vineri, 31 decembrie 2010

Happy New 2011!


Cred ca link-ul acestei saptamani era destul de previzibil, nu-i asa? :) 

Cu aceasta, imi iau ramas bun de la voi pentru anul acesta.... si va dau intalnire in 2011. Un an nou, pe care vi-l urez a fi unul din cei mai buni cu putinta.


Va doresc sa va fie asa cum va doriti, pe toate planurile si-n toate privintele. Si va multumesc. Pentru ca sunteti aici, pentru ca ma cititi, pentru ca ma inspirati si pentru ca ma faceti sa simt ca unul din cele mai dragi hobby-uri ale mele - scrisul - prinde contur din nou, dupa niste ani in care a fost mai mult sau mai putin in standby.

La Multi Ani si La Multe Sperante Implinite! :)


marți, 28 decembrie 2010

Miniseria “Holocaust” (1978) - o lectie dura de realism


Ma intreb daca noi toti, omenirea, am inteles lectiile istoriei si am invatat ceva din ele. Uitandu-ma zilele astea la miniseria „Holocaust“, ajung sa cred ca nu. Nu, atata vreme cat mai exista unii care si-n ziua de azi sustin ca evreii exagereaza, ca „se plang“ prea mult sau, si mai rau, ca mint si ca de fapt dimensiunile tragediei n-au fost nici pe departe atat de mari. Cred ca avand in minte astfel de persoane am hotarat sa scriu postul asta. Si simt nevoia sa scriu mult, desi mi s-ar putea spune ca s-a spus / scris deja totul pe tema asta.

Nu sunt de acord. Stiu ca s-au scris sute de mii de pagini si ca s-au facut zeci, poate sute de filme si documentare. Dar putine dintre acestea au constituit o radiografie a realitatii, putine au aratat ce s-a intamplat, cu adevarat, acolo. Poate ca de aceea unii tind sa creada ca au existat si exagerari. Si pe de alta parte, raportat la proportiile catastrofei, oricat de mult s-ar scrie si s-ar vorbi despre asta, niciodata nu va fi de ajuns. Este - inca - inimaginabil la ce s-a putut ajunge.

In alta ordine de idei, un film artistic nu poate fi un documentar. Intotdeauna va prezenta lucrurile dintr-o perspectiva oarecum mai simplista, infrumusetata, metaforica poate…. Nu este si cazul miniseriei “Holocaust”, care, avand in rolurile principale pe Meryl Streep, James Woods si  Michael Moriarty, prezinta povestea unei familii  de evrei polonezi in perioada 1935-1945. As recomanda acest film oricui care doreste sa vada cam cum s-au petrecut lucrurile – si care este si pregatit pentru asta. E un film foarte dur si cu atat mai cumplit cu cat te insoteste permanent gandul ca nu este fictiune. Toate acestea s-au intamplat, cu adevarat.

Ma rog, cine spune ca s-au intamplat, m-ar putea intreba unii. Acelora le voi sugera sa viziteze macar un lagar. Eu l-am vizitat pe cel de la Dachau, cu 3 ani in urma. Spre deosebire de Auschwitz, aici nu s-au pastrat foarte multe relicve, ci preponderent marturii scrise, desene realizate de prizonieri si, evident, locatiile respective (baracile, camera de gazare, crematoriile etc). Nu mi-a mai trebuit nici apa cand am iesit de-acolo. Iar in zilele urmatoare am constientizat cat de norocoasa eram – printre altele, pentru simplul fapt ca mancam linistita un sandvis cald cu pui si salata si beam suc, de pilda.

S-ar putea spune ca zilele astea nu reprezinta cea mai indicata perioada pentru a vedea astfel de film. Nu e asa. Nu exista o perioada propice pentru ele, dupa cum nu exista vreun interval de timp in care n-ar trebui vizionate. Aceste filme trebuie vazute intotdeauna, si nu doar o data. Pentru ca “nie wieder”, expresia gravata in cinci limbi (idis, germana, engleza, franceza si rusa) pe monumentul din curtea lagarului de la Dachau sa nu fie niste simple cuvinte. Pentru ca noi sa realizam cat de norocosi suntem, toti care nu am trait asa ceva. Si, bineinteles, pentru ca nimeni sa nu mai puna la indoiala lucrurile care, cu adevarat, s-au intamplat. Chiar daca realitatea este greu de digerat si multora le-ar fi mai comod sa o ascunda sub pres si sa se autoconvinga apoi ca evreii “exagereaza”.

Milioane de cadavre ramase in urma. Sute de mii de mame care au trait oroarea de a-si vedea copiii arestati pentru culpe de multe ori imaginare, consecintele fiind usor de anticipat pana si de catre cei mai naivi. Sute de mii de sotii care si-au luat ramas bun de la soti pe peron, incredintate ca-i vor revedea intr-un viitor pe care-l nadajduiau apropiat. Sute de mii de inocenti care credeau ca dusurile de la intrarea in lagar se fac cu apa si sapun.

Toate acestea nu se vad in majoritatea filmelor artistice (amintesc aici “Lista lui Schindler”, “The Reader” si chiar “The Pianist”, desi asta din urma e mai dur decat primele doua). Se pot cel mult intui, se fac aluzii…. Dar daca nu simti ca tremura totul in tine, daca nu ti se urca lacrimile in ochi, daca nu te uiti macar o clipa in gol, coplesit de oroare, daca n-ai macar un nod in gat, daca nu te simti, macar o clipa, cu adevarat binecuvantat ca nu ti-a fost dat sa traiesti asta…. n-ai inteles. Nu inca.

Tindem sa uitam prea repede istoria, iar filmele precum cele exemplificate mai sus ajung sa fie privite mai mult din perspectiva realizarii cinematografice in sine, a succesului de box-office si a numarului de statuete Oscar primite. Valoarea lor documentara e lasata tot mai adesea in plan secund.

Fraza-cheie a acestei miniserii ii apartine personajului Heidrich, interpretat de David Warner: “Nu sunt decat niste evrei!”. Cred ca asta spune totul. Si explica, daca se poate folosi acest termen, multe.


vineri, 24 decembrie 2010

Va imbratisez si va doresc...



... sa va mai simtiti, macar o clipa, copii. Sa-l asteptati cu incredere pe Mos Craciun. Si sa mai credeti, pret de macar o rasuflare, in el si in magia lui. 
Spiritul Craciunului nu este doar un text rasuflat, rostit mecanic de sute de milioane de oameni si scris, pentru ca "da bine", pe sute de milioane de felicitari. Spiritul Craciunului chiar exista. Va doresc sa-l simtiti, sa va imbatati de el. 

Si va mai doresc sa constientizati cu toata fiinta voastra ca sunteti iubiti. Orice om de pe lumea asta este iubit, uneori chiar fara s-o stie. Bucurati-va de dragoste si dati-o inapoi inmiit. 

Un Craciun senin si linistit tuturor :)

luni, 20 decembrie 2010

Christmas puppies


E perioada cand suntem asaltati - pretutindeni si pana la saturatie, as zice - cu "Silent Night", "Jingle Bells", "So this is Christmas", "Feliz Navidad" si altele asemenea. Dincolo de faptul ca e firesc sa ascultam colinde in decembrie, eu m-am cam plictisit de mereu aceleasi.

Motiv pentru care saptamana asta va propun un clip inedit. Mie imi place foarte mult si mi se pare bine realizat. In orice caz, e foarte simpatic si merita vizionat, nu doar ascultat.



In alta ordine de idei, va doresc spor la pregatiri si rabdare la invelit sarmale (uite-o insusire pe care eu n-o s-o dobandesc in viata asta - dar sarmale tot trebuie sa fac).

sâmbătă, 18 decembrie 2010

2010 - a year not quite to remember


Au ramas mai putin de doua saptamani pana cand 2010 va deveni "anul trecut". Marturisesc, astept momentul cu nerabdare maxima. Anul asta n-a fost deloc unul amabil cu mine. De fapt, daca n-ar fi fost nunta, mi l-as fi sters pur si simplu din memorie, ca si cum n-ar fi existat. Pentru ca nu pot spune ca am trait, ci mai degraba ca am vegetat. Resurse de oxigen am avut putine si a trebuit sa le folosesc cu foarte multa zgarcenie pentru a supravietui.

Capitolul "realizari" pe 2010 este, prin urmare, unul destul de scurt:

- am fost mireasa;
- l-am regasit, cu adevarat, pe tata;
- am patruns in blogging si sper sa raman acolo multa vreme si cu tot mai mult succes;
- mi-am facut noi (si foarte buni) prieteni;
- mi s-a reconfirmat ca prietenii pe care-i am sunt de calitate si sunt "acolo" cand am nevoie de ei; 
- am acumulat inca un pic de experienta pe piata muncii din Germania;
- am citit mult in germana;
- am trecut printr-o suma de experiente si momente nu tocmai placute si, pana la dovada contrarie, am ramas intreaga la cap.

Capitolul "esecuri" straluceste prin absenta. Trag nadejde sa fi invatat ceva din greselile facute. 

Planuri de Sarbatori? Sarmalute, tarta cu fructe, friptura (probabil), vin fiert, filme de desene animate Disney, cartea "Mozart si femeile", lumanarele cu parfum de portocale si speranta.

Sper ca 2011 va fi un an EXCELENT. 


Despre ceasuri, timp si povesti


Cu toate ca nu se poate spune despre mine ca as fi cea mai organizata persoana din lume (ba uneori chiar dimpotriva), dintotdeauna mi-a placut sa port ceas. Cand eram mica, ma facea sa ma simt importanta, “om mare”. Ziua cand am invatat sa citesc orele pe ceas a fost cu adevarat una deosebita. M-am simtit foarte mandra de mine – ceea ce nu mi s-a mai intamplat de multe ori dupa aceea, dar asta-i alta poveste.

Primul ceas l-am primit de la tata cand aveam vreo 4-5 ani. Am fost extraordinar de incantata, chiar daca nu era un ceas real, ci unul de jucarie, pus pe o bratara facuta din bilute colorate de plastic. 
A fost o dubla bucurie pentru mine: tata se intorsese acasa (fusese intr-o deplasare de cateva saptamani la Campina si-mi fusese foarte dor de el) si aveam ceas. Tin minte si-acum ca eram la bunici, ma dadeam in leagan, iar tata a venit si mi-a pus ceasul pe mana. Un moment cu adevarat deosebit. De-aia il si tin minte, desi a trecut mai bine de-un sfert de veac de-atunci.

