început noua viață. Mi-e foarte bine aici și îndrăgesc fiecare colț de stradă; e parte din ea, din țara mea adoptivă. 

Dar dacă Germania mi-e dragă, Berlinul, atât de viu și incitant, îl iubesc. La precedenta vizită nu mă impresionase foarte mult, dar acum se poate spune că l-am redescoperit. Cred că dac-ar fi după capul meu, mi-aș cumpăra zeci de accesorii, tricouri și genți cu inscripția ”I ♡ Berlin”. Exagerez, dar nu cu mult. M-aș muta acolo alaltăieri, dacă ar fi posibil. M-am încărcat de energie și mi-era sufletul plin ca un balon cu heliu. Să mă plimb pe străzi, să inspir atmosfera locală, tumultul unei autentice metropole, sutele de magazine, freamătul, amestecul inedit al aspectelor amintind de estul comunist cu elemente moderne și arhitectură îndrăzneață, culoarea... toate astea reprezintă, pentru mine, una dintre definițiile fericirii. 

După un maraton scurt, dar eficient, în Primark - paradisul chilipirurilor, probabil unicul loc unde poți cumpăra două perechi de blugi (rezistenți și frumos croiți) și 4 bluze cu 41 de euro - am stat la o terasă din Alexanderplatz și-am ”poștit” frățește un cârnat în chiflă. Nu de alta, dar jupânul inițial n-a vrut, pe urmă a băgat de seamă că e gustos și să mai stăm încă o dată la coadă n-aveam de gând :))) 

N-am plecat din Berlin înainte de-a întreprinde o vizită constructivă în magazinul Body Shop din incinta gării.


E loc de pierzanie acolo, serios vă spun. M-am abținut vitejește să intru și la L'Occitane...

Într-o postare viitoare, vă povestesc de ce m-am dus la Berlin. Nu c-ar fi foarte greu de ghicit, de altfel. ;)

joi, 9 martie 2017

Cinci motive pentru care n-o să fac niciodată vlogging


În ultimii ani, vlogging-ul a câștigat tot mai mult teren și tendințele nu par să fie deloc în scădere - ba dimpotrivă, s-ar putea spune. Bloggerii cu influență înlocuiesc tot mai frecvent tastatura cu o cameră video, diferența principală fiind că mesajul odinioară comunicat în scris este acum publicat verbal. Un real succes, spun unii și poate că așa este. Mie însă nu-mi place deloc forma asta de comunicare și am abandonat vreo câteva bloguri al căror cititor fidel fusesem ani de zile, în momentul în care textul a fost înlocuit de imagine video. 

Mă plictisește groaznic să mă uit la ”filmulețe”, nu-mi amintesc să fi urmărit vreunul până la capăt. Le recunosc utilitatea doar în cazul tutorialelor și al prezentării diverselor aparate. Un mesaj de tip ”how to” va prinde întotdeauna mai bine dacă este însoțit de demonstrație practică; similar în cazul vreunui accesoriu. Dar în rest, vlogging-ul mi se pare plictisitor ca apa plată și la fel de palpitant ca o carte de telefon. Am observat că și unii dintre bloggerii-scriitori testează apele publicând periodic un filmuleț în care doar se uită la cameră și dau din gură; ei bine, sunt foarte dezamăgită când intru pe blogul lor să văd ce au mai scris nou și-n loc de un text redactat în maniera care m-a cucerit, dau peste un video care, aproape invariabil, începe cu „salut, prieteni, bine v-am regăsit pe blogul / canalul meu!”. Emoticon_care_cască_de-i_trosnesc_maxilarele.

Din moment ce eu însămi nu sunt un consumator fidel al vlogurilor (de fapt, nici măcar consumator ocazional nu mă pot numi), e de la sine înțeles că n-o să mă apuc niciodată de așa ceva. Iată, pe scurt, motivele mele (în afară de cel deja menționat, respectiv faptul că nu cred în forma asta de comunicare):

- nu sunt telegenică și am o voce la fel de melodioasă ca o mătură târșâită pe un trotuar plin de frunze uscate. Trust me, știu ce zic. Am absolvit Jurnalismul și-am avut în facultate (nenumărate) cursuri practice de radio și televiziune. Cred că aia chemau tehnicienii să repare bruiajele după fiecare exercițiu făcut de mine. 

