Leacul meu de vulnerabilitate. Melancolie.

O fi fost ea intervenția stomatologică de vineri minim invazivă, dar eu tot m-am simțit de parcă aș fi pierdut prin K.O. cu Muhammad Ali. Sau poate pacientul percepe în cu totul altfel minima invazie, față de ceea ce prevăd tratatele de medicină 😏. 

Despre ce-a fost vorba, pe scurt - periimplantită, suficient de avansată încât să fie nevoie de debridare chirurgicală. E un fapt mai degrabă inedit să se întâmple așa ceva la atât de mulți ani (aproape opt, în cazul meu) de la inserarea implanturilor, dar în urma discuției cu chirurgul, știu cui să ”mulțumesc”: abcesului de-acum jumătate de an, care la vremea respectivă a binevoit a se sparge, iar acumularea bacteriană urmată de migrarea bacteriilor a pornit tot dansul ăsta. 

- Aș fi putut face ceva concret pentru a preveni? Adică-n afară de spălat de 2 ori pe zi cu periuța electrică, folosit zilnic ață dentară și detartraj bianual. 
- Nu. Igiena orală este evident bine întreținută și de fumat nu fumați. Infecția din primăvară a fost trigger-ul.
- Splendid. Chestia asta se poate opri eventual, ăăă, de la sine? 
- Nu. O dată pornit procesul inflamator, nu se poate opri decât dacă se intervine activ, iar în cazul dumneavoastră a început deja să se piardă din țesutul osos, iată aici pe radiografie se poate vedea, bla-bla. 
- Formidabil 🙄. 
-... așa că trebuie acționat cât mai repede.

Hai că prea m-am alintat în ultimii ani vizitându-mi dentistul numai pentru detartraje, iar la controale era ”alles in Ordnung”. Evident, intervenția asta nu e acoperită de asigurarea de sănătate (ca de altfel nimic din ceea ce ține de implanturi, dacă n-ai asigurare separată - și nu avem). Am înghițit un nod întrebând cât va costa, încă unul după ce mi-a zis, slavă Domnului că ne putem permite, am făcut programare. 

A durat vreo oră și ceva cu totul, din care 45 de minute intervenția în sine, iar restul - anestezia, o radiografie imediat după și o discuție în care mi-a explicat ce-a găsit și ce-a meșterit. Știusem în linii mari la ce să mă aștept, dar două chestii tot m-au luat prin surprindere:
- faptul că mi-au acoperit fața complet, mai puțin gura și nasul; în ce mă privește, ideea de-a nu putea vedea nimic din ceea ce mi se întâmplă a fost destul de creepy, și asta chiar dacă medicul a comunicat permanent cu mine. Nu a durut absolut deloc, dar de simțit simțeam diverse, așa c-aș fi fost în măsură să spun când a ajuns la os, respectiv la implant, că se auzea altfel curățarea 😀. Instructiv și motivant, vă spun 🥳.
- sentimentul acut de vulnerabilitate, pe care nu l-aș fi anticipat. Poate tot din cauza punctului de mai sus, sau poate pentru că, totuși, intervenția a fost destul de intensă. Și zgomotoasă, cu toate râcâielile și ”crâșcâielile” alea 😒. 

48 de ore mai târziu e totul bine, chiar dacă zona calamitată e-n continuare sensibilă și firele deja mă enervează. 
Și-acum ajung la partea a doua, apropo de ce spuneam mai sus de vulnerabilitate. 

Vineri după-amiază am mai lucrat de-acasă vreo 3 ore, constatând că din punct de vedere psihic nu sunt într-un loc prea bun. Instinctiv, fără ca măcar să fi conștientizat, m-am pomenit căutând un concert cu Zubin. Și m-am lăsat în voia muzicii lui, m-am învelit în confortul ei ca într-un cocon cald și ocrotitor, care m-a alinat și mi-a oblojit starea melancolică. 

Cred că trecuseră niște luni bune de când nu mai ascultasem vreun concert cu Zubin, deși cu ani în urmă obișnuiam să mă întorc iar și iar la muzica lui, în care mi-am găsit de atâtea ori leac și mângâiere. 

Știu că e tot mai slăbit și mi se strânge inima când mă gândesc la asta. 
Citeam nu demult că, din motive de sănătate, își anulase toate concertele care presupuneau călătorii, onorând numai angajamentele din Los Angeles (unde locuiește). Iar acum două săptămâni a dirijat Simfonia a VIII-a de Bruckner. O lucrare deosebit de complexă și solicitantă, pe care a dirijat-o pe de rost și la fel de magic precum oricând de-a lungul atâtor zeci de ani. Dar, cum notau criticii, ”cu mișcări limitate, economicoase”, diferite de stilul lui amplu și flamboaiant. Nu mai are energie... 
Au apărut și fotografii din concert. Una dintre ele m-a șocat. Știam de ani de zile că Zubin dirijează numai stând pe scaun, dar de data asta... a fost adus pe scenă într-un scaun pe rotile. Nu pot să vă spun cum e imaginea, mai ales pentru cineva care l-a urmărit de-atâtea ori dirijând molto vivace, plin de forță scânteietoare. Efectiv am simțit cum mi se frânge inima văzându-l atât de fragil, de vulnerabil, de... împuținat.

Și privind fotografia respectivă (pe care nu o să o pun aici) un gând s-a insinuat, ca de nicăieri. 
Se stinge lumina, mi-am spus. 

