Zece greșeli care ne erodează sănătatea mintală (Robert Sapolsky)

Dacă tot e liber astăzi aici (și ieri am fost prea prinsă de Stephen King - nu-mi vine să cred că nu citisem încă ”Salem's Lot” 🫣), m-am gândit să scriu despre o serie de comportamente greșite care ne compromit sănătatea psihică, sintetizate de către unul dintre cei mai reputați neurocercetători din lume - Robert Sapolsky. De prisos să spun că mă regăsesc în majoritatea.

Poate că nu vă gândiți că pe unele dintre acestea probabil le faceți și voi, fără să realizați. Și iată cât de dăunătoare sunt de fapt și cum erodează din interior. 

1) Recapitulezi în minte, iar și iar, conversații care au avut loc deja. 
Cuvintele lui Sapolsky: ”cugeți la chestia aia ciudată pe care i-ai spus-o unui profesor în urmă cu 15 ani”. 
Creierul tău nu realizează faptul că această discuție nu are loc în prezent. Aceasta provoacă același ”spike” de cortizol ca și amenințarea inițială. Observă acest lucru. Identifică-l. Redirecționează-l.
Comentariu personal: mda, e o chestie pe care o fac frecvent. Și foarte rar în legătură cu momente plăcute.

2) Te îngrijorezi în legătură cu lucruri care nu au avut loc. 
Cuvintele lui Sapolsky: ”O zebră reacționează la prezența unui leu timp de 30 de secunde, apoi paște liniștită. Un om își face griji pentru un leu imaginar timp de 30 de ani”.
Când te surprinzi făcând așa ceva, întreabă-te: ”se întâmplă acest lucru chiar acum?”
Comentariu personal: pentru numele tatălui lui Lucifer, asta sunt eu! 🤦‍♀️

3) Răsfoirea știrilor.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Când citești ce se întâmplă în Ucraina sau în Bangladesh, se declanșează aceeași reacție de stres pe care o avem de 150 de milioane de ani și care a evoluat pentru a ne ajuta să scăpăm de prădători.”
Doar o singură știre pe zi. Același lucru este valabil și pentru rețelele sociale.
Comentariu personal: cu orice risc, mi-e imposibil să fac asta. Dacă sunt ocupată cu alte chestii, nu e nicio problemă, dar altminteri nu mă văd ținându-mă departe de știri o zi întreagă.

4) Consumul excesiv de conținut tragic sau violent.
Cuvintele lui Sapolsky: ”ființele umane sunt singurele care declanșează o reacție de stres completă doar uitându-se la un ecran sau citind un roman. Sistemul vostru nervos nu face diferența între ficțiune și realitate: în ambele cazuri, se produce o creștere bruscă a nivelului de cortizol. Analizați conținutul pe care îl consumați după ora 19:00”. 
Comentariu personal: aici tragem linie, rezon. Iubesc literatura polițistă și asta vine de multe ori cu tot felul de chestii agresive.

5) Încercarea de a controla ceea ce nu poți controla.
Sapolsky a demonstrat că atât lipsa controlului, cât și încercarea de a controla ceea ce nu poate fi controlat determină o creștere a nivelului de cortizol cronic. În orice caz, sistemul tău nervos rămâne în modul de supraviețuire.
Renunță la un lucru pe zi.
Comentariu personal: domnul tata lui Lucifer, când terminăm de disecat punctul 2, putem trece la ăsta, vă rog? Că și asta sunt eu. 

6) Neglijarea relațiilor sociale pe motiv că ești ”prea ocupat”.
Cercetările lui Sapolsky au arătat că lipsa sprijinului social este unul dintre cei cinci factori care agravează stresul și îl transformă în stres cronic. Babuinii cu legături puternice au prezentat niveluri mai scăzute de cortizol, o durată de viață mai lungă și un sistem imunitar mai puternic.
Planifică-ți relațiile sociale ca și cum ar fi o întâlnire.
Comentariu personal: aici nu sunt de acord. Nu știu exact ce fac babuinii, dar eu am fost dintotdeauna o persoană introvertită și mă simt foarte bine așa. Prea multă socializare îmi dă stări de anxietate. 

7) Amâni gestionarea stresului pentru weekend.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Stresul nu e ceva ce poți lăsa pe weekend. E ceva pentru care trebuie să-ți faci timp în fiecare zi.”
20 de minute pe zi sunt mai bune decât 3 ore sâmbăta. Programează-ți acest timp ca și cum ar fi o întâlnire.
Comentariu personal: eu mă stresez în fiecare zi, nu planific și nu fac discriminări 🤦‍♀️.

8) Te obligi să meditezi, chiar dacă nu-ți place deloc.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Dacă aș fi dedicat 20 de minute meditației, aș fi suferit deja un accident vascular cerebral în acest weekend. Asigură-te că este ceva ce-ți place cu adevărat.”
Dacă tehnica ta de combatere a stresului te stresează, atunci nu este cea potrivită.
Comentariu personal: am încercat meditația de nenumărate ori. Nu pot spune că era ceva stresant per se, dar cu siguranță nu era de natură să mă ajute. O simfonie de Beethoven dirijată de Zubin îmi asigură un șuvoi de endorfine, thank you very much 😍. 

9) Căutarea constantă a următoarei doze de dopamină.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Suntem specia care vrea mereu tot mai mult.”
Dopamina nu ține de recompensă, ci de anticipare. Ceea ce ne-a făcut să ne simțim minunat ieri ni se pare insuficient mâine.
Fii atent când simți nevoia acelei doze. Oprește-te.
Comentariu personal: asta e ceva necunoscut pentru mine, în sensul că n-am experimentat niciodată așa ceva. În schimb, subscriu din toată inima la chestiunea cu anticiparea. De multe ori, tindem să ne bucurăm mai mult vineri seara de weekendul care urmează, decât de weekend în sine. 

10) Petrecerea timpului în medii care te epuizează.
Cercetările lui Sapolsky asupra babuinilor demonstrează că babuinii cu rang inferior din grupuri instabile prezentau niveluri ridicate de cortizol și o durată de viață mai scurtă, chiar și atunci când erau bine hrăniți și în siguranță.
Mediile de lucru toxice au același efect asupra oamenilor. Analizează cine este persoana care te epuizează cel mai mult.
Comentariu personal: primul job din viața mea a fost cu siguranță cel mai toxic mediu posibil. Era efectiv încărcat de ură, invidie profesională și ranchiună. Dacă aș mai fi rămas mult acolo, realmente m-aș fi nimicit. 

Sursa (nu am renunțat la contul de Twitter, căruia după cum se vede refuz să-i spun X, pentru că urmăresc niște oameni din diferite domenii, care scriu excelent și nu publică decât acolo).

Miraje la suprapreț

Astăzi vorbim despre o temă pe care n-aș fi avut de gând să o abordez, însă feed-ul meu de Facebook este realmente invadat de câteva săptămâni și m-a stârnit să mă exprim. Sunt peste tot, oricât le-aș bloca și ascunde postările, reapar după câteva ore alte și alte persoane cu același refren. Am sentimentul că voi da peste ele inclusiv în ceașca de cafea. 

Nu este vorba despre martorii lui Iehova, cu toate că așa ar putea părea (ăia sunt aproape inofensivi, prin comparație), ci despre vânzătoarele de uleiuri esențiale. 

Am stat să mă gândesc puțin cum voi structura textul și aș începe cu un disclaimer: eu nu resping aprioric produsele astea și nici nu susțin că sunt complet inutile. Ca odorizante de cameră, pentru masaj sau eventual ca adjuvante într-un tratament alopat (după discuția cu medicul și confirmarea acestuia). 
Trag linie însă, una groasă și roșie, atunci când vine vorba despre copii și despre ignorarea completă a tuturor recomandărilor medicale.

Pe fondul aglomerării pieței (sunt tot mai multe vânzătoare atinse de revelație 🙄, care se luptă să găsească mușterii), agresivitatea este în creștere. Se postează foarte mult, din ce în ce mai persuasiv și cu argumente din ce în ce mai ridicole. 

⚠️ Primul semnal de alarmă este precizarea, foarte des repetată, că ele ”nu dau sfaturi medicale”, ceea ce reprezintă acoperirea perfectă, în cazul în care s-ar întâmpla o nenorocire și ar fi trase la răspundere de către autorități. (Mă hazardez să spun că nu le paște niciun pericol în România, din motivele binecunoscute...).

Se contrazic singure la fiecare pas, iar cea mai clară dovadă este faptul că, indiferent ce problemă li se expune, te sfătuiesc cu ardoare (mă rog, te ”îndrumă”, ne dădurăm naibii cu eufemismele astea 😒) să nu care cumva să te adresezi vreunui cadru medical. Nici măcar la farmacie să nu te duci, că ”sunt mână în mână”. Păi dacă ”nu duce la doctor copilul cu otită și picură-i în ureche ulei de ciuboțica cucului virgin” nu e recomandare medicală, atunci ce e? Vorba Rodicăi Ojog-Brașoveanu, baclava? 
Dacă te arăți recalcitrant la prețioasele recomandări de-a ignora sfaturile medicale, doamnele ”uleioase” (cum își spun ele, cu multă mândrie) își ies degrabă din calmul lor diafan:

(Să trecem peste ortografia lamentabilă. Nu e un fenomen izolat, dar nu despre asta e articolul de astăzi. Că veni vorba, nu știu cum se face, dar foarte multe dintre vânzătoarele de uleiuri își fac un titlu de glorie din faptul că n-au trecut pe la școală decât pentru a avea de unde se întoarce acasă. Închid paranteza). 

🛑 Toate declară că au aruncat orice medicament din casă și se strofoacă din răsputeri să convingă oamenii să nu se ducă la controale preventive. Niciodată, absolut niciodată, nu care cumva să.

Presupunând că nu sunt cu desăvârșire duse cu sorcova, motivul lor este cât se poate de transparent: dacă te duci la un control preventiv și descoperi o afecțiune în stadiu incipient, e foarte posibil s-o tratezi medical și să nu mai ai nevoie să cumperi lunar uleiuri de sute de euro (asta nu e o exagerare, apropo. O dată intrat în malaxor, greu mai ieși de acolo. Sistemul e conceput de așa manieră încât te obligă să cumperi în fiecare lună, ca să nu pierzi punctele acumulate și să beneficiezi de ceea ce crezi tu că sunt cadouri. Nu sunt: le-ai plătit deja, în comenzile de sute de euro date). 
”Ce previne controlul medical? Previne un rahat, asta previne”, se revoltase o pițifleașcă ofuscată, dovedind fie că nu pricepe diferența dintre ”stadiu incipient” și ”stadiu avansat”, fie că nu-i pasă și vrea doar să vândă cu orice preț. Personal, înclin spre a doua variantă. 