Cred ca implinisem 8 ani cand l-am primit pe urmatorul – un ceas adevarat, de data asta. Mi l-a daruit matusa mea si-l avea pe Mickey Mouse pe cadran. Il am si-n ziua de azi (i-am schimbat doar cureaua, inlocuind-o cu o bratara metalica), l-am purtat multi ani, dar dupa ce-am intrat la liceu am renuntat la el. Mi se parea prea copilaresc. Or, eu tocmai traversam o perioada in care ma simteam un copil foarte batran. Asa stand lucrurile, ceasul cu Mickey Mouse nu mi se mai potrivea, aveam sentimentul ca nu ma mai reprezinta. Prin urmare l-am abandonat intr-un sertar, in favoarea unuia foarte sobru, auriu, cu bratara metalica, linii si cifre. Pe-asta l-am purtat vreo 9 ani.

Am renuntat la el partial pentru ca incepusem sa ma plictisesc si partial pentru ca primisem altul. Deh, femeile sunt nestatornice, sa nu uitam ;)) Tot de la matusa mea si tot auriu, dar un model mai delicat. Insa de ceasul asta n-am avut parte. Aveam 23 de ani cand l-am pierdut, intr-o invalmaseala imensa din autobuz. Pur si simplu s-a descheiat bratara si a cazut. La cata lume era acolo, n-as mai fi avut ce recupera… asa ca m-am resemnat. Mi-a parut tare rau. Dupa asta, n-am mai avut ceas vreo 2 ani si i-am simtit mult lipsa. Dar cand a venit urmatorul, s-a dovedit ca meritase cu prisosinta asteptarea.

Mi l-am facut cadou cu ocazia primelor sarbatori de iarna petrecute impreuna cu viitorul sot. Ceas elvetian (un Tissot din seria PR 50, exact modelul din imagine), cumparat din capitala Elvetiei. Mda,  stiu: suna a snobism toata ziua. Dar era un model accesibil ca pret, foarte elegant  fara a fi batranicios si de calitate… elvetiana, exact. Ca dovada – astazi, dupa cinci ani de purtare zilnica (exceptand ziua nuntii, cand nu s-ar fi potrivit tinutei), arata ca nou. Fara nicio exagerare. 

Ceasurile m-au insotit intotdeauna, in toate momentele importante ale vietii si fiecare din ele ar avea o multime de povesti de spus. Poate ca o sa le invit la vorba intr-o zi… Zeci de examene, momente de fericire, clipe de agonie, spaima, speranta, deznadejde, intalniri memorabile, extaz, disperare… Iar ele nu s-au oprit nicio secunda. Nici atunci cand mi-am dorit din tot sufletul s-o faca.


miercuri, 15 decembrie 2010

As vrea...


…. sa invat sa ma iubesc. Pare comic, sau ridicol, sau stupid, sau toate la un loc. Dar n-am stiut niciodata sa ma indragesc pe mine insami, sau sa ma protejez. Nici macar sa ma plac. De cand ma stiu, m-am pus mereu pe planul secund, am fost mereu preocupata sa-i multumesc pe cei din jur (indiferent cine ar fi fost ei), sa las o impresie buna pretutindeni, sa fiu mereu atenta cu sentimentele celorlalti, sa fac in asa fel incat lumea sa ma aprecieze… 
Toate astea mi-au luat atat de mult timp si mi-au consumat atata energie, incat pentru mine nu prea mi-a mai ramas nimic. Oare e prea tarziu sa invat cum se face asta? Si presupunand ca nu, de unde ar trebui sa incep?

… sa pot vedea partea plina a paharului.
Pentru ca intotdeauna exista una, iar eu nu reusesc s-o vad aproape niciodata. Cel mult, ma fortez sa ma gandesc ca mereu e loc si de mai rau, deci sa fiu recunoscatoare ca e macar asa cum e. Dar nu poate fi si foarte bine? Daca da, unde?

... sa pot accepta ca viata visata si viata reala sunt cateodata doua chestiuni total diferite.

… sa nu renunt la mine. Asta se poate corela cumva cu primul punct din textul asta. Imi imaginez ca daca reusesc unul din astea doua, celalalt vine de la sine, mai devreme sau mai tarziu.

Marea intrebare este cum as putea sa le fac pe toate cele de mai sus. De “lucrat” cu mine am incercat si incerc… dar cumva, imi da tot timpul cu virgula.


duminică, 12 decembrie 2010

The Notebook (2004)

Ca mai toata lumea, auzisem demult despre filmul asta si mai auzisem si ca e o drama romantica extrem de impresionanta, ca nu se poate sa nu plangi, sensibilitate, trairi, moartea caprioarei samd. 

L-am vazut astazi si nu pot spune ca m-a dezamagit neaparat. Dar nici nu m-a impresionat asa cum as fi crezut.

Povestea este de fapt un "Love story" cu final mai putin dramatic. El (Noah) si ea (Allie) se indragostesc, ea este foarte bogata, el este foarte sarac (quelle surprise). Parintii ei se opun relatiei, ii forteaza pe cei doi sa se desparta, el ii scrie 365 de scrisori vreme de un an (deci ziua si scrisoarea; un plus pentru perseverenta), dar ea nu primeste niciuna, intrucat mama ei le ascunde pe toate. Sapte ani mai tarziu se regasesc, el tot singur si neconsolat, ea logodita cu un ofiter chipes, bogat si agreat de parintii ei. Bineinteles, dragostea invinge, iar Noah si Allie raman impreuna. La batranete, ea se imbolnaveste de Alzheimer si nu-si mai recunoaste sotul si copiii decat in putinele si scurtele momente de luciditate. Noah ii ramane alaturi, citindu-i din jurnalul in care scrisese ea insasi povestea lor de dragoste si amintindu-i astfel de viata lor impreuna.

Finalul e mai american decat as fi crezut: el se intinde langa ea in pat, isi fac declaratii de dragoste, se iau de mana, iar dimineata sora medicala ii gaseste morti pe amandoi. Pam-pam. 

Mi-a placut mult mai mult "Love story" (pentru vremea aceea, reteta era originala si filmul a devenit pe buna dreptate un cult; unde mai pui ca a ramas si-o melodie extraordinara dupa filmul asta). De asemenea, tot mai bun mi s-a parut si "A walk to remember" (tot reteta "Love story", cu unele mici abateri). 

Mare lucru n-ar mai fi de zis. Referitor la singurele doua scene care mi-au placut (un asfintit nepamantesc de frumos si o multime de gaste si lebede pe un lac), am banuiala ca au fost trucate. Culorile asfintitului erau prea intense si spectaculoase pentru a fi reale, iar gastele si lebedele nu scoteau un sunet, desi Noah si Allie se plimbau cu barca printre ele si le dadeau de mancare.

Concluzionand, e unul din filmele alea despre care nu poti spune ca a fost prost, dar care nu ramane in amintire. E cam ca un ceai de tei: caldut, linistitor, aromat, dar nu destul incat sa te faca sa mai bei o ceasca (how was that for a poetic licence?).

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Magie


Clip-ul pe care l-am ales pentru saptamana asta este, cu adevarat, unul aparte in ceea ce ma priveste: o arie care-mi place pana la ultima fibra, pana in plaselele sufletului, interpretata de tenorii care ma fac in orice moment sa vibrez, in cadrul unui concert dirijat de unul dintre cei mai mari dirijori pe care ii va avea vreodata lumea asta si pe care il admir imens.

Uitati-va la chipurile lor, la fericirea de pe fata lui Zubin Mehta... Mai presus de orice, ma impresioneaza complicitatea care se ghiceste intre ei, felul in care se inteleg din priviri care din ei intra urmatorul, admiratia reciproca din ochii lor, felul in care Carreras pune o mana pe umarul lui Pavarotti, maniera in care comunica Domingo cu publicul, incat ma face si pe mine sa bat din palme ritmic, desi nu sunt in sala... sunt gesturi mici, aspecte pe care le vad doar dupa zeci de vizionari ale clip-ului, dar care sunt atat de graitoare...

Si mai uitati-va si la domnul care apare in cadru pentru cateva clipe, la minutul 2:24.... uitati-va la chipul lui, nu e nevoie sa spun eu mai mult. E fericirea in stare pura.


vineri, 10 decembrie 2010

Se intampla si la ei – experiente ale nemtilor aflati in cautare de job


Fiecare interviu inseamna o experienta in plus, zice-se. Eu as merge chiar mai departe de atat si as spune ca pana si simpla trimitere a unei aplicatii se poate dovedi o aventura.

Cele de mai jos au fost spicuite de mine de pe un forum german, unde isi povestesc oamenii peripetiile...


1. Dupa o respingere la vreun job, daca suni sa ceri eventuale lamuriri (care ar putea fi de mare folos pentru imbunatatirea aplicatiei), primesti de regula urmatoarele raspunsuri: “nu avem permisiunea sa va dezvaluim, este confidential”, ‘’asa am decis, nu mai avem ce discuta” sau chiar “cum va permiteti sa sunati la noi, dupa ce aplicatia v-a fost respinsa?”
(da’ chiar...  nu i-ar fi rusine :D)

2. Un tip primeste scrisoare de refuz: “Multumim pentru ca v-ati inscris la acest job. La firma noastra sunt acceptati numai cei mai buni dintre cei mai buni. Din pacate, dumneavoastra nu faceti parte din aceasta categorie. Stim ca este o lovitura, pentru ca suntem o firma renumita si oricine si-ar dori sa lucreze la noi. Speram ca acest refuz nu va va determina sa nu mai cumparati produsele noastre.”
(ha?! =)) )

3. Dupa un interviu, o tipa primeste scrisoare de respingere, cu argumentul: “Ati mentionat de doua ori cuvantul ‘cariera’ si de mai multe ori ati spus ca sunteti constiincioasa. Consideram ca nu va potriviti profilului firmei noastre, deoarece sunteti prea ambitioasa”.
(poftim??)

4. Unei tipe ii trimit aia de la firma mapa inapoi, impreuna cu scrisoarea de respingere si cu precizarea “Va rugam sa ne trimiteti un timbru in valoare de 1,45 euro, contravaloarea timbrului”.
(oare cum ar fi sa ceri o marire la aia?)

