Absență motivată

Pentru următoarele două săptămâni vom fi în vacanță - atât eu, cât și blogul. Mă rog, vacanță... vorba vine. Nici acasă nu pot spune că mă duc. România nu mai e demult ”acasă” pentru mine, asta dacă o fi fost vreodată. 

Scuzați-mi laconismul, direct proporțional cu entuziasmul. Traversez o perioadă în care tocmai am conștientizat anumite lucruri și... a fost o pastilă tare amară.

Aveți grijă de voi. Ne recitim de pe 9 februarie încolo.

Un serial foarte bun și un film foarte prost

Sau altfel spus, do and don't.

Mare lucru Netflix la casa omului. Oferta este extrem de bogată, chiar dacă nu le iert faptul că au scos ”Dr. House” și n-au pus nici acum ultimul sezon din ”House of Cards” (care nu că m-ar interesa în mod deosebit - fără Kevin Spacey, e la fel de incitant precum o carte de telefon, dar de văzut tot vreau să-l văd. Fie și numai ca să-l fac franjuri). 

Altminteri însă, numai de bine. Ai de unde alege și se găsește pentru fiecare gust câte ceva. Așa am descoperit eu de exemplu un serial din care-am ajuns să fac binging de câte 4-5 episoade o dată (în weekend). Și nu sunt în niciun caz o persoană răbdătoare - dacă nu m-a prins din primele 20 de minute, sunt toate șansele să nu mai încerc niciodată. 

În cazul serialului despre care vă spun, după 20 de minute am oprit doar ca să-mi pun încă o ceașcă de cafea. ”Stai că aici e ceva”, cum ar veni.

Elementary (2012 - )

L-am descoperit cu totul întâmplător - căutam de fapt un film în care acțiunea să se petreacă la New York. Da, atât de dor mi-e de orașul care nu doarme niciodată. Și cu toate că inițial am fost sceptică în fața combinației - un Sherlock Holmes tânăr, un Dr. Watson care de fapt e femeie - și m-am gândit că o fi o parodie a eroului lui Arthur Conan Doyle, am zis să-ncerc. 

Sunt la cel de-al patrulea sezon acum și încerc să-l consum cu parcimonie. Nu că mi-ar reuși neapărat. 

Rețeta, fie-mi iertat clișeul, e clasică. Personajele principale se regăsesc în fiecare episod (Sherlock, Watson, căpitanul Gregson de la NYPD și detectivul Bell. Ah, și broasca țestoasă Clyde, cum era să uit) și au de soluționat câte o crimă. Banal, ați zice, nu-i așa? Ei bine... da și nu. Adică eu una am văzut suficiente seriale polițiste la viața mea și am citit-o integral pe Agatha Christie, printre mulți alții - drept pentru care nu sunt chiar ușor de impresionat la acest capitol. Dacă am devenit fan ”Elementary”, este în principal ca urmare a doi factori:

1) Scenariul extraordinar de bine scris. Cum spuneam mai sus, sunt la cel patrulea sezon și încă n-am dat peste niciun episod pe care să-l găsesc plictisitor. Acțiunea este foarte elaborată, doza de ”whodunnit” este bine calculată, aspectele de ordin personal se integrează firesc în tablou. 

2) Umorul și personalitatea cu totul deosebită a lui Sherlock. Nu e nimic ieșit din comun să-l găsești dezbrăcat și stând în cap (de fapt, meditează) ori sărind pe o trambulină pentru a-și decongestiona sinusurile - zice el -, în timp ce țestoasa Clyde a fost temporar eliberată din cutie cu scopul de a fi deprinsă cu ”abilități de explorare a spațiului”. Lucy Liu este un Watson mult mai echilibrat decât originalul (care nu făcea decât să-i ridice mingea la fileu lui Holmes), iar chimia dintre ei doi este deopotrivă convingătoare și seducătoare. 

Dacă sunteți amatorii genului, v-aș sfătui să dați o șansă acestui serial. Și e important să nu porniți cu prejudecăți. Nu-l veți regăsi pe vechiul Sherlock Holmes, cel care căuta urmele cu lupa. Dar îndrăznesc să spun că-n versiunea asta mi se pare mult mai agreabil.