O alta care demonizează controalele preventive e de acord că trebuie mers la spital pentru ”urgențe”, dar omite felul în care se poate ajunge la urgențele respective: din hipertensiune ”tratată” cu uleiuri, de exemplu. Da, mi-au defilat prin feed inclusiv recomandări de astea: ”nu vă mai intoxicați cu pastile, tensiunea se poate scădea natural cu uleiuri”, recomandări invariabil urmate de ”scrie-mi în privat”. 

Nici nu mai discut despre ”AVC-ul ăla grav” (în baza a ce stabilești tu dacă e ”ăla grav” sau nu, cucoană?!!) sau ”creștere tumorală care pune în pericol viața” (dacă o descopereai la un control preventiv când era de dimensiuni reduse nu mai punea viața în pericol), că mă apucă și dracii...

Ăsta mi se pare unul dintre cele mai mari ”red flags”: felul în care se străduiesc, din răsputeri și depășind de mii de ori limita ridicolului, să convingă oamenii să nu calce în vreun cabinet medical.

🤯 Au un răspuns și pentru inevitabila întrebare: ”și dacă murim pentru că nu ne-am dus la doctor?”. Senine și netulburate, susțin la unison că ”mori când ți-e scris” și cu asta basta. Țac-pac au rezolvat problema, ia de comandă un ulei pentru anxietate și nu mai pune întrebări dubioase. 

E clar, da? Medicamentele te pot omorî mai repede, dar e absolut OK să renunți la ele și să consumi numai uleiuri. Citisem la un moment dat pe una ”argumentând” că mai bine trăiești 50 de ani fără medicamente, decât 80 de ani cu medicamente. S-ar putea crede că până și absurdul își are limitele lui, dar multă lume o aproba și-i spunea că e minunată 😵‍💫.

🤥 Oarecum pe același palier cu primul exemplu (cel cu ”nu dau sfaturi medicale”), vânzătoarele au grijă să-și acopere spatele pentru eventualitatea (de care sunt și ele pe deplin conștiente, că de n-ar fi, n-ar scrie asta) ca licorile pe care le vând să eșueze. 

Desigur, dacă lucrurile nu merg bine, invariabil este numai vina persoanei care le-a folosit. Cineva relata experiența unei doamne, care cumpărase mai multe uleiuri și le folosise conștiincioasă, dar nu dăduseră niciun rezultat (boala i se agravase, fiindcă renunțase complet la medicația alopată), așa că i-a scris îndrumătoarei sale. Adică celei care făcuse comisioane din comenzile date de doamna respectivă. Reacția ăleia a fost că a certat-o că dacă uleiurile nu au funcționat, e pentru că nu le-a folosit ”cum trebuie”, a trimis-o să vizioneze câteva zeci de ”tutoriale” video și a bruftuluit-o că ”așteaptă mură-n gură”. 
Păi chiar așa, ce-s pretențiile astea la rezultate, în loc să umpli în liniște buzunarele îndrumătoarei?

😱 Vorbind de recomandări, unele dintre ele sunt strigătoare la cer. Ți se spune că, dacă vrei să vezi efecte pozitive, trebuie să consumi 50 de picături pe zi 😳. Inclusiv să le bei, în capsule (nici nu vreau să-mi închipui ce face asta pentru stomac, ficat sau rinichi). 
Ideea e să termini naibii mai repede sticluțele alea, că dacă durează prea mult nu mai fac doamnele vânzătoare comision și iar le vezi ieșindu-și din calmul diafan. 

🔺Ultima idee, că (previzibil) mi-a ieșit din nou un articol kilometric: este realmente înspăimântător cât de multă lume crede toate poveștile astea. Întrerup tratamentele medicale, nu duc copiii la doctor, îi ung cu uleiuri, le dau să le bea în capsule, difuzează ad nauseam. Se relatează și experiențe nefericite (comentarii care, deloc întâmplător, de obicei tind să dispară foarte repede), însă în dinamica generală acestea sunt, din nefericire, irelevante. 
Toate ingredientele manipulării sunt acolo - ”nu ai nevoie de studii medicale, ci doar de o minte deschisă”, ”informare, învățătură, cunoaștere”, ”susține corpul natural și cu blândețe”, ”mergi la sursă”, ”eu nu spun să faceți ca mine, DAR...”, ”descoperirea mi-a schimbat întreaga viață și vreau să ajut și alți oameni”. Însă, cum zice un proverb, nimeni nu e mai orb decât cel care nu vrea să vadă.

Am ales să închei cu un printscreen al uneia care-și pusese Facebook-ul în cap după ce povestise că-și tratează copilul suferind de tuse convulsivă numai cu uleiuri. Mai multe persoane i-au promis o sesizare la Protecția Copilului, așa că între timp a șters tot. 

Dar înainte să șteargă, a scris asta:

Obrăznicia asta cristalizează perfect motivația vânzătoarei respective (fapt de care și-o fi dat și ea seama, sau i-o fi atras cineva atenția că se face de mândră minune). Nu sănătatea oamenilor o arde pe ea, ci să-i fie solicitat ”conținutul”. 

Convingerea mea este că toate vânzătoarele astea caută sfatul medicului la o adică, dar n-au niciun interes s-o spună. Nu ar folosi cu nimic demersului lor de a vinde, aspect de care sunt efectiv obsedate. 

Dublu rant (despre incluziune forțată și continuări nereușite ale unor opere de succes)

(Nu, n-avem text despre copilul interior, că m-am plictisit de toate bazaconiile despre ființa interioară, copilul interior și alte făpturi interioare care-ar face bine să-și vadă de treburile lor 🙄). 

La drept vorbind am vrut să intitulez textul ăsta ”salată de rant-uri”, având în vedere că sunt două ”ingrediente” diferite; totuși m-am gândit că s-ar putea crea confuzii din cauza inevitabilei paralele cu salata de weekend pe care o consumăm de ani de zile, mai mult sau mai puțin regulat 🙃. Dar, de fapt, chiar asta este: o salată (cam amăruie) din chestiile forțate pe care unii încearcă să le impună, urmând o agendă pe care nu cred că o înțeleg pe deplin nici măcar ei înșiși. 

Incluziunea forțată
Am aflat, cu bucurie dar și cu o doză de scepticism pragmatic, despre proiectul HBO de-a face o nouă serie ”Harry Potter”, de data asta mult mai amănunțită decât prima, care să urmărească mult mai detaliat povestea. Casting-ul e aproape încheiat și filmările urmează să înceapă în câteva săptămâni. 

Sunt realistă: va fi cu totul diferit, chiar dacă firul narativ este același. N-are cum să fie același lucru și ar fi stupid să se creeze asemenea așteptări. Dar pentru cei care am văzut seria precedentă, va fi probabil ca un fel de... butaforie. E nedrept să pun problema așa, dar asta simt. Pentru mine profesoara McGonagall va fi pentru totdeauna Maggie Smith, Dumbledore va fi Michael Gambon (deși l-a înlocuit pe Richard Harris, schimbarea a fost subtilă și trecerea s-a făcut foarte lin), nu-mi pot imagina alt Sirius Black în afară de Gary Oldman, iar în ceea ce-l privește pe Snape... 

Oh, Snape. Că de fapt la el voiam s-ajung. Până la ”Harry Potter” nu-l știam pe Alan Rickman și mi s-a părut incredibil. Fabulos. As Snape as Snape can be, ca să zic așa. Inegalabil și irepetabil. 
Acuma. Toți cei care am citit cărțile știm despre Snape că era ”palid, cu fața bolnăvicioasă și părul slinos”. Nu pot spune cine-ar fi fost cel mai nimerit să-l interpreteze în noua producție (pe undeva cred că Benedict Cumberbatch ar fi fost o opțiune de luat în calcul, și nu o spun numai pentru că-mi place foarte mult; sau poate Adam Driver, dar îi seamănă prea mult lui Rickman și nu cred că e de dorit un actor-sosie). Însă alegerea pe care-au făcut-o mi se pare atât, dar atât de greșită...

De la stânga la dreapta: Paapa Essiedu și Alan Rickman (aici, în rolul lui Snape)

Nu știu cine este Paapa Essiedu, însă nu asta e problema; după cum spuneam doar câteva rânduri mai sus, nici de Alan Rickman nu auzisem până să-l văd în rolul lui Snape. E perfect posibil așadar ca Essiedu să fie un actor de geniu; dar părerea mea este că nu ar fi trebuit să fie distribuit în acest rol. Nu doar pentru că nu poate fi palid și nu-mi imaginez cum i-ar sta cu părul lung (cred că ar fi cel puțin nefiresc); dar J.K. Rowling l-a conceput pe Snape drept un individ cu un fizic deloc frapant, ochi expresivi și voce joasă. Or, Essiedu mi se pare ”hot” și flamboaiant, în ruptul capului nu mi-l imaginez în postura lui Snape, chiar dacă este, cu siguranță, un actor bun. 
L-au ales din motivul menționat mai sus - din dorința de incluziune, în acest caz una forțată și nefirească - și prin asta îi fac în primul rând lui un deserviciu. Eu cred că n-ar fi trebuit să accepte rolul. Recentul exemplu ”Snow White” (care a atins nedoritul record de cea mai slabă notă pe IMDB: 1.5 și acum se zbate la 1.8) ar fi trebuit să le slujească multora drept lecție. 

De altfel, cum spunea cineva: dacă-l voiau musai, l-ar fi putut distribui în rolul lui Kingsley Shacklebolt, care și-n prima serie a fost interpretat de un actor de culoare, George Harris. Chiar și Lupin ar fi fost de preferat lui Snape. Și să nu mai vorbim despre faptul că Snape a fost hărțuit în adolescență de către colegii săi; oare cum o să arate în film faptul că un adolescent de culoare e hărțuit de colegii albi? N-o să dea apă la moară political correctness-ului?

Continuări nereușite
Aici mă refer mai degrabă la cărți și am vreo trei exemple în minte. Nu reușesc să-mi dau seama de ce unii autori sunt de părere că ar fi nevoie de continuări ale unor cărți consacrate în literatura mondială... Spus mai pe șleau, ar fi trebuit să-și scrie propriile cărți, nu să se înfrupte de pe urma altora. 