5. Un tip primeste scrisoare dupa interviu: “Ne bucuram sa va anuntam ca nu va putem oferi nicio posibilitate de angajare in firma noastra. Felicitari!”.
(sunand la ei, capiat, a aflat ca era o greseala… ca de fapt, ii ofereau un job :D)

6. Asta e mai lunga, da’ merita.

Un tip aplica pentru un job trimitand aplicatia prin posta. Cum dupa 2 luni nu primise niciun raspuns, nici alba nici neagra, le scrie alora:
“Buna ziua, sunt cutare, aplicatie trimisa prin posta in data de… la jobul X, as vrea sa stiu in ce stadiu este aplicatia mea, multumesc” + politeturile de rigoare.
I se raspunde pe mail: “Putem discuta despre un internship” (fara formule de salut, de incheiere, nimic).
Tipul scrie inapoi: “Nu sunt interesat de un internship, va rog sa-mi trimiteti mapa cu documente inapoi”.
I se raspunde: “Ati aplicat la job pe mail. Ce vreti sa va trimit inapoi, mail-ul?”
Pana sa apuce sa faca spume, mai primeste un mail:
“A, da, in primul mesaj spuneti ca ati trimis prin posta aplicatia, dar nu a ajuns la noi niciodata. Va doresc mult succes mai departe”.
Tipul face spume de data asta si scrie:
“Daca nu ati primit niciodata aplicatia mea, cum de mi-ati propus asa, din senin, un internship?”
Raspunsul vine scurt si la obiect: “Vorbiti prostii”.
(asta a fost draguta, nu?)

7. Un tip aplica la un job in marketing. Trece cu bine de primul interviu, semnalele sunt incurajatoare, i se spune ca va fi sunat in cateva zile pentru programarea la al doilea interviu. E sunat abia dupa 3 saptamani, ca sa i se spuna ca al doilea interviu va fi reprogramat pentru inceputul lui septembrie (asta fiind in august), deoarece managerul e in concediu. Si ca-l vor suna, etc.
Nu a mai primit niciun telefon de la ei. Si-a vazut de treaba, a reusit sa se angajeze in alta parte si in luna decembrie (!!!) e sunat de o duduie de la firma aia si i se spune ca este angajat.
Tipul explica, normal, ca are alt serviciu si ca prin urmare nu mai este interesat. La care duduia, foarte ofuscata: “Ah, credeam ca sunteti interesat de job-ul acesta. Atitudinea dvs nu este profesionista si demonstreaza lipsa de interes”. (say what???)
Bineinteles ca tipului ii sare mustarul si ii explica faptul ca din septembrie pana in decembrie e cam mult timp, totusi… “Omul trebuie sa dea dovada de rabdare in viata”, mai zise aia.
Na poftim.

8. O tipa in varsta de 25 de ani primeste urmatoarea scrisoare de respingere: “Sunteti o femeie foarte draguta. Ar fi mai bine sa va ocupati mai mult de viata personala si sa va intemeiati o familie”. (nu zau!).

9. Unei tipe i se trimite urmatoarea scrisoare de respingere: „Ne bucuram ca ati dori sa lucrati pentru noi, dar nu ne sunteti de niciun folos“. Ce diplomatie, domn’le.

10. Un tip primeste inapoi aplicatia trimisa prin posta, iar in scrisoare citeste “Cred ca dupa grosimea plicului, v-ati dat seama ca va trimitem documentele inapoi”. Wow, ce nostim, cool man.


Astea au fost Top 10. Se mai adauga cei carora li s-a spus ca nu li se mai trimite mapa inapoi pentru ca “avem si altele de facut” (iar mapele alea sunt special pentru asa ceva, si nu-s chiar ieftine, plus pozele, care si alea costa), cazurile cand unei femei i se scrie “Draga domnule X’’…

In concluzie, o doza de umor negru e absolut necesara daca vrei sa n-o iei razna si sa-ti pastrezi respectul de sine intact dupa asemenea intamplari...


duminică, 5 decembrie 2010

Doua kilograme de carte


Vineri dupa-amiaza rasfoiam intr-o doara ziarul local, citind numai titlurile. As fi zis ca nu era nimic de natura sa-mi atraga atentia, daca nu mi-ar fi cazut ochii pe un titlu care anunta o actiune a bibliotecii din oras: fusesera puse in vanzare carti la kilogram, la incredibilul pret de 1 euro kilogramul. 

Ei, cum era sa ratez o asa ocazie? Am petrecut vreo ora si jumatate scotocind printre carti (fusesera puse la gramada in cutii, nesortate pe categorii sau autori si, deci, cam fara noima - dar cui ii mai pasa de asemenea fleacuri?). La final am ales carti in greutate de aproape 2 kilograme - printre care si eterna mea dambla, "Nasul" lui Mario Puzo. Am plecat aproape zburand de incantare si abia astept sa le citesc. Parca n-am rabdare, parca m-as apuca de toate odata.... 

Ideea mi s-a parut absolut seducatoare. Si se pare ca multi gandesc la fel - abia aveai loc sa arunci un ac in biblioteca, si erau oameni de toate varstele - de la prichindei pana la parul alb... Cei mici erau pur si simplu incantatori. I-am remarcat in mod deosebit pe doi dintre ei. Era o placere sa-i privesti, sa le vezi entuziasmul din ochi, sa-i asculti intrebandu-se: "Cum o sa ducem toate cartile pana acasa?" "Lasa, il sun pe tata si vine sa ne ia! Uite, hai sa luam si asta, si asta, si asta...".

Zambesc si acum, scriind asta si aducandu-mi aminte de ei. Mi-as dori sa fie cat mai multi copii asemeni lor pe lume. Mi-as dori sa fi fost ai mei. 

luni, 29 noiembrie 2010

Remember

Rasfoiesc niste carti, ascult muzica, scotocesc youtube-ul si tocmai am dat de o piesa care-mi placea extraordinar de mult in liceu - intre altele, pentru ca-mi amintea de dragostea mea de-atunci. De vreo jumatate de ora o ascult si nu ma mai satur. Si ma simt al naibii de bine, de unde mai devreme ma balaceam in butoiul cu melancolie. Ca sa vedeti ce poate face o melodie, in definitiv... 

Cu gandul asta, m-am hotarat sa "inaugurez" o noua categorie: link-ul saptamanii. Poate fi orice, in functie de dispozitie si de ceea ce mi-a atras, eventual, atentia: o melodie, un text, o secventa dintr-un film, dintr-un desen animat, dintr-un concert...

Astazi, piesa despre care tocmai v-am zis. Enjoy! 



vineri, 26 noiembrie 2010

Prima zapada. Melancolie. Speranta.


Azi dimineata, cu ochii carpiti de somn si aprinzand ca de obicei  numai o veioza (ca sa nu ma „ia de ochi” lumina), am pus in functiune filtrul de cafea. Ascultandu-i bolboroseala binecunoscuta si  anticipand incantata cum voi savura bautura de care (recunosc), sunt dependenta, m-am uitat pe fereastra. Ningea linistit, alene. Totul era alb. Si, fara sa-mi dau seama, am oftat.

Cred ca prima zapada le trezeste multora amintiri. Si nostalgii, mai ales. Pe mine cel mai adesea ma intristeaza.

Pentru ca-mi aduc aminte de multe Craciunuri cand am plans.

Pentru ca au fost multe Craciunuri cand mi-am dorit caldura unei familii unite.

Pentru ca, atunci cand faceam cate-o nazbatie, eram amenintata ca nu voi avea pom de Craciun. Intuisera cumva ca asta ma doare mai rau chiar si decat „nu vine mosul”. Eu  credeam si plangeam. Iar cand, in cele din urma, aflam ca am fost „gratiata” si voi avea, totusi, pom de iarna, mi-era aproape imposibil sa ma mai bucur de el.

Pentru ca au fost ani in care simpla vedere a decoratiunilor de Craciun imi facea rau.

Pentru ca mi s-a intamplat de multe ori sa-mi doresc doar sa treaca mai repede zilele de Craciun si sa revina totul la binecuvantata banalitate.

Retrospectiv, as putea spune ca primul Craciun de care m-am bucurat cu adevarat si din tot sufletul a fost cel din 2005. Astazi, cu ocazia primei zapezi din iarna asta, imi doresc cat mai multe Craciunuri ca acela.

Am incredere ca voi avea parte de ele.

Am incredere ca vor veni. O sa fie bine, cald si aromat.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Raport de plastic


Provizoriu. Peste doua saptamani va fi innobilat si ridicat la gradul de "raport de portelan".

Trei ore incheiate pe scaunul stomatologic. Cea mai puternica anestezie de care-am avut parte vreodata. Nu-mi mai simt nimic din ceea ce inseamna maxilar inferior si partial nici gatul. Puls accelerat, maini reci, fierbinteala la nivelul fetei, frisoane. "Asteptam cateva minute, sa vedem cum va simtiti".

Dupa cele cateva minute se ia pulsul, se ajunge la imbucuratoarea concluzie ca am toate sansele sa nu le fac vreun pocinog acolo si se trece la lucru. Freza-aspirator-freza-diverse scule metalice cu aspect intimidant-freza-aspirator-freza. Se fac diverse manevre probabil foarte neplacute, dar pe care eu nu le simt. Ma rog, cel putin nu in prima ora si jumatate. Trage-impinge-apasa-scobeste-astupa-scoate-umple la loc. Mi se pune o perna sub cap. "Stati comod?". Ca la mama acasa, ce sa mai discutam. Incerc sa glasuiesc. Imposibil. Buza inferioara e atat de umflata, incat nu reusesc sa ingan niciun cuvant. Dau din cap in schimb, cu convingere. 

A si durut, suportabil, dar asa... cat sa tin minte ca mi-am facut ditamai lucrarea. Sunt fericita  posesoare a doua punti din material plastic, urmeaza sa fie inlocuite cu cele definitive din portelan peste 2 saptamani. 

Sunt acasa. Ma misc de parca as calca pe oua si am senzatia ca mi-a crescut inca un cap. Anestezia a inceput sa se elimine, zona "calamitata" bazaie pianissimo. Am ceva calmante la indemana, just in case. Ma viziteaza niste ganduri total neortodoxe la adresa medicului la care am fost in adolescenta si care mi-a facut extractii pe banda rulanta. Ar merita sa-i trimit factura. 

