joi, 31 decembrie 2020

En avant, spre noul an 🙂

De cinci ani încoace, toate Revelioanele mele sunt cu amintiri despre visul care mi s-a împlinit în ultimele clipe de 2014. Concertul de Anul Nou de la Viena continuă să rămână cea mai frumoasă experiență a vieții mele și, cu toate că am încredere în ceea ce pot primi de-acum încolo, va fi foarte greu de egalat. 

Mă gândesc la asta cu atât mai mult anul acesta, când concertul va avea loc fără spectatori. Nu-mi pot imagina cum m-aș fi simțit dacă mi s-ar fi întâmplat mie așa. Sunt cu atât mai recunoscătoare că am avut parte de acest moment, cu adevărat unul dintre acelea despre care spunem că last forever 🙂

Tot cam de atunci a devenit un obicei ca de Revelion să avem flori multicolore în vază, amintindu-ne de aranjamentele florale de la concert, care-au fost o explozie de culori vii. 


(Paranteză: știu că mileurile sunt în general un subiect de amuzament pentru multă lume, alături de peștele de sticlă și carpeta cu ”Răpirea din Serai”. Pentru mine însă, acest mileu este de neprețuit. E lucrat de bunica mea care-a plecat. Nu e unicul, mai am câteva, de diferite dimensiuni. Parcă o văd și-acum croșetând. A lucrat sute, mii de rozete, pe care le cosea apoi laolaltă pentru a face mileuri. Să am pe măsuța din sufragerie un mileu lucrat de ea îmi încălzește, pur și simplu, sufletul și mă simt din nou cuprinsă de dragostea ei). 

Am primit încă un dar personalizat ”Harry Potter”, de la o foarte dragă prietenă Potterhead; de altfel, ei îi datorez în mare parte faptul că am început să citesc povestea in the first place. 


Albastru de Ravenclaw, cum altfel? 🙃 Iar sigla e desenată de ea însăși (ceva de care eu n-aș fi niciodată în stare, în treacăt fie zis). Din text aflu că Severus Snape ar dori să aibă rețeta cafelei, singura pe care trebuie să o mai afle pentru a redeveni Maestrul Poțiunilor 🤔 Păi ce pot zice, happy to oblige, Professor Snape! ☕
(Bine, de fapt felicitarea nu e chiar de la prietena mea, ci de la Hogwarts, știți voi). 

Planuri pentru diseară? Dezmăț la Restaurant Sufrageria, desigur 😃 Ne uităm la filme, ciugulim din platourile cu antipasti (mini-sandvișuri de tot felul), friptura la cuptor și prăjitura cu mandarine pe care yours truly s-a împuternicit ieri să o manufactureze.

Merge de minune cu vinurile moldovenești pe care le-am găsit la un magazin rusesc - și pe care vi le recomand, sunt excelente. Chiar așa, nu mai știu dacă v-am zis că am realizat că nu ne place șampania (am testat inclusiv Veuve Clicquot). Ni se pare amară. Rămânem la clasicul vin. Asta e, niște nerafinați, csf 😂

Acestea fiind zise, tragem cortina peste anul 2020 și mă duc la baie să mă prepar pentru diseară. Am și-o pijama nouă chiar 😂

(Off topic, hai s-o las în scris de data asta. Mi-aș dori ca dirijorul din 2022 al Concertului de Anul Nou să fie Semyon Bychkov. Consider că o merită cu vârf și îndesat. Dar cred că va fi ori Franz Welser-Möst, ori Daniel Barenboim. Aflăm mâine).

Pe voi vă îmbrățișez din tot sufletul și vă mulțumesc. Pentru că-mi sunteți alături și pentru tot ceea ce am primit de la voi pe parcursul acestui an 🙂 Vă doresc să fiți sănătoși, voi și ai voștri dragi și să aveți un 2021 luminos, bun și îngăduitor cu voi și visele voastre.

O noapte frumoasă, dragii mei și să ne citim cu bine anul viitor  🙂

marți, 29 decembrie 2020

Urmașii lu' Burebista nu se vaccinează pentru că...

Un an care va sta pentru totdeauna sub semnul pandemiei de Covid nu se putea încheia altfel decât cu un tărăboi extins pe tema vaccinului. Așa de puternic ne-a unit vaccinul ăsta în cuget și-n simțiri, n-ai văzut dom'le așa ceva. Zeci de mii de oameni au devenit biologi peste noapte (cu diplome de la universitățile gugăl, feisbuc, invariabil certificate de ”mi-a spus mie un medic și-l cred pe el”, frază obligatoriu rostită pe un ton confidențial, chestii complexe și top secrete care nu-s pentru toți râtanii).

Alte zeci de mii au studiat cu atenție crima organizată (v-ați prins, ăștia-s cei cu ”mafia BigPharma”, ”interese mari la mijloc”, ”complot mondial” și altele asemănătoare).

Mai nou, încep să apară cei care ”știu ei” oameni care-au făcut vaccinul și au reacții adverse cum altfel decât dintre cele mai grave, despre care însă - quel surpriz - nu se vorbește. Enter ăia care-au studiat crima organizată și clopoțeii clinca-clinca.

Rezumând, acestea sunt cele mai vehiculate argumente împotriva vaccinului Covid-19:

1)  ”Nu este ok să ne oblige să luăm ceva ce nu ne este necesar. Dacă ai imunitate bună, nu-ți trebuie vaccinul”.
Băi nene. Băi. Nene. Deci pe principiul ăsta, practic nu ne trebuie niciun vaccin. Ce BCG, ce mofturi. Cu imunitatea spre victorie. Dar, de dragul discuției, cum naiba afli cât de ”bună” e imunitatea? Te expui la virus ca să vezi dacă te îmbolnăvești sau nu? Și cum rămâne cu asimptomaticii care pot plimba virusul de colo-colo fără să știe că-l au? Știi tu precis, Pandelică de la Văscăuți, că nu vei lua virusul fiindcă ai imunitate de Chuck Norris?
Foarte multe semne de întrebare în paragraful de mai sus, observ. Deh, așa e când n-ai certitudini și nu le știi pe toate ca antemenționatul Pandelică. Da' chiar așa, de ce oare Moderna și Pfizer nu s-or fi gândit să-i ceară părerea lui Pandelică? Iaca, degeaba au atâția experți. Pandelică dislikes this.

2) ”Dacă era produs de Institutul Cantacuzino îl făceam, dar așa nu. Că nu e de-al nostru, de-aicea din țară”.
Lăsând la o parte că un anti-vaxxer rămâne anti-vaxxer indiferent unde ar fi produs vaccinul, realitatea este că Institutul Cantacuzino efectiv nu dispune de resursele necesare pentru a produce un vaccin de natură să stopeze o molimă planetară. Nici umane, nici logistice, nici financiare. Pentru acest vaccin s-au investit resurse imense (cercetare, fonduri, personal) și institutele care l-au produs lucrează de luni întregi 24 de ore pe zi (în 3 schimburi. Este evident de câți oameni dispun, da?). Au la dispoziție centre de studiu, linii avansate de producție și numeroși experți biologi. Or, Institutul Cantacuzino nu are toate acestea, iar naționalismul forțat nu va duce nicăieri. În orice caz, nu atunci când Cercetarea rămâne mereu Cenușăreasa când vine vorba de alocat fonduri de la buget (0,12% în 2020, mai exact).
Comunitatea științifică lucrează sub ordinele conducătorilor din spatele cortinei”, grăiește un prea-inteligent. Cred că vrea și el niște clopoței de-ăia 🙄

3)  ”L-au scos prea repede, nu e testat suficient”.
Pentru cine are curiozitatea să citească (și informații există din belșug, numai interes și bunăvoință să fie), tehnologia ARN-ului mesager folosită pentru acest vaccin este disponibilă din anul 2005. De 15 ani, așadar. Astfel a fost posibil să-l obțină în mai puțin de un an. Profesoara Katalin Kariko (unul dintre cei doi cercetători care au descoperit această tehnologie) a explicat pe larg. Răspunsul e la un click distanță, vorba aia. Iar pentru cei care se dau cu fundu' de pământ c-au citit ei că un vaccin are nevoie de 20 de ani de teste (sunt ăia școliți pe gugăl, evident), răspunsul este: în cazul unei pandemii, nu ai două decenii la dispoziție pentru teste. Nu ai nici măcar a zecea parte din intervalul ăsta. Atât de simplu e. Cine nu pricepe, să-și dea în judecată strămoșii.

În final, vă las cu niște delicatese. De obicei blurez numele, dar de data asta nu mai văd niciun motiv. Autorii susțin că sunt ”asumați”, au postat public, deci public îi las și eu.

Categoria ”Numairespiraț”


Categoria ”Clopoțeiibâzbâzîncap”


Ca fapt divers, există un roman de John Saul (”Roiul”) unde personajele înghit un cuib de albine (nu întrebați 🙄) și apoi nu mai suportă electricitatea, le e rău, aud bâzâituri și alte chestii. N-am prea înțeles de ce n-a recunoscut-o câinele, aicea a divagat de la intriga romanului 🤔
Apropo, mă mir că n-a conspectat nimeni ”Inferno” de Dan Brown. Dacă l-ați citit, știți de ce spun asta. Dacă nu, vi-l recomand. E un roman bun, cu intrigă bine susținută și, începând din acest an, dureros de familiară.