Referitor la exemplele pe care le voi menționa, am citit toate cărțile originale și am încercat una dintre continuări. N-am trecut de pagina 50 și nici nu se va întâmpla. 

”Scarlett” (continuarea romanului ”Pe Aripile Vântului”)
De ce-ai vrea să mai scrii o continuare a unei povești de dragoste care a făcut înconjurul lumii și a rămas - cum spune și titlul - să plutească undeva spre infinit? Am citit-o în vara când împlinisem 20 de ani și a fost perfectă pentru momentul de viață în care mă aflam. Povestea s-a încheiat incert (”after all, tomorrow is another day”) și așa ar fi trebuit să rămână. Fiecare cititor are libertatea să-și imagineze dacă Rhett și Scarlett s-au mai reunit vreodată și asta era parte din farmecul poveștii.
”Prizonieră în pânza de păianjen” (continuarea trilogiei ”Millennium”)

Povestea lui Lisbeth Salander și-a lui Mikael Blomkvist a fost o absolută revelație pentru mine. După zece ani de când am citit cele trei volume însumând aproape 2.000 de pagini, continuă să fie în top 3 al celor mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Dincolo de valoarea literară în sine și de intriga extraordinară, trilogia lui Stieg Larsson mi-a deschis gustul pentru Nordic Noir. De-atunci am citit zeci de cărți aparținând acestui gen și nu intenționez să mă opresc. Din fericire, am încă multe necitite 🙂.
Dar Stieg Larsson nu mai există și David Lagercrantz a scris o continuare pe care am încercat să o citesc. Scriitura mi s-a părut atât de anostă, că n-am putut depăși 50 de pagini și câteva zile mai târziu deja uitasem ce am citit. Reținusem că avea în plan încă vreo trei volume, sper că s-a răzgândit totuși. 
”Harry Potter și copilul blestemat”
Se subînțelege despre ce continuare este vorba 😀 și nu, n-am de gând să citesc piesa de teatru scrisă de Jack Thorne. M-am spoiler-it cu bună intenție (știind că n-o voi citi) și asta doar mi-a reconfirmat decizia. Harry Potter nu i-ar fi spus niciodată copilului său că și-a dori să nu fi fost tatăl lui, nici nu l-ar hărțui sau amenința, iar abilitățile pedagogice ale profesoarei McGonagall n-ar fi fost puse la îndoială numai pentru că nu are copii. Simt că mă enervez numai cât am înșirat toate astea. 

Cum spuneam. Dacă vrei să scrii, scrie, nu scutura din nou și din nou un pom plin de fructe, care nu a fost sădit de tine. 
Singurele continuări reușite sunt cele scrise de autorii înșiși. ”După 20 de ani” de Alexandre Dumas e un exemplu edificator în acest sens. 

Cam tot aceeași părere o am și despre remake-uri, deși unele dintre ele pot fi remarcabile. Până la cap și la coadă, tot o reeditare a unor foste succese este. Îmi mențin așadar opinia: vrei să faci un film, găsește un scenarist iscusit care să scrie o poveste bună și dă-i drumul. Nu exploata, iar și iar, aceleași resurse. Până și ciorba reîncălzită își are limitele ei. 

Dublu rant over 😀. Acestea fiind zise, mă duc în balcon cu domnul Richard Osman și al său ”Clubul crimelor de joi”. E o scriitură foarte bună, cu umor și am citit recent că se pregătește ecranizarea, iar din distribuție va face parte inclusiv Pierce Brosnan. Dacă mai aveam nevoie de vreo motivație de-a citi 😁).

E groasă, oameni buni

În ultimele 48 de ore mediul online dă în clocot și s-a aglomerat de găini fără cap, cu simpatie o spun. Cu simpatie pentru că noi toți suntem găinile. Duminică seara eram încremeniți de șoc, nefiind în stare decât să înroșim pagina de internet a Biroului Electoral Central dând refresh după refresh, făcând calcule, socotind cu înfrigurare procentele și agățându-ne de fiecare pai. Acum că ne-a venit un pic inima la loc, ne agităm și ne-am așternut pe căutat ba soluții, ba vinovați. Și bineînțeles, ne și certăm între noi, de parcă ar fi timp de-așa ceva în perioada asta... 

2.740 de voturi. Atât de aproape a fost România de o nenorocire. Pentru că Marcel Ciolacu n-ar fi avut absolut nicio șansă de a-l învinge pe descreieratul care a ieșit pe locul 1, într-un mod pe care deocamdată nimeni nu pare să-l fi înțeles pe deplin.
Lipsa educației, ignoranța, traiul greu, ani și ani la rând de minciuni ale partidelor, imensa nesimțire și ticăloșie a lui Iohannis, efectul de turmă, fermele de boți... probabil fiecare dintre acești factori, într-o măsură mai mică sau mai mare, a contribuit la situația actuală.
Și niciunul dintre acești factori nu poate fi abordat în pripă. Poate doar fermele de boți, dar povestea asta mi se pare superfluă și în niciun caz accesibilă nouă, oamenilor obișnuiți.
Din punctul meu de vedere, niciuna dintre aceste cauze ale dezastrului nu poate fi remediată în cele mai puțin de două săptămâni câte au rămas până la turul al doilea.

Mai jos vă arăt o mostră a unui votant al lui nea Tăgârță ăsta, care n-avea loc de mine azi (dați click pe imagine pentru a o putea vizualiza bine).

Agresivitate, brutalitate, incultură sinistră. Am tot văzut în ultimele 48 de ore îndemnuri spre răbdare, să le explicăm cu tact și blândețe celor 2.120.401 de persoane care l-au votat pe dement că greșesc. Îmi pare rău, dar nu sunt de acord. Nu este nimic de explicat unuia precum cel de mai sus, sau unuia care pentru orice frază mai lungă decât ”ce faci, c*aie” are nevoie de dicționar. Să le explice monstrul ăla pe care l-au votat. Iar pe cei sub 35 de ani să-i ia cu forța în armată, că a zis că reintroduce armata obligatorie. N-ai ce face cu ăștia, și-n niciun caz în doar câteva zile. Practic e nevoie de reeducare, ca să le scoți din cap borhotul și răutatea. Or așa ceva nu se poate face în 2 săptămâni, e vorba de ani, poate chiar decenii.

După părerea mea, cheia sunt indecișii. Ei sunt cei care trebuie aduși la vot și convinși să o voteze pe Elena Lasconi.

La nivel personal sunt foarte, foarte dezamăgită de românii de aici. Sonatul a câștigat en fanfare în Germania, cu 58% din voturi. Îngrozitor. Acum sunt aproape convinsă că românii pe care-i întâlnisem la secția de votare erau dintre votanții lui. Și eu mă mai și emoționasem. Ca proasta 🙄. 

Acestea sunt numai câteva mostre care oferă o imagine destul de grăitoare a celui pe care peste două milioane de români au decis că și-l doresc președinte:

”Deci aicea [în cutia de Pepsi] sigur este ceea ce vor ei să facă. Ţi-au predat marfa de plastic, tot ce înseamnă nanocipuri, şi intră în tine ca într-un laptop.”
„Apa înseamnă doar H2O? Eu nu cred așa ceva. Oricum, eu vă spun sincer că n-am nimic de-a face cu acest H2O. Este mult mai mult. Este informație, este vibrație, este frecvență.”
„Văd și piramidele egiptene care nu au fost încă folosite pentru ceea ce au fost create.”
„Mi-este egal ce cred unii şi alţii, mai ales astăzi, sau cei care ne ascultă, sau cei care ne vor asculta, însă aicea [la Davos] discutăm de o altă specie. Pentru că specia umană, construită şi dată viaţă de Dumnezeu, nu poate să organizeze asemenea lucruri.”
„N-a fost văzut niciun virus. Nu există, nu l-a văzut nimeni niciodată. Singura știință care există în această lume este Iisus Hristos.”
„Dacă viitoarea mamă este manipulată de genul în care nu poți să naști decât prin cezariană, cum nasc astăzi în România peste 90%, este o tragedie. Știți de ce? Pentru că se rupe firul divin.”
„Zic unii că a ajuns omul pe Lună. Eu nu cred, sunt sigur că nu a fost așa.”

Nu se poate, pur și simplu nu se poate ca asemenea creatură să fie ales Președintele României. Vă rog, ieșiți la vot și duminica asta și duminica viitoare. Nu vă pot spune eu cu cine să votați, dar am încredere în fiecare dintre voi. Nu se poate să ne alegem cu asemenea creatură pe post de șef de stat, mintea mea refuză să creadă că așa ceva e posibil.

2.120.401     

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/alegeri-prezidentiale-2024/rezultatele-finale-pentru-primul-tur-al-alegerilor-prezidentiale-calin-georgescu-a-obtinut-2294-din-voturi-iar-elena-lasconi-1918-3022181

Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.

2.120.401

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/alegeri-prezidentiale-2024/rezultatele-finale-pentru-primul-tur-al-alegerilor-prezidentiale-calin-georgescu-a-obtinut-2294-din-voturi-iar-elena-lasconi-1918-3022181

Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.

2.120.401

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/alegeri-prezidentiale-2024/rezultatele-finale-pentru-primul-tur-al-alegerilor-prezidentiale-calin-georgescu-a-obtinut-2294-din-voturi-iar-elena-lasconi-1918-3022181

Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractcă greșesc. Îmi pare rău, dar nu sunt de acord. Nu e nimic de explicat unuia care pentru orice frază peste ”ce faci, c*aie” are nevoie de dicționar. Să le explice monstrul ăla pe care l-au votat. Iar pe cei sub 35 de ani să-i ia cu forța în armată, că a zis că reintroduce armata obligatorie. N-ai ce face cu ăștia, și-n niciun caz în mai puțin de 2 săptămâni. E nevoie de reeducare, practic, să le scoți din cap borhotul și răutatea. Or așa ceva nu se poate face în 2 săptămâni, e vorba de ani, poate chiar decenii. Cheia sunt indecișii. Ei trebuie aduși la vot.

”Hai să facem ceva!” 💙💛❤️

Până mai ieri eram convinsă că dacă - DACĂ - mă duc la vot, o fac doar pentru a-l anula, ca să nu risc să mi-l folosească fraudulos vreo jivină coruptă. Efectiv simțeam că nu am nicio opțiune, iar părerea despre Lasconi nu era deloc bună (după cum am și scris acum trei săptămâni). Nu s-a îmbunătățit deloc de-atunci, ba chiar dimpotrivă; după ce-am urmărit-o în dezbateri și emisiunea cu Cristian Tudor Popescu și Cătălin Striblea, numai că nu mi-am pus mâinile în cap. E slabă, nepermis de slabă pentru un candidat la președinție, nu știe mai nimic și nici nu pare că s-ar strădui să învețe, deși ea așa spune.
(De fapt, n-are rost să mai vorbim de politică externă în cazul ei. Adică să fim serioși… ea nu părea să știe că anatomia e parte a biologiei 🙄).

