Doi copii numărau o bilă pe care o chema ”With Love, Meghan”

Dacă vi se pare că titlul nu are niciun sens, nu vi se pare. Dar tot cam atâta sens are și show-ul de ”gătit” al eternei plângăcioase. Netflix cred că se dă cu capu' de ce-apucă.

Adevăru-i că nu mi-am găsit resurse de răbdare pentru a urmări integral producția ducesei de Sussex, mai cunoscută publicului drept NimeniNuMaiECaMineI'mTheBest. Avusesem de gând să mă uit, ba chiar începusem la un moment dat, însă am cedat nervos când s-a apucat să cuvânteze despre mindfulness-ul albinelor. Dar drăguțul de Youtube a găsit de cuviință să-mi arate la sugestii un clip în care alteța Scârț concepea, cu nesăvârșită migală și pricepere, un curcubeu de fructe. Iar chestia asta mi-a băgat foc în taste, adică știu că o mulțime de oameni și-au dat cu părerea pe subiect (și mai nimic de bine, fapt deloc de mirare), dar lasă că mai e loc. De păreri, vreau să spun. 
Drept pentru care m-am îndeletnicit o vreme cu minunata producție. 

Pentru început, ținutele ei în bucătărie sunt primul element care-o arată drept ceea ce e: o neavenită. Lasă că nu poartă aproape niciodată șorț și niciodată bonetă, de-i flutură cosițele în blide; însă când o vezi cum taie ardei și dovlecei sau bate ouăle îmbrăcată în bluze de dantelă și fuste de mătase (deseori nuanțe deschise, alb sau crem) și purtând brățări, inele și cercei, te cuprinde o înduioșare de nu vă pot povesti 😃. 

(Apropo, n-o să ghiciți ce-a înfăptuit după ce-a terminat de tăiat legumele: le-a pus într-un castron și pe un ton misterios, ne-a dezvăluit ce urmează: ”aduc legumele lângă tigaie”. Eeee, ziceți drept, nu v-ați fi așteptat la așa ceva, nu? Rezon!). Și ca să vă șochez definitiv, vă informez că după aia a adăugat ardei, pe care de asemenea îi tăiase cu aplomb nețărmurit. A urmat o mărturisire zguduitoare: ”îmi place să presar semințe” și-a unit vorba cu fapta, de m-am simțit adânc străfulgerată de impactul momentului existențial 🙄.
În caz că vă-ntrebați ce manufactura acolo: omletă cu șuncă, brânză și legume. Ce, nu merită asta un show de gătit? Nu mai spun că ne-a umplut pe toți de mindfulness când, pe un ton sobru și adecvat momentului, ne-a informat: ”acum iau șunca”. 

Am trecut mai repede peste o secvență cu gemul de caise, despre care am aflat că ”poate fi mâncat simplu la micul dejun, dar poate fi servit și mai elegant” (eleganța însemnând să așterni cu respect peste el un strat de iaurt și apoi zmeură deasupra și unde-i steaua aia Michelin, că mă și enervez 😒). Aicea n-a zis de mindfulness, o omisiune absolut deconcertantă. 

Să nu-mi uit vorba, ne-am luat de la curcubeu. În preambul, ne-a elucidat cum se face o salată de fructe: ”tăiem fructele și le punem în bol”, am citat precis. 
Deci stai, cum? Fructele în bol? Nu bolul în fructe? Am ajuns la 45 de ani și habar n-avusesem, 'ai de capu' meu 🫤.

A purces prin a ne aduce la cunoștință că va tăia căpșunile ”în bucăți cât o îmbucătură, ca să fie mai ușor de savurat” și le-a așezat ”în direcții diferite, ceea ce denotă veselie”. (Vă poftesc să nu vă hliziți și să luați în serios show-ul doamnei ducese, daaaa? Alo 🤨). În continuare a plasat cu dibăcie bucățile de căpșuni, urmate de zmeură, felii de caise, clementine, ananas, kiwi (”bunătăți perfecte pentru o îmbucătură” 🤓) și afine. ”Vedeți cum se formează curcubeul?” 

Bananele de la bază erau norii, în caz că vă-ntrebați. Nu de alta, da' și eu m-am întrebat ce treabă or avea în curcubeu, noroc că m-a luminat doamna ducesă. Pic de simț artistic n-avem, rușine, rușine, de trei ori rușine, suntem varză viezure mânz. 

No, așa. Dacă tot ne-a scos fosta alteță regală din bezna ignoranței și ne-a elucidat că ”fructele sunt de diferite culori” (nici asta nu știusem pân-acuma), bașca ne-a dezvăluit acest mod revoluționar de-a le prezenta, mă-ntreb oare ce mistere se vor mai fi devoalat în episoadele următoare. Anticipez că ne va destăinui faptul că iarba e verde și cerul e albastru. Sau poate ne face o demonstrație live a stoarcerii unei portocale pentru suc. 
Și fiindcă acuma sunt deșteaptă 😎, știu care va fi primul pas: ”acum iau portocala”. Ha! 😃

Doi pitpalaci se legănau...

... pe nervii celor care-i păstoresc. N-am găsit altă rimă.
 
”Comunică”, they said. “It will be funny”, they said. Mai ales atunci când procesul comunicațional implică mai mulți pitpalaci care nu vorbesc între ei și se pârăsc unii pe alții la tine, aș mai adăuga 🙄.

Pitapalacul 1: “te informez că Pitpalacul 2 n-a actualizat datele și nu știam că marafetul despre care vorbeam zilele trecute a sosit la Udaţi-Mânzu și oricum nu l-am trimis eu acolo”. 
(N.r., localitatea chiar există, e-n județul Buzău. Vă dați seama ce afacere profitabilă ar fi dacă s-ar vinde magneți?). 

No bine, asta e 😒. Vezi să rămână acolo, din motivele cutare și cutare.

”Ok, da’ for your information să știi că dacă Pitpalacul 2 nu actualizează datele eu n-o să am evidența corectă si nu o să știu că marafetul trebuia sa rămână la Udaţi-Mânzu”.

Păi tocmai ce-ai fost înștiințat despre asta, d'ohhhh (🤯).

Fapt nu tocmai surprinzător, marafetul NU rămâne la Udaţi-Mânzu și e trimis unde și-a înțărcat Aghiuță copiii.

