Învățăturile prea-înțeleptei Greta

Cred că inaugurăm un nou serial (a se vedea titlul), care - la cât de frecvente sunt sclipirile mele de nețărmurită și incontestabilă inteligență - are toate șansele să depășească "Tânăr și Neliniștit”. 

În episodul-pilot, aflăm cum rezolvi problema sinusurilor congestionate. 

Păi, foarte simplu. 

Premisa e să fii răcită și să ai senzația că-n loc de urechi ai 2 trompete înfundate. Elementar, Watson.

1) Te duci să iei masa în oraș. 

2) Comanzi sushi, că doar ești o rafinată. 

3) Când ți se aduce comanda, o privești îndelung și te întrebi ce-o fi crema aia verzuie din dreapta. 

4) Habar n-ai ce e, da-ți aduci aminte de punctul 2.

5) Iei un sushi, îl tăvălești bine, cu nădejde și pricepere în crema aia verzuie și necunoscută și-l dai pe gât.

.

.

.

. 

.

.

.

(pauză de gulpăit cu disperare din paharul de Cola, icnete, lacrimi în ochi, fum roșu pe urechi, sinusurile sunt instantanteu descongestionate până la a șaptea generație). 

6) Îți recapeți cu greu răsuflarea și-ți pică fisa (o fi fost prinsă în sinusurile congestionate): Wasabi. Desigur. Rafinamentul a fost restabilit.

Așadar, vedeți. Medicament naturist și extrem de eficient. Pupa-m-aș pe sinusuri de inteligentă să mă pup 🙄

2019, îți mulțumesc și mă înclin...

Mă tot gândesc de câteva zile bune la această postare și aproape că nu-mi găsesc cuvintele pentru a descrie cum a fost anul ăsta. A fost atât de intens, de plin de întâmplări frumoase și de realizări, încât parcă nu ne vine nici acum să credem. 

Ne-am reunit, după fix 3 ani în care am locuit la sute de kilometri distanță unul de altul. A fost greu, dar a meritat și-am depășit cu bine această perioadă - pe care nu vrem s-o mai trăim niciodată. O coajă de pâine dacă vom avea, o împărțim și nu ne mai despărțim. Aceasta e promisiunea pe care ne-am făcut-o. 

Ne-am mutat la Hamburg, un oraș splendid, care ne umple inima de bucurie. Asta e ceea ce mi-am dorit de-o viață: să trăiesc într-o metropolă europeană. Sunt recunoscătoare. It came true 🙂

Avem servicii mulțumitoare. Adică la mine mai e loc de îmbunătățiri, și lucrez la asta. Am speranțe. 

Am dat o raită la Paris, în interes de serviciu și după cum arată lucrurile în momentul ăsta, la anu' mă mai duc de cel puțin două ori. Nu mă plâng defel 🙄

La polul opus, am pierdut mașina, pe draga noastră Blackie, într-un accident provocat 100% de alt șofer și care s-ar fi putut termina mult mai urât. Probabil că a fost și aici o lecție de învățat.

În viața noastră a apărut Pixy - roșie, ochioasă, frumoasă. Blackie va rămâne pentru totdeauna în inima mea. 

Suntem sănătoși, suntem împreună. Am făcut amândoi pomul, ne-am despachetat cadourile, iar în Ajun eu am cântat ”Silent Night” împreună cu peste 100 de persoane, în timp ce omul meu o interpreta la orgă 🙂 Tot sublimă e, chiar și în versiunea germană.

Am redescoperit bucuria cititului, mă relaxez psihic mult mai eficient ca-n anii anteriori, l-am revăzut pe dragul meu Zubin în două concerte și am mai fost și la alte evenimente culturale, care-mi sunt mult mai accesibile, acum că locuiesc într-un mare oraș.

Pe blog am scris ceva mai puțin comparativ cu anii anteriori, dar asta pentru că am avut nevoie de răgaz de acomodare, pentru a absorbi și a mă obișnui cu noua noastră viață. Sper ca de-acum să-mi reintru în ritm și să ne citim mai des cu povești frumoase.

Despre una dintre cele mai remarcabile realizări aleg să nu vorbesc deocamdată, întrucât nu e finalizată încă. E așa, la un... 85%, să zicem. Când va fi totul gata, vin și trâmbițez cum de puține ori m-ați mai citit trâmbițând 🙂

Se încheie un deceniu, unul în care am evoluat mult și s-au schimbat atât de multe.... Am încheiat etape, am început unele noi, am avut parte de sute de experiențe extraordinare, am cunoscut oameni minunați, am primit oportunități, ni s-au acordat șanse, am muncit amândoi pe brânci și viețile noastre s-au schimbat atât de mult în bine... Inimile ne sunt pline de recunoștință. 

Dragul meu 2019, postarea asta e mai puțin despre decada care își ia rămas bun în curând și mai mult despre tine. Îți mulțumesc din tot sufletul pentru ceea ce ne-ai dăruit. Te vom ține minte drept un an fabulos, așa cum ai fost 🧡

2020... marchezi începutul unui nou deceniu 🙂 Te rog, fii bun cu noi și ajută-ne să continuăm cu bine ceea ce-a început atât de frumos în anul care se încheie peste câteva zile...