Numai că. Urmărind ascensiunea alarmantă a lui Simion din ultima perioadă am realizat că, oricare ar fi părerea mea despre cucoană, trebuie să folosesc singura pârghie de care dispun pentru a încerca să-i pun piedică extremistului. Dacă ajunge la Cotroceni, ar nenoroci definitiv țara în care m-am născut. Fiindcă nu numai despre el e vorba, ci și de imensul avânt pe care l-ar lua AUR la alegerile parlamentare care vor avea loc săptămâna viitoare.

Așa stând lucrurile, decizia nu putea fi decât una singură. Cu silă, am votat singura persoană despre care cred că-l poate opri pe Simion din a ajunge în turul al doilea.

Semnificativ mai multă lume comparativ cu alegerile europarlamentare, dar în două minute deja terminaserăm. Oamenii se salutau, zâmbeau, citeam pe chipul lor înfrigurarea și speranța.

- Săru'mâna! Hai să facem ceva!

Credeam că sunt blazată, dar tot m-au trecut fiorii.

- Bună ziua! Da, hai să facem ceva!

Am făcut. Cu lehamite, dar am făcut. Și chiar dacă mă dusesem “meh” (știind pe cine urmează să votez), am ieșit cu ditamai nodul în gât. Probabil fiindcă o bucățică din România va rămâne pentru totdeauna în sufletul celor care am plecat. Și-n astfel de momente ne aducem aminte de asta.
Sper doar că Lasconi va avea suficientă minte încât să realizeze că foarte multe dintre voturile pe care le primește astăzi nu sunt ale sale, ci sunt voturi contra extremismului.

Mai sunt câteva ore până se închid urnele și apar primele exit poll-uri, iar prezența la vot este neașteptat de ridicată. Sper ca asta să fie de bun augur.

Adică, mă rog. Atât de bun pe cât se poate să fie, cu Ciolacu mergând en fanfare în turul al doilea (nu-mi imaginez un scenariu în care așa ceva nu s-ar întâmpla). Dar poate țara asta are măcar un dram de noroc și nu cade pradă valului de extremism.

Edit, ora 21:00 locală, 22:00 România: pentru numele lui Belzebut, de unde dracu-a apărut Georgescu ăsta??? Înțeleg că e-n vogă pe TikTok, o mizerie unde nu am cont și nici cea mai mică intenție de a-mi face vreodată. Ferească-ne Cerul pe toți de ăsta!

America a ales, și-o să trăim cu asta și noi și ei

Am zis inițial că n-o să scriu despre alegerile de peste ocean, dar nu mă pot abține, mă mănâncă, trebuie să mă exprim 😀.

No, așa. Spuneam alaltăieri că potrivit sondajelor scorul e foarte strâns, dar aveți cuvântul meu că nici prin cap nu mi-ar fi trecut că asemenea diferență poate fi posibilă.

De fapt, eram destul de sigură că nu vom avea rezultatul final înainte de sfârșitul săptămânii. Anticipam o cursă umăr la umăr, în care alternativ va fi când unul, când celălalt în frunte, cu variații minime de scor, până când, probabil în weekend, se va trage linie. În niciun caz nu mă așteptam la asemenea diferență și cred că merită să vorbim un pic despre asta.

După cum vedem, Trump și-a adjudecat 277 electori și 71.212.766 de voturi. Prin comparație, acum patru ani Trump avusese 232 de electori și 74.223.975 de voturi. Nu cred c-o să pricep în viața asta cum funcționează sistemul electoral american, dar luând-o băbește, pe număr de voturi, vedem limpede că-n ultimii patru ani a pierdut un pic peste trei milioane de alegători.
Dar cum arată situația în partea cealaltă? Păi să vedem: 224 de electori și 66.282.947 voturi. În 2020, Joe Biden a câștigat cu 306 electori și 81.283.501 voturi, stabilind inclusiv recordul pentru cel mai mare număr de voturi primite de un președinte american.

Față de 2020, republicanii au pierdut un pic. Democrații, în schimb, s-au prăvălit de-a berbeleacul. O asemenea prăbușire nu poate fi justificată numai de ”pfff, ce nătărăi sunt americanii”, cum am tot citit astăzi. E ușor să te înfoi pe ei, vaaaai, cum au votat. Dar că le e tot mai greu să se ajungă cu banii de la o săptămână la alta, că la supermarket cumpără tot mai puțin cu aceiași bani din cauză de inflație, și cine știe câte alte greutăți au de care noi habar n-avem, nu ne gândim. Dacă peste 70 de milioane de oameni au decis că vor altceva, înseamnă că democrații au făcut niște greșeli oribile.

Așa m-am săturat de cât li s-a tot pus democraților palma-n fund. Nu, frate, au făcut-o de oaie! Și Kamala n-a pierdut numai pentru că e femeie și e de culoare, deși America e mai conservatoare decât își închipuie mulți. Au fost și alte cauze, fundamentale, care trebuie analizate. Dacă-i tot jelim pe democrați că vaaaai, bieții de ei au pierdut pentru că au vrut să aducă la Casa Albă o femeie, tot de-a mirarea o să scriem și peste 4 ani.

Faptul că Trump a câștigat și votul popular (nu se mai întâmplase din 2004 ca un republican să câștige votul popular) mi se pare deosebit de semnificativ, ca și faptul că republicanii au câștigat și Senatul, și de asemenea - din ce-am înțeles - Camera Reprezentanților. Practic, au câștigat tot ce se putea câștiga. Ce ne spune asta? Dincolo de orice sistem electoral alambicat, majoritatea i-a vrut pe republicani. Sau nu i-a mai vrut pe democrați. Și cu asta basta. Dreptul lor, votul lor.

Că veni vorba, până la ora asta Kamala n-a binevoit să iasă cu niciun mesaj public. Ce fel de lider e? Au votat-o peste 66 de milioane de oameni, care cu siguranță sunt amărâți. Nu are chiar nimic să le spună, niciun cuvânt, nicio îmbărbătare, nicio asigurare că nu vor fi lăsați de izbeliște și lupta va continua din opoziție? Poate consideră că nu merită, din moment ce n-au votat-o destui, sau poate e prea dărâmată de rezultat. În ambele cazuri, nu se dovedește a fi un lider. Iar dacă iese acum, la spartul târgului, degeaba mai iese. Momentul când era nevoie s-o facă a trecut.

Nu văd rostul văicărelilor, ”vai, cădere morală” (🙄) și nici a potopului de injurii adresate celor care l-au votat pe Trump. Va trebui ca întreaga lume să joace cât mai bine cu cărțile pe care le are.

The game is on, ca să-l citez pe dragul de Sherlock Holmes (am devenit fan absolut al lui Benedict Cumberbatch. Știu că v-am mai zis asta, dar ceva-mi spune că o să vă mai zic 😀).

Câteva gânduri despre alegerile de azi și din perioada imediat următoare

Trăim niște zile, respectiv săptămâni istorice și sper ca după ce se vor fi încheiat să nu meargă totul, cum se spune, downhill from here...
De doi bani speranță, cum e vorba. În realitate, lucrurile nu arată bine deloc, de nicio parte.

Alegerile din Moldova sunt fraudate pe față, în sensul că Putin și ciracii lui nu-și dau nici măcar o minimă osteneală să se ascundă. Zeci de autocare sunt în drum spre Bulgaria și Turcia și au apărut informații concrete despre mobilizarea celor din Transnistria. Un jurnalist notează că podurile care trec din Transnistria în Moldova, care de obicei sunt goale, în dimineața asta erau pline de mașini care se îndreptau spre secțiile de votare. Mai mult chiar, s-au pus și avioane la dispoziție (transport dus-întors că suntem grijulii, nu) către Belarus și Azerbaidjan. Uniunea Europeană a fost informată că, de asemenea, este extrem de probabil că vor avea loc tentative de fraudare în secțiile de votare.
Și stai și te uiți la toată această incredibilă mobilizare a răului. Și te simți neputincios și nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva totuși e posibil ca răul să câștige, sfidând orice lege scrisă și nescrisă a lumii ăsteia.
Dacă Maia Sandu va pierde alegerile de astăzi, Moldova ia drumul negurii și nici pentru România nu are cum să fie bine, în contextul situației actuale și al războiului de la graniță.

Din punctul meu de vedere alegerile din Statele Unite ale Americii, care vor avea loc marți, sunt cele mai importante. Absolut și indiscutabil cele mai importante. Nu doar pentru Statele Unite, ci și pentru întreaga lume, inclusiv România.
De unde mă uit eu, pentru noi mai mult contează cine va fi la Casa Albă în următorii patru ani decât cine va fi la Cotroceni în următorii cinci.
Nici acolo nu arată deloc bine, dacă e să crezi în sondaje sau în estimările caselor de pariuri. Cei doi sunt prea umăr la umăr, având în vedere că au mai rămas doar două zile. Mi-e o ciudă pe democrați de nu vă spun. Practic, au greșit pe toată linia: nu au crescut un nou lider în partid după Obama, s-au tras pe fund 3 ani plimbându-l pe Trump la tribunale ca să nimic (sau doar ca să aibă influencerii mugshots cu care să facă meme-uri, hahaha și hihihi, ce ne-am mai distrat 🙄) și nu au fost fermi cu Biden, care nici n-ar mai fi trebuit să candideze a doua oară. Nemaivorbind că s-a agățat de Biroul Oval cu disperare până în ultima clipă. Ar fi o minune să iasă Kamala, mai ales că la o diferență atât de mică, le va fi cu atât mai ușor republicanilor să mânărească atâtea voturi câte vor fi necesare.