Categoria ”Numaimâncațcozonac”


Desigur, nu se putea să lipsească mimozele mai catolice decât Papa. ”Vaaai, dar asta e bullying, de ce râdeți de oamenii ignoranți”. Pepușe mimoză, uite care e treaba: din punctul meu de vedere n-au decât să fie cât de ignoranți vor, dar în liniște. Între pereții casei lor, eventual alături de câinele care nu-i mai recunoaște. Oamenii ăștia au cunoștințe, prieteni care-i iau în serios. Cu cât se vor vaccina mai puțini, cu atât mai greu vom scăpa de pandemia care-a îngenuncheat întreaga lume. Poate cugeți la asta. Da, mimozo, cu tine vorbesc. Și nu mai sta lângă lampă, de câte ori vrei să-ți spun? Dacă te bâzâie prin telepatie?

Ferească Zamolxis.

EDIT: se pare că postarea despre bâzâieli ar proveni dintr-un trolling inițiat de cineva cu prea mult timp liber. Problema este că multă lume a crezut și a preluat-o ca atare. Mi se pare un gest absolut iresponsabil să inventezi așa ceva, în condițiile în care atât de mulți români cred pe nemestecate orice tâmpenie.

duminică, 27 decembrie 2020

2020, noi îți mulțumim 🙂

La capătul unuia dintre cei mai ciudați și, pentru multă lume, unul dintre cei mai dificili ani din ultimul secol, eu nu pot decât să-i mulțumesc. 

Pentru noi, 2020 a fost un an foarte bun - neașteptat de bun, având în vedere circumstanțele pe care le cunoaștem cu toții. Îl vom ține minte drept anul care-a fost deosebit de generos cu noi, în ciuda pandemiei care-a pus pe brânci întreaga planetă.

Poate cel mai important aspect: am rămas sănătoși, reușind să evităm amândoi parascovenia de virus. Cei dragi de acasă ne sunt bine.

Am finalizat toate demersurile birocratice de achiziție a apartamentului, am primit cheile și toate actele. La țanc, înainte să înceapă nebunia cu lockdown-ul care a pus multe instituții în standby.

Pe 1 februarie, la fix 14 ani de când ne mutaserăm împreună (în București, într-o garsonieră de la Foișorul de Foc) am dormit pentru prima oară în casa noastră.

Am luat mobilă cum ne-a plăcut; mai lipsesc unele detalii (o comodă, niște tablouri etc), dar pentru ele e timp suficient și căsuța e foarte cozy și primitoare. Suntem absolut îndrăgostiți de ea.

Am fost într-un concediu superb, în Creta (și, fapt notabil, am scăpat fără să ne îmbolnăvim).

Eu am călătorit de 2 ori la Paris în ianuarie și februarie; la a doua vizită m-am și frăsunit nițel prin centru, inclusiv o vizită-fulger la Louvre.

La serviciu am obținut o avansare; dacă n-am vorbit despre asta, a fost pentru că a venit la pachet cu enorm de mult stres și încă mă-ntreb dacă merită zbuciumul ăsta.

Lucrăm amândoi de acasă (cumulând ambele lockdown-uri, eu am 5 luni de când fac asta) și ne-am obișnuit cu situația. Ne gândim mereu cât de norocoși suntem amândoi să lucrăm în domenii neafectate de lockdown.

Am scris ceva mai mult pe blog decât anul trecut și, din nou, am găsit aici oameni extraordinari.

În ansamblu, ne e bine. La 40 de ani, mie mi-e mai bine decât oricând până acum. 

2020... îți mulțumesc pentru tot ceea ce ne-ai dăruit. Pentru noi vei rămâne un an de referință în cel mai bun sens 🧡

2021, te vom întâmpina în casa noastră. Te rog, fii bun cu noi... 🙂

vineri, 25 decembrie 2020

Crăciunul meu e o poveste de drag și de dulceață de cireșe amare 🎄

Anul acesta a fost, după cum știm, cu totul deosebit pentru întreaga planetă - și nu într-un sens pe care ni l-am fi dorit sau imaginat. Este și motivul pentru care parcă simt că urarea ”Crăciun Fericit!” e un pic... idealizată în context. Vă doresc, așadar, să fiți bine și să-i aveți pe cei dragi sănătoși. Dacă am realizat ceva de la ultimul Crăciun încoace, e probabil faptul că prea luăm sănătatea și, per total, viața normală ca pe un bun cuvenit. Acestea sunt, de fapt, niște daruri. Sper ca, atunci când nebunia asta va fi trecut, vom fi învățat să apreciem mai mult ceea ce avem. 

De acest Crăciun, am sufletul plin de recunoștință. Este cel dintâi Crăciun în casa noastră și mi-e bine. Sunt mai acasă ca oricând. Cu omul meu, cu brăduțul nostru pe care-l avem de 11 ani și cu Moș Crăciun (pe care l-am cumpărat la ultima rundă de cumpărături înainte de cel de-al doilea lockdown și care mi-e drag de nu mai pot. E cel-mai-Moș-Crăciun cu putință). 


Nu pot să scriu despre acest Crăciun fără să menționez un cadou pur și simplu fabulos, primit de la o cititoare a blogului aici de față 🙂 Imaginați-vă că a scris o poveste ilustrată despre mine, în care sunt invitată la Hogwarts 🙃 cu scrisoare adusă de bufniță și tot tacâmul. La Hogwarts primesc un premiu pentru cea mai bună salată Boeuf și ajung în postura de... dirijor. În prezența lui Zubin, care ajunge să-mi ia bagheta din mână, după ce voi fi sabotată de niște obrăznicături de creveți 🙈 Poftim situație. Nu lipsesc din scenă Poirot, Agatha Christie și Rodica Ojog-Brașoveanu. Iar Zubin cel din poveste, chiar dacă e pe bună dreptate revoltat de felul în care masacrez muzica, îmi îngăduie să-l divinizez în continuare. Modest, deh 😀
Relatarea mea nu face nici pe departe dreptate povestirii, care este o îmbinare extraordinară de imagine și text și înglobează, practic, tot ceea ce-mi place mie mai mult. Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima mulțumirea 🙂 Am recitit-o și privit-o până am învățat-o pe de rost și nu mă satur de ea. 
 
Astăzi am lenevit, am fost la biserică, m-am dezmățat gastronomic și apoi am început maratonul pe care mi-l doream de luni de zile. 


Ah, și-n caz că vă întrebați referitor la antemenționatul dezmăț...


Dulceața e de cireșe amare, făcută de bunica din România și trimisă într-un pachet acum câteva săptămâni. Iar prăjitura n-am făcut-o eu, dar vă informez că am cumpărat-o cu talent și pricepere 🧐 Săptămâna viitoare cred că mă aventurez să manufacturez și eu oarece în sensul ăsta.

Cam așa e Crăciunul meu de anul acesta. Mâine voi continua de unde am rămas (atât în ceea ce privește maratonul, cât și prăjiturile. Să nu uit să arunc și cântarul pe geam, că-mi cauzează la feng shui 🙄).

Crăciun cu bine vă doresc, oamenii mei. Vă îmbrățișez și vă mulțumesc pentru că-mi sunteți 🙂

marți, 22 decembrie 2020

Mama în vis 🙂

De când a plecat mi-am dorit s-o regăsesc în vis. Aveam atât de multe întrebări... Oare cum e la ea, acolo? S-a întâlnit cu bunicul? L-a regăsit pe cel care-a fost marea iubire a vieții ei, alături de care nu i-a fost scris să rămână? Oare e supărată pe mine că n-am știut cum s-o ajut să se lupte cu depresia care-o prinsese în gheare până când și-a pierdut orice bucurie de-a trăi și-a abandonat lupta? Și dacă nu e supărată, cum voiam să cred, de ce-mi apare atât de rar în vise - iar atunci când se întâmplă asta, sunt vise scurte, vagi și neplăcute, din care mă trezesc amărâtă?

A venit azi-noapte. Era frumoasă, mai frumoasă ca oricând 🙂 Părea de vârsta pe care o avea când a plecat în veșnicie, dar arăta foarte bine, coafată și zâmbitoare. Eram doar noi două și voiam să bem o bere de la butoi. Îmi aduc aminte că-n vis știam clar că berea e bună și proaspătă și anticipam cu plăcere că urma să beau și eu. Mama, între timp, se așezase la rând la cârnați prăjiți - de altfel, una dintre mâncărurile ei preferate... Eu așteptam să iau bere de butoi și-n acest timp o priveam. Îmi zâmbea. Era atât de frumoasă! 🙂

M-am trezit cu sufletul plin de un sentiment de bine. ”Mami, a venit mami”. Nu voiam să deschid ochii, voiam doar să pot continua visul. Cu ochii închiși l-am recapitulat în minte, ca să fiu sigură că nu-l uit, așa cum se întâmplă uneori.

Când, în cele din urmă, m-am hotărât să mă smulg din moțăit, am început prin a mă uita pe Facebook pe telefon, așa cum mi-a intrat în obicei.

Printre cele dintâi imagini care s-au derulat pe ecran s-a regăsit aceasta. 