Nu mă pot gândi la așa ceva, cu toate că sunt conștientă că probabilitatea de a-l mai revedea vreodată pe Zubin în spațiu și timp real este tot mai redusă. 

Îmi voi găsi mereu alinarea, bucuria, binele și confortul în muzica și energia lui bună. 
Iată, asta am ascultat vineri seara. E muzică vieneză - minunată, veselă, colorată și dătătoare de bună dispoziție. 
Eu așa vreau să-l țin minte. 

Închei articolul așa cum am mai încheiat măcar vreo două: te rog, Maestro, mai rămâi. 

Prima dată în Asia (9): o vizită și o cafea la Emirates Palace, cel mai luxos hotel din lume

”Experiența” noastră - dacă-i pot spune astfel, deși este un eufemism uriaș - în ceea ce privește hotelurile de lux e una foarte redusă. Cu mulți ani în urmă și într-o conjuctură aparte, despre care am povestit anul trecut, am stat câteva nopți la hotelurile Carlton (Cannes) și Palais De La Méditerranée (Nisa). Tot atunci am băut o cafea la Negresco. 
De asemenea, câțiva ani mai târziu, am petrecut vreo jumătate de oră pe terasa hotelului Trump Tower din New York (este de precizat că pe vremea aia păreau să-i iasă cam toate țiglele de pe casă la numărătoare, că într-un context precum cel de astăzi nici prin cap nu ne-ar fi trecut să ne ducem în America). Și cam la atât se pot rezuma experiențele noastre în hoteluri exclusiviste, asta desigur dacă nu punem la socoteală recenta vizită la Burj Al Arab. 

Pe numele său întreg ”Emirates Palace Mandarin Oriental”, am auzit pentru prima dată de el când ne-am documentat despre ce am putea vizita în Abu Dhabi. Într-un clasament neoficial, dar veridic și luat ca reper, este considerat a fi cel mai luxos hotel din lume. Arhitecții nu au avut nicio limită de buget în ceea ce privește construcția și amenajarea interioară (costurile totale sunt estimate la circa 3 miliarde de dolari). 
Construit în stilul vechilor palate arabe, este un edificiu pentru care cuvântul ”copleșitor” e prea sărac, cu o suprafață totală de peste 100 de hectare; peste 26 de hectare sunt decorate cu foiță de aur de 24k (pentru care - fapt unic în lume - există angajați cu specializare în domeniu, care nu au alt rol decât acela de-a asigura prezervarea optimă a aurului). 

În încheierea articolului, voi lista o serie de aspecte inedite despre acest hotel cu totul ieșit din comun, dar până atunci, să aruncăm o privire într-o lume desprinsă parcă direct din poveștile Șeherezadei și a celor 1001 de nopți 🙂. 

Știam deja că lobby-ul și o parte dintre cafenelele din interior sunt accesibile vizitatorilor, dar tot am pătruns cu sfială în holurile pardosite cu marmură, așteptându-ne să fim întrebați de vorbă și invitați urgent afară, pe motiv de inadecvare cale de șapte poște, a se citi condiție socială vizibil inferioară locației. 

Dar nici pomeneală de așa ceva. Majordomii erau de-o politețe desăvârșită, bucuroși să-ți răspundă la orice curiozitate (deși era clar că nu ești oaspete) și foarte mândri să-ți povestească despre istoria și particularitățile hotelului. 

În vitrina unuia dintre multele magazine de bijuterii, am văzut niște coliere în formă de constelații zodiacale; erau (desigur) din aur și diamante, dar cu un design deosebit și atât de fine, încât omul meu ar fi vrut să-mi cumpăr ”Gemenii”. Am convenit însă că prețul este prohibitiv. Și dincolo de asta cred că, pentru a te bucura de o asemenea bijuterie trebuie să ai o anume stare de bine și de liniște interioară, pe care personal n-o mai regăsesc de ani de zile. Dar asta e altă discuție.

Constatând că nu ne dă nimeni afară (mai erau și alți turiști), am prins curaj și ne-am plimbat pe îndelete, minunându-ne nu doar de luxul uimitor,  dar și de bunul gust prezent în fiecare detaliu. 

Am intrat în vorbă cu un majordom, deși nu mai rețin ce l-am întrebat. Bucuros și foarte amabil, ne-a elucidat ceea ce voiam să aflăm și apoi am mai stat un pic la taclale. Aflând că suntem pentru prima dată în Emirate, a fost curios să afle ce vizitaserăm până la momentul respectiv și cu ce impresii am rămas. I-am povestit printre altele și despre safari; la modul propriu i-au dat lacrimile când i-am spus că nu am vrut să încălecăm pe cămilă și doar am mângâiat-o, fiindcă ne era milă de ea. 
”Pentru noi nu a trebuit să muncească”, am zis, iar majordomul și-a dus mâna la inimă. ”Vreau să vă mulțumesc personal, pentru mine ceea ce tocmai mi-ați spus înseamnă...”. Nu a încheiat fraza. Dar nici nu era nevoie, ochii lui vorbeau de la sine. 
Ne-a povestit și câte ceva despre el (era născut în India) și ne-am luat la revedere. ”Într-o bună zi, o să vă revăd ca oaspeți aici”, ne-a spus el. Puțin probabil să se întâmple, însă căldura din vocea lui mi-a mers la inimă 😊. 

Tot plimbându-ne pe acolo, am trecut pe lângă o cafenea și ne-am uitat unul la altul cu privirea aia gen ”ne facem de cap?” 😀
De cazat aici n-am putut, dar de-o cafea și-o prăjitură merge, am decretat, contemplând mezanplasul și concluzionând că neam de neamul nostru n-a pomenit așa ceva. 