Și tot pe Netflix mi-am satisfăcut o curiozitate, deși cred că ieșeam mai câștigată dacă aș fi citit din cartea de telefon pe care am menționat-o la începutul textului. 

”Bird Box” (2018)

Auzisem tangențial despre filmul ăsta, dar în primă fază n-am fost deloc interesată să-l văd (nu-mi place deloc Sandra Bullock, care mi se pare o actriță slabă și la fel de incitantă precum apa plată). Apoi am auzit despre ”challenge”-ul rezultat de aici, care-i îndeamnă pe unii sonați să conducă mașina legați la ochi. (Vă spun, comportamentul ăsta gregar tot o să ne dea de cap). Și-am zis să văd despre ce-i toată isteria.

Începutul a fost destul de interesant, acțiunea desfășurându-se într-o perioadă post-apocaliptică. Un fenomen pe cât de ciudat pe atât de înspăimântător se petrece în toate orașele - oamenii observă niște creaturi terifiante și de îndată ce le văd, se sinucid. Noi ca spectatori nu vedem creaturile cu pricina, dar asta nu are nicio importanță. Recunosc, a fost bine surprins aspectul comportamentului de turmă. Orice om care iese afară și aruncă o privire sau se uită pe geam ia de se aruncă sub roțile unei mașini, sare de la etaj, se împușcă sau își înfige foarfeca în gât. Important e să se sinucidă rapid, care cum poate și cu ce mai are prin ogradă. 

Prin urmare, cheia supraviețuirii este să te descurci fără să vezi absolut nimic din ce se petrece în exterior. Oamenii merg legați la ochi, conduc mașina cu geamurile acoperite și încearcă să se ferească de pericolele reprezentate de ”creaturi”. Singurele ființe care simt prezența nefastă sunt păsările, respectiv doi papagali care încep să se agite în caz de pericol - motiv pentru care sunt luați peste tot, într-o cutie, de unde și titlul filmului. 

Nu vreau să dau spoilere, pentru cazul că ați vrea să vedeți filmul (deși nu vă sfătuiesc - amintiți-vă de cartea de telefon). În afară că mor o mulțime de oameni și Sandra Bullock vâslește vreo oră pentru a ajunge împreună cu doi copii într-o oază a siguranței, nu prea se mai întâmplă nimic. 

Pomenisem de challenge - ei bine, a înnebunit lupu' și mai multe nu. O zurlie de 17 ani din Statele Unite era să provoace o tragedie conducând mașina cu ochii închiși. A pătruns într-o intersecție și a lovit o altă mașină, dar din fericire nimeni nu a fost rănit. Și nu e nici pe departe un caz singular.

Cam așa stau lucrurile. Spune-i unuia că e ”challenge” și se aruncă în prăpastie. Consecințe? Gândit cu propriul cap? Ce-i aia? 

Filmul e interesant cel mult din perspectiva fenomenului social pe care l-a declanșat. Altminteri, mi se pare slab (ideea în sine nu este rea, dar a fost prost ecranizată) și nici prezența lui John Malkovich nu a reușit să-l salveze. Nota slabă de pe imdb.com este pe deplin meritată.

Mă cam strânge-n spate la ideea că mai am doar un sezon de ”Elementary” pe Netflix (de fapt s-au filmat șase, al șaptelea urmând să apară anul acesta, dar deocamdată nu sunt disponibile decât cinci), așa încât vă mulțumesc anticipat pentru eventuale recomandări. 

O întâmplare cu un român

Încerc să scriu cât mai succint, că de azi dimineață încă nu mi-au trecut nervii. 

Compania unde prestez are contracte de servicii cu mai mulți distribuitori, printre care și UPS, care e responsabil pentru livrările noastre în străinătate. Treaba se desfășoară cât se poate de simplu - mașina vine seara, între orele 17:00 și 17:30 (interval orar stipulat inclusiv contractual), curierul scanează pachetele, le încarcă și la revedere, drum bun. Coletele ajung într-un centru logistic din regiune, urmând ca de acolo să fie trimise la aeroportul din Nürnberg, de unde sunt direcționate spre țările de destinație.

Aseară trecuse binișor de ora 17:30 și mașina UPS nu venise încă. Aspect neobișnuit, dar na, se poate întâmpla. La ora 18 se încheiase ziua mea de lucru și mai zăbovisem câteva minute ca să trimit un raport. Când colo, telefon de la poartă, a venit UPS. Era ora 18:07.