Cât despre alegerile din România... nici nu știu de unde să încep. Aș fi zis că sunt cetățeanul turmentat (”eu cu cine votez?”), dar nici măcar asta nu pot spune, fiindcă simt că efectiv nu pot vota cu nimeni de data asta.
Și din ce observ, atât online cât și offline, foarte multă lume pare să gândească la fel.
N-are niciun sens să discutăm despre Ciolacu, Ciucă, Simion sau Geoană. Sunt o apă și-un pământ. Corupți până la os, ignoranți, nerușinați, nemernici, mincinoși, hoți... și lista ar putea continua la infinit.
Ai zice că mai rămâne Lasconi, dar în ceea ce mă privește nici ea nu este o opțiune. Asta deși credeți-mă că am încercat, în sensul că am citit cu regularitate pagina ei și am urmărit-o o vreme. Dar nu. Începând de la ”avortul nu e o crimă dacă este din motive medicale” (discurs pe care l-a modificat în campanie, după ce i s-o fi explicat că se împușcă singură în picior), continuând cu nenumăratele gafe (am reținut-o pe cea cu diaspora) și cu habarnismul ei în cam toate privințele...
Femeia asta e doar platitudini și lozinci, dacă o iei la puricat nu știe mai nimic. Nici politică externă, nici internă, practic înșiră doar texte care, vorba lui Caragiale, gâghilă urechile într-un mod plăcut (”instituțiile statului trebuie să fie în slujba românilor, nu a politicienilor”). Și nici măcar faptul că nu știe nu mă enervează atât de tare - vorba aia, nimeni nu s-a născut învățat - cât aroganța de tipul ”președintele nu trebuie să le știe pe toate, că de-aia are consilieri”. Păi bine, doamnă, într-o eventuală întrunire la nivel înalt, unde pe alocuri trebuie să te adaptezi contextului, îți iei consilierii cu tine să-ți șoptească? Asta ca să nu-mi aduc aminte de întrevederea ei cu ambasadorul Turciei la București, unde-i dădea zor despre Convenția de la Istanbul pentru prevenirea și combaterea violenței față de femei, în condițiile în care Turcia s-a retras din Convenție încă de-acum trei ani. Cum să te duci la întrevedere atât de nepregătită? Și e doar un exemplu.
Hai că de ce scriu, de ce mă enervez mai mult că nu mă ajută absolut deloc să o votez. Nu, argumentul ”ceilalți sunt mai nașpa” nu e suficient pentru mine, deși este adevărat.
Cel mai probabil îmi voi anula votul, mă gândesc.

M-aș întreba cum de-a ajuns totuși România în situația de-a avea atâția clovni periculoși pe buletinul de vot, dar apoi mă uit spre Statele Unite și nu-mi mai vine să mă întreb nimic.
Tot ce sper e ca ziua de marți să nu rămână în memoria colectivă drept încă un ”remember, remember the 5th of November”.

De Ziua Europei, un semnal de alarmă

Zilele trecute am găsit în cutia poștală cărțile de alegător pentru alegerile europarlamentare din luna iunie. În sistemul de vot de aici cartea de alegător este nominală, precizează secția de votare de care aparține destinatarul și include instrucțiuni pentru aceia care doresc să voteze prin corespondență. Trebuie să o ai la tine când mergi la vot, dar nu se ștampilează după votare, ci rămâne la ei (probabil o metodă pentru a evita posibilul vot multiplu, mă gândesc, cu toate că au și liste de vot care se completează).

Dar, în afară de cărțile de alegător, am mai găsit și altceva. Un pliant pe care l-am parcurs în silă, recunoscând procedeele clasice de manipulare și îndoctrinare, pe care în ultimii ani (respectiv, de la începutul pandemiei) le vedem tot mai frecvent în Mass media. Programul electoral al AfD-ului, partidul de extremă-dreapta (în traducere ”Alternativa pentru Germania”). Mai pe scurt, versiunea teutonă a AUR-ului.

L-am citit și parcă-l auzeam pe Simion cu trupa lui de ciraci. Vreau să spun că nu doar seamănă: programele sunt practic identice.
Probabil de asta am simțit nevoia să scriu. Mi se pare atât de incredibil de manipulator, de revoltător, de strigător la cer, că vreau să mă exprim pe subiect.

Spicuiesc:

”Suveranitate națională”.
Evident, încep în forță - cu un mesaj clar împotriva Uniunii Europene. ”Respingem insistența tot mai pronunțată a Uniunii Europene pentru centralizare și dominație. Urmărim ca statele membre să-și păstreze suveranitatea și identitatea culturală. Obiectivul nostru este o nouă comunitate, care să-și protejeze membrii și interesele economice ale fiecăruia dintre aceștia”.

”Țara noastră are prioritate”.
Aici îndrugă ceva despre modelul japonez de imigrație (nu sunt la curent cu asta, adică nu știu să existe un model), prin care ”numai oamenii calificați și dornici de integrare pot veni în țara noastră”. Mai înșiră ceva și despre pericolul reprezentat de imigranți și ”nu vrem să devenim străini în propria țară”. Doamne, parcă-i aud pe spălații pe creier din România care-i prevăd Germaniei cataclism și distrugere de vreo zece ani.

”Libertate în loc de Bruxelles”.
Bălmăjesc despre cum nu sunt ei de acord cu interzicerea motoarelor pe combustie (preconizată din 2035) și-a centralelor de încălzire pe gaz. Și nici cu aplicarea limitelor de viteză pe autostrăzi nu sunt de acord. Toate astea le încadrează la, țineți-vă bine, ”cătușe ideologice”.
Vai, ține-mă, țațo, că leșin de la atâta retorică.

”Monedă puternică, siguranța cash-ului”.
Altă bazaconie îndelung trâmbițată de extremiștii de pretutindeni. Cardul e lucrul diavolului și piei drace, în vreme ce cash-ul reprezintă - ca să-i citez pe Afd-iști - ”garanție a suveranității și libertății cetățenești”.

”Politică energetică rațională”.
Pentru un om cu toți boii acasă pare greu de crezut, dar ei o spun în clar-text: sancțiunile împotriva Rusiei trebuie să înceteze, pentru că dăunează poporului german. Desigur, se speculează scumpirea energiei electrice și termice.

(Aoleu, simt că m-apucă toți dracii).

”Valori familiale în loc de ideologie de gen”
Mai că m-a pufnit râsul, deși nu e deloc amuzant. ”Ne opunem sexualizării premature a copiilor”. Nici nu-mi pot imagina cum sună chestia asta pentru unii care iau lumină de la extremiști și cred sincer că libertatea și suveranitatea le sunt puse în pericol de cardul bancar.

”Locuințe accesibile pentru toată lumea”
Aici jelesc programul preconizat de neutralitate climatică și eficiență energetică. Aparent chestia asta o să împingă poporul german în sărăcie 🤨.

”Sănătate fără obligativitate”.
N-avea cum să lipsească asta, mă mir doar că e aproape-n coada listei. Încep prin a spune că obiectivul lor este ca fiecare cetățean să poată beneficia de cea mai bună îngrijire (înduioșător), dar resping orice ”influență externă în politicile de sănătate” și-i dau zor cu ”integritatea corporală”. Bineînțeles, OMS și UE sunt dracu' gol cu coadă și cu coarne.

”Din suflet pentru om și animal”
Inițial nu m-am prins ce vor cu asta (părea o pledoarie împotriva transportului de animale vii), dar în ultima frază a devenit clar: ”insectele nu trebuie să se regăsească în farfurie”. Numai câte trompete am văzut în Social Media răcnind că ”ne obligă să mâncăm gândaci!”. 

Așa, acum că am terminat de conspectat punctele mizeriile din programul ăstora, tocmai l-am rupt în bucăți mici și l-am aruncat la coș. Feels good, ce să zic. Numai că asta nu rezolvă problema.

Oamenii care cred în aceste porcării sunt... mulți. Foarte mulți. Mă dau mult pe Facebook și uneori ajung și pe paginile lor. Ei cred tot ce li se spune. Te îngrozești când îi vezi cum cască ciocul și înghit tot ce li se toarnă, cât sunt de împotriva unui act medical, cum văd conspirații la tot pasul, cum scriu ”superbul”, ”vaxenul” și ”fascinul” în loc de vaccin pentru a evita filtrele Facebook, cum pun orice îmbolnăvire sau deces pe seama vaccinului anti-Covid și cum folosesc termeni precum ”frecvențele 5G” și ”oxid de grafen” fără să aibă cea mai mică idee ce înseamnă acestea de fapt.

Dacă nu ieșim cât mai mulți la vot, le vom da o putere mult mai mare decât cea pe care o au acum. Și care deja este foarte mare.

Empowerment, voce interioară, personal branding și alte pasmanterii

În ultimele luni, două cuvinte și-au făcut apariția în comunicarea virtuală și din ce observ, s-au înfipt bine și n-o să scăpăm de ele prea curând. Adică de fapt, ce zic eu - nu doar că s-au înfipt bine, dar atât de frecvent sunt folosite de către tot mai mulți oameni, încât am senzația că sunt peste tot și nu mai durează mult până când voi da peste ele inclusiv în cana de cafea.
Începând de la Oprah Winfrey și până la diverse tăntici care încearcă să speculeze slăbiciunile și temerile celor din jur pentru a deveni ”influencers”, foarte multă lume îi dă cu empowerment și / sau cu traducerea acestuia, respectiv împuternicire.

Știu prea bine că lumea în care trăim este una în bună măsură haotică și viața de zi cu zi ne supune tot mai adesea la presiuni, iar competiția tinde tot mai mult să devină cuvântul de ordine. Nu e ușor să faci față la așa ceva, oricât de mult (ai crede că) te obișnuiești cu acest stil de a trăi. E necesar pentru fiecare să-și găsească supape, să defuleze pentru a nu acumula stres care, pe termen mediu și lung, este o adevărată otravă.
Și din păcate, asta ne face pe foarte mulți vulnerabili și gata să îmbrățișăm cu entuziasm ideile cuiva care ne promite ”empowerement” și că ne va ajuta să ne ”împuternicim”. Dacă mai bagă și vreo două vorbe despre puterea interioară, ”transformă-ți rănile în înțelepciune” și ”dream big”, suntem iremediabil cuceriți și gata să-i plătim oricât pentru a ne spune ceea ce vrem să auzim.

Am auzit de mai multe persoane care fac ”seminarii de empowerement” și discursul este aproape similar cu exemplele de mai sus. Una dintre ele vinde uleiuri DoTerra, care - cum altfel - te ajută să te împuternicești, să-ți asculți vocea interioară, să te eliberezi de frici și alte diverse împliniri. Nu cumperi uleiuri și nici nu-i convingi pe alții să cumpere, cam greu cu împuternicirea (o fi ruginită, te pomenești).
O alta - pe care am și cunoscut-o personal prin 2004, în cu totul alt context - a renunțat la un serviciu foarte bun la o instituție prestigioasă din Frankfurt pentru a deveni ”Confidence and Empowerement Coach”. Călătorește prin diferite orașe europene pentru a ține seminarii. Nu știu pe câți bani, nu m-a interesat niciodată, dar mă mai uit din când în când pe pagina ei de Facebook și văd numai platitudini din categoria ”eliberează puterea din tine”, ”poți fi foarte bun fără să fii perfect” și nelipsitul ”personal branding”.