N-a fost ușor să aleg prăjitura. Omul s-a decis rapid pentru un cheesecake cu fructe, dar eu am ezitat între un cheesecake cu fistic și o prăjitură fină de ciocolată, cu o cremă din cardamom și spumă de lapte de cămilă, în formă de ”Emirates Palace”. Este creația bucătarului-șef al hotelului.

Și pentru că uneori sunt o snoabă (and I love it)... 🫠, creația bucătarului a câștigat: 

În apărarea mea, m-am oprit din snobism când am ales cafeaua. Aș fi putut lua cappucino cu fulgi de aur comestibil, dar vreo câteva considerente m-au oprit s-o fac:
- costa 120 de dirhami (vreo 30 de euro) și mi-am zis că n-am luat-o razna, totuși;
- cafeaua arăbească îmi place foarte mult și n-aș fi ratat ocazia de-a o savura din nou;
- am considerat că, totuși, ca să bei un cappucino cu aur trebuie să fii un anume fel de persoană, de-o anumită categorie, să ai capacitatea de a-l aprecia și savura. Mai pe scurt, nu știe țăranul ce-i șofranul 🙄. 

Poza asta am făcut-o numai pentru ceainic. Mi se pare splendid, e o experiență în sine chiar și simplul fapt de a-ți turna din el în ceșcuțele din care se bea cafeaua arăbească. 
Nu mai spun că noi comandaserăm numai o cafea, respectiv un singur ceainic, dar chelnerița ne-a adus două; foarte jenați, i-am spus, fiindcă totuși costa ceva... ”No problem, scot o cafea de pe notă”, a răspuns ea perfect relaxată și lăsându-ne ambele ceainice. 
Adică... acel gest elegant, într-o lume de autentic lux și rafinament. (Despre noi, ce pot să mai zic, sărăkie: de plătit a doua cafea n-am plătit-o, dar de băut n-am lăsat-o în ceainic 🫣).

Ne-am mai plimbat, ne-am mai clătit ochii. La unul dintre nivelurile inferioare avea loc un eveniment cu cocktail și muzică clasică. Am stat și am ascultat; sunetul viorii se potrivea atât de bine în context... 

Înainte de-a pleca, ne-am dus la una dintre toalete. Niciodată n-am văzut asemenea lux într-o toaletă publică și singurul motiv pentru care nu am făcut o fotografie este că femeia de serviciu tocmai schimba prosoapele și mi-a fost rușine.
Da, prosoapele. Fiindcă după ce te spălai pe mâini nu ți se puneau la dispoziție șervete de hârtie, ci prosoape de bumbac. Albe și cu monograma hotelului, brodată cu fir auriu. O inscripție elegantă adresa rugămintea ca, după folosire, să le pui într-un coș separat. 
Din nou... detalii 🙂. 

Am ieșit duși pe gânduri, foarte impresionați, evocând experiențele de la hotelurile din Cannes și Nisa și făcând schimb de impresii. Emirates Palace ne-a amintit în bună măsură de Palais De La Méditerranée, hotelul extravagant din Nisa, unde (spre deosebire de Carlton) am fost tratați cu mult respect, deși era evident că nu suntem niște oameni bogați. 

Foarte probabil nu ne vom mai întoarce niciodată aici, dar ne vom aminti cu multă plăcere de acest hotel și de felul în care ne-au făcut oamenii să ne simțim. 

În final, așa cum am promis, trec în revistă câteva aspecte inedite ale hotelului ”Emirates Palace”: 

⭐ Are 394 de camere și a fost construit în numai trei ani, de către aproximativ 20.000 de muncitori;
⭐ Este mai mare chiar și decât Palatul Buckingham;
⭐ În incintă se găsește un bancomat denumit ”Gold to go”, de unde se poate cumpăra aur (lingouri și monede de colecție, cu prețuri actualizate în timp real);
⭐ Hotelul este luminat de 1.002 candelabre din cristale Swarovski, cel mai mare dintre ele cântărind două tone și jumătate;
⭐ Este singurul hotel din Orientul Mijlociu care pune la dispoziție și ”camere vegane”; mobilierul acestora este din imitație de piele, fără absolut niciun produs de origine animală (fără covoare de lână, fără lenjerie cu puf), produsele cosmetice sunt vegan friendly și minibarul conține o varietate de lapte de migdale și de ovăz;
⭐ Conceptul arhitectural a fost de a-l construi într-o poziție înaltă, cu o alee menită a conduce vizitatorii prin grădini, pe lângă fântâni arteziene și pe sub arcade, scopul fiind acela de-a crește așteptările oaspeților, pe măsură ce se apropie de intrare (acest lucru se poate vedea și mai sus, în prima fotografie din articol);
⭐ Plaja privată de 1.3 kilometri este acoperită cu nisip alb, importat din Algeria. 

Recitind ce am scris, constat că e cel mai lung din articol din ”serialul” asiatic de până acum; rămâne să vedem dacă va fi întrecut de următorul, în care vom merge la Moscheea Sheikh Zayed. În preambul, pot spune un singur lucru: dacă n-ar fi existat cuvântul ”fascinant”, ar fi trebuit inventat pentru ea 🙂.