Mno, eram în afara programului și toți colegii plecaseră oricum, dar cobor totuși la rampele de încărcare. Curierul începuse să scaneze pachetele și le ”stivuia” pe rând în mașină, în timp ce vorbea la telefon (cu handsfree).

Îl salut și, pentru că nu sunt genul care să se-ntoarcă și să plece lăsând pe cineva să trudească de unul singur când în mod clar i-ar prinde bine ceva ajutor, m-apuc să-i dau pachetele la mână. 

- Da, frate, am înțeles. Ok, hai că te las, a venit o doamnă și e tare drăguță, mă ajută să încarc astea și nu-i frumos să stau la telefon. Mai vorbim, pa.

Eu îl salutasem în germană - și era prima dată când îl vedeam - așa încât nu știa că înțeleg ce spune și am fost cu atât mai impresionată de cât de frumos vorbise. L-am ajutat până a terminat de scanat și încărcat toate coletele, sporovăind în românește în acest timp. Mi-a zis că e din Sibiu, că a venit de anul trecut în Germania, ”ce să fac, doamnă? Mai e de stat în România? Nu mai e!”, s-a scuzat de mai multe ori pentru întârziere (”am avut pană”) și ne-am luat la revedere cu el mulțumindu-mi că l-am ajutat. Apoi ne-am urat reciproc seară bună și eu am plecat, în sfârșit, acasă. Între timp se făcuse 18:45.

Toată seara am avut un sentiment de bine, de ”uite, măi, încă unul de-al nostru care dă din coate pe-aici și muncește din greu”, de-astea. 

Sentimentul de bine s-a evaporat subit de cum ajuns azi dimineață la serviciu. Abia dacă apucasem să mă loghez în sistem, că șefa aia mare sună să mă întrebe ”ce-a fost aseară cu UPS”.

Mă uit împăiată. Ce să fie, uite așa-și-așa... și relatez povestea de mai sus.

- Ei spun altceva, zice și-mi forwardează un mail trimis de centrul regional UPS. 

Am citit de mai multe ori, gândindu-mă că am înțeles greșit. Dar nu, înțelesesem foarte bine. Cei de la UPS se rățoiau la noi, ofensați nevoie mare. ”Curierul nostru a sosit punctual la sediul dumneavoastră, dar nu a fost așteptat de nimeni. A trebuit să încarce singur toate pachetele și ca urmare a acestui fapt, a ajuns cu întârziere înapoi la centru. Acest lucru a perturbat fluxul normal al activității noastre, deoarece coletele nu au mai putut fi trimise aseară la Nürnberg, ceea ce are drept consecință....”.

... etc etc etc, ne informau detaliat ce probleme fuseseră pricinuite de întârzierea curierului și încheiau ritos cu solicitarea ”de urgență a unei verificări interne, prin care să elucidați cauza acestei situații” șamd, la naiba, că parcă era un text scris de ”Mustăciosul”.

Să recapitulăm, așadar. Curierul cel amabil, care depășise cu 37 de minute ora limită, le povestise șefilor săi că el a ajuns punctual, dar nu l-a ajutat nimeni la încărcare. 

Asta-n condițiile în care practic ziua mea de lucru se încheiase și absolut nimic nu m-ar fi putut obliga să-l ajut. 

Am făcut-o pentru că am vrut.

El a mințit în absolut toate privințele, tot pentru că a vrut.

Versiunea mea a fost confirmată de evidența strictă a vehiculelor care intră pe domeniul companiei și pe care, din fericire, o ține portarul. El notase corect, că mașina UPS a venit la 18:07, deci semnificativ peste ora limită.

Cu asta, ”cauza a fost elucidată”, ca să-i citez p-ăia cu limba lor de lemn cu tot. 

Până la cap și la coadă e un fleac, veți spune - și sunt de acord cu voi. Dar nu-i așa că e un fleac al naibii de grăitor?

Pe tărâm american (XVII): fabulosul Las Vegas - partea I

Am vrut să dau un titlu ceva mai creativ acestei postări, dar nu mi-a venit nicio idee demnă. Pur și simplu, Las Vegas nu se poate descrie în (alte) cuvinte, așa încât am lăsat doar epitetul aflat pe celebrul semn de la intrarea în oraș, care-i face doar într-o mică măsură dreptate. 