Mini raport

• (Aproape) a trecut Crăciunul, de venit Moșul a venit, de balotat șasemiidouăsutetreizecișipatru de calorii s-au balotat, de lenevit în pat s-a lenevit, de petrecut timp cu jupânul s-a petrecut, de reluat Harry Potter s-a reluat (cum de-am rezistat fără el câteva săptămâni, n-aș putea să vă spun), într-o zi jumătate am terminat de citit cel de-al cincilea volum și nu cred că trece weekend-ul ăsta fără să termin toată seria. Vreau să spun că, totuși, sunt și eu om. Orișicât.

• Mâine lucrez, ultima zi pe anul ăsta. Vom lua micul dejun împreună, noi cei de la birou adică. A fost ideea lu' Vitex, cică să socializăm 🙄 Nu-mi explic de unde zelul ăsta, devin antisocială numai la ideea de-a interacționa cu ea. Păcat că tot n-au apărut creveții, îi puneam într-o salată și încheiam bâlciul.

• Am descoperit o vrajă pe care mi-o doresc neapărat-musai-absolut. Numele ei vorbește de la sine: CURĂȚENIUS. De asemenea, nu cred că m-aș supăra dacă aș putea s-o fac pe Vitex să regurgiteze limacși 🤭 Nu prea mult, câte 4 ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Pfff, păcătoasa de mine.

La revedere, Moș Crăciun 🙂 Ne reîntâlnim anul viitor.

Salată Boeuf cu pisică de ou

Printre multe altele, Crăciunul reprezintă un duios prilej de aduceri aminte a unor vremuri demult trecute și al unor întâmplări de odinioară, care cu trecerea timpului devin cu atât mai prețioase cu cât realizăm că ele constituie o ancoră și un reper. 

Îmi aduc aminte în mod pregnant de salata Boeuf, a cărei pregătire (a se citi, tocatul legumelor și-a cărnii) revenea cel mai adesea în sarcina mea. Cumva îmi convenea chestia asta,  deși era o muncă absolut distrugătoare de nervi, dar știam că-n rest sunt absolvită de orice alte corvezi gospodărești. Cei mai nesuferiți erau cartofii, iar cel mai mult îmi plăcea să toc morcovi - cât despre castraveți murați, nu exista să nu-mi sară niște stropi usturători în ochi. Dar nu mă lăsam, tocam conștiincioasă și cu simț de răspundere, până când uriașul castron se umplea de cubulețe minuscule de diferite culori. Maioneza o făcea mama și apoi urma partea care-mi plăcea mie cel mai mult: ornatul. 

Nu că mi-aș fi pus imaginația la încercare - în fiecare an salata noastră arăta la fel, dar tocmai ăsta era farmecul ei. ”Salată Boeuf cu pisică de ou” era sloganul nostru, de la care nu ne abăteam niciodată. Habar n-am de unde-a apărut chestia asta, dar de când țin eu minte salata Boeuf în casa noastră, pisica a fost nelipsită. 

În caz că vă-ntrebați cum o făceam. Jumătate de albuș dintr-un ou fiert tare (al cărui gălbenuș intrase la maioneză) era corpul pisicii. Din cealaltă jumătate ”ciopleam”, cu un cuțit subțire și precis, capul, coada și urechile, după care ”înjghebam” pisica. Ieșea ceva cam de felul ăsta: 

(Bine-bine, știu că-n mine nu s-a reîncarnat niciun Michelangelo, dar imaginea este edificatoare. Să nu vă prind chicotind, că vă deznod cu bătaia 🙄).

Restul era simplu. 

Ochii - două boabe de piper;

Nasul - un triunghi tăiat din gogoșar roșu murat sau morcov;

Mustățile - ace de brad. Lesne de înțeles, pisica noastră avea mustăți numai de Crăciun, nu și de Paști 😃

Când am mai crescut, scriam și ”Miau” sub ea, cu boabe de piper. 

Pisica noastră avea un succes nebun, era admirată de toată lumea și mâncam salata ”în jurul ei” cât de mult se putea, ca să n-o stricăm. Iar când devenea inevitabil să fie mâncată, mi-o revendicam pe bună dreptate - în definitiv, cine tocase salata? Rezon!

N-am mai făcut pisica de ou de când am plecat de-acasă. Jupânul nu suportă oul fiert, deci pisica ar fi oricum un no-go. Dar chiar dacă n-ar fi fost vorba de asta, nu știu dacă aș mai fi făcut-o. Pisica de ou era ”trademark Mama” 🙂 și-a rămas undeva în urmă, în suflet și-n amintiri. 

Mi-e dor să ornăm salata Boeuf împreună.

Mi-e dor să vin acasă și să ne amuzăm de ”cum a ieșit pisica”. 

Mi-e dor de tine, mami. 

Poveștile ar trebui să rămână povești

Una și cu una fac două, spune o vorbă veche la care achiesez. Eu sunt și am fost dintotdeauna o tradiționalistă - și probabil așa am să și mor. Nu-mi plac remix-urile, nu-mi plac ”adaptările moderne”, iar părerea mea despre compozițiile moderne o cunoașteți, că am bombănit de mai multe ori pe temă. 