Zana Maseluta mi-e total antipatica in momentul asta.

duminică, 21 noiembrie 2010

Autobiografie partiala


In timpul liber citesc in mod constant vreo cateva bloguri (asa m-a prins si microbul, de fapt). Recent am vazut pe mai multe din ele o leapsa interesanta, referitoare la lucrurile de referinta din fiecare an al vietii si care – am avut senzatia – imi “arunca” si mie manusa. Nu am primit-o de la nimeni (sunt inca newbbie in blogosfera si destul de low profile deocamdata, asa incat faptul este explicabil), dar am luat-o de la Tomata cu scufita.

Amintiri din fiecare an nu am (sau in orice caz, nu ceva care sa fie reprezentativ sau demn de povestit), dar nici o viata lipsita de oarece peripetii nu pot spune ca am avut pana acum.

La 3 ani am mers pentru prima data la mare. M-am speriat de tren, de fluieratul locomotivei, de multimea de oameni care au coborat la Constanta, de apa marii. Cam de toate, adica. Dar mi-a placut in parcul de distractii (Luna Parc ii zicea, cred), iar in ultima seara inainte de a pleca acasa mi-am luat la revedere de la toate masinutele in care ma dadusem (“pa, ursuletule”, “pa, tractorasule”) si de la mare. Un obicei pe care-l pastrez si acum (acela de a-mi lua la revedere de la mare, nu de la masinute… :D)

La 4 ani am cunoscut prima iubire, in persoana unui coleg de grupa care se numea Stefanel. Am facut o poza impreuna, am mers de manuta in fiecare zi de la gradinita spre casa (locuiam pe aceeasi strada) si dupa ce-am intrat la scoala n-am facut decat sa ne salutam ocazional. Epic fail, s-ar putea zice.

La 6 ani am intrat in clasa intai, desi educatoarea sugerase sa mai fac un an de gradinita, fiindca eram prea mica si nepregatita pentru asemenea pas. Dar ai mei au persistat in decizia lor. Urmarea a fost ca un an de zile am mers la scoala cu o papusa in ghiozdan.

La 8 ani am scris prima poveste. Intr-un caiet de biologie, din acela care alterna paginile liniate cu paginile velina. Cred ca si acum il mai am. Spre rusinea mea, nu-mi mai amintesc decat ca era vorba despre o para. Probabil mancasem de curand una si eram sub impresia momentului…

La 13 ani am avut primul prieten. Si primul jurnal. In care, printre altele, am scris si despre primul sarut. Si despre primul buchet de flori primit de la un baiat. Si despre cele dintai dezamagiri, insotite de “n-o sa mai am niciodata incredere in nimeni”. Ziceti si voi, nu-i asa ca eram profunda?

La 15 ani m-am indragostit pentru prima oara cu adevarat. Am scris mai multe despre el aici, asa ca n-o sa mai repet. Tot in perioada aia am aflat ca eram bolnava. Despre asta n-am scris si nu-s deloc sigura ca am s-o fac vreodata.
Si tot atunci am fumat prima tigara din viata mea.

La 22 de ani am terminat facultatea si am plecat pentru prima data in strainatate, in Grecia. Pana la noi ordine, ramane tara mea de suflet, unde sper din toata inima sa ajung din nou cat mai curand. A fost o calatorie cu un impact extraordinar asupra mea, pentru ca am reusit sa ma vindec, in sfarsit, de o suferinta care isi facuse cuib in mine cu 7 ani in urma.

La 23 de ani am avut un coup-de-foudre foarte puternic cu un tip despre care am aflat la vreo doua luni dupa asta ca e insurat. Am disparut imediat din schema. Suferinta a fost aproape nimicitoare, pentru ca eram extrem de vulnerabila. Mi-a trebuit ceva timp sa-mi revin.
M-am apucat de fumat.

La 24 de ani am gasit job-ul care mi se potrivea perfect si unde am ramas aproape 3 ani, pana am emigrat.

La 25 de ani am inceput relatia cu cel care avea sa-mi devina sot. La insistentele lui, m-am lasat de fumat ceva mai tarziu.

La 27 de ani am facut multe: am fost ceruta in casatorie (ok, nu implinisem 27 inca, dar mai erau doar vreo 3 luni pana atunci), mi-am luat permisul de conducere, m-am maritat, am emigrat si m-am apucat de invatat germana.

La 30 de ani notez ceva experienta de viata in plus (pe toate planurile: personal, profesional, sentimental), am fost mireasa, m-am apucat de blogging, vreau sa scriu (macar) o carte si nutresc speranta ca schimbarea de prefix se va dovedi de foarte bun augur. 

Daca printre cititorii mei se regasesc si bloggeri, ii rog sa considere ca le-am pasat leapsa - evident, in cazul in care n-au preluat-o deja de la altcineva :)



duminică, 14 noiembrie 2010

Cum NU m-am uitat la "Inception"


Mda. Tocmai am abandonat "Inception", dupa ce am urmarit atenta (si deosebit de rabdatoare, as putea spune) vreo jumatate de ora. Concluzie: not for me, folks. 

Filmul incepe cu Leonardo DiCaprio aruncat de valuri pe tarm, fapt care m-a facut sa ajung la concluzia ca aia de-au facut "Titanic" au fost niste impostori, domn'le: uite, Leo traieste, s-a salvat de la naufragiu. Dupa secventa asta n-am mai inteles nimic vreun sfert de ora. Leo s-a intretinut cu niste japonezi nu prea amabili, sotia lui l-a impuscat pe un amic de-al lui Leo in picior - ca sa aflu mai la vale ca sotia era moarta demult, amicul nu fusese impuscat in realitate si de fapt Leo visase toata treaba asta. Bun.

Vreo zece minute mai tarziu, un japonez sobru (cum altfel?) il angajeaza pe Leo sa implanteze o idee in capul unui rival de-al sau, el fiind expert in furtul unor secrete stocate în subconstient in timpul stării de vis, atunci cand mintea este cea mai vulnerabila. El, Leo adica.
Ptiu, deci tot am inteles ceva din film, ar trebui sa fiu mandra de mine pe chestia asta. 

Leo accepta misiunea, dupa ce explica japonezului ca e foarte dificila treaba, ceea ce pe ala nu-l intereseaza. Pleaca la Paris, unde angajeaza o arhitecta care ar urma sa realizeze proiectiile din vis. O ia si pe ea intr-un vis proiectat de el, vis in care ea este injunghiata de sotia lui Leo (nu stiu cum se face ca aia, desi e moarta, trage cu pistolul si infige cutitul cu dibacie cand nici nu te gandesti). 
Ma rog, arhitecta se trezeste din vis, se sperie (lucru perfect de inteles) si abandoneaza proiectul. Leo e optimist ca fata se va intoarce si pleaca sa caute un chimist in Paris (n-am inteles de ce). In scena urmatoare fata se intoarce si zice ca vrea sa ia parte la proiect, iar amicul lui Leo (ala care-a fost impuscat, desi de fapt n-a fost) ii propune sa inceapa cu "niste proiectie paradoxala". 
Moment in care am cedat si am abandonat. 

Filmul e considerat a fi o capodopera si s-a instalat confortabil pe locul 3 in topul IMDB, ceea ce ma face sa cred ca-s o inadaptata. Glumesc. Dar cred ca pur si simplu nu-i un film pentru toata lumea. Pentru mine, clar nu e.
Voi l-ati vazut? Daca da, cum vi s-a parut?

duminică, 7 noiembrie 2010

E liniste, e cald. Si bine


Avusesem un an extrem de prost -  de fapt, daca stau si ma gandesc, cred ca a fost cel mai urat an din viata mea. Esecuri pe toate planurile – si profesional, si personal – iar toate astea ma cam daramasera. In asa masura incat intrasem intr-o stare de inertie cvasi-totala, nu mai voiam sa fac nimic, nu mai voiam sa ma intalnesc cu nimeni, imi pusesem toti prietenii pe hold si asteptam… ce? Nimic concret de fapt, pur si simplu luasem o pauza de la tot si toate. Ma simteam epuizata si nu-mi doream decat sa dorm. Vreo 100 de ani, daca s-ar fi putut.

Cam in perioada aia (vorbim de anul 2004, btw) am cunoscut pe cineva. Obisnuiam sa intru frecvent pe mIRC, exclusiv de dragul conversatiei. Imi placea sa vorbesc cu necunoscuti, despre totul si nimic. Ma facea sa uit de-ale mele. Uneori aveam parte de discutii chiar interesante si provocatoare, alteori imi parea rau de timpul pierdut. Dar atunci a fost, cu adevarat, ceva aparte. O discutie care incepuse in chip cat se poate de banal a devenit foarte interesanta pe parcurs, putand fi comparata cu un joc de sah. Zilele urmatoare ne-am regasit, in acelasi loc si pe acelasi canal (deloc intamplator, de altminteri; fiecare sperase sa-l gaseasca din nou pe celalalt) si au urmat vreo 2 luni de discutii frecvente, pe teme din cele mai variate, exclusiv pe YM.

Dat fiind faptul ca se stabilise o comunicare atat de lina si de fluenta, era cumva cam de la sine inteles sa ne intalnim si live. M-am trezit ca am emotii – desi n-as fi crezut ca ma mai poate anima ceva atunci. Voiam, nu sa-l impresionez, cat mai ales sa nu-l las indiferent. Asta desi nu aveam nici cea mai vaga intentie de a ma implica intr-o relatie. Numai simpla idee ma facea sa-mi vina sa ma ascund sub o piatra si sa mai ies de-acolo…. exact, peste vreo 100 de ani.

Prin urmare, mi-am propus ca intalnirea sa nu dureze mai mult de doua ore. Nu vedeam de ce-ar fi mai mult de atat. In realitate, a durat vreo sase…. Si, iertat fie-mi cliseul dar e purul adevar, nici n-am simtit cum a trecut timpul. Ne-a fost la fel de usor sa comunicam fata in fata pe cat ne fusese si pe net, desi nu intotdeauna se intampla asa. Am discutat despre o multime de lucruri – incepand cu job-ul si terminand cu niste artisti in voga ai momentului, el mi-a daruit un CD cu soundtrack-ul din “Twin Peaks”, pe care stia ca mi-l doresc si ne-am luat la revedere cu mentiunea ca “vorbim”. 