Și chiar dacă a trecut un an și jumătate de când am fost acolo, simpla evocare a acelui loc îmi retrezește pe loc emoțiile. A fost exact cum speram să fie. O amintire extraordinară pentru tot restul vieții.  

Așadar.... Las Vegas 🙂 Un alt vis al meu care a devenit realitate. Aveam idee despre el, văzusem filme și imagini, dar realitatea a fost copleșitoare. Nu există comparație posibilă, nu seamănă cu... nimic. ”E un kitsch”, plescăie lumea bună, plictisită și superioară. În parte, da, este. Dar măcar e un kitsch elaborat, cu deosebită atenție pentru detaliu. Și chiar de bun-gust, fie-mi permisă aparenta antiteză.

Încep prin a spune că noi am avut un pachet turistic la preț redus, care includea următoarele: zbor dus-întors (de la și spre Los Angeles), transport cu shuttle bus de la și spre aeroport, cazare două nopți și un spectacol la MGM Grande, în funcție de ce era-n program în seara respectivă. În cazul nostru, a fost Cirque du Soleil 🙂 Iar hotelul - care putea fi ales, în funcție de locurile disponibile - a fost Bellagio. Da, acela cu fântâna muzicală. Dar despre el, ca și despre spectacol, într-un alt articol. 

Primul lucru pe care l-am observat a fost că inclusiv pe aeroport erau instalate slot-uri. Normal, suntem în Las Vegas, era de așteptat. Poate careva devine milionar, așteptând îmbarcarea. Mda, vezi să nu. 

A doua constatare a fost că aerul era absolut înăbușitor, aproape irespirabil (chiar și în zori de zi). Aveam să descoperim în curând că acela era abia începutul. Pe la prânz, lucrurile se prezentau cam așa:

Dar asta nu ne-a oprit să ieșim la plimbare, imediat după ce ne-am cazat. Am luat micul dejun la o terasă și apoi am pornit în explorare. 

Sau, în fine. Un fel de explorare. De fapt, turismul în Las Vegas presupune în mare parte să treci dintr-un hotel în altul, fiecare lobby fiind un spectacol în sine. Pe stradă nu te poți plimba prea mult, explicația fiind în imaginea de mai sus. În tot cazul, nu în timpul zilei. Oricum, contrastul dintre ”înăuntru” și ”afară” e crunt, ca urmare - sau mai bine-zis, datorită - performantelor instalații de aer condiționat.

Fiecare hotel a fost amenajat în concordanță cu numele său. Tocmai în asta constă, de fapt, nota de spectaculos.

Să fie Paris, oare? Mmm, nu chiar: este hotelul Paris, al cărui lobby a fost amenajat corespunzător (au inclusiv un Moulin Rouge, dar era prea întunecat pentru poze reușite). 

Seara arată, evident, și mai bine: 

Hmm, la New York fuseserăm deja, oare ne-am întors? 

Desigur, este hotelul New York 🙂 Nu lipsesc zgârie-norii (cum ar fi putut?) și nici Chrysler Building.

Și dacă tot am văzut două hoteluri, hai să aruncăm o privire prin interior. Lobby-urile constituie, de fapt, niște uriașe săli de joc. 

Multe aparate au fost inspirate de filme și seriale: ”Breaking Bad”, ”House of Cards” și, în fundal, se vede și un slot cu ”Titanic”. 

”Las Vegas, bitch!”, s-ar putea spune, dacă ne aducem aminte de Jesse din ”Breaking Bad” 😃 Nu mai știu de ce n-am jucat acolo, însă (nu c-am fi avut mai multe șanse decât la oricare altul. Adică zero).

Pe modelul ”what happens in Vegas, stays in Vegas”, să facem și noi ce face toată lumea...

De la sine înțeles că n-aveam ce căuta la Blackjack sau la ruletă. Din ce-mi aduc aminte, am jucat în total 35 de dolari (amândoi, nu separat, că nu eram într-o ureche să dăm pe plută 70 de dolari, totuși). Adică nu i-am jucat, i-am pierdut, chestie din start asumată. N-ai nicio șansă cu mașinăriile alea, sunt făcute în așa fel încât să nu câștigi. 