De cealaltă parte a monitorului, inspiri adânc. ”Vă scalpez pe-amândoi”.

Pitpalacul 2: ”Pitpalacul 1 a zis că eu nu am actualizat, dar de fapt nu s-a uitat pe lista care trebuie și oricum you are great”.

Pitpalacul 1: ”Eu am făcut tot ce trebuie, dar Pitpalacul 2 a confundat aia și ailaltă, a încurcat și zilele de plecare și thank you so much for your help”.

Orice asemănare cu personaje reale ar putea să fie, desigur, absolut întâmplătoare. Ar putea 🙄.

 

În altă ordine de idei, oare de ce m-oi fi lăsat eu de fumat?

Cu foarfeca la nunta de plastic

S-a scris, s-a analizat, s-a puricat, dar nu mă lasă pipota dacă nu mă dau (și eu 😀) cu părerea despre supremul snobism al momentului, sau suprema aroganță, sau lipsă de considerație, sau de gust, sau, sau.  Da, despre nunta lui Jeff Bezos cu Lauren Sánchez vorbim.  Fondatorul Amazon s-a însurat cu femeia cu care se iubea cu foc și nețărmurită pasiune în timp ce amândoi erau căsătoriți cu alte persoane. Oameni de încredere, icoane-ntr-un altar să-i pui la închinat, cum ar zice Coșbuc.

(Acuma ce-i drept, doamna avea circumstanțe atenuante. Peste 200 de miliarde de circumstanțe atenuante, ca să spunem așa. Fostul soț deține o avere de 450 milioane de dolari. Bani de alune în comparație cu actualul, înțelegem de ce nu l-a mai putut iubi soțioara. Sarcasm, pliz 🫣). 
Ah, dar să-mi dau peste mână, bineînțeles că vorbim despre dragoste fulgerătoare și absolut dezinteresată, scuze eu. 

După ce m-am gândit mai bine, mi-am zis că n-are rost să scriu despre organizarea nunții. Nici despre cum au luat practic Veneția cu asalt (în ciuda opoziției și protestelor localnicilor), nici despre cele 90 de avioane private care au adus oaspeții la nuntă, nici despre bucătarii cu 3 stele Michelin angajați pentru a pregăti meniul. 
Despre toate astea o să spun un singur lucru. Costurile totale sunt estimate la peste 50 de milioane de dolari. Banii aceștia sunt obținuți din munca unor oameni care sunt cronometrați inclusiv când se duc la toaletă. Și chiar dacă oricine are libertatea de-a face cu banii săi orice dorește, personal aș considera nunta lui Bezos ca fiind un scuipat fix în obrazul acestor oameni.

Revenind. De vreme ce n-o să discut despre cele de mai sus, ce-mi mai rămâne? Ați ghicit: să forfec niște ținute, de-am și speriat biata foarfecă trezind-o din somn. Ce-ai, cucoană, zice, nu-s nici Oscarurile, nici Globurile de Aur. Așa-i, i-am răspuns, dar e nevoie de tine și-n compensație n-o să ai prea mult de lucru. Nu de alta, da' dacă am tăia fie și-un centimetru, ar rămâne anumite doamne golașe de-a binelea. 

Și dacă tot ne-apucăm, zic să-ncepem cu mireasa. Care mireasă a schimbat 27 de rochii pe durata celor 3 zile cât au durat festivitățile. Te și-ntrebi când o mai fi avut timp să respire ori să guste cocostârcii împănați sau ce-or fi gătit oamenii ăia. 
(Cocostârcii sunt de la mine, silvuple. N-am cercetat meniul, am dubii inclusiv că aș înțelege denumirile tuturor bucatelor).

Așa, deci neprihănita (🤨) mireasă a ales o rochie Dolce & Gabbana care a costat 500.000 de dolari, iar pentru definitivarea modelului i-a fost necesar un an de lucru împreună cu creatorii. Zice ea. Nu prea înțeleg cum devine cazul, din moment ce s-a făcut public faptul că sursa de inspirație a fost rochia purtată de Sophia Loren în filmul ”Houseboat”, realizat în 1958. 

Pentru conformitate: 

Bun, și-acum să trecem la forfecat.

✂️ Imaginea de mireasă diafană, în rochie albă de dantelă și cu voal lung nu se mai potrivește când ai 55 de ani și ești un pachet ambulant de acid hialuronic, silicon și botox care numai feciorelnic nu te fac s-arăți; dimpotrivă, te plasează undeva pe linia dintre penibil și grotesc.
✂️ Când ai copiat modelul (la care ai ”lucrat” un an), te-ai gândit că între tine și Sophia Loren de la momentul respectiv e o diferență de peste 30 de ani, care nu se poate ascunde nici dacă te scalzi într-un butoi de acid hialuronic? 
✂️ Înțeleg că ai investit în formele corpului (unele zvonuri spun că ți-ai fi scos și două coaste, dar treaba ta, coastele tale) și-ai vrut să vadă întreaga lume chestia asta, însă chiar era nevoie să alegi o rochie atât de strâmtă că mă mir cum de mai respirai într-însa?
✂️ Trecând la coafură: ce-i cu lațele alea atârnânde? Adică una e să lași strategic niște zulufi aparent neglijenți și alta e să-ți atârne lațele pe umeri. Și nu, nici asta nu se (mai) potrivește la 55 de ani. 

All in all, ce-a izbutit Sánchez e un aspect ieftin (deși, calculând inclusiv bijuteriile, ținuta ei a valorat câteva milioane de dolari) și deplasat în raport cu vârsta. 

Am mai remarcat și rochia asta (una din cele 27, pe care-n mod sigur nu le-a cumpărat de pe Amazon), de m-am gândit că doamna mireasă o fi jumulit lampadarul din hotelul Aman, unde au fost cazați:

Dacă respiră un pic mai adânc, îi țâșnesc silicoanele pe-afară. Dar la cum arată corsetul ăla, cred că n-o paște niciun risc în sensul ăsta. 

Lăsând nițel mireasa și cele 27 de ținute ale sale, să mai vedem câteva vedete degrabă lovite de inspirație vestimentară (not). 

De cum am văzut-o pe Kim Kardashian mi-am adus aminte de cântecelul de-l fredonam la grădiniță: ”Tarzan se luptă-n junglă cu leii și cu tigrii / S-o apere pe Jane și pe copiii ei”. În cazul de față nu știu unde-o fi rămas Tarzan, dar Jane umblă brambura pe la nunți, iote-o. 