Mai tarziu in seara aceea, ascultand CD-ul si notandu-mi in Jurnal impresiile zilei, am realizat ca, mai presus de orice, ma simt linistita. Redau un fragment din ce am scris atunci:

“Ascult CD-ul in acest moment si sunt in transa. E Sublim cu „S” mare, ma simt coplesita. Nici nu as fi crezut ca pot avea avea acest CD, care, din cate stiu, nu se gaseste nicaieri in Romania. (...)
Cum ma simt acum, pe fondul acestei muzici de vis si a discutiilor avute... ma simt extraordinar de linistita si de calma, in profunzime. Cred ca e satisfactia data de muzica buna. Ma gandesc ca exista soarta, Karma...(...) Nimic nu este intamplator pe lume. Nu exista coincidente, ci doar destin. (…)
    Tot ce stiu e ca ma simt ciudat....dar extrem de linistita. Nu pot sa descriu exact ce simt. Impacare.... parca focul din mine s-a mai domolit si arde asa, mocnit....si parca toate mizeriile din ultima vreme si-au pierdut din importanta si forta de impact. Nu stiu cat o sa ma tina starea asta, dar cat dureaza.....e bine.”


Explicatia acestei linisti si a starii de bine aveam sa o gasesc vreo opt luni mai tarziu. Cand am inteles ca in seara aceea se incheiasera, de fapt, cautarile mele si ca-mi gasisem omul meu.

Seara de la care se implinesc, astazi, 6 ani :) Multi inainte, noua.

Am vrut sa iesim in oras la un vin fiert, dar vremea n-a fost de partea noastra azi: a plouat in continuu. Marunt, interminabil si enervant. Asa ca intentionam sa comandam o pizza si sa ne petrecem seara uitandu-ne la primele fotografii ale noastre, aducandu-ne aminte de simpaticele stangacii ale inceputurilor si asortand la asta un vin rosu.

In alta ordine de idei, am vazut azi “Pay it forward”. Destul de “made in America”, dar un excelent rol facut de Kevin Spacey. Revin zilele urmatoare cu impresii pe larg.


marți, 2 noiembrie 2010

Law Abiding Citizen - Motivat sa ucida (2009)


Fara a fi neaparat un film valoros, e un thriller psihologic care te ia de ochi si te tine bine pana la sfarsit. Ideea centrala nu este, cum ai fi tentat sa crezi la inceput, ca un om e indreptatit sa pedepseasca el insusi pe cei care i-au facut rau, din moment ce justitia n-a fost in masura s-o faca. De fapt, mesajul esential al filmului este exact pe dos: un criminal este si ramane un criminal, chiar daca gestul sau are la baza cea mai sfasietoare suferinta pe care-o poate incerca un om -  aceea de a-si vedea sotia si copilul omorati sub ochii sai.

Clyde Shelton (Gerard Butler) este un sot si un tata fericit. Dar asta numai in primele secvente ale filmului… pentru ca sotia si fetita sunt omorate in timpul unui jaf, iar el asista neputincios si zbatandu-se disperat la uciderea acestora. Zece ani mai tarziu, dezamagit ca unul dintre asasini fusese deja eliberat in urma unei intelegeri facute cu procuratura, se hotaraste sa intervina, rapindu-l pe acesta si omorandu-l incet si in chip cat se poate de sadic. Dar acesta e doar inceputul. 

Arestat pentru crima, Clyde isi recunoaste fapta si ii spune procurorului (Nick Rice, interpretat de Jamie Foxx) sa rezolve carentele sistemului judiciar sau vor mai muri multi altii. Izolat la carcera dupa ce si-a asasinat si colegul de celula, Clyde orchestreaza o serie de crime in lant: avocatul care-i aparase pe cei doi in urma cu zece ani, judecatoarea care se ocupase de caz, precum si sase avocati si cativa politisti. Nimeni nu intelege cum e posibil sa faca toate astea din celula de (aparent) maxima siguranta in care este inchis. Clyde rezista imperturbabil la toate presiunile si nu-si pierde calmul niciun moment, nici macar in ultima clipa – cand intelege ca i-a ramas mai putin de un minut de trait...
Filmul schioapata si sughite amarnic in multe locuri: ma pufneste rasul numai daca ma gandesc la ideea stil Monte Cristo de a sapa un tunel de sub celula pana intr-un depozit, tunel prin care circula nestingherit si iesea din inchisoare cand voia. (De fapt, acum realizez ca si Dan Brown a folosit chestia asta in “Ingeri si Demoni”…. Dumas poate sa fie mandru de el :D). Chestiunea tunelului e pur si simplu ilara (sa nu zic chiar usor ridicola) si nu e singura de genul asta. De aceea, e bine ca privitorii sa nu aiba asteptari prea mari in ceea ce priveste verosimilul. E sublim, dar pe alocuri lipseste cu desavasire.

Interesant e ca asta nu ia din farmecul filmului per ansamblu; regia e buna pentru genul filmului, scenariul e bine scris si exploatat la maximum, iar Jamie Foxx si Gerard Butler n-au jucat deloc rau. Personal, m-as fi lipsit de cateva scene (uciderea extrem de violenta a lui Darby, sau imaginea judecatoarei si a creierilor ei insirati pe podea – de efect momentul oricum, mi-au sarit alunele cat colo si eu odata cu ele), insa dincolo de asta filmul e ok pentru fanii genului si nu numai.

duminică, 31 octombrie 2010

Despre cei trei barbati din viata mea


Ma amuza si pe mine titlul… parca as incepe sa scriu “Capra cu trei iezi” sau mai stiu eu ce alt basm romanesc (apropo, n-am inteles niciodata de ce in  majoritatea povestilor erau mereu cate 3 odrasle… din care obligatoriu una frumoasa si buna, una rea si urata si una neutra, adica nici prea-prea, nici foarte-foarte, adica plictisitoare. Obositor cliseu si repetat pana la redundanta. Da’ asta o sa dezbatem altadata, poate).

Ce mi-o fi venit sa scriu despre asta, poate va-ntrebati. Ei bine, nu am un raspuns anume. Poate doar faptul ca ma gandesc frecvent la ei si la felul in care mi-a influentat fiecare din ei viata. Si intr-un fel continua cu totii s-o faca si acum, chiar daca partial fara macar s-o stie… si chiar daca unul din ei a ramas, acum foarte multi ani, undeva in urma.

N-am avut intotdeauna o relatie prea buna cu tata. Motivele nu mai conteaza demult si as putea spune ca nici nu mai prezinta importanta pentru mine; ceea ce conteaza cu adevarat este prezentul si puntile pe care am reusit sa le construim intre noi in ultimii ani. Acum e departe, ne vedem rar si mi-e dor de el in permanenta.

Ma bucur ca mi-e dor de el. E atat de bine sa-ti fie dor de tatal tau. Am avut nevoie de asta ani de zile.

El este unul din cei trei barbati ai vietii mele. Foarte multa vreme n-am avut o relatie prea buna si amandoi ne facem vinovati de asta, mai mult sau mai putin. Cum am zis, motivele nu mai conteaza. Fapt este ca niciunul din noi nu stia sa comunice si nici nu avea dispozitie sau rabdare sa invete s-o faca. Asta ne-a privat de multi ani de apropiere si de multe momente frumoase, care-ar fi putut deveni amintiri deosebite. Chestie pe care nu pot spune cat de mult o regret.

Dar ce-a fost a fost, trecutul nu se mai poate schimba (notati prima platitudine din postul asta). Se pot schimba altele, insa: felul in care ne raportam la acest trecut, bunaoara. Eu am ajuns sa inteleg foarte multe lucruri in ultima vreme…. pentru ca le-am privit din alta perspectiva, pur si simplu. Si pentru ca viata m-a pus in niste situatii care m-au ajutat sa percep altfel unele aspecte. Cum se spune: da-i, Doamne, omului mintea de pe urma…

Cand i-am zarit lacrimile din ochi in momentul in care m-a vazut mireasa, am stiut ca l-am regasit, cu adevarat. A fost unul din cele mai emotionante momente – din ziua aceea si din relatia mea cu el deopotriva.

Acum, tot ceea ce trebuie sa facem este sa ne bucuram unul de altul. Si am de gand sa fac totul in directia asta, chiar daca intre noi sunt vreo 1.400 de kilometri.

Al doilea… si-a facut aparitia cand inca nu implinisem 15 ani. Intr-un moment cand aveam atat de multe probleme, incat sa ma indragostesc era ultimul lucru care-mi lipsea. Dar, vorba aia, nu m-a intrebat nimeni. Asa ca m-am indragostit, pentru prima data. Si aveam sa-l iubesc, in tacere, pe parcursul urmatorilor 7 ani.
L-am iubit imens, profund, total, naiv... asa cum numai în adolescenta putem iubi. A aparut exact cand aveam mai multa nevoie de el si a disparut cand am fost destul de puternica incat sa pot merge mai departe de una singura. Funny thing: sunt convinsa ca n-a fost constient nici de una, nici de alta.

Dragostea asta a fost exact asa cum e de obicei prima dragoste: inocenta, curata si nevinovata. I-am dedicat in sinea mea o melodie, pe care am decretat-o ca fiind “a noastra” (“Wish you were here”, a celor de la Rednex, foarte la moda in anii aceia). Imi aduc aminte de medalionul de lemn in forma de M (initiala lui), de frunza pe care am rupt-o din caisul din fata blocului si pe care am scris “Te iubesc, M“, de frunza de stanjenel pe care nu mai stiu de unde-o luasem si pe care, de asemenea, am scris ca-l iubesc si pe care o am si acum, presata intr-o carte, de litera M pe care mi-o desenasem pe umar cu carioca verde si pe care-o “improspatam” in fiecare seara dupa dus, de prajitura pe care am mancat-o singura in ziua cand s-a implinit un an de cand il cunoscusem si in care infipsesem un bat de chibrit in chip de lumanare festiva...