După acest intermezzo (de amorul artei, putem să spunem că am investit într-o amintire), am ajuns la.... Veneția? 

O fi semănând cu Palatul Dogilor, dar nu era. Și-n mod sigur nu eram la Veneția, ci la Venice Hotel. Iar dacă pe dinafară ne-a plăcut, când am intrat chiar că am rămas fără cuvinte. 

Ceea ce vedeți este... lobby-ul hotelului. Da, cu un râu adevărat, pe care plutesc gondole.

Asta e... piața San Marco. Tot parte din lobby. Remarcați nuanțele diferite ale cerului? E de fapt tavanul, ale cărui culori se schimbă în funcție de momentul zilei, seara ”cerul” fiind complet întunecat. Și cu stele. 

Vedeți, asta spuneam la începutul acestui articol: da, este un kitsch. Sau o butaforie, sau ambele. Dar, după cum rezultă din imagini, e un kitsch extrem de bine pus la punct. Și cel care a proiectat Venice Hotel este un geniu, în opinia mea. 

Am mai vizitat Caesars Palace, Luxor Hotel, Mandalay Bay și Excalibur. Fiecare dintre acestea are particularitățile și șarmul său incontestabil. Dar niciunul nu ne-a impresionat atât de mult din punct de vedere conceptual precum Venice. 

Caesars Palace - lobby

Excalibur Hotel

Luxor Hotel

Ce nu prea am înțeles e de ce la hotelul Luxor era amenajată o expoziție cu artefacte originale provenite de pe ”Titanic”. N-am fost curioși, dar nici sensul nu i l-am înțeles - nu raportat la tematica hotelului, adică. În sfârșit. De-ale americanilor. Mai și costa 32 de dolari de persoană. Oh, please. Altminteri, impresionant - mă-ntreb cum o fi să dormi în piramidă....

Un (alt) aspect inedit a fost că de la hotelul Luxor nu puteai ajunge la Mandalay Bay decât cu un fel de mini-tramvai (chiar așa-i și spune - Mandalay Bay Tram). Pe jos n-ai cum. Chiar ne amuzam că Mandalay e cât se poate de vizibil și deloc departe, dar n-ai cum ajunge pe jos la el.

În încheierea acestui prim articol despre Las Vegas, reiterez faptul că epitetul ”fabulos” i se potrivește pe deplin. Este un loc realmente unic și cred că merită văzut, o dată în viață. Tocmai pentru că nu seamănă cu nimic altceva. Adică unde mai găsești Statuia Libertății, Turnul Eiffel, castelul Regelui Arthur și Palatul Dogilor la un loc? 😃

Post de pițipoancă (VII)

Într-una dintre postările ”pițiponcești” din urmă cu mai bine de doi ani, vă arătam niște poșete din ceea ce cred că se poate numi colecția mea de papornițe (cât de posh e chestia asta? Extrem de posh, mă tem...). La vremea respectivă eram deosebit de încântată de noua ”piesă” Coach pe care o primisem - și care-mi place foarte mult și acum, doar că între timp au apărut alte ”vedete” în prim-plan - și despre ele va fi vorba în postarea de astăzi. 

După cum am povestit nu demult, de curând mi-am permis un moft destul de frumușel - o poșetă Michael Kors pe care mi-o doream de ceva timp. E adevărat că, la vremea când am scris textul de care vorbeam mai sus, năzuiam la o Yves Saint Laurent, dar mi-a trecut de ea când am descoperit-o pe respectabila MK. ”Nestatornicie, numele tău este femeie”, sau cum era 😃 În tot cazul, MK e de vreo 6 ori mai ieftină și mai practică. Și mai drăguță, na.

(Frățioare, în ce hal am ajuns să vorbesc despre o poșetă. Nu sunt în toate mințile).

În sfârșit. M-am bucurat foarte mult de antemenționata achiziție, am purtat-o la Hamburg și s-a dovedit și foarte practică. Hotărât lucru, nu văd ce-ar putea-o surclasa în topul preferințelor mele. În nota asta, m-am gândit să vă arăt cele mai recente ”entries”.

Și încep chiar cu ea. 