Știu că e decizia fiecăruia ce face cu proprii bani și departe de mine intenția de-a comenta vreodată asta. La urma-urmei, dacă omul vrea să plătească pentru a i se spune că este minunat și tot ce are de făcut este să elibereze puterea din el, cine ce treabă are. Ceea ce mă revoltă este felul în care se speculează nevoia oamenilor de-a auzi cuvinte frumoase - care de fapt nu spun mare lucru - precum și vulnerabilitățile fiecăruia dintre ei.
Ah, și mă mai revoltă o chestie: cei mai mulți dintre coach-ii ăștia se comportă ca și cum ar face exclusiv muncă voluntară.
Ca și cum uleiurile alea ar fi gratuite.
Ca și cum la seminarii se poate intra dacă nu plătești bilet.
E normal că aceste chestii nu pot fi gratuite, dar de ce ei se comportă ca și cum ar fi, sau ca și cum banii ar fi absolut lipsiți de importanță? Că sigur nu sunt.

Eu nu spun că unii dintre ei n-or fi bine intenționați (deși afacerea cu uleiuri tot o mizerie mi se pare, mai ales pentru că oamenii sunt sfătuiți să-și trateze tot felul de afecțiuni exclusiv inhalând uleiuri și ungându-se cu ele, în loc să se ducă la medic), dar ceva din mine refuză să priceapă cum poți vinde platitudini pe bani, cu fața senină.

”Dacă nu s-ar preda religie în școli...” - câteva reflecții despre o abordare eronată a unei probleme capitale

Din categoria ”am o părere și țin musai s-o exprim”, m-am activat azi pornind de la discuțiile despre o nenorocire petrecută în România - o fetiță s-a înecat la școală cu un jeleu, nimeni nu a știut să-i aplice corect manevra Heimlich și având în vedere că ajutorul medical a sosit prea târziu, fetița a intrat în comă și astăzi a murit.
O tragedie cu atât mai mare cu cât ar fi putut fi evitată. Manevra Heimlich se predă la orice curs de prim-ajutor și faptul că niște cadre medicale (asistenta școlii și medicul comunei) nu au știut s-o facă în mod corect este deopotrivă înfiorător și revoltător.

Între timp autoritățile dau din colț în colț, cu Arafat în frunte. Care Arafat, confruntat cu provocarea ”sunt necesare cursuri de prim-ajutor în școli!” o scaldă și se trage pe fund cu ”dar ne trebuie echipamente, dar nu avem cadru legislativ”.
Ce echipamente, dom'le? Să enumerăm, ce ”echipamente” îți trebuie să înveți să aplici Heimlich, care poate i-ar fi salvat viața fetiței? Exact: niciunul. De câte ”echipamente” ai nevoie ca să aplici măsurile din acest ghid? Pentru a pune un garou îți trebuie un cordon, nimic mai mult. E greu de găsit un cordon? Ca să nu dau decât un exemplu, că simt că m-apucă nervii numai cât scriu. Iar aceste cursuri ar trebui să fie axate în principal pe partea practică. Fiindcă una e să știi în teorie cum se face Heimlich și cum strângi pumnul și cum lovești și alta e s-o aplici salvator. Iată, spre rușinea mea, eu nu știu cum se face decât în teorie 🙁.

Și nu numai de cursuri de prim-ajutor este nevoie. În opinia mea este nevoie și de cursuri de educație sexuală, și de circulație rutieră. La orele de sport să se predea autoapărare. Și toate acestea să fie obligatorii. Ar trebui făcute petiții și activate toate pârghiile legale posibile, pentru ca aceste cursuri să fie introduse. Multe nenorociri ar putea fi evitate.

Foarte mulți consideră însă că ”vinovata” este religia (introdusă în programă ca materie opțională). ”Dacă în loc de religie se făceau cursuri de prim-ajutor...”. Eh, aici am o părere ușor diferită de a majorității, și mai jos încerc să o explic.

Din punctul meu de vedere problema nu e că se predă religie, nici măcar că e materie opțională pentru bacalaureat. Vorba aia, cine vrea s-o învețe, n-are decât. Problema e că nu există, pe lângă ea, niciunul dintre cursurile de care spuneam mai sus.
Aș fi în stare să pariez că, și dacă s-ar scoate religia din programă, niciunul dintre aceste cursuri nu va fi introdus. Mi-e peste putință să-mi dau seama de ce, dar sunt convinsă că fix așa ar sta lucrurile. O dovadă este felul în care Arafat încearcă s-o scalde, cu pretexte ridicole.

Și că tot vorbim de asta, cred că religia ar putea fi predată altfel. A-i obliga pe copii să recite versete și să învețe pe de rost nu constituie o soluție, ci e periculos de aproape de îndoctrinare. Or, religia trebuie discutată, parabolele trebuie analizate, pildele nu trebuie ”papagalicite”. De asemenea, o analiză comparată a religiilor, adaptată pentru nivelul vârstei, mi s-ar părea mult mai adecvată. Cred că le-ar fi util copiilor să cunoască peisajul global al religiilor și istoria evoluției lor.

Ca să nu mai spun că-n privința religiei, suntem un popor cât se poate de paradoxal. Predăm religia în școli, am făcut-o și disciplină de bacalaureat, ne ducem la biserică, ne închinăm la moaște, și câte altele nu facem! În același timp, suntem una dintre cele mai crude și ticăloase (da, ticăloase) țări din Europa când vine vorba de agresivitatea îndreptată împotriva copiilor și animalelor, deci habar n-am cum e chestia, facem o pauză de la credință când lovim ființe fără apărare sau cum? Schingiuim animale, ne batem copiii de ne-am făcut de pomină, îi abandonăm la tomberoane, dar ne ducem să dăm acatiste. Păi nu suntem noi religioși? Eeee, cum să nu fim!

Dumnezeu nu ne vrea proști. Dumnezeu a îngăduit omenirii cunoașterea. Că asta se interpretează după bunul plac al guvernanților, este altceva.

Ce zic oamenii despre scandalul IKEA spune mai multe despre ei decât despre IKEA

Avusesem altă postare pregătită pentru astăzi, dar a luat foc Social Media (da, iar) și-am zis să vin la mine acasă pentru a mă rostogoli în tihnă. 

Focul de care ziceam a fost aprins de un anunț de angajare publicat de IKEA România, care face angajări pentru un magazin pe care intenționează să-l deschidă în Timișoara. Salariul este mizerabil, mai ales pentru un oraș unde costul vieții este mai ridicat decât în altele - 2.000 de lei net și bonuri de masă în valoare de vreo 500 de lei. De vină, din ce-am înțeles, nu ar fi compania suedeză, ci managementul local.

Ca să fie limpede din capul locului: nu susțin nicio secundă că salariul nu este unul de toată jena, sau că munca nu este grea și nu ar merita remunerată mai bine. Nu despre asta e vorba, ci despre mentalitatea ”mai bine șomaj decât asemenea sclavie”.
Eh, și când văd de-astea eu una, dragii babei, mă cam aprind. (Și nu pot să tac, motiv pentru care mi s-a zis inclusiv că-s nazistă).

Mai fac o precizare (înainte de-a mă rostogoli, zic). După capul meu, dacă între acest job și șomaj nu mai este nimic, probabil persoana respectivă se confruntă cu dificultăți serioase pe piața muncii - că altfel și-ar găsi un serviciu mai bun, Timișoara neducând lipsă de oportunități profesionale. Dar să zicem că, din motive care-n fond nu ne privesc, un om nu are de ales decât între aceste două variante. Care dintre ele e de preferat?

Să te duci și să lucrezi, am zis eu și am continuat să-mi dau cu firma-n cap spunând că un venit oricât de mic, obținut din muncă legală, este mai bun decât făcutul de nimic și așteptatul de bani de la stat. Mă gândeam c-or să mă ia de stahanovistă, dar la mizeriile cu nazismul cumva nu m-așteptasem. (De fapt nu știu de ce m-au surprins, mulți nu știu decât asta despre Germania și repetă isterizați ca niște papagali pe terebentină ”huo, nemții sunt naziști”. Închid paranteza).

Una-mi cita sinistroșenia cu “Arbeit macht frei”, altul se rățoia ofensat că ”s-a săturat de gogoșile astea cu munca”, altcineva pleda cu pasiune despre aspirații înalte, nivel, valoare și vocație. O altă persoană zicea ”cine nu găsește serviciu bun în țară, să se ducă să muncească în UE”, ca și cum asta s-ar rezolva de azi pe diseară. De parcă vorbeam de persoane care și-ar fi putut găsi oricând un serviciu mult mai bun și le trimiteam eu să muncească la IKEA pe salariul minim pe economie. Nu, eu spusesem că orice muncă legală e de preferat șomajului. Decât să stai acasă făcând nimic, orice muncă legală e o alternativă mai bună, până reînnozi firul. Că dacă stai degeaba și aștepți job-ul visurilor și al aspirațiilor, posibil să rămâi cu așteptatul și de făcut progrese sigur nu faci.
Asta ca să nu mai spunem că salariul unui profesor debutant este de vreo 2.500 de lei net; pe logica de mai sus, probabil și profesorii debutanți ar trebui să stea acasă în șomaj 🙄.

Despre parcursul meu profesional în Germania am mai scris și nu vreau să mă repet (sau să las impresia că mi-aș plânge de milă; departe de mine gândul! Tot ce am făcut, am făcut pentru că am vrut eu. Nu m-a obligat nimeni să lucrez în felul în care am făcut-o - am povestit mai demult câte ceva, aici). Am povestit și despre experiența la oficiul de șomaj (doamna K). Știu, așadar, cum se vede din ambele perspective.

Da, mi-a fost greu la început, chiar foarte greu. Uneori plângeam pe ascuns, în standul de ambalare. De oboseală, de munca grea, de descurajare, de teama că mă ”îngrop” profesional. Nu găsisem nimic altceva, colectasem sute de refuzuri, dacă n-aveam să mai avansez? Eram plătită prost, nu vreau să dau cifre dar ținând cont și de cheltuielile navetei, la final de lună rămâneam cu aproape nimic.
Da, a fost greu.
Însă niciodată nu aș fi dat această muncă pe șomajul din care mă luptasem să ies. Nu m-ar mai fi durut oasele, dar aș fi murit în mine. Iar asta nu s-ar fi ameliorat cu Ibuprofen.