Prima dată în Asia (5): safari în deșert 💛

Experiența despre care voi povesti astăzi o datorez în exclusivitate omului meu. Eu nu m-aș fi gândit la un safari în deșert; nici n-am studiat opțiunea respectivă când m-am documentat pentru lista de obiective, deși era menționată peste tot. M-am gândit că e prea complicat, prea ”peste mână”, prea multe necunoscute, prea nu-știu-cum - și mi-a ieșit complet din minte. În schimb, lui nu, pentru că-și dorea asta.

”Suntem atât de aproape de deșert! Cine știe când o să mai avem asemenea ocazie?”. Ce-i drept, așa era. Pe Booking erau oferte din belșug, prin urmare am avut de unde alege. 

În ziua și la ora stabilite șoferul ne-a luat din fața hotelului și, după ce a mai ”cules” încă două cupluri de la alte hoteluri din oraș, ne-am așternut la drum. Înainte de-a porni efectiv în aventură ne-am oprit la un mic atelier auto, unde ne-am întâlnit cu încă un grup de turiști care mergeau și ei în safari cu aceeași companie; în total, eram 7 SUV-uri. 
La atelier, tuturor mașinilor li s-a scos parțial aerul din anvelope, dezumflându-le vizibil - cu scopul de-a le îmbunătăți tracțiunea pe nisip, după cum aveam să aflăm. 

Prima oprire a fost la un punct turistic unde cei care doreau puteau face o plimbare cu ATV-ul prin nisip. La asta am zis pas, fără niciun regret; niciunul nu mai mersese vreodată cu ATV-ul și-n niciun caz nu aveam intenția de-a începe acum. Am stat la răcoare și am mâncat fructe (mango și ananas), ceea ce retrospectiv s-a dovedit a fi o alegere foarte înțeleaptă. 

Frățioare, și când am pornit... 😵‍💫

Acuma, ce pot spune. Adevăru-i că în descrierea ofertei se menționa clar ”dune bashing”, dar n-am stat să ne gândim ce-o fi însemnând asta. Și mai bine că n-am făcut-o. 

Timp de vreo 35-40 de minute am avut parte de un adevărat roller coaster pe dunele de nisip, cu urcușuri abrupte și coborâri rapide; au fost mai multe momente în care mașina se înclina atât de tare, încât eram convinsă că se va răsturna, dar șoferul o redresa aparent fără cel mai mic efort. După cum tot la fel de bine o stăpânea la virajele strânse când un val de nisip izbea parbrizul, lăsându-ne câteva clipe fără vizibilitate. 

Nisipul sărea în toate părțile. Mașinile alunecau cu noi cu tot în hăul de după dune și se ridicau imediat pe vârful dunei următoare. 
Probabil că așa se simt și rufele în mașina de spălat 😃.

Nu știu cât de elocvent rezultă asta din filmulețul de mai jos, realizat de jupân, dar vă rog să mă credeți: experiența îi dă caramele inclusiv unui montagne russe serios... 

Aia care se aude chițăind acolo eram eu, pe bancheta din spate 😁. Din fericire, mango-ul și ananasul mâncate mai devreme au rămas la locul lor - și ne-am felicitat că n-am mâncat decât atât.

Dincolo de valurile de adrenalină, a fost o experiență extraordinară să escaladezi dunele de nisip pe terenul denivelat, în timp ce asculți muzică arăbească. 
M-am gândit la mama: ei îi plăcea atât de mult muzica asta și lumea arabă în general... 

A fost o ușurare când, în cele din urmă ne-am oprit. Coborând din mașină, îmi simțeam picioarele tremurând. 
- Incredibil, i-am zis șoferului, cum e posibil să puteți conduce așa?
- Sunt tehnici aparte, mi-a elucidat el, și se dă un examen practic special pentru condus pe nisip. 
Mda, așa se explică.

Ne opriserăm chiar în mijlocul deșertului. Cât vedeai cu ochii, doar o imensitate aurie-cărămizie.

Nisipul era atât de fin, cum nu am mai văzut niciodată. Aveai senzația că pășești prin făină. Și absolut deloc fierbinte, ceea ce se datorează culorii care reflectă lumina, nu o atrage. Era chiar confortabil să mergi prin el, lucru altminteri greu de imaginat având în vedere că sunt cam 39-40 de grade zilnic.

Cei care voiau, aveau ocazia de-a experimenta și sandboarding (alunecare cu placa pe dune), dar foarte mulțumim, nu. Alunecaserăm în mașină destul și prea de-ajuns 😀. 

Nu există cuvinte care să descrie senzația pe care o ai în fața necuprinsului auriu care se așterne în fața ta.  Parcă se redefinește ceva în tine, se restructurează ceva în sufletul tău. 
Uimire. Și recunoștință.

Ușor-ușor, se lăsa seara. Ne-am urcat din nou în mașini, dar de-acum fără bashing (pfiu 😁) și am pornit spre tabăra unde urma să luăm cina. 

Ajunși aici, aveam opțiunea unei foarte scurte plimbări călare pe cămile; luaserăm deja decizia că nu vom face asta, pur și simplu din milă față de bietele animale. Trebuie să fie foarte obositor și stresant pentru ele: mereu cu oameni străini și agitație în jur, ridică-te, fă câțiva pași în cerc, oprește-te, lasă-te jos ca să te încalece următorul, ridică-te imediat din nou. Un chin. Nici prin cap nu ne trecea să le silim la așa ceva. 

În schimb, am mângâiat-o pe una dintre ele 🥰 🐪 🥰. 

”Good girl”, i-am zis doamnei de mai sus. Nu știu dacă înțelegea engleză 😃, dar am fost mulțumiți sufletește că noi n-am chinuit-o, ridică-te / lasă-te. I-am dat un răgaz de odihnă și n-a trebuit să muncească din cauza noastră.