Poza nu-i face dreptate (sau mă rog, așa mi se pare mie). O găsesc mult mai frumoasă în realitate. Eu prefer poșetele care se poartă pe umăr - nu mă omor deloc după cele cu mâner, care se duc în mână, sau - quelle horreur - pe braț, în stilul ”cu mâna-n ghips”.

De la un outlet din Elveția...

Am cumpărat-o în concediul din vara trecută. Vaaaai, ce încântată am fost când am găsit-o într-un outlet din țara cantoanelor. Însăși alăturarea asta de cuvinte e un paradox în sine - cum adică, outlet în Elveția? Uite, bine - și pe alocuri cu niște reduceri de să vezi și să nu crezi. Chiar ea e un exemplu - inițial fusese 120 de franci, redusă ulterior la 70 și în final la... 25, adică vreo 22 de euro. Ăsta zic și eu chilipir, n'est-ce pas? Vorba lui Ianache din ”Gaițele”, ba spa! 😃

De mare nu e mică, dar...

O altă Coach și-a făcut apariția în colecția mea - e primită cadou și nu e 100% genul meu (în principal din cauza mânerului scurt), dar am avut-o în deplasarea de anul trecut și mi-a plăcut. E elegantă, foarte încăpătoare și are o culoare frumoasă. 

Asta mică-mi place în principal din cauză că-l are pe ”chelcășoz” - un ceva care-o face foarte drăguță, găsesc eu. Un Calvin Klein în nota obișnuită, casual și ușor de asortat.

Mda... probabil că sunt nițel superficială (nițel mai mult), dar mi-aș dori un dressing de genți (deși nici măcar n-am idee dacă există așa ceva), unde să le pot vedea. Am recunoscut din capul locului că la sectorul ”papornițe” sunt posh, prin urmare am cugetul împăcat 😉

Dor de viața noastră

În prima săptămână a anului am avut liber (după ultimele două luni, era și timpul să mă curăț un pic la creieri, altminteri nu doar că ajungeam să dau bună ziua pițigoilor, ci probabil că aș fi dezbătut cu ei spinoasa chestiune a Brexit-ului). O săptămână care a trecut ca o clipă, deși n-am făcut nimic ieșit din comun.

De fapt, tot ce-am făcut a fost să fim împreună. Ceea ce de fapt reprezintă firescul, dar pentru noi a devenit o abatere de la cotidianul pe care de doi ani și jumătate ni-l petrecem singuri, la câteva sute de kilometri unul de altul. 

Ne-am plimbat prin Hamburg, am ajuns pentru prima dată la Filarmonica inaugurată acum doi ani și deja devenită celebră (Elbphilharmonie), am revăzut marea (Ostsee - Marea Estului), am gătit împreună, am vorbit... în rezumat, am trăit ca un cuplu normal. În fond nimic deosebit, dar nici n-am știut cum a trecut timpul. Doar pentru că am fost împreună.

M-am întors cu inima cam grea. Relația la distanță e ceva dificil, provocator, uneori chinuitor. Înveți multe despre tine, despre voi, despre cum să trăiești cu jumătate de inimă la tine și cealaltă la sute, sau poate mii, de kilometri. E adevărat că noi avem ceva experiență în privința asta - primii noștri doi ani împreună au fost ”la distanță”, eu în România și el aici și ne vedeam la câteva luni) - dar privind în urmă, am senzația că atunci a fost parcă mai ușor. Posibil pentru că eram mai tineri și, la 20+ de ani, percepi altfel lucrurile. La aproape 40 însă, parcă altfel se vede... e mai greu, mult mai greu.

Poate-o să scriu cândva un articol mai amplu despre relațiile la distanță (despre care multă lume nu consideră că ar avea vreo șansă). Nu că aș avea de dat lecții. Dar aș vrea să arăt că o astfel de relație poate fi una reușită și că, dacă-ți găsești omul tău, merită cu prisosință. De fapt, e impropriu spus ”merită” - este un dar, unul care-ți aduce fericirea, cu toate asperitățile care vin împreună cu el. Cu toate nopțile petrecute în compania unui pluș pe care ți l-a dăruit ”la începuturi”, cu toate serile în fața televizorului, cu toate că verifici de zeci de ori telefonul în așteptarea unui SMS, doar pentru a ți se umple inima de bucurie și recunoștință când îl primești și afli că el e bine. 