Prin urmare în cunoștință de cauză fiind, niciodată nu-i voi putea înțelege pe oamenii care spun că mai bine stau acasă în șomaj decât să lucreze orice pot. Și aici nu vorbim de probleme de sănătate sau burnout, care sunt cu totul altceva.
Altminteri însă...  cât ar fi o muncă de grea și de prost plătită, dacă viața te-a adus într-o situație în care unica alternativă este șomajul, consider că este datoria ta (față de tine, în primul rând) să nu te dai în lături de la nimic pentru a-ți regăsi drumul. Chiar dacă asta înseamnă să accepți, pentru o vreme, acea muncă.

Câțiva preoți pe care i-am cunoscut

Zilele trecute am avut o discuție cu o doamnă, despre probleme ale vieții - mă rog, subiectul în sine era de fapt unul cât se poate de concret, dar nefiind vorba despre mine desigur că nu voi detalia. Îmi spunea că traversează una dintre cele mai dificile perioade ale vieții ei și că nu demult a căutat sprijinul unui preot ortodox. Voia doar să-și verse sufletul și să primească alinare și un sfat. Alinare și sfat pe care nu le-a găsit, preotului părându-i-se mai potrivit să o certe și să o condamne.

Aș vrea să fac o paranteză. Consider că relația fiecăruia cu Divinitatea este o chestiune absolut și profund personală și nimeni nu are dreptul de-a face vreun comentariu în această privință. Ai dreptul doar să respecți opinia și credința (sau necredința, după caz) celuilalt, nu să-ți exprimi nepoftit opinia pe subiect. De asemenea, în ceea ce mă privește fac foarte clar diferența între Dumnezeu și biserica privită ca instituție. Nu mă duc la biserică pentru a-L căuta pe Dumnezeu, Îl găsesc în sufletul meu când simt nevoia; și referitor la preoți, după cum știm... despre atât de mulți se aud blestemății și nelegiuiri care te îngrozesc. Foarte puțini au rămas adevărați slujitori ai Domnului și încă și mai puțini nu s-au dat robi banului. Am avut norocul de-a cunoaște patru dintre aceștia; și despre ei simt nevoia să scriu astăzi.

La drept vorbind, despre unul dintre ei (primul, în ordine cronologică) am mai scris acum niște ani buni. A stat cândva de vorbă cu mine o oră încheiată. Catedrala ”Sf. Iosif” din București, martie 2003 (nici nu-mi vine să cred, au trecut aproape douăzeci de ani de atunci...). Cu o zi înainte aflasem că omul de care mă îndrăgostisem era însurat. Am fost devastată. Nu știam unde să mă duc, spre cine să mă îndrept. Nici nu vedeam pe unde merg pe stradă, atât eram de distrusă și mi se părea că nimeni nu m-ar înțelege cu adevărat. Mai presus de toate, mi-era groază că voi ceda vocii lui Belzebut care, de pe umărul meu stâng, îmi picura în ureche ”oricât de puțin ar fi, tot e mai mult decât nimic”. Îngerul de pe umărul drept se strofoca să mă convingă să nu accept o relație din postura de amantă și rațiunea îmi spunea să-l ascult, dar Belzebut zbiera mai tare. Ca să-i închid gura, m-am dus la ”Sf. Iosif”, singura biserică catolică pe care-o știam în București.
M-am gândit că biserica catolică este întemeiată pe principiul confesiunii; și s-a dovedit că nu mă înșelasem.  ”Nu sunt catolică, sunt ortodoxă”, i-am spus preotului, ”mi-e inima grea, pot să vorbesc cu dumneavoastră?”. ”Nu are importanță în ce religie ați fost botezată. Ați venit aici căutând sprijin, și asta voi încerca să vă ofer”.
M-a ascultat, cum spuneam, un ceas. M-am înecat de plâns în fața lui. Mi-am vărsat sufletul, am dat glas disperării și îndoielilor. După aproape două decenii încă-mi aduc aminte de căldura, răbdarea și tactul lui. A găsit cuvintele potrivite, a știut exact ce să-mi spună ca să-l trimit pe Belzebut la plimbare. Nu fără regrete, nu fără jale, dar având convingerea că fac ceea ce trebuie, oricât de greu mi-ar fi. Am plecat de acolo epuizată de plâns și de vorbit, dar mult mai liniștită.
Și mi-a fost bine. Nu imediat, dar cu timpul mi-a fost bine. Omul acesta a fost providențial, nu cred că va ști vreodată ce sprijin mi-a fost, într-un moment critic. 

Al doilea era preot la o biserică mică, ortodoxă, tot din București. Îl cunoșteam de ani de zile, îmi știa frământările, mă ascultase cu enormă înțelegere. Mereu a avut un cuvânt bun și o încurajare pentru mine. La vreo câteva luni de când începusem relația cu dumnealui jupânul, ne-am dus împreună la biserică pentru că am vrut să i-l prezint. ”Părinte, el este băiatul pe care-l iubesc” 🙂 . Așa am simțit.

Cel de-al treilea de care îmi amintesc era preot în Davos (Elveția). Am mai povestit pe aici că meseria omului meu ne-a dus - de mai multe ori chiar - în această localitate splendidă, în care-n alte împrejurări n-am fi ajuns probabil niciodată. Acolo l-am cunoscut pe acest preot, care mi-a rămas în suflet pentru totdeauna. O căldură și-o omenie ca a lui, mai rar. Momentul de care o să-mi amintesc pentru tot restul vieții este când, invitându-ne la cină la el acasă în seara de Revelion, am pus masa împreună. Spontan, a început să cânte ”Yesterday”, cunoscuta melodie a formației Beatles. O știam și am cântat-o împreună: el un vers, eu un vers și împreună refrenul.  Au trecut 17 ani, dar nu există să ascult ”Yesterday” și să nu mă gândesc la el. N-am să uit cât oi trăi, momentul a avut în sine ceva înălțător.

Și încheind, încă un preot cu omenie și har am cunoscut la Piatra Neamț. Cu atâta suflet și compasiune a slujit la înmormântarea mamei, cu atâta omenie mi-a vorbit când am fost acum câteva luni la biserica lui... Am plecat liniștită și încrezătoare de la el. Și cu siguranță îl voi mai căuta când mai ajung în orașul în care m-am născut.

Da, preoți adevărați, cu har și cu suflet, încă există. Cred însă că e nevoie de foarte multă șansă pentru a-i găsi, și cu atât mai mult atunci când ai nevoie de ei.

Ce mentalitate ați schimba în România?

Postarea asta mi-a fost inspirată parțial de o discuție pe Facebook și parțial ca urmare a vizitei în România - oricât de scurtă ar fi găsesc mereu acolo ceva să mă inspire, de bine sau dimpotrivă 😀.

Așadar. Încă e luni, deci vă dau greu. Ce-ați schimba în România din punct de vedere al mentalităților, dacă ar sta în puterea voastră să o faceți?

Încep eu, că doar tot luni e și la mine. Am ezitat serios între două chestii care mă scot din minți: ”lasă că merge și-așa” și ”dar nu numai noi facem și dregem, și alții fac la fel, de ei de ce nu vă luați”, iar cea din urmă a câștigat. Se poate spune că este una dintre chestiile care mă enervează cel mai tare la compatrioți, respectiv la țara în care m-am născut. Și mai am una, derivată de la asta: ”eu aleg să mă concentrez pe pozitiv și să ignor ceea ce este negativ!”. Păi da... inclusiv din motivul ăsta nu se urnesc o mulțime de treburi, sau multe rămân înfipte: prea mulți văd numai roz-bombon și împing gunoiul sub preș, pe sistemul ”ce nu se vede nu deranjează”.

Mentalitatea ”dar nu numai noi/ dar de alții de ce nu vă luați” mi se pare una dintre cele mai păguboase cu putință. Pentru că induce - rapid și foarte eficient, din ce-am observat - convingerea că-n definitiv e perfect ok să te comporți ca un bizon în felurite situații de viață, că doar ce.... și alții fac la fel. Un fel de spirit de turmă, de fapt. E foarte ușor să-ți adormi conștiința, să calci pedala de accelerație, să ”te bagi în față” la cozi, să ții lumea pe loc la îmbarcarea în avion că vrei să-ți îndeși bagajul supradimensionat în compartimentul unde oricum va ocupa și spațiul destinat bagajului altui pasager, și-n general să nu ții cont de felurite reguli amendabile doar de către bunul-simț, comportându-te ca un bizon pe principiul ”și alții fac la fel, da' ce, io-s mai prost?”.

Da, n-am schimbat eu lumea prin faptul că nu călcam ”la blană” accelerația pe vremea când conduceam 2.000 de kilometri lunar (am luat și eu niște amenzi pentru depășirea vitezei, dar maximum a fost de vreo 15 kilometri peste limita admisă. Și niciodată în condiții dificile de trafic gen ploaie puternică, ninsoare, ceață șamd). Dar cele câteva minute pe care aș fi avut iluzia că le economisesc n-ar fi meritat riscul. Da, în România iei flash-uri și ți se umple frigiderul dacă mergi reglementar, EI ȘI? Să te depășească și să facă ei pe nebunii pe barba și riscul lor dacă de-atât îi duce mintea, iaca... 🤷‍♀️.
Nu s-a rezolvat problema încălzirii globale și nici gaura din stratul de ozon nu s-a astupat pentru că respect eu pe cei care stau la rând sau pentru că-n general țin cont de niște reguli elementare de comportament în societate; dar dacă ar face la fel toți ceilalți, poate că ar fi un pic mai bine. Extrapolând și-n alte domenii, poate mai mult decât un pic.

Mă gândesc însă că asta nu se va întâmpla. E mult mai ușor să calci pe-alături și să te scuzi în sinea ta că ”și alții fac la fel”. Văd asta mai ales în discuțiile legate de neglijență, delăsare, corupție, grobianism... și cred c-o să mai tot văd, cu alte cuvinte asta nu se va schimba prea curând.

Rândul vostru acum. Ce-ați alege să schimbați, dacă ar fi posibil?

Și eu #metoo

Experiența Vioricăi Vodă - și prin asta nu mă refer atât la momentul de pe scena Premiilor Gopo de marți seară, cât la ceea ce i s-a întâmplat, propriu-zis - m-a atins într-un fel foarte personal.