Aș fi putut crede că e o simplă coincidență, dar, având în vedere visul din care tocmai mă trezisem, aleg să cred că nu a fost o întâmplare.

luni, 21 decembrie 2020

Cercel(ul) și cârnatul

Știți ce zicea un ministru de finanțe din vremea lui Napoleon Bonaparte? Că oamenilor poți să le mărești impozitele fără să te sinchisești câtă vreme aceștia plâng sau cârtesc, dar dacă ajung să râdă, e semn că situația e îngrijorătoare și trebuie să plafonezi impozitele. 

Ei, cam pe-acolo cred că ajungem și noi cu toate reglementările, regulile, interdicțiile, obligațiile, recomandările și toți dracii pictați și puricii încolonați pe care-i visează autoritățile române în ceea ce privește pandemia. Ne-am supus, ne-am lamentat, ne-am enervat, am comentat, am pufnit plini de nervi, ne-am deprimat, acum cred că am ajuns în stadiul în care nu mai putem decât să râdem. A lehamite, ce-i drept, dar tot râs se numește și ăsta. 

Păi dar cum altfel. Ați văzut cea mai recentă declarație a stimatului Streinu-Cercel referitoare la petrecerea sărbătorilor de Crăciun? E un șirag de nestemate, numai bune să-i dai cu ele-n scăfârlia aia pe care, din ce se vede, o are doar ca să nu-i plouă-n gât. 

Grăiește adânc mai sus-menționatul: 

Sfatul meu e să stea fiecare la casa lui, să se viziteze virtual, pe Skype, pe Zoom, pe Facebook, dar să nu fie împreună. Dacă sunt totuși împreună am un sfat: la masă să nu mănânce împreună, să mănânce pe rând. Iar dacă totuși se așează la masă împreună, să țină o mască în dreptul nasului și doar gura să fie eliberată. E o măsură suplimentară, pentru că noi nu știm dacă persoana din fața noastră este sau nu infectată, dacă este sau nu în perioada de incubație, chiar dacă și-a făcut un test rapid și a ieșit negativ”.

Mă-ntreb unde-avea el masca atunci când a ouat chestia asta. Pe creier, cel mai probabil. Și ce, virusul nu intră decât prin nas? Tot e bine că nu-i claustrofob, adevăru-i că mă ținea o grijă 🙄 Vorba aia, dacă e să-l iei... îl iei și gata. Intră pe unde-apucă, păcatele mele că vorbesc și prostii acuma.

Nu serios, deci eu încerc să-mi imaginez cum s-ar transpune în practică recomandarea ăstuia. Cu o mână îmi țin masca pe nas (că nu văd cum aș putea s-o fixez fără să mi se aburească ochelarii la fiecare câteva minute - ceea ce, purtând-o normal, reușesc să fac), în timp ce cu mâna cealaltă mânuiesc cârnatul de porc? Da' nu mai bine-mi bag niște plastilină în nas? Sau îmi prind nasul cu o clamă de-aia gen clește. Pe cuvânt, Cercel ăsta n-are pic de creativitate. 

Știți că eu sunt pro respectarea regulilor și restricțiilor și I put my money where my mouth is: nu ies decât la supermarket (cel mult de 2 ori pe săptămână), port corect masca, mă spăl des pe mâini, nu m-am dus anul ăsta în România ca să nu risc să-i îmbolnăvesc pe cei dragi - iar înainte de-acest al doilea lockdown mă duceam în oraș cam de 2 ori pe lună, cel mult. În rest, acasă. Lucrez, iar pentru timpul liber îmi găsesc eu felurite îndeletniciri, chiar dacă mi-e dor de libertatea dinainte când mă preumblam unde și când aveam chef. Dar fac ceea ce-mi spun autoritățile să fac, fără să comentez. Și, din postura unei persoane care ia în serios situația și respectă regulile, propunerea lui Streinu-Cercel mi se pare pur și simplu o bătaie de joc. Nici mai mult, nici mai puțin.

Revenind, eu tot nu m-am prins cum să mănânc cârnați respectând înțeleptele sfaturi cerceliene. Și mi-a amorțit mâna de când îmi tot țin masca pe nas. Asta ca să nu mai vorbesc de minunăția cu ”mâncați pe rând”. Păi dacă se respectă numărul de persoane specificat, pot mânca împreună oamenii. Pesemne că nu-i destul că trebuie să mănânce ținându-și masca pe nas, mai trebuie și să creeze culoare. Sau ar putea să mănânce câte unul, singur. Na, poate și să stea-n capul mesei dacă vrea neapărat. Până se termină masa, numa' bine e Revelionul și-o iau de la capăt.

Și se mai miră că nu-i mai ia nimeni în serios.

duminică, 20 decembrie 2020

Reclama, sufletul lu'... Jack Spintecătorul 🙄

Dacă nu demult v-am povestit despre nedumeririle mele referitoare la Louis Vuitton, astăzi îl forfecăm pe Manolo Blahnik. Nu-i exclus să concluzionați c-am luat-o pe-arătură, de boscorodesc iar la adresa unei mărci de lux, dar ce pot să fac eu dacă bunul Facebook mi-a arătat minunea (de ce-or fi considerat ei că m-aș încadra în publicul-țintă pentru pantofi de minimum 1.000 de euro perechea, aia aș vrea să știu). 

Deci. N-am idee unde or fi recrutat agenția care-a ouat minunea asta, dar nu m-aș mira deloc să fie niscaiva strănepoți de-ai lui Jack Spintecătorul.


Pe bune acum. La ce vă gândiți, când vedeți imaginea asta? Am eu o imaginație diabolică, având în vedere că nu pantofii (altminteri, superbi) mi-au atras atenția în prima clipă, ci mezanplasul? Am consumat prea multă literatură polițistă?
Serios, picioarele parcă-s secționate (restul corpului ar putea fi găsit eventual la Chanel sau Dior, depinde ce creatori mai lucrează cu agenția respectivă 🤨).

Chiar așa. Care-o fi fost brief-ul? ”Ceva care să atragă atenția asupra pantofilor”, mă gândesc. ”... și care să nu pară desprins dintr-un roman de Agatha Christie”, ar fi trebuit adăugat.

Există și varianta pentru pantofi bărbătești, desigur. Pe-asta mi-a arătat-o o amică, după ce sporovăisem cu ea legat de mirarea mea. Să fim politically correct, și-or fi zis băieții de la agenție. Să nu discriminăm domnii și să înșirăm și picioarele lor pe sub cetini. 

Măcar fotografia asta-mi pare ceva mai reușită, mă refer la nota de autentic. Adică mă rog, depinde cum percepem asta... dar cred că e mai probabil să fie un bărbat sub cetini (întreg, mă refer), decât o femeie în poza de mai sus (acolo imaginea e șuie rău, din punctul meu de vedere). Oh well. Să sperăm că domnul nu e apăsat prea rău de greutatea crengilor de brad 🙄

Pe de altă parte, ideea asta cu picioare apărând de undeva nu pare să fie tocmai nouă. Tot la ei am văzut imaginea de mai jos.


Asta parc-ar fi desprinsă din numerele alea de iluzionism în care se lasă impresia că o femeie e tăiată în două 🤔 Mă rog, pe mine la asta m-a dus cu gândul și tot la fel de neinspirată mi se pare ca și aia cu bradul.

Așa stând lucrurile, e vina mea că-mi veni un mare chef de recitit ”Crăciunul lui Hercule Poirot”?
😇😇😇

miercuri, 16 decembrie 2020

Zece lucruri mai puțin cunoscute despre Ludwig van Beethoven

Dacă legile firii ar fi fost altele, probabil că astăzi ar fi împlinit 250 de ani. Spun ”probabil” fiindcă nu se știe cu siguranță în ce zi s-a născut, ci se cunosc numai luna și anul; e de presupus că s-a născut pe 16 decembrie, fiindcă pe 17 a fost botezat - iar în acele timpuri copiii se botezau foarte repede, având în vedere procentul ridicat de mortalitate la naștere.

Așadar, un sfert de mileniu de când s-a născut cel fără de care lumea ar fi fost incomparabil mai săracă. Ne dăm seama cu adevărat cât am fi pierdut când ascultăm o simfonie, sau una dintre cele 32 de sonate, sau unul dintre memorabilele concerte pentru pian. Acum, în timp ce scriu, ascult concertul numărul 3 - este preferatul meu, deși poate nu la fel de cunoscut precum ”Imperialul”. Mă face fericită într-un fel aparte; ca și cum sufletul îmi este învăluit în bucuria muzicii. E o senzație aproape fizică. Și, chiar dacă m-am străduit să-l cunosc ascultându-i muzica și citind despre el (inclusiv una dintre cele mai complexe biografii care se vor fi scris vreodată), nu voi înceta niciodată să mă minunez de geniul celui care a murit fără să fi știut cum sună cea mai grandioasă creație a sa (Simfonia a IX-a) în interpretarea unei orchestre, pentru că-și pierduse complet auzul și putea s-o audă numai în mintea lui.

Pentru astăzi, la ceas aniversar, mi-am propus să trec în revistă câteva aspecte mai puțin cunoscute despre el (a fost o provocare să găsesc informații care să nu fi fost incluse în biografia despre care vă spuneam mai sus). Dar mai înainte de asta, vă invit să ascultăm împreună concertul meu preferat. Bineînțeles, dirijorul nu este o coincidență 🥰🥰🥰

 

 Așadar, despre unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii aflăm că.... 