- n-aș ști ce să fac cu mâinile. Adică eu nici la poze nu prea știu cum și pe unde să mi le pun ca să nu le las atârnânde pe lângă corp, într-o postură gen ”marina militară”. Și bag seama că asta e boală comună pe vloguri, mai ales în cazul femeilor - cele mai multe dau din mâini de parcă ar alunga țânțari.

- parafrazând un celebru citat din ”Filantropica”, vlogul care nu spune o poveste e un fel de n-ar mai fi. Și prin ”a spune o poveste” nu înțeleg o tolocăneală de zece minute, ci o punere în scenă, în principal cu voce din off. Apariția protagonistului ar trebui să fie minimală, în niciun caz să predomine. Și dacă te-apuci de sporovăit minute în șir, chicotind din când în când de propriile glume, cu siguranță nu devii prea captivant. 

- aș cădea, fără îndoială, în patima repetițiilor obositoare, a ticurilor verbale și-a clișeelor. Mi se mai întâmplă și-n scris, dar aici am avantajul că revizuiesc textul înainte de-a apăsa pe ”publicați” și nu las niciodată o postare neperiată. Chiar și așa, tot îmi mai scapă unele nestemate, bine că există buton de editare... 
(Nu vreau să dau nume, dar o vloggeriță, ale cărei video-uri le mai urmăresc pe sfert joia și primăvara, are cel puțin vreo patru ticuri de exprimare. Repetă aceeași expresie de trei-patru ori într-o frază, i se pare că e amuzantă și chicotește, ca să râdem și noi. În ruptul capului nu pricep de ce nu-și revede materialele filmate și nu ia seama la chestia asta. Poate i-o fi plăcând așa, mai știi... mie mi-ar fi groază de asemenea situație).

-  iubesc scrisul și nu l-aș da niciodată pe audiovizual. Visul meu este să mă înconjor de oameni care (mă) citesc cu plăcere. Și dacă-mi doresc oameni care să mă citească, mi se pare normal să scriu.

Ca să închei într-o notă mai roz acest post plin de cârcoteli, admit că m-aș uita oricând, și nu doar o singură dată, la un vlog al lui Meryl Streep, este fascinantă inclusiv atunci când tace. Dar ea... e Meryl.

marți, 7 martie 2017

Voluptatea izolării


De la o vreme încoace, am remarcat că aștept cu foarte mare nerăbdare ziua de duminică. Mă gândesc la ea așa, cam începând de joi... și sâmbătă seara mă culc abia așteptând să se facă dimineață.

Asta chiar dacă nu mă duc în fiecare duminică la concerte ;)) și chiar dacă sunt singură. Nu neg, acest din urmă aspect nu-i plăcut, dar cum e vorba aia - make the best of what you have. Și I make, sau în tot cazul mă străduiesc să.

Așa cum poate că răzbate din ceea ce povestesc pe aici de ani de zile, nu-s tocmai ceea ce s-ar putea numi o persoană socială. Nici ursu' din pădure nu sunt, dar în niciun caz nu mă deranjează faptul că nu ies decât foarte rar la o cafea cu vreo amică. Când e omul acasă, mi-e foarte bine în doi. Când nu e, mi-e bine singură.