Și de altfel, cum bine-a zis Mihăilescu-Brăila într-o nemuritoare scenetă, ”clasicii tot clasici rămân, dă-i naibii!” 😃

Așa stând lucrurile, mare mi-a fost dezamăgirea vineri seara. Aveam bilet luat din iunie - de jumătate de an, deci! - la baletul ”Spărgătorul de Nuci”, de Tchaikovsky, la Opera de Stat din Hamburg. Este cu siguranță cea mai frumoasă poveste de Crăciun și, indiferent de vârstă, regăsești aceeași puritate și bucurie. Nu pot să vă descriu cu câtă emoție îl așteptasem.

Numai că... după cum aveam să descopăr abia la fața locului, nu era baletul original, ci ”o adaptare modernă”. Siderată, am citit în program că-n versiunea pe care urma să o vedem ”Clara conștientizează dureros despărțirea de copilărie”. 😲 Alo!!! ”Spărgătorul de nuci” taman despre asta este - despre candoarea copilăriei. Despre împărăția dulciurilor și dansul fulgilor de nea, despre speranță, despre decoruri elaborate și pline de strălucire și culoare, despre pomul împodobit și despre magia nopții de Crăciun, care îl transformă pe spărgătorul de nuci într-un prinț. Un basm clasic, asta e - sau asta ar fi trebuit să fie și asta așteptam să văd. Și am sentimentul că nu am fost singura care și-a luat țeapă; din public făceau parte mulți copii a căror vârstă o estimam între 8 și 10 ani. 

Cu siguranță copiii ăia nu fuseseră aduși să vadă un balet anost, cu decor minimalist - nici măcar brad împodobit nu exista, deși toată acțiunea se petrece în noaptea de Crăciun - și din care lipseau cam toate elementele care dau farmec poveștii. Da, muzica lui Tchaikovsky era acolo, dar nu numai pentru muzică venisem, ci pentru una dintre cele mai frumoase povești de Crăciun din toate timpurile. De care n-am avut parte, întrucât coregraful a hotărât să-și impună propriul concept și taman cu minunăția asta de balet și-a găsit s-o facă. 

Am plecat la pauza dintre acte, boscorodind lugubru. Chiar n-aveam de gând să asist la despărțirea eroinei de copilărie, mi-e prea destul cât știu despre asta din experiență personală. Părăsind sala, am remarcat niște copii care păreau cam derutați. Cred și eu... nu era nici pe departe povestea la care, cel mai probabil, se așteptau. 

Mno, asta e. Am baletul cel veritabil, în versiune HD. O să mă uit zilele astea, deși l-am mai văzut - dar magia este, cu siguranță, tot acolo și așteaptă doar să fie invocată 🙂

Cum se bate apa-n piuă ca-n Evul Mediu

Hai că de nu vă povestesc mai degrabă cum fu la petrecere-sau-orice-o-fi-fost chestia de Crăciun organizată de doamna Creveți și ținută secret mai dihai ca formula Coca-Cola și codul nuclear, o să uit bunătate de eveniment.

Așadar, am plecat de la birou cu taxiuri și am mers în zona ”Red District”, adică Reeperbahn, unde era instalat un inedit târg de Crăciun. Zic inedit pentru că, deși se găseau cam aceleași categorii de produse pe care le poți cumpăra la astfel de evenimente, avea și un cort de striptease, unde era interzis accesul celor mai tineri de 18 ani. Colegilor francezi le săreau ochii ca popcornu-n tigaie, mais qu'est-ce que cela, noi i-am împins mai încolo, haideți că nu avem timp de asta, ça va bien, furculision.

S-a băut vin fiert și ciocolată caldă cu amaretto, s-a toastat, eu împreună cu o colegă și Madame am dat o raită să ne uităm la tarabe, am trecut inclusiv pe lângă o gheretă a unei prezicătoare, hahaha, mai sorbeam din căni, hai că s-a făcut aproape ora la care stabiliserăm că ne întâlnim la intrarea în târg, urmând să purcedem, în sfârșit, către destinația secretă, nemaivăzută și nemaipomenită.

Când ne-am reunit, am băgat de seamă că unii dintre ei erau cam roșii la față. Hâc. Dar cât ați băut, feciori? Eu, cinci căni de vin, s-a lăudat un băietan cu o mutră cuminte, cam ultimul pe care l-ai fi suspectat de asemenea vitejii. Eh, sper să nu cazi peste bord, zise doamna Creveți, fisurând astfel un pic vălul misterului: urma să urcăm pe un vas.

Debarcaderul nu era departe, am ajuns în vreun sfert de oră și acolo ni s-a dezvăluit, în sfârșit, ce urma să facem: o croazieră pe parcursul căreia ne vom întoarce în timp, a cuvântat doamna Creveți cu elan de ghid turistic. În ce perioadă? s-a interesat cineva.
”În Evul Mediu”, a răspuns ea și mi-am mușcat limba să nu întreb dacă n-au și ruguri de ars vrăjitoare, că era o practică uzuală pe atunci și eu aș avea o candidată numa' bună... 🙄

La bord, ni s-au pus la gât niște șervete mari de hârtie pe care scria ”Poftă bună” și am fost conduși la mese, iar aici ne-am dat seama că aranjamentul e unul foarte prost: mese de trei persoane, în șir indian, practic nu puteai socializa decât în grup extrem de restrâns. Eu am nimerit alături de Madame și o colegă foarte simpatică, dar doamna Creveți îmi sufla în ceafă din spate. Na, tot mai bine decât să stăm la aceeași masă.