Citesc cu interes că ținuta doamnei (Brooks Nader pe numele său; fie-mi cu iertare, dar aud pentru prima dată de ea) a fost inspirată de un model de lenjerie. S-avem pardon, impresia mea e că a fost mai mult decât inspirată, cu alte cuvinte și-a uitat rochia acasă. Și dacă mă uit bine, văd că sânul drept mai are câțiva milimetri și evadează. Ce păcat că n-a reușit 😀.

Nici de Vittoria Ceretti nu auzisem (tocmai am aflat că e noua prietenă a lui Leonardo DiCaprio), dar am remarcat chestia aia de pe dânsa... cum i-o spune, că rochie n-o pot numi. Lasă impresia că a adunat resturile din vreun atelier de croitorie și s-a înveșmântat în ele. 

Și Kylie Jenner pare să fi primit brief-ul cu rochia inspirată de lenjeria intimă, dar poate nu l-o fi citit până la capăt. Oricum, de când porți ochelari de soare în pat? 

”E vreo competiție pentru cea mai urâtă rochie?” s-a întrebat un comentator și adevăru-i că uitându-mă la pozele de mai sus nu pot să nu-i dau dreptate. Personal, am identificat o singură ținută care mi-a plăcut. 

Da, la Regina Rania a Iordaniei chiar îți face plăcere să te uiți 🙂 Între atâtea silicoane, plasticuri și furouri înnobilate cu titlul de rochie, aspectul ei natural și rafinat e ca o gură de aer proaspăt. 

Acestea fiind zise, tragem cortina peste una dintre cele mai kitsch nunți pe care le-a pomenit showbiz-ul și nădăjduim că toate silicoanele s-au întors cu bine acasă. 

Cea mai bună tehnică de vânzări (😀)

Mâine voi avea o zi destul de plină, și nu doar pentru că sunt alegerile parlamentare (apropo, aflu că diaspora votează cu spor, prezența de până acum fiind cu aproximativ 60% mai ridicată decât cea din 2020; sper să voteze mai cu cap decât săptămâna trecută!). Așa, spuneam de mâine. Omul meu va susține un concert la lăsarea serii, așa încât m-am gândit să vă povestesc încă de azi cu ce m-am mai îndeletnicit zilele astea.

Ca să zic drept, nu cu prea multe. La serviciu continuă să fie sufocant de mult și de aglomerat și simt că mi-e tot mai greu să fac față. Flirtul cu burnout-ul e tot mai intens, dar sunt într-o spirală din care nu văd cum aș putea ieși în viitorul imediat. Volumul de muncă este enorm și nu are cine mă înlocui pentru bunul motiv că și ceilalți se chinuie să răzbească. Nu-mi amintesc de când n-am mai fost atât de epuizată și trebuie să fac apel la toată stăpânirea de sine pentru a nu-mi trimite la dracu' toți clienții care expediază mail după mail după mail cu ”we are asking you to” (prost timing și-au mai ales și ăștia. Dar e final de an și de regulă pe toți i-apucă strechea în perioada asta).

Între toate astea, oare ce ne lipsea? Training de comunicare cu clienții, asta ne lipsea. Joi și vineri nu am putut lucra nimic (deci vom avea de recuperat luni, oh the joy!) și ne-am petrecut timpul cu un viezure care ne-a pisălogit câte 8 ore pe zi cu teste de personalitate și tehnici de ... vânzare. Asta deși noi nu ne ocupăm cu vânzări, fapt pentru care aduc mulțumiri Divinității (nu sunt în stare să vând nimic. Da' știți cum, nimic-nimic, închid paranteza). Nu-i vorbă, că ne asigurase că training-ul e personalizat, dar criteriile trebuie să fi fost al naibii de subtile.

În sfârșit. Am făcut tot felul de joculețe de grup și teste și dacă tot n-aveam de ales, ne-am implicat și pe alocuri ne-am și distrat. Nu pot spune c-am ieșit mai deștepți din training-ul ăsta, dar mno, eternul spanac corporatist.
Cel mai interesant a fost un test pe care-l făcuserăm și-n urmă cu trei ani, în team building-ul din Mallorca. Eram cu toții curioși să vedem dacă ne-am schimbat comparativ cu data trecută. S-a dovedit că doi dintre colegi au alt profil acum (ambii au punctat diferit la partea de leadership), iar restul suntem neschimbați, inclusiv eu. Am fix, dar fix același profil: gândire de tip analitic, metodic, aplecată spre detalii și logică. Și cică sunt prietenoasă și empatică. Zice testul, nu eu 🙈.

Altminteri, cred că eu l-am șocat pe viezure când ne-a cerut fiecăruia să indicăm ”cea mai bună metodă de a convinge un client”. Până mi-a venit mie rândul se epuizaseră toate metodele la care mă gândisem fiindcă le spuseseră deja ceilalți. Așa că am spus fix asta și am adăugat:
- Mai putem folosi și metoda lui Don Corleone.
- Beg your pardon? a întrebat viezurele politicos.
- Din ”Godfather”, zic eu cu solicitudine, și văzând că toată lumea se uita la mine ca broasca la barieră, precizez: ”Luca Brasi held a gun to his head, and my father assured him that either his brains or his signature would be on the contract”. 
Moacele tuturor: 😶😂😶😂😶😂. N-am nimic de zis în apărarea mea. Și absolut nicio mustrare de cuget 😁. La o adică ce, nu e o metodă eficientă? Ba bine că nu 😀.

Cam asta. Urmează altă săptămână plină, pe care sper s-o duc la capăt cu bine. Nu pot încheia înainta de-a vă ruga să ieșiți mâine la vot. Mult noroc nouă, tuturor...

Despre înjurături poliglote

Nu știu ce-mi veni cu subiectul de azi pentru că sunt absolut relaxată, dat fiind că weekend-ul ăsta e unul dintre cele mai mișto weekend-uri care s-au weekend-uit în ultima vreme. Și cum să nu fie așa, când azi am liber legal (e sărbătoare națională aici - Ziue Reformei Protestante, începute de Martin Luther în 1517) și pentru mâine mi-am luat o zi de concediu? (Mda, nemții n-o au deloc pe asta cu punțile. Dacă vrei punte, poftim de-ți ia o zi de concediu. Niște insensibili 😏).
Prin urmare, mi-am petrecut mai bine de jumătate de zi cu Sherlock (în continuare mă-ntreb cum de-a fost posibil să nu fi văzut eu capodopera asta până acum) și mai am doar ultimul sezon pe care suspectez că-l voi termina zilele astea, având în vedere că nu sunt decât 3 episoade. L-am pus pe pauză ca să m-apuc să-mi dau cu firma-n cap, dacă pot zice așa.
Dar na, tot e Halloween azi, hai să vă sperii nițel, buhuhu 👻.