Au trecut 14 ani de cand nu l-am mai vazut. Nu cred ca o sa pot uita vreodata ziua aceea. Se implinise un an de cand il cunoscusem. Cel mai greu an din viata mea, un an de cand il iubeam si de cand refuzam “sa-i dau drumul”. Acum, pe de o parte depasisem momentul critic – in mare parte cu ajutorul lui, fapt de care nu stiu cat de mult si-a dat seama - iar pe de alta parte, ajunsesem intr-un punct in care... desi ma durea sufletul de nu puteam nici sa respir, realizasem ca e momentul sa ma desprind. Sa merg, cumva, mai departe. Nu stiam nici eu cum, si multa vreme am facut-o aproape numai din inertie. Dar cu gandul asta am ajuns acasa, m-am privit in oglinda si mi-am zis: „S-a terminat”. Tot cu gandul asta am plecat in tabara la mare, hotarata sa-ncerc sa ma gandesc cat mai putin la el (nu mi-a reusit tot timpul. Contemplam imensitatea marii si, inevitabil, ajungeam sa ma gandesc la singurul om pe care-l iubeam si pe care, instinctiv, stiam ca n-am sa-l mai vad niciodata).

O parte din ceea ce sunt azi, sunt si datorita lui. M-a modelat in atatea privinte, m-a salvat in toate felurile posibile, a “dictat” anumite preferinte ale mele de mai tarziu... si, mai presus de toate, a fost prezent in gandurile si amintirile mele sub toate formele in care am avut nevoie: mai intens, mai calm, mai ocrotitor... (mai ales ocrotitor). Si-a facut toate astea fara macar s-o stie.
Uneori ma gandesc ca as vrea sa-l revad. Dar imediat realizez ca fantomele sunt triste. Si n-ar trebui sa se mai intalneasca niciodata. Ramane undeva, acolo, intr-un sertar... alaturi de zecile de scrisori si caiete ale Jurnalului pe care l-am inceput cand l-am cunoscut, in care i-am scris lui si despre el pana la epuizare, i-am spus de sute de ori pe nume, am lipit flori presate dedicate lui, am plans si am ras cu el, am rememorat toate momentele in care fusese cu si langa mine...

Prima mea dragoste :) Cat de frumoasa a fost si cat de bine imi face sa-mi aduc aminte... desi nu s-a consumat niciodata. N-a existat nici macar un sarut.
Da…. Am omis sa mentionez un lucru: el n-a stiut nimic despre sentimentele mele. Poate a simtit, dar asta n-am de unde sa stiu. Si exact asa a trebuit sa fie.

Despre cel de-al treilea (cronologic vorbind, nu din punct de vedere al importantei) n-am de gand sa scriu prea multe. Pentru ca sunt ocupata sa simt si sa traiesc. Este sufletul meu pereche, este omul pe care-l iubesc cel mai mult pe lume si, totodata, este omul care mi-a dat viata inapoi intr-un moment in care ma simteam ca si moarta pe dinauntru. Mi-a fost mai inainte de toate prieten, m-a ascultat cum n-o facuse nimeni pana atunci si a avut rabdare cu mine pana cand am avut curajul de a incepe o noua relatie. Si intr-o zi, mi-am dat seama ca-l iubesc asa cum nu mai iubisem niciodata.

Astazi, il iubesc mai mult decat ieri si mai putin decat maine. Sunt recunoscatoare si ma simt binecuvantata pentru ca-mi impart viata cu el. Si pentru ca este sotul meu.

miercuri, 27 octombrie 2010

The Insider (1999)

Cati dintre noi ar avea curajul sa spuna adevarul, riscandu-si pentru asta familia, propria siguranta si poate chiar viata?

Adevarul poate fi o marfa extrem de periculoasa si delicata uneori. Fapt de care Jeffrey Wigand (Russell Crowe), fost sef al departamentului de cercetari si dezvoltare al companiei Brown & Williamson Tobacco, este pe deplin constient. 
Dar cand jurnalistul CBS Lowell Bergman (Al Pacino) ii propune sa dea un interviu incendiar, in care sa faca publice o serie de strategii puse in aplicare de companie pentru a creste gradul de dependenta al consumatorilor, Wigand accepta.

Un film inspirat din fapte reale, curajos, foarte bine construit si care pune in lumina mai multe probleme dificile de etica. Firmele producatoare de tigari neaga faptul ca nicotina ar provoca dependenta si fac tot posibilul pentru ca adevarul sa nu fie dezvaluit –pretandu-se inclusiv la amenintari, actiuni de santaj si presiuni asupra mass media – iar acestea din urma tind sa cedeze, punand pe primul loc securitatea institutiei, si nu adevarul.

Adevar care, in cele din urma, triumfa. Dar cu ce pret? Jeffrey isi pierde familia dupa ce sotia sa, nemairezistand la stresul provocat de intreaga situatie, divorteaza si ia copiii cu ea, iar Lowell Bergman isi da demisia de la CBS, unde lucra de 14 ani, in momentul in care intelege ca superiorii sai sunt vulnerabili la presiunile exterioare si ca ar putea veni un moment in care nu va mai fi in masura sa garanteze surselor sale ca-si va putea tine cuvantul si materialele vor aparea pe post.

Al Pacino este, ca de obicei, magnific. Aproape ca-l pune in umbra pe Russell Crowe – care a jucat si el foarte bine si a dat dovada de mare curaj, interpretand un personaj mult mai in varsta decat el. A fost credibil in aceasta postura, ceea ce a insemnat mult, in ce ma priveste – pentru ca eu nu mi-l imaginam in alta ipostaza decat cea a lui Maximus. Mi-a placut foarte mult si coloana sonora, vocea Lisei Gerard ducandu-ma instantaneu cu gandul la “Gladiatorul” (deloc intamplator, tot ea este cea care a interpretat si acolo o melodie inconfundabila, care a sporit succesul filmului).

Dar Pacino este…. inegalabil. Scena monologului sau, ca intotdeauna, convingatoare si plina de dramatism. Nu am cuvinte sa spun cat de mult imi place. Insa nu numai datorita interpretarii lui mi-a placut filmul, ci pentru ca este, intr-adevar, o pelicula foarte reusita si cu o regie deosebit de inspirata. Ah, si mi-a placut mult si Christopher Plummer… pe care nu-l vazusem decat in rolul rigidului colonel Von Trapp in “Sunetul muzicii”.

Filmul e lung, dar odata prins in miezul actiunii, nici nu simti cum trece timpul. Highly recommended, in concluzie. Am convingerea ca n-o sa regretati niciun minut din cele 157.

luni, 25 octombrie 2010

Experiente locative (VII): hai la bucatarie sa faci un dus


Da, stiu cum suna, insa nu e nicio greseala de exprimare in titlu. Este vorba despre prima noastra locuinta din Germania, care a fost una… hm, aparte. Din toate punctele de vedere, as putea spune.

Era un apartament spatios, situat la mansarda unei vile impunatoare. Pana aici, totul e colorat in nuante pastelate. Dar acestea au inceput sa varieze rapid spre gri inchis de indata ce am ajuns “la cucurigu”. In primul rand  - si cel mai important – toaleta era comuna. O incapere minuscula, doar cu WC, situata pe hol si pe care urma s-o impartim cu doua studente cam intepate si importante, care locuiau in apartamentul de vis-à-vis (erau doua apartamente la mansarda). Dupa feeria ultimului an si jumatate, petrecut in garsoniera si unde nu ne deranja nimeni, am inghitit un nod serios in fata perspectivei de a imparti cea mai intima incapere. Dar nu era loc de mofturi: sa gasesti o locuinta de inchiriat nu-i chiar cel mai usor lucru in Germania. Am zis ca e ceva temporar si “lasa ca vedem noi, nu poate fi CHIAR atat de rau”.

Locuinta avea trei camere – adica, mai corect spus, doua si jumatate, cea de-a treia fiind de fapt o minuscula prelungire a sufrageriei, fara usa si unde nu aveai loc nici sa arunci un ac (ok, poate s-ar fi gasit totusi loc, dar asta ar fi insemnat ca acul sa stea foarte inghesuit). Bucataria era destul de mare, asa incat a fost suficient spatiu ca sa se monteze… o cabina de dus. Chiar langa aragaz. Mda, de-a dreptul poetic. 

Am constatat in curand ca noua noastra casa era una plina de surprize. Exceptand bucataria, nu era mobilata – dar e un fapt obisnuit pe meleagurile astea. Iar bucataria includea urmatoarele: un frigider defect (“il reparam”, ne-au fagaduit proprietarii, si cu fagaduinta am ramas), doua polite din lemn neslefuit, un dulapior care facuse doua razboaie si prinsese si Revolutia, o chiuveta si o masa fixata in perete si… usor inclinata. Daca asezai ceva pe ea, aveai surpriza sa constati ca obiectul respectiv o porneste inexorabil la vale.

Pana a sosit mobila, am dormit la o prietena. Doua saptamani mai tarziu, foarte entuziasmati, am luat propriu-zis locuinta in primire. Si entuziasmul ne-a tinut pana a trebuit sa mergem la toaleta.

Sa lamurim o treaba – niciunul din noi nu e vreun sclifosit. Avem experiente de caministi, de gazde, de trait in conditii pentru care-ti trebuie, sa spunem, o capacitate considerabila de adaptare. Dar vecinele studente, care sufereau de importanta acuta, erau niste persoane cu care era foarte greu sa ajungi la un numitor comun. Practic, toaleta era frecvent ocupata (de ele sau de musafirii lor), asa incat e usor de imaginat ce fericire pe capul nostru cand vedeam ca trebuie sa asteptam… si iar sa asteptam… in niste momente cand asteptarea poate fi extrem de chinuitoare.

Ma rog, sa zicem ca asta n-ar fi fost o problema de nesurmontat. Si nici cabina de dus din bucatarie nu era o chestie chiar insuportabila, desi era cel putin neplacut sa gestionezi o zona formata din doua parti cat se poate de distincte: baia si bucataria. Ne intrebam ce vom face atunci cand vom avea musafiri… Practic, bucataria devenea inutilizabila cand se afla cineva la dus.