Ni s-au prezentat regulile serii, de către un tip care făcea pe moderatorul:

- nu ne vom adresa unii altora pe nume, ci ”cetățean/ cetățeană X”;
- la fiecare masă va fi desemnat un șef, care va avea responsabilitatea să toarne de băut comesenilor și să împartă pâinea. Șeful de masă urma să poarte pe cap un fel de tichie uriașă de bucătar;
- nu vom primi furculițe; pentru a mânca, ne vom servi de cuțite și, unde e neapărat necesar, de linguri. ”Se încurajează mâncatul cu mâna, că așa se făcea în Evul Mediu”;
- pâinea se rupe cu mâna;
- supa se soarbe din castron, lingura fiind permisă numai pentru bucăți de carne;
- orice încălcare a regulilor trebuie raportată moderatorului, care va pedepsi vinovatul. Acestuia urma să i se monteze un dispozitiv de lemn în jurul încheieturilor, dispozitiv prevăzut cu un lanț, de care urma să fie dus de cineva prin tot restaurantul, în huiduielile celorlalți. Ideea fiind că, ați ghicit, așa se proceda în Evul Mediu, când îl plimbai pe vinovat prin tot satul.

Am suspinat, constatând că nu se vede niciun rug pe nicăieri.

Serios acuma. Ce rost mai are să fii șef de masă, dacă nu poți să comanzi un rug la nevoie 😒

După cum se poate vedea în imagine, nici farfurii nu am avut, ci niște funduri de lemn, iar paharele erau din ceramică.
Mâncarea a fost.... meh. Supă de varză cu carne, costițe de porc cu prune și felii de ananas coapte, pește marinat, mușchi de porc cu salată de varză proaspătă și una bucată prăjitură uscată. Serios. Uscată. Unii au înmuiat-o în vin, că așa se făcea în Evul Mediu. O fi fost uscată în mod special și nu ne-am prins de asta, inculții de noi.
De băut - apă, sau suc de mere ori de portocale, bere sau vin. Nu, n-aveau Cola Zero în Evul Mediu.

Castronul cu costițe de porc, de unde fiecare se servea cu mâna

Muzica a fost interesantă la început, ceva în stilul soundtrack-ului din ”Gladiatorul”, pe urmă nu s-a mai ținut cont și s-a trecut la piese moderne. De undeva din fundal, Evul Mediu boscorodea furios.

Și asta a fost toată șmecheria. Ideea a fost interesantă, nu zic nu, dar având în vedere aranjamentul păgubos al meselor, e clar că nu și-a atins scopul (planul fusese să socializăm, vezi să nu). Măcar am socializat nițel cu Madame, care s-a dovedit o prezență neașteptat de plăcută și de... umană.

Experiența a fost inedită, dar obositoare, croaziera durând până la 23:30. Și până la cap și la coadă, eu n-am înțeles de ce atâta secretomanie. Deși.... cum să ratezi asemenea ocazie de-a face pe interesanta și misterioasa?

Prin târg(uri) de Crăciun

(Probabil sunteți curioși referitor la paranghelia de Crăciun organizată de neasemuita mea colegă pe numele ei de scenă Vitex. Voi reveni cu o postare dedicată. În preambul, pot spune că ideea a fost bună și că-n mod sigur ar fi ieșit ceva fain... dacă ar fi fost organizat de o altă persoană). 

Weekend-ul acesta și weekend-ul trecut ne-am preumblat pe la târguri de Crăciun. Le așteptăm în fiecare an cu nerăbdare, ca să ne bucurăm de atmosfera pe care o induc, dar și (în special de asta, dacă e s-o zic p-aia dreaptă) pentru a ne înfrupta din nenumăratele bunătăți pe care numai cu această ocazie le găsim. 

Sâmbăta trecută am fost în Lübeck, ceea ce s-a dovedit o idee cât se poate de proastă - nu de alta, dar o mai avuseseră și alte câteva (zeci de) mii de oameni înaintea noastră, drept pentru care orașul era arhiplin și ne-am învârtit exact o oră după un loc de parcare. Agasați și între timp foarte flămânzi, ne-am dus în centru și am înfulecat la repezeală o friptură în chiflă și niște clătite, ne-am plimbat un pic prin zona pietonală, după care am pornit spre casă. 

N-am poze din Lübeck, în afară de asta care avea o lumină aparte - iar turlele din spate mi-au amintit de Hogwarts 🙂

Ei, dar ieri și azi am fost în Hamburg. În retrospect, ne întrebăm de ce ne-o fi trebuit nouă Lübeck, din moment ce avem la jumătate de oră cu metroul o splendoare de oraș, cu niște târguri de Crăciun absolut senzaționale. Da, la plural. Noi am numărat vreo cinci, dar sunt mai multe, răspândite în tot orașul.

Arhiplin și aici, desigur, însă incomparabil mai frumos. Având în vedere aglomerația, nu am făcut poze de atmosferă fiindcă nu ar fi fost reprezentative.
Iată, cam așa arată zilele astea în orașul meu 🙂 (imaginile sunt de pe site-ul dedicat, adică de aici). 