Cina a fost de tip bufet și foarte gustoasă (humus, pui sau miel la grătar, frigărui, legume coapte, mai multe feluri de salate, orez cu lapte cu aromă de trandafiri, băuturi răcoritoare și cafea la discreție). Am stat la masă cu unul dintre cuplurile care se aflaseră cu noi în mașină (italieni născuți în Napoli și stabiliți de peste 40 de ani în Marea Britanie) și s-au dovedit a fi o companie foarte agreabilă. 

În timpul cinei am avut parte de un spectacol deosebit: belly dancing, un dansator cu flăcări și dansul unui dervish. Un moment mai senzațional decât celălalt, cu adevărat ceva uluitor. 

A fost, cu adevărat, o experiență aparte, de care ne vom aduce aminte cu recunoștință și foarte multă plăcere. Ce imagini extraordinare, ce trăiri, ce senzații... 

La bâlci, mai ca bătrâneii

Nu cred să existe vreun oraș german unde să nu se organizeze anual cel puțin un bâlci, adesea chiar de mai multe ori pe an. Vă povesteam (cu mai mult de un deceniu în urmă, ce-i drept) despre experiența noastră la bâlciul care se organiza cu regularitate în Bayreuth, unde locuiam pe atunci. În general nu ratăm astfel de experiențe, fiindcă reprezintă o binevenită abatere de la cotidian și ne oferim câte-un mic dezmăț răsfăț gastronomic. 

În Hamburg se desfășoară un astfel de bâlci de trei ori pe an - în primăvară, vara și pe final de octombrie. Durează câte patru săptămâni și niciodată n-am fost de mai multe ori pe an. De obicei primăvara și toamna plouă, așa că mergem vara. O singură vizită e suficientă, altminteri ar fi redundant. 

Am mers acum două săptămâni, într-una din puținele zile însorite din ultima vreme. S-a dus vara asta aproape ca și cum n-ar fi fost... 

Ca de obicei, am început prin a da o tură, mai mult ca să ne facem idee ce-am vrea să mâncăm. N-aveam intenția să ne dăm în niciuna dintre mașinării; pentru unele suntem prea bătrâni, pentru altele prea sensibili. Dar de căscat gura n-aveam nicio problemă. Bunăoară, am descoperit acest mesaj plin de tâlc 🤭. Cine-ar putea contesta așa ceva?

Nu pentru prima dată, am constatat că s-au înmulțit mașinăriile unde ești sucit în toate părțile, hâțânat de aproape ți se strămută din loc toate organele și dat în repetate rânduri cu cracii-n sus. Cred că ăștia s-or fi inspirat din basmele alea fermecătoare cu ”... unde-ți stau picioarele, acolo-ți va sta și capul” 🙄. Simțeam că ne apucă amețeala numai cât ne uitam la ele. 

O singură dată în viața noastră (de cuplu) ne-am dat într-o dihanie de-asta de te răstoarnă: în prima vacanță împreună, la Mamaia, în vara anului 2005. În mod miraculos și pe undeva surprinzător am reușit să păstrăm conținutul stomacului acolo unde-i era locul, dar eram cu 20 de ani mai tineri, deh. Chiar și așa, ne-am zis că a doua oară nici că mai repetăm figura. 

Am contemplat diverse chestii inofensive, fără a ne trezi curiozitatea niciuna dintre ele. 

Ne-am uitat de pe margine la jocurile alea unde nu prea ai șanse de-a câștiga ceva consistent (tras cu arcul, aruncat mingea de baschet la coș, darts cu baloane, pescuit de rațe sau agățat jucării de pluș cu un fel de clește). Dintre toate, asta ultima ni s-a părut cea mai neobrăzată, adică nici măcar nu se chinuiau să simuleze că ai avea o cât de mică șansă. Cleștele prindea jucăria și te lăsa s-o ridici puțin, după care, întâmplător 🤨, se desfăcea și jucăria cădea înapoi. Poftim de bagă altă fisă ca să încerci din nou, numai pentru a avea parte de același deznodământ. 

Și cu toate astea, erau destui oameni bucuroși să-și dea banii pe păcăleala asta. Mă depășește. 

Ne-am mai frăsunit și până la urmă am dat peste o mașinărie care ne-a atras atenția; părea deopotrivă interesantă și inofensivă, fără zgâlțâieli și dat cu cracii-n sus. Așa că ne-am aventurat. 

În caz că sunteți curioși cum ni s-a părut: am fost bucuroși că nu a durat decât trei minute 😀. Așa inofensivă cum părea, ceea ce nu luaserăm noi în calcul era curentul, destul de puternic la altitudinea și viteza respective. Au fost vreo câteva momente în care am închis ochii. 
Am coborât foarte ușurată că s-a isprăvit parascovenia și-am aflat că omul meu experimentase exact aceleași senzații. 
Ok, am zis, e clar că suntem prea bătrâni inclusiv pentru chestia asta, să ne fie învățătură de minte. Hai mai bine să-mbucăm ceva. 

De arătat arăta foarte apetisant, însă doar arăta. Cartofii erau tari, friptura cam ațoasă, cârnatul banal, sosul ciupercilor ar fi putut să aibă și oarece gust, că nu s-ar fi supărat nimeni. 

- Ne dăm și-n roata mare?
- Păi doar pentru aia ne mai țin curelele 😀. 