- Mâncarea lui preferată erau macaroanele cu parmezan, un adevărat lux pentru vremurile acelea (macaroanele erau de trei ori mai scumpe decât orezul, iar parmezanul se importa din Italia). 

- Era slab la matematică (am ceva în comun cu el, carevasăzică 🙄). Se pare că tabla înmulțirii și-a împărțirii i-au rămas până la finalul vieții taine de nedescifrat. Unul dintre biografii săi a notat că, atunci când a trebuit să calculeze cât fac 60x52, Beethoven a scris de 60 de ori cifra 52 și-apoi a făcut adunarea.

- Invariabil, își prepara cafeaua din exact 60 de boabe, pe care le număra cu atenție și le măcina cu o râșniță manuală. De ce fix 60, nu se știe. 

- Se spune că înainte de-a se așeza la pian pentru a compune, își scufunda capul într-un vas plin cu apă rece. 

- În mod paradoxal, deși era obsedat de propria-i igienă (făcea baie zilnic, un fapt destul de neobișnuit pentru acea epocă), era foarte neglijent în ceea ce privește îmbrăcămintea și deseori ieșea în oraș în haine murdare și jerpelite. O dată chiar a fost arestat de un polițist care era convins că e un vagabond și-n ruptul capului nu voia să creadă când Beethoven i-a spus cine era. A fost nevoie de influența unui prieten, nobil, pentru a fi eliberat.

- O serie de studii efectuate în Statele Unite fac o paralelă interesantă între anumite ritmuri mai puțin obișnuite din unele compoziții și aritmia cardiacă de care se știe că suferea. Mai cunoscută este legenda potrivit căreia primele acorduri din Simfonia a V-a i-au fost inspirate de portărelul care venise după chirie și, știind că locatarul nu aude bine, ciocănise neobișnuit de tare. ”Iată”, se spune că ar fi exclamat Beethoven, ”cum îți bate destinul la ușă...!”. Faptul că și-a intitulat lucrarea ”Simfonia Destinului” vine în sprijinul acestei relatări.

- Este primul muzician care a fost plătit pentru a compune. Vrând să se asigure că nu va părăsi Viena și are la dispoziție tot ce-i trebuie pentru o viață confortabilă, câțiva nobili s-au organizat pentru a-i plăti un salariu anual de 4.000 de florini.

- Numărul total al compozițiilor sale este 722.

- Există mai multe versiuni referitoare la ultimele cuvinte rostite de compozitor înainte de-a muri. După unele mărturii, ar fi spus ”păcat, păcat, e prea târziu”, adresându-se unui prieten care tocmai voia să-i dea un pahar de vin pentru a-l înviora. ”Voi auzi în ceruri”, susțin alții că ar fi spus, cu referire la hipoacuzia de care suferise o bună parte din viață. De asemenea, există și versiuni care pledează pentru ”aplaudați prieteni, spectacolul s-a încheiat”. Din ceea ce am citit, cea mai plauzibilă ipoteză pare să fie cea cu paharul de vin.

- La funeraliile sale au participat 20.000 de persoane, ceea ce reprezenta aproximativ jumătate din populația Vienei.

Nu pot să închei această postare decât cu nemuritorul ”Ewig mein, ewig dein, ewig uns” - una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste făcute vreodată, care se regăsește într-o scrisoare de-a lui adresată celei care-a fost marea lui iubire.
”Pentru totdeauna a mea, pentru totdeauna al tău, pentru totdeauna noi”.

Pentru totdeauna, al nostru. Ludwig van Beethoven 🙂


luni, 14 decembrie 2020

Iar e lockdown, iar se răstoarnă căruța

Cu proști. Ea, căruța.

Weekend-ul a început cu vestea că de miercuri Germania intră din nou în lockdown pentru următoarele 4 săptămâni - la fel de dur ca-n martie, cu (probabil) niște derogări de Crăciun. 

Deși fac parte din categoria celor care personal nu-s afectați de asta, m-am simțit demoralizată. Nu se termină. E departe de-a se termina. Avem zeci de mii de cazuri zilnic și în fiecare seară se contabilizează sute de morți.
Sigur, asta e doar o soluție temporară. Însă ATI-ul e aproape plin și cadrele medicale trebuie să primească liber de Sărbători prin rotație, altfel se vor prăbuși fizic și psihic. Despre asta e vorba, de fapt. Să ”păcălim” virusul cât se poate și să tragem de timp până la apariția vaccinului.
Este evident că numai masca și distanțarea nu sunt suficiente, deși se dau amenzi cu strășnicie. Dar oamenii se ”descurcă” și pe aici și reușesc să fenteze regulile, rezultatul fiind... ăla care e. Și-atunci, era de așteptat să se treacă la măsuri mai dure. N-o să stea nimeni cu mâinile-n sân făcând nimic și numărându-și bolnavii și morții.
(Și da, cu toate că târgul de Crăciun a fost anulat, tot au lăsat niște căsuțe de lemn, făcându-se mereu apel la rațiune și bun-simț. Da' de unde, lumea s-a strâns ciorchine să bea vin fiert. Acum se scandalizează unii și mai au și tupeu să comenteze că ”vai, eram dornici de socializare”. Ar merita niște amenzi de să-și facă un credit pentru a le putea plăti. Dare-ar dracii-n ea de socializare, că unii atâta știu).


Pe Facebook e festival. Uuuu, Germania intră iar în lockdown, deci nu sunt atât de grozavi pe cât se credeau. Așa m-am săturat, de nu vă spun. De toți ăștia care le știu pe toate și care știu ei sigur că Germania greșește. Mă-ntreb de ce nu i-o spune cineva Angelei Merkel să-i ceară sfatul lui Pandelică Atotștiutoresei de pe strada MăBagȘiEuÎnSeamă numărul treișpce bis, localitatea Chintinicii de Sus. Că el știe și politici sanitare, și virusologie, și sociologie, de toate știe. Numa' că stă acolo cu știința colcăindu-i în cap și n-are unde s-o împrăștie, decât pe Facebook. 

Oricum, preferații mei sunt ăia care țuguie sfidător buzele ”ah, să știi că Germania e în lockdown, apropo”. Adevăru-i că eu nu aflasem asta. Noroc de ei că s-au găsit să-mi spună. 

M-am săturat de tot și toate.

joi, 10 decembrie 2020

Enigme existențiale cu Louis Vuitton

Pentru că tot vă povesteam duminică despre  Louis Vuitton, iată două chestiuni pe care eu personal nu le înțeleg. Nu e ca și cum m-ar preocupa sau mi-ar alunga somnul, dar am zis să le exprim, pentru că de ce nu. 

Așadar.

Dintre toate magazinele de lux pe care le văd, Louis Vuitton este singurul unde mereu e coadă afară. Și asta nu numai de când cu pandemia; așa era și înainte, și-am mai văzut la fel și-n alte orașe. Coadă, as in - măcar zece oameni la rând. Care e treaba? Până la ora asta, rămâne un mister neelucidat. Câini cu covrigi în coadă sigur nu au, că nu ar fi suficient de glamour, știți ce vreau să zic.
Adică, mă rog. Un glamour câteodată bortelit... (da, ”creația” asta chiar există și e originală). Vorba lui Mark Twain - să fim milostivi și să tragem perdeaua...

Ok, poate au reduceri - dar cât de semnificative să fie, încât să atragă, inevitabil, atâta lume?

O altă curiozitate e dată de faptul că nu o dată am văzut oameni cu pungi Vuitton în metrou. Adică, știți cum e - în magazinul ăla cred că nu se găsește nimic la un preț sub 4 cifre. Să vezi oameni coborând la metrou în timp ce poartă cu demnitate emblematicele pungi portocalii, e o imagine cel puțin interesantă. 

Ce idei mai am și eu, poate veți zice. Mda, de acord cu voi: sunt destul de ciudate. De fapt, cred că vorbește surmenajul din mine. Sunt terminată de cap, îmi fierb creierii ca sarmalele în vasul de lut. Anul ăsta mi-a ajuns la os; profesional vorbind, cred că a fost unul dintre cei mai grei ani din viața mea. Am mâncat stres pe pâine, deși m-am străduit să nu mă jelesc (prea mult) pe tema asta. Nu-i de mirare că am enigme cu Louis Vuitton... 🙄

duminică, 6 decembrie 2020

Salată de weekend (XL)

Jingle Bells, Jingle Bells... salată all the way! Așa e cântecul, ce să fac 🧐 Mă rog, nu că la mine ar ninge - zăpada e un fenomen destul de rar prin partea asta de țară - dar nu înseamnă că nu putem intra în atmosferă. 

1) Am fost ieri în oraș, pasămite îmi dădusem întâlnire cu Moș Neculai. S-au aprins luminile, nimic ieșit din comun - la Primărie sunt exact aceleași de anul trecut, și de acum 2 ani (niște calici și nemții ăștia, nu vor să cheltuie în fiecare an câteva sute de mii de euro ca să pună beculețe noi și să fie ”frumix” 🙄). Singurul loc unde am văzut ceva nou a fost pe bulevardul principal.