Nu că-i frumos? Dar să vedeți ce simfonie de arome și gusturi... Ne plimbam și nu știam la ce să ne oprim mai întâi. Adică de fapt eu eram cea nesigură, că jupânul știa foarte bine ce voia, fiindcă mai mâncase și anul trecut și-i plăcuse: Dresdner Handbrot, o plăcintă saxonă cu brânză topită în aluat cald și cu șuncă sau ciuperci. Este foarte gustoasă, dar e bombă calorică, motiv pentru care inițial m-am ținut departe de ea.

Însă acum serios, cât poți să reziști unui asemenea asediu? 

Aici, in the making, așteptându-și rândul la cuptor:

Și prada noastră de ieri: 

Ce pot spune - e ceva pe sistemul ”mănânc. Simt caloriile cum s-adună. Mănânc”. Nu le poți rezista, nu dacă le-ai simțit aroma. Caloriile? Să fie sănătoase, că io nu le deranjez, iaca.... 🙄

După acest efort era cazul, nu-i așa, de-o răsplată. Motiv pentru care m-am recompensat cu o clătită cu banane și Nutella. Războiul caloric continuă, caloriile marchează, Greta pierde. Vinul fiert n-a făcut decât să stingă dezmățul. A, eu mi-am luat și niște castane coapte, pentru că de ce nu. 

Astăzi am recidivat cu o frigăruie de porc, precum și o clătită cu cremă Spekulatius și cireșe. Și cu vin fiert, cum altfel. Doamne, cât e de bun. Mulțumesc zeilor că fost-a inventat.

Iată și niște imagini cu decorațiunile festive din centru. Bag seama că-s mai modeste decât în București. Așa ne trebuie, dacă n-o avem primar pe doamna Firea Sârmă-n-dos (ptiu, ptiu).

A existat și un aspect care m-a cam enervat, dar am decis să nu-l mai includ în text. N-are niciun rost. Îmi pun un punch de prune mai bine 😃 Hai noroc (sau Prost!, cum se spune pe aici) 🍻

De pe la serviciu: abur, mistere și creveți fascinanți

”Răsfoind” nițel prin postările ultimelor luni, concluzionez că nu v-am mai povestit demultișor ce mai e pe la birou și cum mă mai distrez în fauna de acolo. 

Munca e în mare parte ok, nu pot spune c-am dezvoltat o pasiune mistuitoare, dar mă descurc, învăț și pe final de ianuarie dau iar o raită la Paris. Ca să vă împrospătez memoria în ceea ce privește oamenii, voilà bibliografie: 

- despre trupa de la birou, aici.

- despre trupa de la Paris, aici.

🤔

1) Bun, acum că am făcut recapitulare, să-ncep prin a vă spune că nu vom avea terariu (pfiu), cum era preconizat la un moment dat, ci un acvariu, care s-a achiziționat deja și s-a umplut cu apă, cu seriozitate și adânc simț de răspundere.
S-a montat instalație de filtrare sau oricum_s-o_numi_chestia_aia și de vreo 10 zile se cumpără în neștire diferite ierburi de pus într-însul.
Vietăți încă nu avem, cică trebuie să așteptăm să se adapteze plantele, să se integreze-n absolut și naiba mai știe ce. Și nu, nu vom avea pești, ca toată lumea botezată, ci... creveți. Așa decise colega, argumentând că sunt niște ființe, citez ”fascinante și inteligente”. Ăsta ar putea fi titlul unui referat - ”Incursiune în culisele vieții fascinanților creveți”. 

Așa, deci fascinanții creveți vor fi roșii, ca să-i vedem printre verzile plante. Eu propusesem să fie 10 galbeni și 10 roșii, adică dacă-i bal, bal să fie. Nu, cuvântă stăpâna creveților cu un aer doct, că dez-purificăm culoarea după împerechere șamd.

Pauză scurtă de procesare a acestei neprețuite informații, urmată de un rățoit stupefiat din spate, al unuia dintre ingineri (care nu consimte deloc la creveți și și-a exprimat deja intenția de a-i face supă cu prima ocazie):
- Ce, adică ăia fac și sex???

Împricinata l-a măsurat cu severitate și ne-a adus la cunoștință că va trebui să ne învețe să-i hrănim, ca să nu țină dietă de nevoie când o fi ea în concediu. Vezi să nu. Se va putea patina în Sahara când am să hrănesc eu creveții. 

N-are ambiție dacă nu-i botează. Cred că trebuie să compun un cântec de jale despre creveți.

Aceeași individă a adus și un umidificator, că e prea uscat aerul în birou și se îmbolnăvește, zise dânsa. Umidificatorul scoate abur. Așadar, în viitorul apropiat vom avea abur si creveți. Numai bine a zis colegul că face supă din ei... îi preparăm la abur, iaca. Naturel. 

😏 

2) Prin septembrie, dăduse strechea în Vitex și în Blajina: comandau online ca disperatele și toată ziulica ne sunau curierii la ușă (biroul ocupă un etaj întreg). 

Într-o zi, o colegă s-a plictisit de-atâta frosăială pe culoar și, când a ajuns dimineață la birou, a inversat polaritatea uneia dintre cele 3 baterii ale soneriei. Evident, n-a mai sunat nimeni.

Alarmă, panică, investigații. De ce nu mai sună? S-au consumat bateriile, a decis Blajina și a anunțat că se va ocupa ea de această covârșitor de importantă problemă. S-a dus la magazin și, plesnind de eficiență, a pus baterii noi. 