🥸 E posibil să vă mai fi spus asta, sau să fi lăsat să se înțeleagă, dar adevărul e că la serviciu pot avea un vocabular destul de suculent. Desigur, asta nu transpare niciodată în scris, dar pe barba profetului, mare noroc am că nu mă poate auzi nimeni cum mă exprim pe cale orală.

Din motive doar parțial elucidate, nu înjur niciodată în germană. Nici n-aș avea multe opțiuni la o adică, fiindcă nu e o limbă prea ofertantă din punctul ăsta de vedere. ”Verdammt nochmal” (un fel de ”fir-ar să fie”) nu prea te-ajută să te descarci, după cum nici ”mist” (la naiba) sau ”Scheiße” (rahat) nu sunt în măsură s-o facă. Din punctul meu de vedere mult mai bine funcționează în italiană (un ”ma che cazzo” răspicat e destul de eficient, la fel și ”Mascalzone” 😀), ca să nu mai spun de consacratul ”f*ck și bogatele sale variațiuni 😀. Că veni vorba, nu mai rețin dacă v-am arătat cana din imaginea alăturată. N-o am, dar recapitulez expresiile cu asiduitate, în schimb 😁.

Ocazional îmi exprim năduful și-n franceză. N-am un vocabular atât de extins, dar ”sacré bleu” și ”putain de merde” sunt reacțiile tipice la anumite mailuri.

Apogeul l-am atins într-o zi când lucram la un proiect în sistem. Care sistem luase decizia să mă saboteze și nimic nu mai funcționa, orice aș fi încercat. Și numai ce mă pomenesc mormăind exasperată ”mais qu'est-ce que c'est ça, mais c'est débile!” 🤣🤣🤣. Lumea zice că am fost delicioasă, deși cu siguranță nu avusesem intenția asta.

Fapt oarecum paradoxal, în românește nu înjur. Habar n-am de ce, nu-mi vine, sau în tot cazul nu la muncă. În viața de zi cu zi e altceva, dar la birou nu mă simt deloc inspirată în sensul ăsta.

🚂 Asta nu se încadrează neapărat la înjurătură, dar am făcut-o noi să fie. Printre multele echipe mobile cu care lucrez se regăsește și o echipă din Italia (mai mulți clienți ai mei au trafic în Italia, inclusiv dragul de Pandelică). Oamenii lucrează foarte bine și sunt de maximă încredere, problema fiind că nu vorbesc decât foaaaarte aproximativ engleză. Iar eu italiană deloc, așadar comunicarea poate fi câteodată dificilă, în special la telefon.
Să tot fie vreo doi ani de la întâmplarea pe care v-o povestesc și care-a intrat în folclor. Trimisesem echipa la o reparație banală (niște saboți de frână care trebuiau înlocuiți) și așteptam doar documentația pe mail, ca să autorizez repunerea vagonului în circulație.
În loc de asta, sună telefonul. Michele. Faptul că mă sună nu poate fi de bine, mi-am zis, și aveam dreptate. Michele era agitat.
- Greta, hello, sorry... wagon big problem!
Încerc să aflu despre ce-i vorba. Testul de frână? Tutto bene, zice Michele al meu. Roțile sunt ok? Si, si. Mbon, astea sunt chestiunile critice la care m-am gândit în primul moment, deci care-i problema?
Michele transpira de zor încercând să explice.
- Greta, problem, come se dice, mamma mia, I don't know... cretto! Do you know what I mean?
Reușesc să fac o conexiune, poate de unde limba italiană ne e atât de familiară.
- Michele, do you mean ”crack”?
- Si, si, si! Big crack!
Mda, asta chiar era o problemă care cerea o reparație mai complexă. Am clarificat ce trebuie făcut, am informat clientul că nu se poate baza pe vagonul cu pricina în ziua respectivă și am oftat enervată că ceea ce trebuia să fie o intervenție de rutină tocmai se complicase în mod semnificativ.
Colegii prinseseră parțial discuția, așa că le-am povestit. S-au distrat pe tema problemelor noastre de ordin lingvistic și au adoptat cu entuziasm cuvântul ”cretto”, pe care-l folosesc în asocieri nu tocmai corecte, dar amuzante de genul ”tipul ăsta are cretto la cap”, ”sistemul e cretto”, ”f*cking cretto” sau ”cutărică iar ne-a scris ceva cretto” 😂.
(Acum că veni vorba, realizez că eu n-am povestit niciodată cu ce mă îndeletnicesc la serviciu... poate mă învrednicesc într-o zi).

🍉 Pentru că tot am disecat chestiunea înjuratului, cum aș putea explica unui neamț expresia ”a scoate pe cineva din pepeni?”. M-au întrebat mai demult colegii cum înjurăm în românește. Explic: ”de gâți, de mame, de cele bisericești”. Partea cu gâții le-a atras atenția și au solicitat lămuriri suplimentare. Greu de explicat, vă spun. ”Dar de ce gâți și nu altceva?”. Avem și ”gura mă-sii”, am plusat eu. Cu asta i-am băgat și mai rău în ceață. ”Mai înjurați și de alte organe?”. Hmm, din câte știu, nu. Au rămas cam nelămuriți.

 

Mno, sper că nu v-ați schimbat părerea despre mine după ce-ați citit povestea asta. În apărarea mea, multor oameni nu le vine să creadă că mă pot exprima așa colorat. Cică am o moacă nevinovată sau cam așa ceva 😀.

Ce câmpi mai batem la muncă

(Paranteză: care s-o mai apuca vreodată de proiecte de genul celui pentru care am fost luna trecută la Paris... că mai bine-mi băgam un băț nu-spun-unde și mergeam cu el târâș 🤬🤬🤬, închid paranteza).