2) Trecând eu agale pe strada cu magazine de lux (un fel de Rodeo Drive local, ca să zic așa), văd un tip tinerel ieșind de la Louis Vuitton cu două pungi cu binecunoscuta siglă, în care se zăreau două cutii ambalate cu tot dichisul pe care-l presupun niște achiziții în valoare de multe mii de euro. Și vorbea la telefon băietul. Zice: ”nu încă, trebuie să mai trec și pe la Chanel”.
Eu am rămas într-o atitudine profund meditativă. I-auzi, ”mai trece și pe la Chanel”. Adevăru-i că și eu mai trec din când în când să iau pâine, sau ceva 🙄

3) După șase ani, încă mă minunez cât de norocoasă am fost să pot ajunge la Concertul de Anul Nou de la Viena. Mă gândeam la asta acum câteva zile, când am citit că ediția 2021 va fi fără spectatori, cei care au cumpărat bilete urmând să-și primească banii înapoi. Citisem că se pune la punct o aplicație prin care concertul să fie interactiv - dacă te înregistrezi pe site, aplauzele de acasă (din fața televizorului) pot fi auzite în direct prin intermediul unui software conceput special pentru asta. E vorba să se poată trimite și poze ale telespectatorilor doritori.
Am citit, cu stupefacție și dezamăgire, multe reacții de dispreț la adresa acestei aplicații. ”Pfff, ce porcărie, pe cine cred ei că păcălesc?”. Nu mai pot cu elitiștii ăștia, vă spun. Oamenii aceia nu-și propun să păcălească pe nimeni, ci fac și ei ce pot, date fiind circumstanțele extraordinare pe care le trăiește întreaga planetă de aproape un an de zile.
Dacă vă interesează, acesta este site-ul: https://www.neujahrskonzertapplaus.com/home, disponibil în engleză și germană și cu un buton prin care vă puteți înregistra. Personal, nu o voi face; mi-am împlinit visul și nimic nu se poate compara cu experiența în spațiu și timp real.

4) Calendarul meu de Advent începe să devină mai interesant, după ce-n primele zile mă enervasem găsind numai bazaconii. Mă rog - din punctul meu de vedere ”bazaconii”, altele poate folosesc eyeliner și demachiant de buze 🤨 Da, am dat peste eyeliner și având în vedere cât mă pricep la manevrat scula aia, vă dați seama ce entuziasm plenar m-a invadat când l-am văzut :))) Ah, demachiantul pentru buze se putea folosi și pentru ochi (bunăoară dacă m-aș da cu eyeliner, ceea ce nu e cazul 😂).

marți, 1 decembrie 2020

Calendarul de Advent sau când nu e tocmai ceea ce pare

Lume, lume. Să mă dau mare că mi-am luat, pentru prima dată, calendar de Advent. Mi se ”pusese pata” de anul trecut, dar începuse deja luna decembrie și-am zis că nu mai are niciun haz. 

Drept pentru care, anul ăsta am purces din timp la cercetat. De pe la începutul lui noiembrie am tot studiat, ca să mă hotărăsc. Inițial am zis că iau calendarul de la Rituals, dar apoi m-am gândit că ar fi superfluu; folosesc oricum produsele lor în mod constant (în special săpunurile lichide și spumele de duș). De asemenea, mă tenta un calendar ”Harry Potter”, dar am găsit fie cu piese lego - și nu mă tenta să umplu casa de chestioare mici din plastic - fie unele cu bijuterii tematice, dar... gablonțuri minuscule, nu mă ispiteau. Nah, acum la ce poți să te aștepți de la un calendar de Advent, filozofam eu. 

M-am uitat îndelung la un calendar Shiseido, însă nu prea mi-au plăcut produsele (teoretic ar trebui să fie surpriză, dar mai nou se pune o fotografie cu ele pe spatele cutiei - ceea ce, deși strică parțial efectul, mi se pare o idee bună). La Shiseido erau prea multe farduri și tușuri de ochi; or, eu n-am reușit niciodată să trasez o linie dreaptă cu eyeliner-ul fără să mă ung de tuș până și pe dinți, precum Sfârfâlică din poveste, după ce căzuse în șanț.

Așa stând lucrurile, m-am hotărât pentru calendarul de la Clinique. Îmi plac produsele lor, deși am folosit destul de puține până acum; mi se par destul de scumpe, tot mai bună e credincioasa mea Nivea (și să nu uităm, desigur, produsele Ordinary).
După ce m-am convins pe mine însămi că merit, am început prin a mă răzgândi (”ce-mi trebe....”), apoi prin a mă convinge din nou. ”Da' ia-ți-l, femeie, că numai la el ai să te gândești după aia. Și oricum, asta-ți dă ocazia să testezi mai multe produse și dacă-ți place vreunul în mod deosebit, mergi la sigur”. 

Am bărbat înțelept 😀 și care mă cunoaște bine. Prin urmare, am achiziționat marafetul. 


Am avut răbdare să vină luna decembrie și intenționez să joc cinstit până la capăt, deschizând în fiecare zi câte o ușiță (adică nu pe toate dintr-odată). Dar în momentul de față aș spune că anul viitor nu mai repet figura. Mi-am făcut damblaua, gata.

Dar de ce vă scriu. Am zis să nu râd singură. A sosit decembrie, așa încât azi i-am făcut ”inaugurarea” și, tacticoasă, am deschis prima cutie. 

În secunda următoare mă apucă un râs cu sughițuri. De ce? Păi uite de-asta:

Ditamai cutia adăpostea un flaconaș mai pricăjit decât degetul meu mic. ”E mostră, ce vrei”, zise jupânul. Păi, da. Știu că e mostră. Dar totuși, chiar era necesară o cutie atât de mare? Avea nevoie mostra de spațiu să respire sau care-i treaba, că nu mă prind 🙄

Și când te gândești că-n weekend îmi făcusem curat în dulăpiorul din baie, să am loc să pun multele - și mai ales, marile - produse 😂😂😂

joi, 26 noiembrie 2020

Ce v-ați spune, dacă v-ați privi într-o fotografie de demult?

Săptămâna asta mi-a ajuns la os, n-a fost zi pe care să n-o închei cu dureri de cap (la propriu). Așa stând lucrurile, energia mea nu e tocmai la cote entuziasmante. Sunt obosită, stresată, nu prea mai e zi să n-o închei fără nervi înodați în stomac. Arrghhhh 😫

Așa că mai întâi mi-am căutat binele. Simfonia nr. 38 (”Praga”) de Mozart e un remediu excelent și mi-am aflat leacul într-o înregistrare cu my forever dearest, Zubin. Ce dor mi s-a făcut de el... dar e un dor blând, cald, bun 🙂 E acolo, activ - chiar și-n condițiile actuale - și sper să-l revăd anul viitor. 

Și după ce mi-am găsit binele, am mai dat peste ceva frumos și-am zis să împart cu voi. Pasămite Sir Anthony Hopkins a povestit pe Twitter că are pe calculator o poză de-a lui din copilărie și...

Mi s-a părut ceva deosebit, ca un fel de... metaforă pentru viață 🙂 Cred că toți ar trebui să facem asta din când în când. Pentru a ne aminti că ne-am descurcat pe cât ne-a stat în putință, că am jucat cât am putut de bine cărțile pe care le-am primit și că nu ne-am rătăcit pe drum. 

Asta e una din fotografiile mele preferate. Aveam 3 ani și, din ce mi s-a povestit, înainte de momentul ”să ne tragem în poză” urlasem strașnic, din motive rămase neelucidate. 

Nu știu ce mi-aș spune, la drept vorbind. 

Cred că mi-aș spune că, având în vedere toate cele petrecute, m-am descurcat destul de bine. 
Din unele puncte de vedere n-a ieșit așa cum îmi dorisem, dar în alte privințe a ieșit mai bine decât aș fi îndrăznit să sper. 

”Ce se ascundea în ochii tăi?” m-a întrebat o prietenă când a văzut poza, în urmă cu mulți ani. 
N-am știut să răspund. Dar se vede treaba că le cugetam adânc de pe-atunci deja 🙄

De fapt, acum că mă gândesc...  știu ce mi-aș spune. 

I did ok, and I did it my way. 


Voi ce i-ați spune fotografiei voastre de când erați pitici? 

sâmbătă, 21 noiembrie 2020

Din nou despre plângăcioșii profesioniști

Am stat eu binișor și am constatat că devin tot mai multitasking în ceea ce privește umplerea timpului liber. 

Urmăresc în paralel două seriale: ”Dark” și ”The Crown”, ambele pe Netflix. Extrem de diferite unul de altul, practic două lumi separate, încât am nevoie de câteva clipe de repaus când le alternez. În caz contrar m-aș putea aștepta s-o văd pe Regina Angliei călătorind în timp sau vreun adolescent catapultat din 2019 în 1952, la curtea regală. Îmi plac amândouă, voi scrie despre fiecare în parte, mi se par bine realizate și cu o poveste bine susținută. 

Când am chef de vreun film, am la dispoziție o paletă extrem de variată, din care pot alege. 

De asemenea, citesc ”Becoming”, autobiografia lui Michelle Obama și sunt impresionată de cât de bine este scrisă. 