Soneria a sunat iar, dar numai până a doua zi când colega a inversat iar o baterie.

Blajina s-a impacientat și a cumpărat iar baterii. 

Iar a mers, peste două zile iar n-a mai mers, pentru că... mister total 🤭

Chestia s-a repetat vreo 3 săptămâni, s-au cumpărat zeci de baterii, se aflase și la Paris că n-avem sonerie. Blajina întocmise un bilet cu instrucțiuni ”Sonerie defectă, bateți tare!”, pe care l-a lipit pe ușă. 

- Trebuie să cumpărăm altă sonerie, a propus cineva. 

- Ba eu zic să ne mute în alt sediu, aici clar e vibe prost pentru sonerii (asta am mormăit eu, simțindu-mă foarte solicitată în demersul meu de-a rămâne serioasă în fața cotcodăcelilor Blajinei și ale lui Vitex, care se învârteau pe lângă sonerie ca niște curci scoase la muncile agricole).

Nu știu care-ar fi fost deznodământul poveștii ăsteia, dar s-a întors din concediu inginerul căruia nu-i plac creveții. Pe un ton apocaliptic, a fost pus rapid la curent cu problema soneriei care ”nu merge decât în ziua când îi schimbăm bateriile”. 

S-a dus omul, s-a uitat și după câteva minute am auzit soneria. La naiba. 

S-a întors râzând cu gura până la urechi.

 - Băi, dar aveți și voi un spirit de observație.... debordant, nu altceva. N-ați văzut că una din baterii era pusă greșit?

Mdea. S-a terminat distracția. 

Și nu s-a întrebat nimeni cum de soneria ”se defecta” numai a doua zi după schimbarea bateriilor... 🙄

(Bilețelul cu ”sonerie defectă” e tot acolo, lipit pe perete. Să-l păstrăm bine, ni s-a spus. Ca să-l punem înapoi dacă s-o mai întâmpla...). 

😒

3) Mâine cică avem petrecerea de Crăciun, de-a cărei organizare s-a ocupat viitoarea stăpână a creveților. Nici nu știu cum de-a mai avut timp și pentru asta, ocupată fiind ea cu fascinanții creveți. Chestia e că habar nu avem unde-o să fie, e top secret. 

Serios. Tot ce ni s-a comunicat e că ne ducem la unul din târgurile de Crăciun, îmbucăm ceva pe acolo, după care mergem.... într-un loc. Despre care nu știm decât că nu-l vom putea părăsi înainte de încheierea evenimentului (adică pe la 23:30, cel devreme) și ar trebui să fim îmbrăcați casual. Astea-s toate informațiile pe care le avem. 

Trust her să organizeze o tâmpenie. Azi au venit și o parte dintre colegii de la Paris și au insistat să afle despre ce-i vorba, dar madam s-a ținut băț. Că nu spune, dar că va fi senzațional și superb și nemaipomenit. 

O colegă specula că ar fi vorba de un escape room - un joc pe echipe, în cadrul căruia ești încuiat cu alții într-o cameră din care, pe baza unor indicii și-a rezolvării unor puzzle-uri, trebuie să evadezi. Habar n-am dacă asta e, dar dacă da, sper măcar să nu nimeresc în echipă cu Vitex și Blajina. Că dacă s-or dovedi la fel de perspicace precum au fost cu soneria...

În tot cazul, revin să vă povestesc ce și cum. Sper doar să nu fie petrecere-surpriză cu creveți. 

”Once upon a Time... in Hollywood” - încă un film de Tarantino unde-l caut zadarnic pe Tarantino

Nu știu dacă se poate spune spune despre mine că sunt o cinefilă; mă uit cu plăcere la filme și seriale, scriu despre cele care mă impresionează (fie pozitiv, fie negativ), îmi plac unii actori și, în mod special, doi regizori: Martin Scorsese și Quentin Tarantino.

Martin Scorsese are un dar minunat, nu atât de a spune, cât de a.... picta povești. Despre el vom  povesti cât de curând (mai bine-zis, despre cel mai recent film al său, poate știți deja la care mă refer). 

Azi în schimb, vreau să-mi vărs năduful pe Tarantino. 

I-am văzut toate filmele și m-am îndrăgostit de geniul lui excentric. De personajele absolut remarcabile, de paradoxurile tragi-comice, de acel ”ridicol” creponat și tipic tarantinesc. Aș putea da autodictare din scena petrecută în cafenea de la începutul lui ”Reservoir Dogs”. Am și pus în dezbatere o chestiune de principiu legată de discuția respectivă, într-un articol de-acum mai bine de 7 ani . Dacă am de boscorodit ceva, foarte probabil voi fi auzită mormăind ”God damn you, God damn you...”, precum moșneagul decrepit din ”From Dusk till Dawn”. 

Evident că ori de câte ori beau șampanie, îmi aduc aminte de memorabila scenă din ”Four Rooms”.

Cât despre ”Pulp Fiction”... mai are rost să spun ceva? E, probabil, capodopera absolută a lui Tarantino. Și despre asta am scris, cu aproape 9 ani în urmă, aici. 