Și ne-am dat. Lent, bătrânește, așa 🤓 . Haștag #NuNeZdruncinați. 

Bâlciul este destul de mare, l-am contemplat de sus - inclusiv rulotele în care au dormit timp de o lună oamenii care lucrau aici. 

Trăgând linie a fost frumos, distractiv, ne vedem la anu' și nu ne mai dăm în alte minuni exceptând roata mare că am îmbătrânit, maică.

Și m-am târg(uit) din nou

Săptămâna asta am petrecut din nou două zile la München, unde compania la care prestez cu aprindere a participat, ca expozant, la Transport Logistic - unul dintre cele mai mari târguri din lume pentru logistică, mobilitate, IT și management-ul lanțurilor de aprovizionare.

Nu mai sunt la prima experiență de acest gen, deci cam știam la ce să mă aștept. A fost minunat și, după cum anticipasem, epuizant. Din fericire, am avut adidași buni 😀 deși a doua zi îmi simțeam fiecare oscior, inclusiv unele pe care nu știusem că le am, ca să zic așa. Chiar ne amuzam dimineața în aeroport (eu și colegii am luat primul avion al zilei, la 06:10, ceva mirobolant, vă spun), constatând că putem identifica dintr-o privire cine zboară la München pentru a participa la târg; toată lumea care era în ținută casual-elegant și purta încălțăminte sport 😁. Avea să ni se confirme asta când am regăsit trei sferturi din avion în shuttle-ul care ne-a dus de la aeroport până la centrul expozițional. 

”Ptiu, ptiu, să nu vă fie de deochi ce bine arătați”, le-am zis colegilor care se înduminecaseră cu toții la sacou și cămașă. Fără excepție, chiar le stătea foarte bine și nu-i văd îmbrăcați așa decât o dată la doi ani, respectiv la târgul ăsta. ”A căzut dulapul pe voi?”, adaug, prilej de râsete generale. ”Mda, însă am constatat că a cam făcut burtă. Dulapul”, mormăie unul dintre ei. Ce să zic, îl înțeleg prea bine. Dulapurile din ziua de azi nu mai au niciun pic de respect, serios acuma 🤨.
 

Sărind direct la concluzie, personal am avut parte de un târg satisfăcător și, aș adăuga, împlinitor nu numai din punct de vedere profesional, ci și în plan personal. 

Am reîntâlnit clienți și colaboratori vechi și i-am întâlnit pentru prima dată pe unii cu care lucrez deja de 4-5 ani (și care nu fuseseră prezenți la ediția precedentă a târgului). Cele mai multe dintre întâlnirile astea au început cu îmbrățișări (”ah, ce bine-mi pare să te revăd!”, respectiv ”în sfârșit, ne întâlnim!” 😊) și s-au încheiat tot cu strâns în brațe. 
Am pus pe roate niște chestii, o colaborare care se-arată foarte promițătoare într-o problemă pe care mă chinui de câteva luni s-o rezolv (genul de chestie căreia nemții îi spun, metaforic, ”șantier”) și n-am avut timp să vizitez nimic. Acesta din urmă e un semn bun, chiar dacă pe undeva regretabil - dacă n-a fost timp de vizitat târgul, înseamnă că au fost multe întâlniri, așadar exact ce era de dorit. 
Ca de obicei am jonglat între engleză și germană și nu puține au fost momentele când aveam sentimentul că nu mai sunt în stare să scot nicio silabă - iar peste câteva clipe mă întovărășeam cu un espresso și melițam iarăși cu aplomb 🤓.

Iau cu mine două momente de la acest târg:

💚 Întrevederea cu un vechi (și deosebit de solicitant) client, care a spus niște lucruri foarte frumoase despre mine, în prezența mai multor colegi de-ai mei. A fost una din întâlnirile începute și încheiate cu îmbrățișare, care direct la inimă mi-a mers. Este un clișeu, dar pentru mine a fost unul dintre acele momente în care simți realmente că merită tot stresul - fapt de care uneori m-am îndoit. 

🩷 Eram la toaletă - unde, ca de obicei, se formase o impresionantă coadă. Așteptându-mi rândul scroll-am absentă pe telefon când, dintr-odată, o femeie vine din spate și mă cuprinde în brațe. 
- Ți-am văzut numele pe ecuson și mai să nu-mi vină să cred! Îți aduci aminte că am colaborat doi ani, ne-am scris sute de mailuri și-am vorbit de zeci de ori la telefon?
Își întoarce ecusonul cu numele spre exterior și-n clipa următoare ne îmbrățișam. Avea dreptate: am lucrat împreună doi ani și-am rămas în cei mai buni termeni, dar niciuna nu avea idee cum arată cealaltă. M-am bucurat mult s-o întâlnesc în realitate, dar cu adevărat emoționantă a fost reacția celorlalte femei care stăteau la rând: au început să aplaude 🙃. ”Inclusiv pentru asemenea momente se organizează astfel de târguri”, a zis una dintre ele și sunt întru totul de acord. 

Mi-a plăcut foarte mult și abia aștept târgul următor. Până una-alta, mâine e luni și avem liber (Rusaliile sunt considerate sărbătoare națională), afară plouă (dar quelle surpriz), așa că mă instalez la vreun serial. Știu că azi e finala masculină de la Roland-Garros, dar n-am nicio intenție să mă uit. Alcaraz mă lasă rece și pe Sinner nu-l diger nici cu Dicarbocalm. M-am uitat însă ieri și m-am bucurat foarte mult pentru Coco. 