Așa stând lucrurile, pot să plonjez la orice oră în cel puțin 3 lumi paralele, în funcție de dispoziție. Cred că sunt extraordinar de norocoasă.

Și-n timp ce reflectez la asta, mai arunc un ochi pe Facebook și dau din ce în ce mai des peste smiorcăieli și plângăceli. 

Vai, nu mai suportăm să stăm în casă.
Vai, nu mai suportăm să nu socializăm. 
Vai, nu mai suportăm să nu ne-adunăm în turmă.
Vai, nu mai suportăm să purtăm mască. 
Vai, vrem vaccin. De ce nu apare vaccinul mai repede?
Vai, dar apare vaccinul prea repede, nu e testat suficient. 
Vai, cum adică va trebui să purtăm mască o vreme inclusiv după ce apare vaccinul. Conspirație!

Vai, vai și iar vai. Suntem o nație de plângăreți. ”Muieți-s posmagii” este ceea ce ne caracterizează cel mai bine. Să ni se DEA. Să ni se aducă. Să SE. Mereu acest reflexiv care nu presupune nicio implicare personală. Să SE facă, să SE rezolve, să SE aia, să SE ailaltă. 

Ca să ne-nțelegem. Nu mă refer la oamenii care, din cauza restricțiilor impuse de pandemie, și-au pierdut locurile de muncă sau micile afaceri care le asigurau traiul. Acestea sunt niște drame, dar - curios fapt - din ce-am putut constata eu însămi, oamenii ăștia sunt cei mai decenți. Își înghit amarul și-ncearcă să facă față cumva situației. Nu ei sunt plângăcioșii. Nu, plângăcioșii sunt ăia ale căror venituri nu au fost afectate, dar care, ați ghicit, nu mai suportă 🙄

Asta în ciuda faptului că au atâtea mijloace la dispoziție pentru a-și umple timpul în care, altminteri, ar socializa în turmă. Doamne, spiritul ăsta gregar mă scoate din sărite, niciodată nu am fost genul și nu am putut înțelege chestia asta. 

Mă rog, să zicem că sunt eu o ciudată și-o antisocială (recunosc și nicio mustrare de cuget n-am). Dar acei oameni care vor ”în turmă”, chiar nu cunosc semnificația zicalei ”Fă Rai din ce ai”? Chiar nu pot fi câtuși de puțin recunoscători pentru posibilitățile pe care le oferă timpurile actuale? 

După cum se vede, nu pot. 

Oare cum ar fi arătat o pandemie la sfârșitul anilor '80? Să stăm în casă ca și-acum, numai că... 

Fără Internet.
Fără filme (exceptând casetele de care se făcea rost ”pe sub mână” și pe care oricum nu le puteai vedea dacă nu aveai video, nu erau prea multe opțiuni în afara filmelor bulgărești sau rusești).
Fără calculator.
Fără telefoane (sau cine știe, poate se putea scrie pe WhatsApp de pe telefonul cu disc și nu-mi dau eu seama cum 🤔).
Fără cărți pe alese.
Fără tablete. 
Fără lumină și fără căldură (mă rog, aud că asta se-ntâmplă și-n România zilelor noastre, și nu-s puține cazuri.... Cu 30 de ani în urmă însă, era mai degrabă regulă).
Fără mâncare bună și variată (și am vaga bănuială că nici livrarea la domiciliu nu funcționa tocmai glorios. Sarcasm alert).

Nu mai spun că nici nu aveai unde să defulezi, că te sălta Securitatea mintenaș. 

Exemplele ar putea continua, dar cred că e limpede ce voiam să spun. Mulți dintre plângăcioși au prins vremurile acelea, așadar s-ar putea crede că sunt în măsură să facă diferența. Teoretic, pentru că practic nu pare să fie cazul. 

Și oricum, aș paria oricât că, și dacă s-ar elimina toate restricțiile, plângăcioșii vor continua să găsească motive de-a se plânge. În privința asta, izvorul creativității pare să fie nesecat. 

joi, 19 noiembrie 2020

Misterioasele căi de acces într-un magazin Apple


Nu știu dacă am povestit pe aici, dar atât eu cât și dumnealui suntem, de ani de zile, fani ai produselor Apple. Știu că astea sunt din categoria ”ori le iubești, ori le urăști”, cale de mijloc nu prea există când e vorba de ele: noi facem parte dintre cei care le preferă, dintr-o sumedenie de motive pe care unii le pot considera cât se poate de subiective, dar vorba aia, sunt ale noastre 😀

Ei bine. De când cu pandemia, dar-ar dracii-n el de pangolin, unul dintre cele mai aventuroase demersuri a devenit să pătrunzi în magazinul Apple din buricul Hamburgului. Și dacă pot înțelege foarte bine faptul că trebuie să gestioneze cumva afluxul de vizitatori, măsurile pe care-au hotărât să le implementeze sunt pe alocuri absurde și, ceea ce este cel mai rău, aplicate fie imprecis, fie discreționar.

Bunăoară.
Exemplul nr. 1
Acum câteva săptămâni, iPhone-ul jupânului părea să aibă o problemă - nu se mai auzea foarte clar când vorbea și nici el nu-l auzea prea bine pe interlocutor. Aparatul e altminteri în stare bună, deci hai să mergem la reprezentanță să se uite ei. Știam deja că pentru asta trebuia făcută programare, deci a sunat la hotline, a relatat situația, ăia l-au programat la ora 17:00 în ziua respectivă, pa-la revedere.
Numai că. Ajunși la fața locului (unde au instalat cordoane ca la aeroport, păzite cu strășnicie de gardieni publici și niște pișpirei angajați Apple, care gestionează mulțimea adânc pătrunși de propria importanță), ni s-a spus că ”nu suntem pe listă”.
- Dar am făcut programare.
Pișpirelul ne scrutează bănuitor, mai cere o dată numele, i-l dictăm pe litere. Se uită pe o tabletă.
- Îmi pare rău, nu sunteți pe listă. Nu puteți intra în magazin. Următoarea programare e disponibilă săptămâna viitoare.
Din fericire, hotline-ul îi trimisese omului un mail de confirmare, pe care i l-a arătat pișpirelului. Acesta se uită din nou încruntat pe tabletă.
- Îmi pare rău, nu vă găsesc. Noi nu comunicăm direct cu hotline-ul, ei doar fac programări și updatează listele, probabil nu s-a înregistrat în sistem. Următorul!
Nu ne lăsăm și cerem să vorbim cu un superior. În stilul ăsta, dacă nici o eventuală programare ulterioară nu se ”înregistrează în sistem”, mai ajungem noi la Apple când o trece pandemia...
Vine superiorul (înarmat și el cu o tabletă), reluăm tărășenia da capo. ”Domnii susțin că au făcut programare, dar nu apar pe listă”, ne pârăște ofuscat pișpirelul.
- Păi pe lista asta nici nu au cum să apară, din moment ce e lista pentru ”Achiziție”, zice superiorul (dovedind că nu degeaba are totuși o funcție ceva mai cu moț). Dacă programarea e pentru o problemă de ordin tehnic, hotline-ul trebuie să-i fi înregistrat la ”Verificare & Reparație”. Ai controlat lista aia?
Evident, n-o controlase, deși îi povestisem și lui scopul programării. Îi doresc mult succes în carieră, e lucru mare cât e de deștept 🙄
Problema a fost rezolvată apoi în exact 7 minute. Se acumulaseră niște impurități (particule de praf) la microfon și de aici neajunsurile de ordin acustic.

Exemplul nr. 2
Voiam să ne uităm la noile modele de iPhone. Pur și simplu să le vedem, să avem acel ”sense of touch” despre care pe bună dreptate se tot vorbește referitor la produsele Apple 🙃 Suntem fani, cum vă spuneam. Întâmplându-ne prin oraș, ne-am așezat la rând (da, de când cu pandemia, la Apple e mereu coadă. O văd ori de câte ori trec prin centru. Sistemul ăla al lor de programări cam sughite, ce pot să zic).
Ajungem în față, ne abordează o demoazelă cu tabletă. Scopul vizitei și la ce oră aveți programarea, ne interoghează ea.
Explicăm: nu am făcut programare pentru că nu avem vreo problemă și nici nu vrem să cumpărăm nimic, ci doar să ne uităm la niște produse.
- Nu puteți intra în magazin fără programare.
Pe barba lui Merlin, când faci programare prin hotline trebuie să menționezi ce treabă ai, ca să te treacă pe lista corespunzătoare. Noi nu avem o treabă anume.
- Chiar dacă vreți numai să vă uitați, asta se încadrează la ”Achiziție”, deoarece poate veți dori să cumpărați ceva. Pentru ”Achiziție” trebuie programare. Nu puteți intra.
Am încercat să-i mai elucidăm, ea o ținea una și bună cu ”dacă vă uitați, înseamnă Achiziție, nu puteți intra”. Următoarea programare era disponibilă peste 2 zile. În timp ce parlamentam (fără succes), un tip încearcă să se strecoare pur și simplu pe lângă noi.
- Domnule, domnule, îl strigă demoazela, ce treabă aveți și la ce oră aveți programare?
Domnul se întoarce, vizibil agasat.
- N-am programare. Vreau să cumpăr un cablu.
- Ah, sigur, nicio problemă, poftiți.
El a poftit, noi am rămas uitându-ne ca rața-n beci. Wtf.  Am auzit bine?
- Cum de-a putut să intre fără programare? A spus clar că vrea să cumpere un cablu.
- Exact, grăiește demoazela, dându-și ochii peste cap în fața prostiei noastre. Vrea să cumpere un cablu. Nu are nevoie de programare pentru asta.
- Cum adică? Asta nu e ”Achiziție”? Doar cumpără!
- Nu. Dacă vrea să cumpere un cablu, nu este achiziție. Îmi pare rău că nu vreți să mă înțelegeți, pufnește demoazela cu dispreț.
- Păi noi vrem să ne uităm, asta se încadrează la ”Achiziție”? Și faptul că domnul cumpără un cablu, nu este ”Achiziție”?
- Da, mă bucur că în sfârșit ați înțeles. Nu puteți intra.