Da, fericirea e uneori un SMS. Ori, cum atât de frumos spun Al Bano și Romina -  ”una telefonata non aspettata, la felicità” 🙂

Mi-e dor.

... să trăim iar în aceeași casă. 

... să luăm micul dejun împreună (ok, asta nu se întâmpla nici înainte prea des, din motive de orare diferite, dar sâmbăta și duminica tot o făceam).

... să nu mă mai întâmpine o casă goală când vin după 8-9 ore de muncă.

.... să-i aud pașii pe scări și cheia băgată în ușă.

.... să ne ciondănim (ei, da, evident că se mai întâmplă și asta. Mai ales când yours truly irosește o splendidă ocazie de-a tăcea 🙄).

... să-l știu la 2 metri distanță, nu la sute de kilometri.

... să mergem împreună la cumpărături. 

... să ne apostrofăm din spatele ușii de la baie (închise) - hai, dom'le, mai stai mult?

... să adorm și să mă trezesc lângă el. 

... și de altele, multe altele.

Avem speranțe. 

Mai e un pic 🙂🙂🙂

Ce-mi place și ce-mi displace la mine (Blog Challenge 26)

Luna asta se împlinesc cinci ani de când am început leapșa-foileton și, absolut întâmplător, mai am 5 teme la care trebuie să răspund pentru a o încheia. Se poate anticipa așadar că în decursul acestui an o voi termina. Probabil. Nu știu sigur. Arrghhh... uite ce mi se ridică mingea la fileu pentru subiectul pe care urmează să-l abordez acum - ce-mi place și ce nu-mi place la mine. 

Mă gândesc să-ncep cu alea care-mi plac. Mai întâi desertul, vorba ceea.

Așadar, îmi sunt simpatică pentru că...

- sunt conștiincioasă. Învăț serios când e de învățat și muncesc de-mi sar capacele când e de muncit (apropo, cumpăr capace. Nu mai am niciunul, mi-au sărit toate în ultimele două luni ale anului trecut). 

- îmi place să citesc, să scriu și să ascult muzică clasică. Trei pasiuni fără de care nu cred că aș mai fi rămas întreagă la cap, cu toate țiglele pe casă și cu toate ceștile-n dulap (expresie tipic nemțească, echivalenta țiglelor noastre). 

-  am avut forța de a-mi asuma și determinarea de a depăși cu bine ceva ce pe multe femei ar îngenunchea definitiv: imposibilitatea de a avea copii. 

- când am simțit că am ajuns, cu adevărat, la capătul puterilor, nu m-am sfiit să caut ajutor de specialitate. Am făcut terapie timp de mai bine de șase ani, pentru a îndrepta urmările abuzurilor din copilărie, adolescență și prima tinerețe. Nu m-am ”reparat” pe deplin, însă cel puțin sunt funcțională și mă bucur de ce-mi oferă viața. 

- sunt o persoană devotată, atât în viața personală, cât și profesională. Cine ajunge să mă cunoască, știe că sunt ”de cursă lungă”, nu dau bir cu fugiții și nu umblu cu fofârlici și subterfugii.

Am cam terminat lista. Mă gândeam eu că-i destul de scurtă 🙄

Întorcând așadar foaia, îmi displace profund la mine faptul că...

- nu voi fi niciodată ceea ce-aș fi putut deveni dacă aș fi cunoscut iubirea necondiționată a familiei și n-aș fi trecut print-o serie de abuzuri sistematice timp de mulți ani de zile. Mai mult decât faptul că-mi displace, mă detest pentru asta. Cu mare plăcere mi-aș da reset, dacă ar fi posibil.

- nu pot să spun NU, motiv pentru care sunt deseori exploatată (la serviciu mă refer. În viața privată am reușit să ”cern” pe aceia care se foloseau de această slăbiciune a mea și-am rămas doar cu oameni buni, autentici și curați). 

- sunt o fricoasă. Nimeni și nimic n-a reușit să mă vindece de asta. Mi-e frică de orice, am nevoie în permanență de asigurări, de certitudini. Când nu le am - și de cele mai multe ori nu le putem avea, pentru că așa e viața - mă apucă instantaneu frica și panica. Explicația cică ar consta în faptul că ai mei nu mi-au dat niciodată sentimentul de siguranță. Chiar dacă e adevărat - și cred că e - asta nu mă face să mă simt mai bine. Și nici să devin mai rațională. 