Locul unde soarele n-ar mai trebui să răsară niciodată

Acesta a fost unul dintre gândurile care m-au însoțit pe parcursul celor trei ore și jumătate, interval în care am vizitat locul unde a avut loc una dintre cele mai teribile orori din istoria omenirii.
Lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau.

Aici, soarele nu ar mai trebui să răsară.
Copacii nu ar mai trebui să înfrunzească.
Iarba nu ar mai trebui să crească.

Niciodată. Pentru că toate acestea înseamnă viață.

Iar la Auschwitz nu este decât moarte. Îi simți prezența de îndată ce intri pe poarta principală, ca un lințoliu încremenit în timp, rămas veșnică mărturie a agoniei și distrugerii. Și asta nu se va schimba niciodată, nici de-ar mai trece încă de 80 de ori câte 80 de ani de la masacrul care-a îngrozit Cerul și Pământul.

După câte filme și documentare am văzut și după cât am citit pe acest subiect, credeam că sunt măcar minimal pregătită pentru ceea ce urma să văd.

Dar nu eram.

Aș începe cu o serie de aspecte de ordin organizatoric pe care le-am remarcat. Am ales vizita cu ghid și a fost bine așa. Locația este imensă (practic, sunt două lagăre - Auschwitz și Birkenau, care a fost construit ulterior) și dacă nu ai pe cineva care să te îndrume nu știi exact în ce succesiune să vizitezi, nu toate pavilioanele sunt accesibile turiștilor și te poți zăpăci. Asta cu atât mai mult cu cât sunt foarte, foarte mulți vizitatori. Parcarea era plină de autocare și mulți alții veniseră cu mașinile personale. Ca și noi, iar parcarea costă în jur de 11 Euro (45 de zloți). 
Mărturisesc că nu mi-a plăcut ideea. De ce ai lua bani de parcare celor care vin să viziteze locul ăsta indescriptibil de sinistru? Pentru cheltuieli administrative, mi s-ar putea replica. Da, numai că:
a) statul polonez ar trebui să ceară Germaniei să achite, în fond ei au provocat toată nenorocirea și b) dacă tot încasezi taxă, de ce stâlpii de iluminat din parcare n-au curent? A fost chiar provocator să găsim mașina undeva aproape de ora 19:00, având în vedere că se întunecase, începuse să plouă și în parcare încă erau foarte multe mașini.
Imediat lângă parcare se afla un magazin de suveniruri (și dacă pot înțelege să vinzi cărți în diferite limbi pe subiect, ideea de-a vinde șepci și magneți cu imagini din lagăr mi se pare însăși definiția cinismului).

Ghidul ne ”mâna” de colo-colo, strigând ca să se facă auzit și străduindu-se se ne țină laolaltă, pentru a evita să ne amestecăm cu grupuri de la alte agenții. Era un haos și un vacarm care m-au făcut să mă gândesc tocmai la selecțiile de pe peronul de la Birkenau. Aveam să ajungem mai târziu și acolo.

Biletele sunt nominale și, după ce-am trecut prin detectoare de metal, le-au verificat inclusiv cerându-ne un act de identitate.
Am trecut cu inima strânsă pe sub poarta cu îngrozitorul mesaj ”Arbeit macht frei”. Clădiri masive, din cărămidă. La prima vedere, nimic ieșit din comun.

Dar apoi vezi ce scrie deasupra ușii unuia dintre pavilioane.

Ce-or fi gândit oamenii care vedeau inscripția asta? De fapt, cei mai mulți dintre ei nici nu ajungeau până aici, respectiv nu treceau de selecțiile organizate de însuși Mengele la sosirea trenului pe peronul din Birkenau. În medie, 20% dintre cei nou-veniți ajungeau în barăci. Ceilalți luau direct calea camerei de gazare.

Am văzut vrafurile de efecte personale ale prizonierilor. Sute de valize, multe cu numele posesorului inscripționat pe ele. Încălțăminte. Sute de proteze (nu doar dentare, ci și de picior). Un munte de păr uman - se crede că intenția naziștilor fusese să confecționeze pături din el, dar nu au mai apucat. În încăperea unde se afla depozitat părul (în spatele unui perete de sticlă) era interzis să fotografiezi, dar cred că n-am fi putut face asta oricum. Și... se vedeau și niște codițe împletite, tăiate întregi și păstrate ca atare. Înghit un nod chiar și acum, scriind asta.

Reproduceri după fotografii, multe dintre ele niciodată date publicității (se pare că niște soldați făceau poze pe ascuns; după eliberarea lagărului s-au recuperat în jur de 200, originalele aflându-se acum în Muzeul Holocaustului din Israel). Una dintre ele mi-a rămas în minte. Arăta o fetiță care abia coborâse din tren, să fi avut cel mult doi sau trei ani. Era atâta inocență în ochii ei albaștri când se uita spre obiectiv. Ce știa ea, mititica...? Numai câteva momente mai târziu, privirea ei a încremenit pentru totdeauna. Se aflase în coloana celor selectați, după cum scria mai jos.
Și apoi, într-o vitrină, am văzut expuse o bluziță albă și o fustiță roșie. Nu știu dacă fuseseră ale ei, dar după mărime, era plauzibil; posesoarea tot în jur de 2-3 ani trebuie să fi avut. Imaginile astea două m-au frânt și inclusiv acum văd în fața ochilor chipul fetiței.

În pavilionul unde Mengele și-a făcut macabrele experimente nu am intrat. Nu știu dacă în general se vizitează, dar poate ar fi mai bine să nu.