Ce fac eu în general duminică, deci? În primul rând, dorm cât vreau. Urmează un mic dejun pregătit ceva mai atent decât în alte zile - cu vreo delicatesă, cu o cafea mai bună decât în restul săptămânii (da, am ”cafea de weekend”, cumpărată la vrac dintr-un magazin de profil :D). Și apoi, program de voie - caut vreun film pe Netflix, citesc, eventual îmi fac un tratament cosmetic, mă uit la vreun concert sau documentar cu nu-mai-e-nevoie-să-spun-cine, ronțăi ceva bun (și nu tocmai indicat pentru siluetă, dar e duminică, îmi îngădui), scriu pe blog, dacă mi se face somn dorm și la prânz, în rezumat... savurez liniștea și, da, se poate spune, izolarea autoimpusă. Nu-mi place să ies duminica și, pe cât se poate, încerc să evit asta.


Scriitoarea Rodica Ojog-Brașoveanu a rezumat excelent starea aceasta a mea, în expresia ”voluptatea izolării, deliciul lui 'nimeni nu mă poate deranja'”, folosită într-un roman. În astfel de detalii se vede geniul autorului - citești și rămâi uluit de cât de mult te regăsești într-o frază, iar senzația este că rândurile respective au fost scrise anume pentru tine. ”Voluptate” este cuvântul care descrie perfect felul în care mă simt eu în asemenea momente.

Am foarte mare nevoie de astfel de zile, după stresul unei săptămâni de muncă. Mă revigorează din punct de vedere psihic, aspect care poate pentru unele persoane ar putea părea de neînțeles. ”Ești foarte singură! Nu-ți face bine! Cum să-ți placă să fii singură?”, îmi predica mai demult o fostă prietenă. Nu, de fapt nu-mi place să fiu singură, mai exact mi-aș dori să-mi fie omul acasă, dar cum spuneam la începutul postării, încerc să mă bucur de ceea ce am. În afară de asta, mă simt foarte bine acasă la mine și, probabil, mă plac totuși suficient de mult încât să-mi fiu o companie agreabilă ;)) 

Duminica asta nu voi fi singură, însă :) Și abia aștept să nu fiu :)
 

duminică, 5 martie 2017

Balsam de suflet


Biletul fusese cumpărat încă din octombrie și, de-atunci, cred că am dedicat măcar un gând pe zi acestui concert. Mă gândeam la eveniment ca la o gură de oxigen, ca la o oază de bine, de bucurie și de căldură, la care pe parcursul anului trecut m-am îndoit uneori că voi mai ajunge.

În primul rând, mi-era dor să-l revăd pe Zubin la pupitru. Trecuse aproape un an de la ultimul concert la care fusesem și aveam nevoie de energia pozitivă pe care mi-o iau de fiecare dată din muzica lui, ascultată în spațiu și timp real. În al doilea rând, repertoriul fusese conceput în spiritul carnavalului anual, aflat la momentul respectiv în plină desfășurare. Prin urmare, piesele alese erau foarte melodioase, antrenante, pline de culoare și de natură să inducă o stare de bună dispoziție. Cum să nu aștept cu sufletul la gură un concert cu lucrări de Mozart și de Johann Strauss? Și, pe cât de mult mă bucur să descopăr muzică nouă, care-mi deschide noi lumi, pe atât de multă plăcere îmi face să ascult ceva ce cunosc. E un fel de ”acasă”, muzical vorbind - un sentiment familiar și confortabil.

Toată ziua de duminică, 26 februarie, a stat sub semnul unei extraordinare stări de bine. Cele aproape trei ore până la München au trecut cu viteza gândului și-mi tot spuneam că am așteptat de-atâta vreme ziua asta... Îmi propusesem să savurez fiecare clipă și pot spune că mi-a reușit. M-am bucurat, cu adevărat și din toată inima. 
Și, de asemenea, m-am tot gândit la o anume compoziție de Strauss. O piesă care-mi place teribil, pe care n-o mai ascultasem niciodată live și care nu se regăsea în program. Speram s-o ascult la un eventual bis. Ce credeți, oare am avut parte...? :)

Nu-mi aduceam aminte de când nu mai zâmbisem așa. Concertul a început cu uvertura operei ”Nunta lui Figaro”, urmată de Concertul nr. 3 pentru vioară și orchestră, tot de Mozart. Compozitor pe care, după cum am mai scris nu o dată, îl iubesc și n-am avut prea des ocazia să-i audiez muzica în concerte. Uvertura e vioaie (indicația de interpretare de pe partitură este ”presto”, adică ”repede”) și foarte potrivită pentru începutul unui concert organizat în zi de carnaval. Concertul de vioară, pe care mărturisesc că nu-l mai ascultasem până acum, mi-a plăcut foarte mult. Cu siguranță mă voi întoarce la această lucrare.