Vedeți, nu v-am mințit zicând că sunt un fan cu state vechi. În ordinea subiectivă dictată de gusturile mele, acestea sunt filmele sale (scrise, regizate sau ambele) care-mi plac:

1. Pulp Fiction

2. Reservoir Dogs

3. Four Rooms

4. From Dusk till Dawn

5. Jackie Brown. 

Apoi, absolut inexplicabil însă... ceva s-a întâmplat cu el. Habar n-am ce, dar clar n-a fost de bine. Dacă n-aș fi convinsă de ridicolul ideii, mai c-aș bănui că a avut un scriitor-fantomă, care la un moment dat a dispărut din scenă. Și după aceea au urmat numai chifle, una mai rea și mai dezamăgitoare ca alta. 

Despre ”Death Proof” mi-aduc aminte că rula genericul de final și eu tot nu voiam să admit că s-a terminat, că nu mai urmează ”o poantă” de ultim moment, că a fost atât de stupid. Am concluzionat, cu năduf, că Tarantino s-a prostit. 

A urmat ”Inglourious Basterds” despre care nu mai rețin decât că mi s-a părut oarecum mai bunicel decât ”Death Proof”, dar asta poate pentru că ăla nici măcar nu se putea numi film. 

”Kill Bill” a fost ok, dar e mai degrabă o parodie inspirată de animația japoneză. E ok, dar nici pe departe un film pe care să-mi doresc să-l revăd, nici măcar secvențial. 

La ”Django Unchained” am refuzat să mă uit, din simplul motiv că nu mai suport să văd filme cu negri maltratați. Am văzut suficiente, am citit pe subiect, sunt la curent cu această ”felie” oribilă din istoria omenirii, nu mai vreau să văd scene sângeroase. Am auzit că DiCaprio face un rol foarte bun, dar asta nu mă convinge să mă uit. 

”Hateful Eight” a fost... meh. Nimic senzațional, nimic to remember. E pasabil, cum s-ar zice, dar nici pe departe un film remarcabil (chiar dacă joacă Samuel L. Jackson, care a făcut roluri emblematice în cele mai multe dintre filmele lui Tarantino).

Și-am ajuns la cel mai recent film, ”Once upon a time... in Hollywood”. Cu Brad Pitt, Leonardo DiCaprio și, într-un rol secundar, Al Pacino. 

Filmul este, în primul rând, o capodoperă de scenografie. Decorurile sunt o operă de artă și redau spectaculos de real atmosfera din Hollywood-ul sfârșitului anilor '60. Din acest punct de vedere, m-aș hazarda să spun că are valoare de documentar și infinita atenție pentru detalii a lui Tarantino este cât se poate de evidentă. De asemenea, este vizibil faptul că nu s-a folosit tehnologie computerizată, ci toate decorurile sunt reale. Tușa de autentic este inconfundabilă.

Leonardo DiCaprio îl întruchipează pe Rick Dalton, un actor a cărui carieră, după un șir de succese, se află în derivă, iar Brad Pitt este Cliff, prietenul și totodată cel care-i execută cascadoriile. O bună parte din film ai senzația că lipsește firul narativ, că filmul merge spre nicăieri, dialogurilor le lipsește acel ”je ne sais quoi”, acel zvâc made by Tarantino, căruia personal îi duc dorul de la ”Jackie Brown” încoace. Ca s-o zic pe-aia dreaptă, e destul de multă vorbărie degeaba.

Este adevărat că jocul actoricesc e la înălțime și mi s-a reconfirmat că DiCaprio este un mare actor. Scena ”film în film”, când joacă rolul actorului care joacă 🙂 e un adevărat tur de forță dramatic. Brad Pitt a intrat foarte convingător în rol și a avut cele mai multe replici amuzante, iar Al Pacino... la naiba, ce-ar mai fi de zis, e Pacino și basta 🙂 (Tarantino a scris rolul special pentru el). 

Avem de-a face cu două povești paralele și, pe lână destinul lui Rick Dalton, filmul pare că prezintă destinul tragic al actriței Sharon Tate, soția lui Roman Polanski, asasinată bestial în 1969 de către Charles Manson și banda lui de descreierați. Numai că Tarantino schimbă finalul și nu înțeleg de ce i s-a reproșat asta, cum am citit. La naiba, de ce-ai vrea s-o vezi pe femeia aia căsăpită? S-au făcut documentare pe tema asta, cu imagini reale și absolut șocante, de ce să mai vezi așa ceva și-n film? 

Deznodământul ales de Tarantino este de-un comic grotesc irezistibil. De altfel, aici am avut parte de un moment tipic Tarantino - ce poate fi mai ridicol decât să împroști foc dintr-un aruncător de flăcări asupra unei femei înjunghiate, care se afla... în piscină 😃 ”Ăsta e Tarantino!”, m-am bucurat eu, dar filmul se apropia deja de sfârșit.

În concluzie, n-aș recomanda filmul ăsta decât pentru scenografie și pentru jocul celor trei actori. Dar altminteri... nu. Dacă mă uit la fiecare dintre cinci filme enumerate mai sus, constat că din fiecare am rămas cu ceva, fiecare are o poveste și o morală. Din ”Once upon a time... in Hollywood” nu rămân decât cu imaginile (fabuloase, dar care se vor estompa din amintire) și... cam atât.
Nu l-am regăsit nici acum pe-acel Tarantino care-a scris un dialog nemuritor început cu ”Ok, let me tell ya what 'Like a Virgin' is about...".