Numai cât am trecut pe lângă el și mi s-a făcut părul măciucă. Citisem mai demult două cărți scrise de medici supraviețutori ai lagărului: Gisella Perl, ginecolog (care a publicat cartea ”Am fost medic la Auschwitz”) și Miklós Nyiszli, patolog (silit să lucreze direct sub supravegherea lui Mengele; cartea lui se numește ”Am fost medicul autopsier al doctorului Mengele”). Dar ce am citit în aceste cărți... nu pot scrie. Bestialitatea a întrecut orice imaginație.

Tot în pavilioane am văzut îngrozitoarele celule de pedeapsă unde nu se putea sta decât în picioare și sala unde prizonierii se dezbrăcau înainte de a fi conduși la zidul de execuție. Se poate spune că erau printre cei norocoși: moartea de glonț erau preferabilă celei din camera de gazare.

Pereții pavilioanelor sunt tapetați cu fotografiile prizonierilor. Sute, mii, zeci de mii de nume. Greu de privit, imposibil de reținut. Dar oamenii aceia au avut familii, au iubit, au fost iubiți, au avut vise. Cenușa s-a ales de cele mai multe dintre visele lor. Și de ei.

Granule de Zyclon B, care generau un gaz capabil să omoare 2.000 de oameni în 15 minute

Am intrat aproape tremurând într-una din camerele de gazare, am ascultat (cu toate că știam, tot a fost șocant) relatarea despre felul în care mureau oamenii, cățărându-se unii pe alții pentru a scăpa de vaporii ucigători și zgâriind pereții în agonia ultimelor minute de viață. Crematoriul era chiar alături; echipajul de Sonderkommando (compus tot din prizonieri) se ocupa de incinerare după ce scotea dinții de aur ai celor care aveau.
Știu că nu aveau de ales (erau obligați să facă asta, sub amenințarea morții), dar mă întreb totuși, cum puteau.
Moartea îi găsise pe mulți dintre prizonieri cu ochii deschiși, iar pe chipul lor se citea calvarul pe care-l trăiseră. De asemenea, mulți erau plini de sânge pe față, fie pentru că se declanșau hemoragii, fie pentru că se zgâriau în agonia morții. Printre ei se regăseau deseori și copii. Oare cei din Sonderkommando se uitau la ei? Oare s-au uitat la fetița cu ochi albaștri care mi-a rămas în amintire?
La fiecare câteva săptămâni, echipajul era omorât și înlocuit de alți prizonieri. Naziștii voiau ca prin asta să evite să se ducă vorba.

Unul dintre crematorii

De la Auschwitz am fost preluați de un microbuz care ne-a dus la Birkenau (distanța e de 3,5 kilometri). Cea mai mare parte a vizitei de aici a fost în exterior. Am văzut peronul unde aveau loc inumanele selecții.

Am stat acolo și m-am gândit cum trebuie să fi fost. Un simplu gest al lui Mengele făcea diferența între viață și moarte. Soțul era despărțit de soție, mama de copil, sora de frate. Fără să li se îngăduie nici măcar să-și ia rămas-bun, deși foarte mulți dintre ei se vedeau pentru ultima oară.
Se lăsa seara. Am mers pe jos până în zona barăcilor și am vizitat una dintre ele. Nu avea electricitate, așa că am aprins telefoanele pentru a vedea în jur.

Oricât de mult am încerca și oricât de empatici am fi, nu ne putem imagina cum trebuie să fi fost. Și pentru asta ne putem considera foarte norocoși.

Tot aici am văzut ruinele unora dintre crematorii. Știind că au pierdut războiul, naziștii au încercat să-și acopere urmele și au vrut să le dărâme. Dar fiind pe fugă, nu au mai avut timp și le-au lăsat așa.

Monumentul de la Birkenau include plăci comemorative scrise în limbile tuturor celor care și-au găsit sfârșitul aici. Am găsit și una în limba română.

Când ne-am încheiat vizita, începuse să plouă tare. Simbolic, mi-am spus eu. În locul ăsta, cerul ar trebui să plângă până la sfârșitul veacurilor.

Ajungând la finalul acestui dramatic articol, pot spune că sentimentul cel mai pregnant pe care l-am avut a fost de... neîncredere amestecată cu groază. Ceea ce au făcut aici a fost... o adevărată industrie de omorât oameni. Când toate crematoriile funcționau, capacitatea maximă era de 5.000 de oameni omorâți în fiecare zi.
”Soluția finală”, cum au denumit-o naziștii. În total, peste un milion de oameni au murit la Auschwitz. Efectiv este de necuprins cu mintea.
Și niciunul dintre cei responsabili nu a plătit cu adevărat pentru ceea ce a făcut, iar aici îi includ și pe cei judecați la Nürnberg și executați prin spânzurare. Au murit prea repede, prea ușor, prea uman. Iar Mengele nici măcar n-a ajuns în fața vreunui complet de judecată și-a murit din cauze naturale, în 1979.

Nu știu cum să închei acest text. Mă tem că omenirea nu a învățat nimic din această înfiorătoare tragedie. Și, după cum un celebru experiment realizat la Stanford în anii '70 a demonstrat, germenele torturii se află în fiecare dintre noi. În stare latentă, dar dacă i se creează condițiile propice, se poate ”trezi la viață”, oricât de șocant și improbabil ar putea părea acest lucru.

Cei care au pierit, odihnească-se în pace. De năprasnic sfârșit au avut parte.