O alta surpriza a fost ca usile camerelor nu se inchideau bine si scartaiau, fiecare din ele, de te bagau in racori. Nu ca ar fi fost nevoie de racoare, de altfel… venise iarna si locuinta nu era deloc una calduroasa. Incalzirea se facea pe baza de gaz si, pentru ca nu foloseam decat dormitorul si bucataria (din lipsa de mobila + lipsa de chef de a face investitii intr-o casa unde banuiam ca nu vom ramane prea mult timp), nu dadeam drumul la caldura in sufragerie. Ei, cand ieseam dimineata din dormitor, impactul cu frigul de pe hol era de-a dreptul incantator. Asta ca sa nu mai spun de frigul de la toaleta… care nu era incalzita, evident. Mi-am procurat cel mai gros si mai pufos halat pe care l-am putut gasi, dar tot cu inima stransa ma duceam unde se duce si regele pe jos.

La toata aceasta “panoplie“ de avantaje, se adaugau vecinii. Nu studentele, ci locatarii de sub noi (care, mai norocosi, aveau propria toaleta – ca veni vorba). Ei aveau o problema in ceea ce priveste sortarea gunoiului. Nu era ceva atat de complicat si am deprins repede sistemul. Dar am crezut ca scoatem fum pe urechi cand, intorsi dintr-o excursie de-o saptamana, am gasit in fata usii trei pungi de gunoi, cu un biletel alaturi: “Va rugam insistent sa va sortati corect resturile menajere”. Problema era ca niciuna dintre pungi nu ne apartinea... Le-am dus inapoi la tomberon si am pus si noi un biletel: “Aceste pungi NU ne apartin”. Parca duceam un fel de razboi stupid al nervilor.

Cam atunci am hotarat sa ne mutam. Ceea ce am reusit sa facem, printr-un mare noroc, doar cateva saptamani mai tarziu. Intr-un apartament normal, cu toate cele la un loc, bine incalzit si utilat si unde ne-am simtit foarte bine inca din primul moment. Am locuit mai bine de doi ani acolo, iar apoi ne-am mutat intr-un apartament mai confortabil si mai avantajos, in toate privintele.

Ne-am lecuit de mansarde pentru totdeauna, banuiesc. La cat ne-am lovit de peretii inclinati, cred ca avem si acum cucuie… si cap-in-colturi.

Cu asta, serialul “Experiente locative” ia sfarsit. Nu stiu pentru cata vreme, imi place sa cred ca pentru totdeauna – adica sper ca in viitor nu voi mai avea parte de peripetii de-astea in ceea ce priveste locuinta. Am deja o varsta, nu ma mai amuza “exotismele”, ca sa zic asa... Sunt mai “asezata” si mai telurica. Altfel spus…. imbatranesc.


vineri, 22 octombrie 2010

Azi dorm. Ma trezesc numai pentru Zubin Mehta


Cred ca n-a trecut o zi saptamana asta fara sa-mi fi propus sa scriu, dar m-a ajuns oboseala ultimelor luni, banuiesc.... O mai fi si astenia de toamna la mijloc, nu stiu. Asa stand lucrurile, seara n-am fost in stare decat sa citesc diverse (pe net, reviste si o carte la care pritocesc de ceva vreme si nu ma mai invrednicesc s-o termin) si sa trimit niste mail-uri (pe care, intre noi fie vorba, ar fi trebuit sa le trimit acum vreo doua saptamani, dar nadajduiesc la clementa... :D). 

Am amanat, deci, blogging-ul pana in weekend si imi propun sa prestez cu ravna maine si poimaine. Vreo cateva idei stau cuminti la coada.

Insa pana atunci, imi propun sa dorm noaptea asta ca lemnul. Asa de adanc, incat nici Orchestra Filarmonica din Londra sa nu ma poata trezi. (Ok, daca e dirijata de Zubin Mehta, ma trezesc, promit solemn. Dar numai in cazul asta :D)


sâmbătă, 16 octombrie 2010

The Shining (1980)

In sfarsit, am ajuns si eu sa vad filmul considerat a fi nu numai una din cele mai bune pelicule horror facute vreodata, ci si o realizare grandioasa a lui Stanley Kubrick. Asta ca sa nu mai spun de prestatia lui Jack Nicholson, care este.... infiorator de convingatoare. By all means.

Personal, nu ma dau in vant dupa genul horror. Am vazut „Exorcizarea lui Emily Rose” si in noaptea aia mi-am pus la capul patului toate icoanele pe care le-aveam prin casa. Nu vi-l recomand decat daca aveti nervi elastici si umor negru in exces.

In ce priveste “The Shining” insa, curiozitatea a invins dupa ce am citit cartea. Ideea in sine e fabuloasa, iar dupa ce-am citit cateva recenzii, am zis ca merita sa vad regalul lui Nicholson, chit ca la noapte risc sa nu mai adorm sau sa-l visez pe Jack Torrance fugarindu-ma cu toporul. Sau cadavrul doamnei inecate, ridicandu-se gratios din cada si luandu-se dupa mine. Sau fantomele celor doua fetite macelarite, care spun cu voce cavernoasa “Come to play with us forever”. :D

Ca-ntotdeauna, filmul “pacatuieste” prin omiterea unor elemente carora li s-a dat multa atentie in carte (ca de exemplu albumul cu taieturi din ziare, atat de important in declansarea suitei de evenimente).
De asemenea, spre deosebire de roman, in film nebunia lui Jack e prea brusca, prea “de nicaieri” si deci, cam nerealista. Dar felul in care joaca Nicholson pune in umbra scaparile astea. Am oprit filmul de cateva ori, ca sa ma uit la figura lui in momentele de ratacire. Cum i-o fi reusit privirea aia de dezaxat?

Rolul lui Danny a fost excelent jucat, pustiul ales si-a facut treaba foarte bine. Cu amendamentul ca insusirile lui supranaturale trec oarecum in plan secund, ceea ce nu se intampla in carte – ba dimpotriva. Dar Wendy a fost ingrozitor de enervanta, aproape in permanenta. Si nu inteleg de ce, doar Jack ar fi urmarit-o sa-i crape capul cu toporisca si daca n-ar fi fost atat de pisaloaga. Ma rog…

Muzica a fost de mare efect, pentru ca era… tenebroasa, inducea cumva o stare de teama si de nesiguranta, iar inserturile m-au facut nu o data sa tresar violent. Pana la urma, am insfacat o perna si-am tinut-o strans in brate, cu nadejde, pana la genericul de final :D

Recomand, prin urmare, filmul pentru jocul lui Nicholson. Dar in ce ma priveste, sunt destul de sigura ca n-o sa-l mai vad a doua oara.


joi, 14 octombrie 2010

Multumiri pentru EA :)


Uh, deci poimaine se implinesc 3 saptamani (promit sa nu mai fac referiri la nunta prea curand, ca subiectul e deja “fumat”, cum se zice). Au trecut atat de repede si saptamanile astea, de fapt am cam fost nevoiti sa ne “smulgem” imediat din euforia fireasca unui astfel de eveniment.

A fost ceva gen venit, nuntit, tulit (n-am gasit alta rima). Sambata noaptea eram miri, marti dimineata plecam deja, lasand parinti inlacrimati si de-o parte si de alta. N-am mai fi putut amana, oricum.
Prin urmare, as putea spune ca nunta noastra a trecut cumva peste noi, sau pe langa noi, in niciun caz prin noi. Ceea ce ma determina sa-mi pun intrebarea: as mai face-o o data?

Domn’le, chibzuind bine, cred ca raspunsul e afirmativ. Retrospectiv, gasesc amuzante amestecul de traditii si obiceiuri, haosul general care se instaurase inca de la primele ore ale zilei (din categoria “Cine-mi calca si mie camasa?!” “E cineva in baie? A, tu esti? Hai domn'le, mai stai mult?” “Nu-mi gasesc cravata!” “Are cineva o curea in plus? Ca eu n-o gasesc pe-a mea...” “A vazut cineva fixativul?” “Vezi ca trebuie sa sune cutare, care vine cu masina si aduce si pe tanti Icsuleasca...”), nebunia provocata de “cand se face chestia X? La noi se obisnuieste asa….” “Nu stiu cum e la voi, dar la noi…” samd. 
Bineinteles ca majoritatea intrebarilor ne erau adresate noua (intrebari de tipul “cand”, “cine” si mai ales “cum”) si tot bineinteles ca de cele mai multe ori noi habar nu aveam despre ce-i vorba. Pai daca nu ne spusese nimeni? “Aveti voi destule pe cap, lasati, asta e treaba noastra”. Ha!

Dar cum am zis, privind in urma tot frecusul asta mi se pare teribil de amuzant. Si dulce. Ma uit la sutele de poze, ma uit la noi, la cum ne priveam si-mi mai doresc o data ziua asta. Stiu, probabil tot n-ar fi suficient... si-n tot cazul, o vom avea intotdeauna :)

Am ajuns la concluzia ca, in foarte mare masura, a iesit asa cum imi dorisem. Ma rog, cu unele mici variabile (spre dimineata, pantofii devenisera un veritabil instrument de tortura asa incat, desi as mai fi dansat, nu mai eram in stare; cand am ajuns acasa, barbatu-meu a adormit urgent si-n chip cat se poate de ne-romantic, iar eu as fi vrut sa digeram un pic impreuna evenimentul, “la cald”; nu m-am zbantuit pe toate piesele pe care mi-as fi dorit, pentru ca DJ-ul nu era a mind reader, iar eu n-am avut inspiratia sa le solicit, si alte cateva fleacuri care nici nu mai merita mentionate, pentru ca exact asta au fost: fleacuri…).

Inainte de a pleca spre Germania, mi-am luat ramas bun de la EA. Am lasat-o acasa, in husa, alaturi de voal si de posetuta din tafta. Daca vreo fata din imprejurimi va dori sa se marite si, nepermitandu-si sa-si cumpere o rochie, ii va placea rochita mea, eu voi fi fericita sa i-o daruiesc.



Am atins-o, mi-am lipit obrazul de materialul ei fin si i-am multumit. Pentru ca m-a facut sa ma simt asa cum orice mireasa isi doreste: cea mai frumoasa femeie din lume. Si i-am dorit sa mai faca o mireasa fericita, cum m-a facut pe mine.

luni, 11 octombrie 2010

Our moment(s) in time

Cand am inceput sa ne gandim la asta, oare? Cred ca prin aprilie-mai. La inceput cu titlu de fapt divers, care se transforma in ceva tot mai serios, pe masura ce trecea timpul. Care urma sa fie primul nostru dans? Niciunul nu eram prea experimentati in materie de vals (ma rog, eu aveam impresia ca stiu ceva, dar, dupa cum avea sa se dovedeasca, era doar… o impresie :D), insa de la bun inceput am fost ferm hotarati sa invatam sa valsam. Ne doream amandoi o nota de spectaculos, iar un blues n-ar fi putut fi ceea ce voiam.