Fiindcă tot e joi mâine (vinerea mică, vorba ăstora), să vă relatez cu ce ne mai îndeletnicim la birou. Când nu suntem ocupați să eviscerăm pe cineva, adică.

☕ Discuție despre cafeaua Kopi Luwak (cea obținută din excrementele unei anume specii de felină, hrănită cu boabele de cafea din soiul respectiv).

- I-auziți, cică e cea mai bună din lume.

- Dar și foarte scumpă.

- Mda. Hai facem chetă.

- Mmm. Meh. Îgh. Mniu.

După cinci minute:

- Mai bine cumpărăm pisica.

Trust un inginer să vină cu soluții practice 😁.

Între timp am aflat că nu e pisică, e zibetă, care e pe undeva înrudită cu pisica, au strămoși comuni sau așa ceva. Feeling informată. De asemenea, unii spun că de fapt n-ar fi o cafea chiar atât de bună, ceea ce nu mă face mai puțin curioasă în privința ei. Tot experimentez eu o dată.

🇫🇷 Când am fost la Paris, m-am opintit să rostesc câteva vorbe în franceză. Așa, din considerație pentru cei de-acolo. Mi-am flexat neuronii și am izbutit o frază întreagă.
- J'ai été heureuse de vous revoir ici et je serai heureuse de vous accueillir à Hamburg, am glăsuit eu triumfătoare, simțindu-mă foarte încântată de această performanță lingvistică.

La care cineva (francez, biensûr):

- Bravo! I mean…. you are definitely trying hard.

Excusez-moi? 🧐

Ei, las' pe mine. Data viitoare când mă văd cu respectivul, îi recit poezeaua asta:

Je m'appelle Vasile Mure,

Je été în la pădure.

Quand j'arrive à la maison,

Mândra coucher cu Ion.

Quand j'allez s-aduc ciomagu'

Mon ami sărise gardu'.

Il tombé dans les urzici,

Sur son cur, numai bășici.

Cu intonație și cu dicție, nu așa oricum. Să vezi de nu i-o plăcea.

🥸 Din ciclul ”realism și evidență”.

Noi: raportăm o problemă de funcționare a ERP-ului.

Răspuns: “deja se lucrează la această problemă, care se va remedia în scurt timp”.

Un coleg oftează: “atât de multe minciuni într-o singură propoziție….” 😏.

😎 Când nu suntem realiști, o ardem subtil și metaforic.

- Cine-a adus Toblerone ăla uriaș?
- Nu știu, dar în mod sigur l-a adus din Nigeria.

Săptămâna viitoare vin niște colegi din Paris cu diverse treburi neasemuit-de-importante, iar printre ei va fi și un tip aflat în partea de sus a organigramei care, ori de câte ori interacționăm, îmi spune ”Mademoiselle”. Meam, și-mi place de nu mai pot, i-am zis că dacă-mi zice vreodată altfel decât Mademoiselle am stricat pacea și prietenia. Așa ce mă mai simt și eu ca la 20 de ani, că luna viitoare împlinesc 44, lumeeee 🙄.

Dacă nu m-ați trimis la balamuc pân-acuma...

 ... sunt toate șansele s-o faceți după ce veți fi citit textul ăsta. 

Păi să vedeți.

În perspectiva a ceea ce urmează să vă povestesc, aș putea spune despre mine că sunt un om moderat de superstițios. Adică n-o să mă vedeți aruncând sare peste umăr dacă am răsturnat solnița, nu mă impresionează pisica neagră și nu țin cont să-ncep cu piciorul drept când îmi pun pantalonii, în schimb am niște cercei despre care nutresc convingerea că-mi poartă noroc și pe care-i port în zilele când am treburi foarte importante (cum ar fi evaluarea anuală, o discuție cu un client dificil șamd).

Ei bine, problema mea în momentul ăsta e crema de mâini. Aha, ați citit bine. Crema de mâini. Nu vorbim de o marcă anume, că la fel mi s-a întâmplat cu ultimele două mărci diferite. Vorbim de crema de mâini în general.
La ce mă refer când zic ”la fel”? Ei bine, a devenit destul de previzibilă treaba - un fel de profeție autoîmplinită, cum se spune în psihologie. În ziua când (nu omit să) mă dau cu cremă de mâini, se întâmplă ceva enervant la serviciu. Observasem mai demult chestia asta, dar am tot zis că mi se năzare. Băi, dar cum să vă spun, nu dă greș, practic nu există să mă dau cu cremă de mâini și să nu se-ntâmple vreo chestie de natură să-mi ofenseze feng shui-ul.

Pasămite până de curând avusesem o cremă de la Neutrogena. Am terminat cu chiu, cu vai tubul (enervându-mă pe te-miri-ce chestie în fiecare la zi când am folosit-o) și după aceea nu m-am mai dat vreo 2 săptămâni, de mi se făcuse pielea ca pergamentul. Ești cu sorcova, cucoană, am decretat și mi-am luat o cremă Biotherm, pe care-am început-o vinerea trecută.
De parcă o marcă diferită ar avea vreun efect asupra mai sus-menționatei sorcove 🙄.

Bun, ziceam că vineri. M-am cremuit cu abnegație, am fost foarte satisfăcută de rezultat și ziua de lucru aproape se-ncheiase fără să mă calce nimeni pe nervi. Taci c-am dres-o, zic. Ți-ai găsit. Exact la încheierea programului se găsi un client elvețian să-mi scrie cu o prosteală care mi-a pus nervii pe bigudiuri tot weekend-ul (încă n-am ajuns la performanța de-a nu căra după mine problemele de serviciu). Luni la prima oră am rezolvat prosteala, ceea ce însă nu a compensat pentru gândurile făcute-n weekend.
Câteva zile iar am lăsat-o baltă cu crema de mâini, după care m-am zborșit la mine însămi că n-o să las asta să mă influențeze și m-am cremuit din nou. Cred că trecuseră vreo 3 ore când mă pomenesc cu mail de la Pandelică prin care mă informa că vrea să schimbe din temelii o procedură extrem de complexă și laborioasă, fiindcă s-a scărpinat acolo-unde-nu-pătrunde-lumina și-a decis că ”this would be easier for all parts”. Și l-a pus și pe șeful lui în Cc, probabil ca să remarce ăla ce băiet vrednic este el, vedea-l-aș mănuși.
Mi s-a suit sângele la cap. Chestiunea pe care vrea s-o schimbe este, cum spuneam, deosebit de complicată, a fost nevoie de vreun an de zile pentru a se elabora un proces de natură să funcționeze cursiv și eficient și facem asta cu succes de trei ani. Eh, dintr-odată a decis că dorește să facem altfel, iar ”easier for all parts” ăla i-l poate povesti lu' mă-sa, poate ea l-o crede. Fiindcă pentru mine (care trebuie să gestionez totul) nu va fi deloc mai ușor. Dar absolut deloc. Ba dimpotrivă.
Încă mă doare capul de nervi, și-au trecut mai bine de 5 ore de când mi-a scris. Nurofenul de 400 luat se dovedește deocamdată inutil.