Din repertoriu au făcut parte și două marșuri bavareze, cum nu se poate mai adecvate momentului. Un aspect inedit - a fost pentru prima dată când am audiat lucrări în care nu există instrumente cu coarde, ci numai cu percuție și instrumente de suflat. Efectul? Fantastic, o energie și-o vivacitate care aproape că te smulgeau de pe scaun! :)

La pauză am băut o cafea și-o apă minerală și m-am întors, fremătând de o spumoasă nerăbdare, să-l ascult pe Strauss. Piese cunoscute, una dintre ele - ”Annen Polka” - o ascultasem și la Concertul de Anul Nou de la Viena, valsurile ”Voices of Spring” și ”Emperor Waltz” sunt grandioase și sunt două dintre preferatele mele, cât despre aria Rosalindei din opereta ”Liliacul” (arie mai cunoscută sub titulatura de Ceardaș), oh, de câte ori nu o audiasem..! Trebuie să spun încă că, pentru mine, interpretarea sopranei Andrea Rost rămâne cea mai frumoasă. Solista de duminica trecută nu prea m-a impresionat, dar lucrarea în sine e atât de frumoasă, încât m-am bucurat oricum de ea. 

Am avut aproape în permanență un surâs pe buze, am aplaudat până am simțit că-mi iese foc din palme și încă minute bune după aceea. Ni s-au dăruit nu mai puțin de trei bisuri. Pe primul l-am recunoscut imediat - ”Light-Footed”, o polcă rapidă de Joseph Hellmesberger, pe cel de-al doilea nu (o arie, al cărei titlu a fost oricum anunțat, dar nu am înțeles) și al treilea... ”Thunder and Lightning”, piesa la care mă gândisem că mi-aș dori enorm s-o ascult! :)

Acesta a fost, pentru mine, punctul culminant al concertului. După ani de zile, am simțit din nou gustul fericirii. Și iată, vă invit s-o ascultați și voi, într-o interpretare de-acum 18 ani, la fel de exuberantă. Imaginați-vă ce-a însemnat pentru mine s-o ascult live, în încheierea unui concert oricum fantastic :)



Zubin fusese de la început în mod evident binedispus și, dirijând această polcă, și-a dat frâu liber euforiei. Dincolo de imensa plăcere pe care-am avut-o ascultând piesa asta, mă bucuram încercând să-i ghicesc expresiile faciale - pe care, după ce-am urmărit sute de concerte cu el, pot spune că le intuiesc foarte bine. Realmente simțeam că-mi iese inima din piept de bucurie. E bine înapoi la viață... :)

Imaginea de mai jos nu e foarte clară (ok, probabil e un real dezastru) - cred că-mi tremurau nițel mâinile și nici lumina din sală nu era tocmai adecvată - dar țin să vă arăt poza, pentru că reprezintă ceva ce eu respect foarte mult la Zubin. 


Am urmărit multe concerte la viața mea. El este singurul dirijor care, la finalul unui concert, se înclină în fața orchestrei. Mie mi se pare că acest gest spune enorm despre el, ca om. 

Din punct de vedere al trăirilor sufletești, concertul acesta se regăsește pentru mine în top 3 - imediat după Concertul de Anul Nou și la egalitate cu acela de-acum patru ani, la finalul căruia urma să-l întâlnesc pe Zubin în culise. A fost atât de frumos, cum nu crezusem nici în cele mai optimiste închipuiri că va fi. Am luat cu mine bucuria duminicii trecute și cred că o voi purta în suflet încă multă vreme de-acum înainte :)