Mult e dulce și penisoasă, ăăă.... frumoasă, limba ce-o vorbim... 🙄

Nu că pe asta nu pot să nu v-o arăt. Eu am râs de s-a întors juma' de metrou să se uite la mine. 

Sper că minorii dorm deja, că de nu.... I have flayed the penis 🤭

Doamnelor și domnilor, vă prezint dovada irefutabilă a versatilității cuvântului care desemnează o celebră stațiune din Croația, precum și moneda din Botswana 🙃

Și când te gândești ce seacă e limba germană la capitolul ăsta. Bine-a zis cine-a zis că expresivitatea unei limbi e dată și de paleta înjurăturilor pe care le permite.

Să se consemneze că preferata mea e ”Penis-Ward, by means of satellite!”, la concurență strânsă cu ”behold the penis” și cu ”may I insert my penis” (la asta am contemplat și varietatea dată de conjugarea verbului ”a băga”... ).

sursa

Tristeți în prima zi de iarnă

Ieri seară am fost prin oraș. S-au aprins luminile, au început târgurile. Multitudine de culori, cântece vesele, bunătăți, caleidoscop de arome care mai de care mai irezistibile. Am mâncat o clătită cu banane și ciocolată. Era caldă, bună și dulce, dar și ușor sărată. O fi fost de la lacrimile mele. 

E un nou an când luminile de Crăciun, departe de a mă bucura, mă întristează. Am stat să mă gândesc de ce și cred că am înțeles.

În primul volum din ceea ce consider a fi una dintre cele mai bune serii fantasy scrise vreodată, Harry Potter și prietenul său, Ron, ajung la un moment dat în fața unei oglinzi cum altfel decât vrăjite 🙂 După cum vor descoperi, oglinda le arăta cele mai fierbinți dorințe ale lor. Astfel, Harry își vedea părinții care muriseră când el avea un an, iar Ron se vedea pe sine ridicând cupa de campion. 

Am tot reflectat la asta și m-am întrebat ce aș vedea eu într-o asemenea oglindă. 

Pe mine ținând un copil în brațe? 

Nu. Trenul ăla, dacă într-adevăr a fost un tren, a trecut demult și nu s-a oprit în gara mea.

Pe mine călătorind în toată lumea și scriind despre asta?

Poate, dar nu neapărat. 

Cel mai probabil m-aș vedea pe mine copil, iubită de părinți pentru ceea ce sunt și așa cum sunt. 

Nu comparată cu alții, care mereu erau mai buni, mai cuminți, mai pricepuți la matematică.

Nu redusă la tăcere când aveam curiozități infantile.

Nu certată.

Nu disprețuită că nu sunt ”ca a lu' cutare” și că n-am luat în fiecare an premiul I ”cu coroniță”. 

Nu lovită.

Nu înjurată. 

Nu amenințată că ”te dau la casa de copii”. Aveam vreo 5 ani și chiar credeam că asta mi se va întâmpla. Este un sentiment atât de oribil, că nu găsesc cuvinte pentru a-l descrie.

Nu amenințată că voi fi dată afară din casă pentru că... nu fac ordine în camera mea. ”Îți iei băgăjelul și te duci...”. Expresia asta cu ”îți iei băgăjelul” n-am s-o uit câte zile-oi avea.

Apărată. Crezută pe cuvânt că o anumită profesoară îmi face viața un iad.
Crezută pe cuvânt că mi-e rău și am probleme de sănătate, nu după luni de zile de chinuri, când situația devenise deja foarte serioasă.

N-am fost un geniu, dar nici un copil-problemă. N-am meritat nimic din toate astea.
Nu spun că părinții mei nu m-au iubit, dar felul în care au ales de multe ori să procedeze... 🙄

E adevărat că ar fi putut fi mult mai rău. 

Dar ar fi putut fi și un pic mai puțin rău, nu? 

Ar fi putut fi chiar bine. 

Dar n-a fost.

Luminile de Crăciun îmi aduc mereu aminte de toate cele de mai sus - și de multe altele, care sunt prea grele pentru a le scrie și, mai presus de asta, pentru a mi le reaminti. Și oricâtă iubire aș primi acum din partea singurului om pentru care simt că viața mai merită trăită, nu compensează ce am pierdut - sau ce n-am avut niciodată.

Asta pentru că de-atunci trăiesc permanent - și asta nu e o figură de stil - cu teama că se va întâmpla ceva rău. În privința asta, nici psiholoaga nu m-a putut ajuta. E prea adânc îngropată în mine. 

Copil fiind, nu m-am simțit niciodată în siguranță. Iar asta reverberează pe parcursul întregii vieți. În lumina asta, e mai bine că n-am copii. Simpla idee că poate le-aș fi făcut la fel mă îngrozește.

Luminile de Crăciun sunt pentru cei care se pot bucura de ele. Sper că faceți parte dintre aceștia. 

Dacă aș crede în miracolele de Crăciun, mi-aș dori să nu-mi mai fie frică.

(Și fără legătură cu ceea ce am scris mai sus, dar pentru că se încadrează tot la ”tristeți în prima zi de iarnă” - azi-noapte a încetat din viață dirijorul Mariss Jansons. Vestea m-a amărât mult. Încă unul din ”granzii” pe care n-am apucat să-i văd într-un concert în spațiu și timp real.
Fie-i somnul liniștit).