Acestea fiind zise, aș vrea să știu cum naiba o să mai am eu curaj să mă dau cu cremă de mâini* și de asemenea, aș fi curioasă dacă vi s-au întâmplat și vouă d-astea... (iar dacă da, eventual și cum le-ați dat de cap).

*Acuma nu spun că n-o să mă mai dau deloc, dar având în vedere cum funcționează superstițiile, nu e tocmai surprinzător că momentan am o reținere... 😕

Conflicte interioare cu boabe de ienupăr murat

După cum vă spuneam acum câteva zile, am laringită (una de manual, adică mă încadrez la marele fix în tabloul clinic). Astăzi mă simt mai bine decât joi sau vineri - încaltea vineri seara am avut niște accese de tuse de mi se părea că-mi dau plămânii afară - și vocea dă semnale încurajatoare. Vorba lui Poirot când era și el atins de răceală, ”în fond, poate că este posibil să supraviețuiesc de data aceasta” 🤔.

Problema e că nu prea sunt medicamente ”țintite” pentru chestia asta. Din fericire, omul a găsit la farmacie niște bomboane absolut geniale care conțin ingredient activ și au făcut deja minuni pentru vocea mea, care vineri suna de ziceai că am înghițit glaspapir. Și Mucosolvan pentru tuse. Mai mult decât atât însă nu prea se găsește, deci m-am profilat pe ceaiuri călduțe cu miere și suc de portocale și sper să-mi revin pe deplin în următoarele zile.

Chestia asta m-a făcut să mă gândesc la ceva. Cum s-or fi descurcând ăia care zbiară împotriva medicinei alopate (alde Olivia Steer și altele ca ea) când sunt bolnavi pe bune? Asta-n ipoteza că fac exact ceea ce predică, adică nu iau niciun medicament și se tratează pentru absolut orice afecțiune cu decoct de ciuboțica cucului pleșuv, lapte de ornitoric destoinic și ouă de vrednică prepeliță coapte pe pat de ienupăr. Deci eu vineri cred că aș fi luat și tablete de Trinitrotoluen, dacă mi s-ar fi spus că mă scapă de tuse. Ok, exagerez un pic, dar înțelegeți ideea.
Chiar or fi stând așa, cu tot felul de simptome în cel mai bun caz sâcâitoare like shit? Toate decocturile și tincturile nu fac cât substanța activă, și nici măcar nu am în vedere afecțiunile cu adevărat serioase. Și ok, ei poate sunt duși cu sorcova și preferă să sufere săptămâni în șir, dar la fel or proceda și când e vorba de copiii lor?

Tot la categoria asta se încadrează și cei care-i dau cu ”toate bolile reprezintă faza de vindecare a unui conflict interior”, chipurile tot ce ai de făcut e să afli sursa conflictului și boom-bang, te scoli gata vindecat, conflictul rezolvat, prepelițele și ornitorincii joacă hora bucuriei pe trilurile cucului voios. Din curiozitate (zi-i mai bine masochism), am dat un google după ”laringită conflict interior”. Brr, simt că mi s-a aplatizat creierul numai cât am scris chestia asta (ceea ce n-ar fi exclus. S-ar numi că e un conflict de ordin intelectual).

Dintr-un survol am găsit vreo 5 surse, ferească Zamolxis și Gebeleizis.
🤨- conflict de sperietură - tusea apare în faza de vindecare. Dar de ce tușesc dacă n-am identificat niciun conflict, hai?
😠- pe o altă pagină, o cucoană mă bate la cap că laringita înseamnă că nu-mi dau voie să fiu eu însămi, deși adevărata ființă interioară vrea să se dezvăluie. Eeeee, dacă pun mâna pe ființa ceea, să vedeți ce-o flocăi.
🙄- o altă sursă mă informează că laringita înseamnă că nu pot exprima ce am pe suflet, nu-mi pot exprima propriile opinii. Asta s-ar putea să aibă o sămânță de adevăr. Nu pot să-mi exprim opinia că unii dintre clienți sunt cu desăvârșire bătuți în cap. Deci înseamnă c-am rezolvat conflictul? No bine, ne bucurăm pe-această cale, da' eu o să continuu cu bomboanele de tuse, Mucosolvan și ceai de salvie. Așa, ca măsură de siguranță în caz că e surd conflictul.
😒- conflict de teamă teritorială, zice altă sursă, dar cică asta numai dacă ești stângaci. Nu sunt, deci rămân nelămurită (hait, dacă fac vreun conflict de nelămurire? Aș aprecia dacă faza de vindecare ar implica slăbitul a vreo 4 kilograme, mulțumesc anticipat).
😐- conflict de amuțire, cuvântează altă cucoană, informându-mă că mă simt exclusă de la toate formele de comunicare. More power către bomboanele de tuse care vor restabili fluxul comunicațional :))).

Și când te gândești câți vraci și coaches și mentori și life trainers și terapeuți holistici fac grămezi de bani pentru a recomanda bazaconii precum cele de mai sus. Desigur, pe bază de studii aprofundate, certificări și training-uri (ținute de unii aflați mai sus pe scara șarlataniei), nu așa oricum.

Mostre de comunicare internă sau cum mi-au decorat colegii biroul

Printre (multe) altele, vă rămăsesem datoare cu o poveste despre decorațiuni interioare - mai precis, despre felul în care colegii mi-au decorat biroul în timp ce eu eram la interviul de evaluare pentru anul trecut.

După cum veți vedea, colegii mei sunt deopotrivă răbdători și creativi. Nu că ar fi vreun pericol să-i las eu fără materie primă, ceea ce de asemenea se va vedea. 

Așadar, când am revenit după aproape două ore de absență, am găsit după cum urmează.