Atât de personal pe cât poate fi pentru cineva care în urmă cu aproape 20 de ani, a fost un #metoo.

Mda, n-am vorbit niciodată despre asta, nici acum n-o să dezvolt. Nu mă simt în stare să elaborez pe subiect și nici n-a fost ceva ieșit din comun. De fapt, fusese schema clasică: el era într-o poziție de forță, iar eu eram tânără, fraieră, naivă, n-aveam pe nimeni căruia să-i pot povesti așa ceva și am fost suficient de proastă încât să mă pun într-o situație care a escaladat. Restul, cum s-ar zice, e istorie. Un pasaj sordid, pe care mi-aș dori să-l pot uita, dar vorba lui Dr. House, ”you can't always get what you want”.

De fapt, ce voiam să spun e că, mai rău decât un ”aproape viol” (sau, cum formulasem când i-am povestit psiholoagei, un ”hai-să-fiu-de-acord-ca-să-nu-fie-viol”), este să te vezi neluat în serios.
Să-ți vezi suferința luată în derâdere și umilința redusă la zero.
Sau eternul ”ei hai, că și tu ți-ai căutat-o”. Aia doare ca dracu', poate chiar mai mult decât amintirea momentelor când ai închis ochii și l-ai lăsat pe-ăla să facă ce vrea cu tine fiindcă atunci n-ai putut, sau n-ai știut, altfel.

Tocmai de aceea, actrița Mara Nicolescu și actorul Mircea Diaconu, care au luat-o pe Viorica Vodă în zeflemea, sunt niște nemernici și tot ce li se cuvine este să se scufunde într-o binemeritată uitare.

Gânduri la grămadă: amărăciuni, admirație, temeri...

Aveam în plan un alt articol pentru astăzi, dar a scrie despre orice altceva decât raportându-mă la ceea ce se întâmplă în Ucraina mi se pare absolut nepotrivit.

Războiul acesta a intrat în toate casele. Ne culcăm cu gândul la el și de cum ne trezim, dăm buzna pe telefoane să aflăm ce s-a întâmplat în cursul nopții. Mai rezistă Kiev? Mai trăiește președintele Zelensky? Abia după ce aflăm că răspunsul e ”DA” la ambele întrebări, putem răsufla ușurați și începe ziua propriu-zis. 

Mobilizarea întregii lumi este copleșitoare. Dacă n-ar fi un descreierat obsedat de presupusa-i măreție, un robot programat să ucidă și lipsit de cel mai mărunt sentiment omenesc, Putin și-ar fi zburat demult creierii. Cred că așa ar face oricine văzând că omenirea întreagă îi este potrivnică. Dacă până și Australia trimite echipament militar în Ucraina? Neletal, dar orișicât - reprezintă un statement puternic.

În România, societatea civilă este mai mult decât impresionantă. Oamenii fac ceea ce politicienii au refuzat să facă - declarând în primă fază, cu o nesimțire care te lasă pur și simplu mut, că ”nu facem invitații ca refugiații să vină în România”. Din fericire, populația a dovedit mai multă minte și incomparabil mai mult suflet decât bravii conducători. Nu că ar fi pentru prima dată. Și asta mă aduce la subiectul care m-a amărât și revoltat de vreo două zile - atitudinea românilor, păreriști de Internet, referitoare la Germania și in extenso, la poporul german. 

Exceptând Rusia, nu cred că a fost o altă țară mai înjurată zilele astea. Uitat e subiectul pandemiei, s-a așternut praful de două degete peste el. Din virusologi, românii au devenit peste noapte experți în politici economice și balistică. Au făcut un curs rapid pe Google, ca de obicei și le grăiesc adânc. Și cum tot urăsc ei Germania în general, ilogic și-n mai toate privințele (chestiune despre care am mai scris și n-o reiau acum), le-a picat mănușă ezitarea acesteia de-a accepta excluderea Rusiei din SWIFT.

Că mulți s-au revoltat din cauza asta, pot spune că înțeleg. Excluderea din SWIFT a fost prezentată de mass media drept arma supremă, bau-baul care l-ar determina pe Putin să cedeze și să comande retragerea trupelor. Fapt care nu-i exclus să se întâmple (sper), inclusiv ca urmare a presiunii oligarhilor ruși ce se văd în imposibilitatea de a-și accesa imensele averi. Nu reprezintă, din păcate, și o garanție că așa se vor petrece lucrurile. Dar orice măsură care strânge Rusia în chingi reprezintă un plus.

Să ne-nțelegem. Nici eu nu sunt entuziasmată de faptul că nemții nu s-au preocupat să-și asigure surse alternative de gaz. Dacă nu începând din 2006, când Putin a început să se cocoșească și să pună presiune pe Europa, măcar în al 12-lea ceas s-o fi făcut, adică după anexarea Crimeei din 2014. Este o chestiune elementară că nu se țin toate ouăle în același coș, cu atât mai mult cu cât coșul e controlat de un tip megaloman și în mod evident instabil psihic. Cum bine scrie cineva pe Facebook, ”interdependența economică generează leverage strategic”.

Dar. Ajungându-se în situația actuală, trebuie jucate cât mai bine cărțile pe care le ai la dispoziție. Olaf Scholz a devenit cancelar după alegerile de anul trecut din septembrie, practic el s-a trezit cu un cartof fierbinte în mână, pe care trebuie să fie foarte atent cum îl ține. Mentalitatea din categoria ”i-haaaa, la luptă, oștenii mei!” e cool numai în filmele lui Sergiu Nicolaescu. În realitate, când sunt atât de multe în joc, o decizie presupune analiză a posibilelor implicații ulterioare, pentru poporul de care ești direct responsabil.
(Bine, presupune analiză pentru factorii decidenți, nu pentru românii ultraspecializați în politici economice. Ei știau de la bun început ce trebuie făcut, dom'le - și mai ales, când).

Mărturisesc, și pe mine mă iritase inițial ezitarea asta, dar apoi am citit și am înțeles mai bine. Eu de exemplu, până acum două zile habar n-avusesem ce e SWIFT. Mă enervasem în principal fiindcă, la rându-mi, fusesem influențată de articolele care prezentau excluderea Rusiei drept o metodă infailibilă de-a pune capăt conflictului. Nu este însă așa, oricât de mult ne-am dori să fie.

Dincolo de toate acestea însă, ceea ce cu adevărat m-a ... n-am cuvânt exact să descriu ce-am simțit; să spunem că m-a șocat este impropriu, dar fie: ceea ce m-a șocat a fost valul de ură la adresa întregului popor german. Crezusem că m-am obișnuit, dar nu. Din păcate și aici - ca pretutindeni - populația e privită prin prisma conducătorilor ei. Ce-am citit în ultimele zile, m-am îngrozit. De la înjurături la adresa nemților ca popor, până la urări de ”să vină războiul peste ei”. Și când te revolți citind asemenea sălbăticie, ți se spune, pe un ton condescendent, să ”n-o iei personal”.
Serios? Dar cum altfel decât personal pot lua o chestie gen ”sper să vină războiul la voi acasă”? Eu, cetățean german, ajut cum pot, trimițând bani. E tot ce pot face, de aici. Așadar nu înțeleg înjurăturile și urările de război, fiindcă într-o asemenea eventualitate cumplită, nu Olaf Scholz ar avea cel mai mult de suferit. Ci oamenii simpli, ca mine.

Mă rog, știu că asta e parte tot din ura irațională a românilor față de Germania, numai că de data asta mi se pare că s-a ajuns mult prea departe. Pentru ce să pui semnul egal între populație și politicieni? Iată, cum spuneam mai sus - în România, politicienii au zis inițial că ”nu facem invitații pentru refugiați”, cu un cinism de care nici măcar pe ei nu i-aș fi crezut în stare. Societatea civilă i-a ignorat și s-a mobilizat fabulos, cu alimente, spații de cazare (inclusiv în propriile locuințe), produse neperisabile, hrană pentru animalele de companie etc. Ei, cum ar fi să înjuri românii și să le dorești toate relele din cauza a ceea ce-au zis niște politicieni? Cam nedrept, nu?

(Da, sigur că știu despre cele 5.000 de căști, unul dintre motivele de înjurătură, de altfel. Dar știați că, până azi-dimineață, tot ce trimisese România ca sprijin Ucrainei în lupta cu dezaxatul erau doze de dezinfectant și medicamente?).

Acum 4 zile, Germania a sistat autorizarea Nord Stream 2, ieri și-a dat acordul pentru excluderea Rusiei din SWIFT, și, într-o decizie istorică de politică militară, furnizează armament Ucrainei. Având în vedere toate astea, poate că românii or lua o pauză din înjurat poporul neamț, care - d'ohhhh - nu are nicio putere de decizie în aceste privințe. Știu însă că sunt prea optimistă. În treacăt fie zis, România a făcut cunoscut că trimite arme abia după ce Germania a anunțat că face asta... dar desigur, acesta este un detaliu irelevant. Important e să înjurăm nemții, nu ne mai deranjați cu informații care ne-ar putea opri din acest demers.

Nu pot încheia fără să menționez imensul meu respect pentru poporul ucrainean și pentru președintele Zelensky. Curajul acestor oameni este extraordinar, personal mă simt mică și umilă în comparație cu ei. Nimeni nu s-a așteptat la asemenea eroism - și-n primul rând, dementul rus a fost luat prin surprindere.

În timp ce scriam acest articol-la-metru, s-a anunțat că ”Putin își pune în alertă forțele nucleare”. Nu știu ce înseamnă, sau ce implică asta în mod exact. Sper să nici nu aflăm. Și mai sper că, deși el este turbat văzând că nimic din ce-a plănuit nu-i iese și poate chiar ar fi în stare să apese pe acel buton, cei din jurul lui, oligarhii, nu sunt. Și vor acționa.

Dumnezeu să ne ajute pe toți.

Edit: la Berlin a avut loc astăzi cel mai mare protest împotriva invaziei militare ruse în Ucraina, dintre toate cele organizate din momentul primului atac. Peste 100.000 de oameni au fost pe străzi, în semn de solidaritate cu Ucraina. Mulțimea de protestatari de pe străzile Berlinului a purtat pancarte pe care scria „Opriți războiul”, „Ultimul război al lui Putin” și „Suntem alături de Ucraina”, alături de steaguri ucraineene și ale Uniunii Europene.

Asta așa, la categoria ”și altele”.