Prin urmare, cea mai usoara problema fusese rezolvata: va fi vals. Ei, de-acum incepeau intrebarile incuietoare: ce vals alegem? Si, foarte important, cand incepem sa exersam?

In ceea ce priveste prima intrebare, multa vreme am fost sigura ca stiu raspunsul: “The second waltz”, interpretat de Andre Rieu. Ne placea amandurora, in special datorita notei de mister si de melancolie induse de primele masuri si nu aveam niciun motiv sa credem ca nu vom reusi sa dansam cursiv si frumos.
(Pe “lista scurta” mai fusesera “Dunarea Albastra” si “Valsul Florilor”. Dar am renuntat fara pareri de rau la ele, dat fiind ca primul a devenit demult un slagar in deschiderea nuntilor si s-a banalizat, iar pentru al doilea ar fi trebuit sa fim in masura sa dansam ca niste adevarati profesionisti – in caz contrar, n-ar fi iesit decat o jalnica parodie).

Bun, deci Andre Rieu triumfa in capul listei. Din motive mai mult sau mai putin independente de vointa noastra, am inceput „antrenamentele“ pe la jumatatea lui august. Moment in care-am constatat ca aveam o problema. Ba nu, mai multe probleme.

In primul rand, niciunul din noi nu stia cu adevarat sa danseze vals. Drept pentru care am scotocit pe youtube si am gasit niste tutoriale, de altfel bine concepute (cele cu patratul – poate stiti la ce ma refer). Am studiat si exersat constiinciosi, pana cand ne lua ameteala si ne suna in cap numai “1, 2 3… 1, 2, 3…”. Cand am considerat ca stim destul de bine pasii, individual si impreuna, am zis sa trecem, vorba lui nenea Iancu, la “nitica aplicatiune” - respectiv sa exersam pe muzica.
Ei, si-atunci am sfeclit-o: valsul era mult prea rapid pentru posibilitatile noastre de amatori care abia isi udasera picioarele, ca sa zic asa, in ce priveste un asemenea dans. Nu iesea si pace, orice-am fi facut. Nu reuseam sa ne coordonam nici macar cateva secunde (consecutiv). Asa incat ne-am vazut nevoiti sa ne recunoastem limitele si sa cautam un vals mai lent.

In aceste conditii, ne-am fi dorit valsul din “The Godfather” (ma refer la partea intai, cand Don Vito Corleone danseaza cu fiica sa la nunta acesteia). Se potrivea la fix: lent, frumos, inedit, iar amandoi suntem fani Marlon Brando in general si “The Godfather” in special. Mais voilà… nu?
Nu. Valsul e mult prea scurt (un minut si jumatate). Abia am fi avut timp de cativa pasi, eventual o pirueta si gata. Asa ca am renuntat si la asta.

Eu incepusem sa ma dezumflu. Dar m-am umflat la loc dupa ce sotul, care petrecuse vreo doua zile scotocind pe Amazon si in propria noastra comoara muzicala de aproape 100 de GB, mi-a propus cateva piese, din care urma sa alegem impreuna. Tot barbatul, saracu’… (nu, n-am scris asta sub presiuni exterioare :P).

A fost cam ca atunci cand mi-am gasit rochia de mireasa: am ascultat fiecare melodie si deodata ne-am uitat unul la altul si am zis la unison: “asta e!”.
Si “asta” a fost. Nu stiu daca ati avut ocazia sa-l auziti pana acum :) Noua ne-a placut si a fost ceea ce ne trebuia – suficient de lent ca sa dansam relaxati si, in acelasi timp, cu suficiente variatiuni care sa ne permita o coregrafie de efect.

Este vorba despre “The Last Waltz”, in interpretarea lui Engelbert Humperdinck. O piesa veche, duioasa, care poarta cu sine amprenta sfarsitului anilor ’60, cand a fost lansata.
Daca am avut emotii? Atunci, se poate spune ca da :) Sa nu ne incurcam, sa nu pierdem masurile, sa nu bulibasim piruetele… dar a iesit bine. Ne-am dansat visul, cu adevarat a fost unul din acele momente de care-ti amintesti o viata. 





Ceea ce nu inseamna ca am fost relaxati :)) Aceasta “performanta” am reusit s-o atingem doar cand DJ-ul a pus un blues – mentionasem data trecuta ca era vorba de “One More Try” al lui Timmy T. Abia atunci am avut ragaz sa ne privim cu adevarat, sa realizam ca e noaptea nuntii noastre, sa ne oglindim unul in ochii celuilalt si sa ne furam cateva sarutari – asa, mai discret, ca deh – o fi fost noaptea noastra, dar eram in public :))



 "E nunta noastra..." 
"Da... Te iubesc".
"Si eu te iubesc".

Dincolo de asta, ne-am zbantuit toata noaptea, pe cele mai variate stiluri: Meneaito, hore moldovenesti, muzica usoara (romaneasca si straina deopotriva), Brasoveanca, dance, twist, Macarena si multe altele…

Am banuiala ca peste ani, cand voi fi intrebata cum a fost la nunta mea, unul din primele raspunsuri va fi “am dansat mult!”. Si asta inseamna ca a fost asa cum mi-am dorit si cum mi-am imaginat ca va fi :)

miercuri, 6 octombrie 2010

And so we had the time of our lives... :)


A trecut ca-n vis. Si ca un vis. Multi ma prevenisera in legatura cu acest aspect, dar mi-am dat seama ca e adevarat abia in jurul orelor 23. Cand m-am uitat la ceas si am constatat: “Ce repede trece nunta mea!”. A fost un gand dulce-amar. Inca ii simt aroma…

Emotii? Poate as fi avut, daca as fi avut ragaz. Insa n-a fost cand. Sau am avut, dar nici macar asta n-am constientizat. Abia in mijlocul petrecerii, dansand un blues ("One More Try" - Timmy T, for future reference) si reusind, cu aceasta ocazie, sa ne ordonam putin gandurile, am avut amandoi revelatia: “hei, e nunta NOASTRA…”.

Fagaduisem poze, asa incat zic sa derulam povestea cu ajutorul lor…

Am venit de la coafor, m-am mai invartit nitel prin casa (si printre invitati),  am tras de o cafea  - pe care, previzibil, nu am reusit sa o savurez pe indelete, asa cum imi  propusesem - iar in jurul orei 12 am decis in plen ca a venit momentul sa ma pregatesc. Sosisera fotograful si cameramanul si voiam sa facem o sedinta foto in doi inainte de a pleca spre biserica. Stiam ca ulterior nu va mai fi timp (si) pentru asta.
Asa ca am purces la a ma farda singura, desi imi tremurau toate: mainile, buzele, inima. 


N-as fi scos-o la capat fara ajutorul domnisoarei de onoare, care mi-a facut cel mai fain machiaj al ochilor pe care l-am avut vreodata. 

Am avut ceva emotii cand am imbracat rochia (daca se blocheaza fermoarul? Daca nu se asaza bine? Daca, din cine stie ce pricini, n-o mai pot incheia pe lateral?). Dar era doar sindromul panica-de-mireasa, cum se amuza o amica de-a mea, pentru ca rochia s-a dovedit a fi deosebit de cooperanta, la fel de frumoasa cum mi-o aminteam de la probe, la fel de confortabila si la fel de… EA.


Daca va spun ca habar nu am cand am facut pozele astea, pentru ca deja ma simteam ca intr-un fel de transa, ma credeti?



Sedinta foto a iesit foarte bine, desi am bombanit eu ca „ma purtati prin toate parloagele“, dar se poate spune ca a meritat cu prisosinta :)


Previzibil, (nici) de la biserica nu-mi amintesc prea multe. Noroc de poze si de suportul video, ca asa am posibilitatea sa traiesc – de cate ori vreau, chiar - ceea ce n-am putut trai atunci, din motiv de emotii si de „nu-pot-sa-cred-ca-in-sfarsit-mi-se-intampla-mie“.


Dar imi aduc aminte ca l-am calcat la “Isaiia dantuieste” si acum astept cu real interes o schimbare a raportului de forte in familia noastra :D Nasul ni s-a confesat ca si el a fost calcat la vremea lui si ca de 28 de ani se straduieste sa indrepte situatia din punctul asta de vedere, prin urmare pot sa nutresc sperante :))

De la biserica am poposit putin acasa (prilej pentru schimbarea toaletelor, unde a fost cazul) si apoi am pornit spre restaurant. Imi imaginasem de zeci de ori cum o sa parcurg eu drumul asta… ati ghicit, nu-mi amintesc nimic!

Am dansat mult (o sa scriu un post separat despre asta) si, in ceea ce ma priveste, n-am mancat aproape nimic. Mai precis: o ciupercuta timida la aperitiv, doua sarmalute si trei lingurite de tort. Nu m-am atins de friptura, iar referitor la bautura – un Cherry dupa vals (ca deh, se impunea dupa asemenea emotii), un pahar de Cola si niste apa minerala. Ah, si doua cafele. Mici.
Insa nici nu mi-ar fi trebuit mai mult. Am fost ocupata sa dansez, si-am facut-o  cu tot sufletul si din toate puterile, pana cand fiecare pas echivala cu o mie de intepaturi de ac. Am incercat sa ma bucur cat mai mult de noaptea care a trecut, cum spuneam, prea repede. Mult prea repede.

(Am mentionat ca nici in ajun nu mancasem aproape nimic? Tragand linie, am insumat 48 de ore in care aproape nu am mancat si am dormit 4 ore, puse cap la cap. Sindromul panica-de-mireasa, dupa cum va spuneam).

Ceva ma face sa cred ca, in afara de postarea referitoare la dans(uri), o sa mai scriu macar vreo doua posturi pe tema nuntii. Sunt atat de multe ganduri la care inca nu m-am oprit, la care nici macar nu m-am… gandit, incat nu pot lasa subiectul asta la o parte fara sa simt ca (l-)am povestit asa cum mi-am inchipuit de-atatea ori ca o s-o fac.