Monitoarele:

Biroul propriu-zis:

(am ”blurat” niște înscrisuri, din motive de confidențialitate. Dar imaginea e concludentă, oricum 😀). 

Și-acum, detalii. Cu legendă cu tot, că suntem oameni serioși, nu ne-ncurcăm cu howdoyoudo.
(Precizare: cele mai multe dintre ele sunt scrise în engleză pentru că aveam în vizită câțiva colegi de la Paris și să-nțeleagă și ei).

Așadar. Aceasta e rigla mea.

- Unul dintre mesaje îl are în vedere pe Pandelică, se regăsește și pe birou. Când îți deschizi Outlook-ul și vezi 15-16 mesaje trimise într-o oră (da, într-o oră), simți așa cum adie un vânticel de ”mă lovește damblaua” 🤯. Acest sentiment este împărtășit și de colegii care-mi fac backup pentru clientul ăsta atunci când eu sunt în concediu.
- ”you son of a b****!!!” este modul meu uzual de comunicare cu diverși indivizi. Desigur, ei sunt într-o desăvârșită necunoștință de cauză în legătură cu acest aspect 😇.
(Unul dintre superiorii mei mi-a spus nu demult ”ești foarte echilibrată și calmă în mail-uri, fără să se simtă că ești enervată chiar dacă ai avea toate motivele, și transmiți siguranță”. Păi da, am mustăcit eu, pentru că mă exorcizez înainte de-a scrie :)))))).
- În cea de-a treia imagine sunt eu (cică). Amenințând cu rigla. Da, mai fac și de-astea. Deocamdată m-am rezumat la amenințări.
- ”Böse Greta” se traduce ”Greta cea rea”. Nu-mi pot închipui de ce 🙄.

În continuare, să disecăm câteva dintre bilețelele găsite pe birou.

- 50 de Euro e taxa mea pentru orice informație pe care o furnizez. Așa am decis, cu de la mine putere. Evident că n-am primit-o niciodată, ceea ce nu mă împiedică s-o revendic ori de câte ori un coleg întreabă ceva și eu sunt în măsură să-i răspund.
(Glumesque, silvuple).
- ”That B” - asta e simplă. A se vedea mai sus.
- Chestia cu agresivitatea a rămas de pomină de când cu bluza psihedelică.

- V-am zis că-l regăsiți pe Pandelică.
- Al doilea cred că n-are nevoie de prea multe explicații :)).
- ”With sugar on top” e inspirat din ”Pulp Fiction”. Sper că nu mai există nimeni care să nu fi văzut filmul ăsta, capodopera absolută a lui Tarantino (dar dacă totuși da, vă conjur, vedeți-l. O să mă pomeniți). Mr. Wolf constituie o prezență constantă în biroul nostru 😀.

Asta e crème de la crème, au decis colegii. Deviza Gretei, au conchis tot ei. 

După ce-am reflectat câteva secunde, le-am dat dreptate. Faptul că-mi las clienții în viață este cea mai grăitoare dovadă a iubirii ce le-o port 🙄.

- Prima dintre ele e cu trimitere clară la tiza mea, mamzel Thunberg. După cum probabil știți, există gif-uri și meme-uri cu expresia asta.
- Ceva de corazón ❤️.
- ”B**** behave!” - nici ăsta nu are nevoie de prea multe explicații. Probabil nu degeaba s-a ajuns la concluzia că sunt agresivă 😂.

În apărarea mea, îngăduiți-mi să vă reamintesc de însemnele de pe monitoare. Lumea mă iubește, cu agresivitatea (neconfirmată 😛) și cu rigla mea galbenă cu tot.

Edit: reflectez dacă să-mi comand un tricou cu "I love my customers. I don't kill them". L-aș putea purta la viitoarele întâlniri cu simpaticii mei clienți 🤔. 

Neprețuite sfaturi de carieră 🧐

Atențiune, stați așa și nu mișcați. Găsit-am un articol cu sfaturi de carieră menite să te ducă departe-n viață și-am zis să vă împărtășesc și vouă. Că vorba aia, e și păcat să ții ascunse nestemate ca astea. 

Așadar, ca să reușim în viață și să fim apreciați pe plantația pe care dăm cu sapa timp de minimum 40 de ore pe săptămână, un domn consultant degrabă sfătuitor și profund cunoscător ne îndrumă să trimitem 7 E-mail-uri pe săptămână.

Luați-vă caiet și plaivaz și notați năprasnic (Haștag #NuMaiFițiSălbatici).

1. Un E-mail de mulțumire
Glăsuiește nenea cu înțelepciune: ”Cum ar fi dacă ți-ai deschide E-mail-ul într-o după-amiază și, între o ofertă publicitară și un mesaj prin care ești rugat să dai un share, este făcut sandviș un mesaj care spune, simplu, mulțumesc?”
Păi, să vedem. În primul rând, E-Mail-ul meu e deschis de când încep lucrul și până termin. Asta așa, în paranteză fie zis. Apoi, eu personal cred că m-aș enerva dacă una-două aș vedea E-Mail-uri de mulțumire. Câte unul când și când, pentru ceva mai ieșit din comun, este arhisuficient (uite de-aia agreez eu formula ”mulțumesc anticipat”). Și-n fond nu suntem la Oscaruri aici, mulțumesc familiei, prietenilor, hamsterului și purcelușului de Guineea. Să-mi fac din asta un obicei săptămânal cred că ar fi deosebit de enervant pentru destinatar(i).

2. Un E-mail către o persoană pe care o admiri
Asta mi se pare o formă clasică de lingușire, pe care n-aș putea s-o pun în practică pentru nimic în lume. Cred că admirația se poate exprima în multiple alte moduri, mai puțin stridente decât un E-Mail cu osanale. Și zic asta amintindu-mi de șeful meu de odinioară, neuitatul Musiu Șarl (pentru care am avut o admirație deosebită, ceva ce n-am mai simțit pentru nimeni de-atunci). Dacă i-aș fi trimis în fiecare săptămână un E-Mail cu lingușeli, aș fi reușit doar să-l agasez și să-l fac să se întrebe dacă nu cumva ar trebui să-mi dea mai mult de lucru, for a change. 