Băi nene. BĂI. NENE.
Am încercat să-i explicăm unuia care părea să fie ”in charge”, dar n-am mai avut succesul de data trecută. ”Mergeți la colega”, ne-a ușuit el. Păi colega e bătută-n cap (mă rog, n-am zis așa). ”Îmi pare rău, nu e treaba mea, dacă ea spune că nu puteți intra, nu intrați”.

Pentru numele lui Belzebut, data viitoare cumpărăm un cablu.

duminică, 15 noiembrie 2020

România. Nimic.

N-aveam un text anume plănuit pentru astăzi, dar m-aș fi gândit eu la ceva. Acum însă, nu mă mai pot gândi la nimic. 

Zece oameni au ars de vii aseară, într-un incendiu izbucnit la secția de Anestezie și Terapie Intensivă a spitalului județean din Piatra Neamț. Primele cercetări arată că focul a pornit de la o instalație de oxigen care nu a funcționat cum trebuie și s-a întins rapid și în salonul alăturat.

Medicul de gardă a intrat în salonul unde focul ardea și, ajutat de o asistentă, a scos pacienții împingând paturile. Are arsuri pe circa 40% din suprafața corpului, mai ales în partea inferioară. Nu 80% cum se spusese inițial, dar 40% este, de asemenea, foarte grav. 

La ora asta, avionul militar în care se află medicul trebuie să fi aterizat în Belgia, fiindcă din fericire a fost acceptat - în mod excepțional, date fiind condițiile actuale impuse de pandemie - la spitalul ”Regina Maria Astrid” din Bruxelles, unde va fi tratat. 

Nu doar faptul că s-a întâmplat așa ceva este șocant și cumplit. 

Dar.

În 2020, la exact 5 ani după tragedia de la Colectiv, România nu are capacitatea de a trata nici măcar UN SINGUR mare ars.

Nu mai este nimic de spus.

Dumnezeu să-i ajute doctorului, să se recupereze pe deplin. Iar pe cei duși de moarte năprasnică, arși de vii în paturile unde oricum se luptau să respire, să-i odihnească în pace.

joi, 12 noiembrie 2020

V-ați gândit ce-o să faceți când....?

Inspirându-mă dintr-o postare pe Facebook, astă-seară vă invit să visăm. Asta o putem face fără să avem nevoie de mască, iar cât despre distanțare... de când e nevoie să ne distanțăm în vise? Corect, așa știam și eu: nu e nevoie. 

Așadar. V-ați pus întrebarea ce-o să faceți prima și prima dată după ce scăpăm de pandemie? Pentru că ziua aceea va veni, fără îndoială. Nu se știe cât se va mai lăsa așteptată, dar de venit va veni. 

Pentru că eu am întrebat, încep eu: îmi iau bilete pentru România.
Mă duc să-l văd pe tata, pe bunica.
Mă duc la mama și la cealaltă bunică să le povestesc ce-am mai făcut (cu toate că ele știu permanent ce fac eu, sunt sigură 🙂), să le duc flori și lumină. Să ascult cu mama ”Stay Another Day” a celor de la East 17, una dintre melodiile ei preferate. Doar eu, ea și eternitatea din care mă veghează de aproape 6 ani.
Mă duc să-mi văd prietenele.
Mă duc să gust tartele de la Plăcintissima (cică bucătăresc oamenii ăia niște chestii senzaționale; am căpiat la ce poze am văzut cu bunătățile lor, musai să le-ncerc).
Mă duc la Cărturești Carusel să-mi aleg niște cărți, fie și numai din pura plăcere pe care mi-o dă locația aceea atât de frumoasă și mirosul de carte nouă.
Și mai in extenso, îmi doresc să mergem la Paris și Edinburgh, pentru început.

Rândul vostru acum 🙂 Ce? Unde? Cum?
Să nu vă fie teamă de vise. Cineva spunea că, dacă visele noastre nu ne sperie, înseamnă că nu sunt suficient de îndrăznețe.
Așa că, să ne dăm pe... tobogan, virtual vorbind. Poate ne și inspirăm unii de la alții, cine știe?

duminică, 8 noiembrie 2020

"Queen's Gambit" (2020)

Despre această miniserie de 7 episoade citisem deja mai multe recenzii și opinii entuziaste și, după ce am urmărit-o (în două reprize) am concluzionat că acestea sunt cât se poate de întemeiate. Un serial pe care l-aș pune pe lista ”de neratat”. 

Este povestea unei fetițe orfane care ajunge într-un orfelinat auster, unde - cu toate că, din fericire, nu avem de-a face cu un scenariu tip ”Oliver Twist”, copiii nefiind brutalizați și nici înfometați - se practică, totuși, o formă de abuz care probabil era ceva obișnuit în orfelinate la jumătatea secolului trecut. Copiii primesc zilnic ”vitamine”, unele dintre ele (pastilele verzi) fiind, de fapt, tranchilizante care induc halucinații și creează dependență. Introvertită, abia ridicând ochii din pământ, Elizabeth (Beth) Harmon se împrietenește cu Mr. Shaibel, îngrijitorul cel ursuz, pe care-l urmărește fascinată jucând șah de unul singur. ”I want to play”, spune fetița cu ochi mari și breton tuns în stil ”cu ciobul”. Impresionat și intuind că se află în fața unei viitoare șahiste de geniu, Mr. Shaibel acceptă să-i dea lecții.


Învață mișcările de bază. Învață să anticipeze și să conceapă strategii. Învață și să piardă, cu toate că nu-i place deloc. Noaptea, în pat, aflată sub influența tranchilizantului, Beth vizualizează pe tavan tabla de șah cu piesele fantomatice în mișcare și dezvoltă strategii. ”I play a lot in my mind”, obișnuiește ea să spună, studiind în permanență și rejucându-și propriile partide pentru a-și căuta eventualele vulnerabilități. Începe să câștige competiții (cu toate că la început nu este luată în serios, jocul de șah fiind considerat prin excelență un sport masculin) și, pe măsură ce urcă în ierarhia șahului mondial, decade tot mai mult în patima alcoolului combinat cu tranchilizantele de care continuă să fie dependentă. Este o singuratică și-i ține pe cei din jur la distanță.

”Cea mai puternică persoană e cea căreia nu-i este teamă să fie singură”, îi spune un alt personaj, iar Beth își conduce viața în spiritul acestei mantre. Dar cea mai mare bătălie a vieții ei - partida cu Vasily Borgov - o câștigă fără a fi nevoie să apeleze la înșelătoarea putere conferită de tranchilizante, inclusiv cu ajutorul prietenilor.

Aceasta mi se pare, de fapt, cea mai importantă lecție de însușit din această miniserie. Chiar dacă ești un geniu, nu vei răzbi sus de unul singur și nu te vei putea menține ”acolo” dacă-i îndepărtezi pe cei care țin la tine și pe care trebuie să-nveți să-i prețuiești și să-i păstrezi. Și care, chiar dacă poate s-au supărat pe tine, nu te părăsesc niciodată cu adevărat. A te izola nu înseamnă decât a te autosabota.

Poate sunteți curioși de unde vine titlul. Gambitul la regină este o secvență de deschidere în șah, pe care Beth o va folosi în finala cu Borgov. Partida este inspirată din realitate și excelent documentată; producătorii au apelat pentru consiliere la însuși Garry Kasparov, fost Mare Maestru și campion mondial. De altfel, toate partidele prezentate reproduc în mod corect jocul de șah.

Mi-a plăcut și dinamica relației dezvoltate cu mama adoptivă, care a sprijinit-o de la bun început, cu toate că ea însăși nu înțelegea șahul. Dar i-a fost alături fiicei adoptate și s-a bucurat împreună cu ea de toate victoriile, citind cu glas tare și plină de emoție articolele elogioase din ziare. 

Scenografia este foarte bine realizată, filmată parcă în sepia și redând atmosfera anilor '60. Foarte sugestivă mi se pare și evoluția stilului lui Beth - dacă la primele partide arăta mai degrabă șleampăt, cu o tunsoare care nu o avantaja, nemachiată și îmbrăcată într-un sarafan negru - înfățișarea și garderoba ei se schimbă pe măsură ce-și șlefuiește abilitățile de șahistă. În ultimele episoade, este întruchiparea eleganței și a bunului-gust. 