- am o imaginație prea bogată. Îmi imaginez și-mi pictografiez mental mult prea mult. Visez prea multe.  Când realitatea nu e ca-n fanteziile mele, mă deprim. Adevăru-i că nu-mi trebuie mult să mă deprim.

- nu am încredere în mine absolut DELOC. Dacă mi se face un compliment, mă gândesc mereu că interlocutorul încearcă doar să fie amabil. Dacă am o reușită, mă minunez foarte tare.  N-am curaj să-ncerc nimic nou sau să mă avânt pe cărări necunoscute. Teama că voi da greș e paralizantă.

No, basta. Am pus câte cinci din fiecare, să nu se spună că nu-s imparțială 😕 Deși cea de-a doua listă ar ieși cu siguranță considerabil mai lungă, dacă mi-aș pune mintea. 

Începutul noului an, între Strauss și Tarantino

La mulți ani și bine v-am regăsit în 2019! 🙂🙂🙂 Toată lumea bine, da? Și toată lumea în pijamale, bănuiesc. Bine, asta e o presupunere destul de hazardată, dar nu cred că e prea departe de adevăr, totuși. Și n-ar fi deloc rău să fie așa. Pijamalele sunt deosebit de prietenoase, în mod special după noaptea de Revelion...

... adică mă rog, nu că noi am fi dat în greu cu petrecerea. Nu suntem genul, după cum știți. Vremea a fost amabilă, așa că ne-am plimbat prin centru (Doamne, splendid oraș e Hamburg!), ne-am uitat la artificii (date de persoane private și nu de primărie, care de vreo doi ani nu se mai implică în organizare, nemaidorind să-și asume răspunderea unui eventual bucluc), am băut dintr-o șampanie (nu prea mult, că am mai avut din ea și azi, la concert) și la ora 2 dormeam deja. 

Dovada șampaniei

De fapt, s-ar putea spune că în ceea ce mă privește, Concertul de Anul Nou deține o pondere cel puțin egală cu noaptea de Revelion. Am grijă să mă trezesc din vreme, să am cafeaua pregătită (plus ”ceva bun” alături) și la ora 11:15 sunt moț în fața televizorului. Este una dintre cele mai importante ”întâlniri” ale mele, de la care fac tot ce-mi stă în putință să nu lipsesc. 

Anul acesta, concertul a fost dirijat de Christian Thielemann, aflat pentru prima dată în această nobilă postură. Eram destul de sceptică. Thielemann este un muzician îndeobște serios și sobru, considerat la ora actuală a fi cel mai bun dirijor de Wagner din lume - or, asemenea profil îmi părea oarecum incompatibil cu misiunea Concertului de Anul Nou, unde ca dirijor, care dă ”nota generală” a evenimentului, e de dorit să ieși din ”scorțoșenie”, ba chiar să fii oarecum ludic. 

Concertul mi-a plăcut (nici prea-prea, nici foarte-foarte; Thielemann a fost cam plin de el, chiar dacă din punct de vedere tehnic a dirijat foarte precis), dar baletul a fost superb, mi-a mers la suflet! Mi-am dat seama cât de dor mi-e să merg la un spectacol de balet. Ei, sper să am ocazia în viitorul apropiat 🙂

Că ziceam mai sus de ceva bun - în timpul concertului am mâncat o gogoașă Berliner (tradiționale de Anul Nou) și am băut șampanie. Ocazie cu care ne-am amintit de Tarantino în ”Four Rooms”, care, după ce mâncase o gogoașă, a luat o gură zdravănă de șampanie Cristal. Bine, a noastră nu era Cristal. Orișicât.

Tot la acest capitol, mă laud că am intuit cine va dirija anul viitor. M-am bucurat pentru Andris Nelsons, cred că merită această onoare și nu va dezamăgi.

Altminteri, n-am făcut azi nimic deosebit. Am dormit (da, iar), am socializat cu omul și am răsfoit niște cărți. Doamne, câtă nevoie a(vea)m de odihna asta. 

Acestea fiind spuse, pe cai, boieri! Și dacă nu sunt cai... vorba bancului, pe curând 😃