Această miniserie are de toate: acțiune, poveste, imagine, o poveste de dragoste, introspecții, pierderi și regăsiri. Ultimul episod mi s-a părut absolut fabulos; felul în care prietenii ei șahiști au stat toată noaptea să simuleze diferite strategii pe care le-ar fi putut aplica Borgov m-a emoționat, a fost una dintre cele mai mișcătoare scene din întreg filmul.

Ar fi fost, însă, prea simplu să fie așa: Borgov iese din ”tiparul” anticipat și face o mutare la care nu se așteptase nimeni. Cum s-a încheiat partida, veți afla dacă veți urmări serialul, pe care nu pot decât să vi-l recomand. Indiferent dacă sunteți sau nu cunoscători de șah, am convingerea că nu vă va lăsa indiferenți. Este o lecție de viață și este, cu adevărat, o bijuterie.

joi, 5 noiembrie 2020

Salată de weekend (XXXIX)

V-aș invita la găluște cu prune, da' n-am (dacă aveți voi, puteți să mă invitați, mulțumesc anticipat 😀), așa că poftiți la salată. Mâine e vineri și eu habar nu am când a trecut săptămâna asta. 

1) De marți sunt din nou în home office, după ce Resursa Umană ne-a comunicat că e obligatoriu să băgăm capul la cutie. Mă dezobișnuisem, dar dacă trebuie, trebuie. Nu știm cât va dura asta, dar personal nu cred că revenim la birou înainte de sfârșitul anului.
Cu ocazia asta mi-am dat seama că am o nouă problemă. Pasămite a trebuit să-mi instalez de ceva vreme aplicația de Outlook pe telefonul de serviciu și-acum poftim de rezistă să nu te uiți pe mail-uri după ce ai închis laptopul și ai încheiat ziua de muncă. Ceea ce-ar fi, evident, o mare greșeală. Pe când mergeam la birou n-aveam problema asta, din simplul motiv că nu-mi luam telefonul acasă.

2) Am văzut (și eu) ”Emily in Paris”. Ca să respectăm adevărul istoric, l-am devorat pe tot vinerea trecută. Mi-a plăcut, un serial light și amuzant, care nu-și propune să fie mai mult decât este și cu imagini splendide din capitala Franței. ”Clișeu”, zice lumea cultă. Eh, mie-mi plac unele clișee, s'il vous plaît 🙄 Se simte faptul că a fost creat de autorul emblematicului ”Sex and the City”; a făcut din Paris un personaj în sine, așa cum făcuse și din New York. Nu va deveni un serial-cult, dar e simpatic și mă bucur că au semnat pentru un nou sezon.
Și vorbind de clișee, au dat-o în bară cu o chestie. Cum vine asta, frățiuer - serial cu francezi și nu zice nimeni, nici măcar o dată, ”ça va”? Noi când ne vedem cu ai noștri colegi din Paris, plouă cu ”ça va”-uri în toate părțile.

3) M-am întors la literatura polițistă scandinavă și, cu toate că nimeni nu se va putea compara vreodată cu Stieg Larsson, am descoperit încă o autoare care-mi place: Yrsa Sigurdardottir (date naibii numele astea nordice, am silabisit scriind 😂). Scrie bine, complex, cu vână și, desigur, povestirea are din belșug ceea ce am aflat că se numește ”nordic noir”. Am citit ”Suflete Damnate” și-n continuare voi începe ”Zile Întunecate”. Dacă vă place genul, dați-i o șansă.

4) Disclaimer: nu ”țin” cu Trump. Zic asta clar și, sper eu, suficient de răspicat încât să nu apară confuzii. E megaloman, sociopat, are diplomația unui cartof fiert și e narcisist. Știu bine toate astea (le știam și-acum 4 ani, când mi-am dat cu părerea despre noul președinte, aici). Dar nici Biden nu mi se pare deloc o alternativă preferabilă. Omul este pur și simplu inapt psihic, numai cu două zile în urmă și-a confundat nepoatele între ele și apoi a spus că-l va prezenta pe fiul său Beau, care a murit în 2015.
Unui om într-o astfel de condiție mentală îi dai pe mână președinția Statelor Unite? Am luat-o eu razna, sau ceva e profund greșit în chestia asta?! Numai eu nu pricep de ce e lumea așa entuziasmată de perspectivă?
În prezent se numără încă voturile, Trump face exact ce l-a consacrat: spume și circ penibil, iar Biden pare să fie-n linie dreaptă pentru Casa Albă. 
Mno, ce să zic. Cu adevărat trist e faptul că americanii au ajuns să aibă de ales între un om cu evidente tulburări cognitive și un narcisist megaloman. Dintre aceste două variante, eu una aș opta pentru cel din urmă.


duminică, 1 noiembrie 2020

Buhuhu! 👻

Postarea asta ar fi trebuit să apară ieri, dar curat Halloween, coane Fănică; în urma unei erori masive survenite la Kabel Deutschland, de-aseară nu funcționează rețeaua wi-fi. Nici semnal tv nu avem, însă ăluia nu-i duc lipsa în mod deosebit. Azi am făcut un hotspot pe telefon, cât să-mi permită să mă dau pe Facebook și să postez pe blog, și-n rest doar citit pe tabletă.
Cică ”se lucrează” și având în vedere că probleme sunt în toată țara (s-au semnalat erori în mai toate orașele mari), îi cred și nici pentru un milion de euro n-aș vrea să fiu acum în pielea celor de la departamentul tehnic.

Să trecem așadar la subiect. De vreo 2 săptămâni am vreo 6 colegi noi la birou. Sunt de-a dreptul irezistibili, ceva nemaipomenit, vă zic. Unul mai seducător ca altul, după cum vă puteți convinge în imaginile de mai jos. 


Nu mă-ntrebați cum îi cheamă. N-au nume, sunt John Doe 1 și John Doe 2 🙄 Despre cel din dreapta, care se ține cu mâinile de cap, am stabilit că este colegul care momentan funcționează pe post de șef interimar. A ajuns așa pentru c-am pus noi prea multe întrebări tâmpite.

Petrecerea continuă, vorba unui celebru personaj.

La soare te poți uita, dar la ei ba, ce să mai discutăm.... 


Cotrofelnița albastră din dreapta mă calcă pe nervi. E atârnată de cuier, după cum vedeți, deci trebuie să ne punem gecile cu băgare de seamă. Sau să le ținem pe spătarul scaunelor, ca să nu deranjăm șerpii din lațele doamnei 😏

Pe lângă deosebitele creaturi de mai sus mai există și un dovleac din plastic, pe care-l ținem la bucătărie; are senzor de mișcare și de fiecare dată când e cineva în preajmă se pune pe zbierat ”Happy Halloween!”, urmat de râsul ăla sinistru. Unul dintre ingineri i-a scos bateriile și a primit nenumărate mulțumiri.

În caz că vă-ntrebați de unde provin prea-minunații, aflați că aparțin, toți, doamnei-cu-creveți. Vorba vine, că tot n-avem creveți. Da' avem creaturi, iată. Și după cum se pare, o să le mai tot avem, pentru că doamna a intrat în Home Office pe termen nedeterminat și nu a luat creaturile înapoi. Așa că or să ne tot fie în preajmă o vreme. Mai bine le-am da niște clienți... să nu stea acolo degeaba.

joi, 29 octombrie 2020

Zile de toamnă, cu... Darth Vader

 ... zile tihnite, aș fi adăugat în altă situație, dar așa cum se prezintă lucrurile în Europa, n-aș putea spune că sunt tocmai tihnite. Poate doar prin prisma faptului că ne-adunăm din nou la gura sobei... însă, din păcate, nu așa cum ne-am dori.

Neatinsă de frământările astea și de realitatea virusului, natura face doar ce știe ea mai bine. Trece, se petrece... și se joacă uneori cu razele soarelui. Sâmbătă am ieșit la o plimbare în apropierea blocului și iată cum e toamna pe aici.




Ne plimbam, inspirând adânc parfumul frunzelor uscate și contemplând paleta de culori din care toamna alesese cele mai frumoase nuanțe. Imagini parcă desprinse dintr-o pictură impresionistă.

 

”Îți dai seama”, cuvântez eu pe un ton meditativ, ”că dacă ai îngropa un cadavru în zona asta, probabil n-ar mai fi găsit niciodată?” 🙄
Câteodată le cuget adânc, nu mă-ncurc. 

Tot plimbându-ne așa am auzit o foarte agreabilă gălăgie, venind dintr-o curte. Cin' să fie, cin' să fie? Păi, dumnealor 🥰


Le-am numărat: erau 19. Ziceți voi dacă nu-s adorabile 🙂🙂🙂

Poate vă-ntrebați de unde titlul. Ei bine, tot sâmbătă am cumpărat, pentru prima dată, un dovleac. De la o bostănărie din apropiere. Jupânul și-a asumat sarcina de a-l scobi, ceea ce-a și făcut, după care am pus în el o lumânare. 

În opinia mea, ce-a ieșit seamănă foarte bine cu Darth Vader 🤔


Serios, nu vi se pare? Eu am impresia că numa' cât mă uit la el și-l aud ”Luke, I'm your father!” 😃

Să inspirăm adânc. Într-o bună zi, vom constata că toate astea vor fi trecut. Și pandemia, și spaima de-a nu-i îmbolnăvi pe cei dragi, și anxietatea.

Vă îmbrățișez. Să fim bine. Să NE fim.