3. Un E-mail care ridică moralul cuiva
Nu prea-mi imaginez cum ar trebui să arate chestia asta (și cu atât mai puțin nu văd cum, de ce și cui aș trimite săptămânal așa ceva). Dacă un coleg are o problemă și pot să-l ajut, o fac din toată inima - și probabil asta i-ar ridica moralul, mă gândesc pe bună dreptate. Altminteri, numai așa ca să zic spun ceva acolo mi se pare pe cât de inoportun, pe atât de fals. 

4. Un E-mail către o persoană pe care abia ai întâlnit-o

”Intră în contact cu o persoană întâlnită recent la un training sau pe care ai întâlnit-o printr-un prieten comun”, mă bate autorul la cap. Așa, și să-i spun ce? Că mi-a plăcut discursul pe care l-a susținut, că-i admir munca și alte blabla-uri de-astea? Păi ne întoarcem la partea cu lingușeala, despre care tocmai ce vorbeam mai sus. Și să trimit săptămânal așa ceva? Ferească Zamolxis.

5. Un E-mail către un fost coleg de serviciu
De ce-ar fi ăsta un sfat de carieră? Doar nu stau de diplomații și politețuri de carton în timpul programului. Ca să faci networking, cică. Păi, aș zice că pentru asta ai LinkedIn, Xing și alte asemenea. Programul de lucru e ca să prestezi pentru firma care te plătește, basta. 

6. Un E-mail expediat joi după-amiaza către șef
Pff, asta-i preferata mea. Cică scopul este să-l scutești de la a-și verifica fiecare angajat în parte înainte de weekend. Eu sper totuși că nu (mai) există asemenea șefi demenți. Îmi și imaginez ce-ar zice Madam șefa de la Paris dacă i-aș da un raport (nesolicitat) în fiecare săptămână, în condițiile în care ea primește în jur de 5-600 de E-mailuri săptămânal.

7. Un E-mail trimis ție în fiecare vineri
Un fel de bilanț personal, cum ar veni. Să notezi ce-ai învățat nou, ce realizări ai avut. Vorba lui Caragiu - ”câte alune-au fost în plan, câte ai cules pe an...”. 🙄 Oh, pentru numele părților intime ale lui Merlin. 

Să ne înțelegem - departe de mine să fiu vreun Grinch al relațiilor intercolegiale și știu foarte bine cât de mult contează o vorbă bună. O colegă de la Logistică mi-a făcut ziua mult mai frumoasă doar spunându-mi: ”e o plăcere să lucrez cu tine, pentru că ești întotdeauna gata să ajuți și nu te mulțumești doar să ceri și să pui presiune, cum fac... unii dintre colegi”. Da, m-am bucurat mult să aud asta, însă dacă mi s-ar spune ceva asemănător în fiecare săptămână ar deveni o rutină, mi s-ar părea forțat și nesincer.

Cum ar fi dacă ai deschide căsuța de e-mail într-o după-amiază, iar, undeva între o oferă de reducere și un mesaj de la o cunoștință care te roagă să o ajuți cu un share, ai vedea cuvântul „mulțumesc”.
Citeşte întreaga ştire: 7 e-mailuri pe care ar trebui să le trimiți în fiecare săptămână, ca să ai o viață mai bună la locul de muncă

Cum ar fi dacă ai deschide căsuța de e-mail într-o după-amiază, iar, undeva între o oferă de reducere și un mesaj de la o cunoștință care te roagă să o ajuți cu un share, ai vedea cuvântul „mulțumesc”. Cât de mult ar putea ca acest cuvânt să-ți facă ziua mai bună?
Citeşte întreaga ştire: 7 e-mailuri pe care ar trebui să le trimiți în fiecare săptămână, ca să ai o viață mai bună la locul de muncă

Cum ar fi dacă ai deschide căsuța de e-mail într-o după-amiază, iar, undeva între o oferă de reducere și un mesaj de la o cunoștință care te roagă să o ajuți cu un share, ai vedea cuvântul „mulțumesc”. Cât de mult ar putea ca acest cuvânt să-ți facă ziua mai bună?
Citeşte întreaga ştire: 7 e-mailuri pe care ar trebui să le trimiți în fiecare săptămână, ca să ai o viață mai bună la locul de muncă

Așa. Acum că v-am dat inestimabile sfaturi de carieră 🧐, vă doresc un weekend agreabil. Al meu se împarte între John Grisham și Barack Obama.

sursa bazaconiilor

Apa se bate cu finețe-n piuă

Pandemie? Restricții? Vaccinare? Neah, astea-s răsuflate. Zăpadă de ieri, cum ar zice nemții. Pasămite au reușitără (sic) românii să rezolve antemenționatele probleme - lucru deloc de mirare, dacă ne gândim că ei știu mereu cel mai bine totul, din orice domeniu, iar Angela Merkel așteaptă cu umilință să fie primită în audiență la consultantul Pandelică Atotștiutoresei, descendent direct al lui Burebista - și-acum au avut revelația că sunt fini cunoscători de artă. Sunt multilateral pluricalificați, ca să zicem așa (și să trăznim cu pleonasmul de toți pereții).

Nu știu dacă sunteți la curent cu recentul scandal care-a scindat lumea bună în două. Așadar, pentru a-l celebra pe Constantin Brâncuși, de la a cărui naștere s-au împlinit ieri 145 de ani, la primăria Sectorului 1 au fost expuse niște lucrări ale absolvenților secției de Sculptură din cadrul Universității Naționale de Artă din București.
Și de-aici s-a declanșat răscoala de la Bobâlna, versiunea 2.0. Cu furci și topoare virtuale. Lucru deloc de mirare, niciuna dintre tabere nu s-a lăsat mai prejos (și toți participanții au fost la fel de penibili, dacă mă-ntrebați pe mine). 

Tabăra ”care suntem niște rafinați cunoscători, ne-ați violat simțul estetic și ne-ați traumatizat”.

V-ați prins, ăștia sunt cei care suferă adânc, simțul estetic îi doare până-n străfundul măruntaielor și sunt marcați până la a șaptea generație de ceea ce ei numesc ”o bătaie de joc la adresa marelui nostru sculptor Constantin Brâncuși” (cu toate că dacă-i întrebi despre opera acestuia, nu vor putea numi decât ”Coloana Infinitului” și ”Cumințenia Pământului”, despre care s-a scris foarte mult când Cioloș cerea donații suspinând că vrea ”să o aducem acasă”, demers care-ntre timp a rămas înfipt și nici banii donatorilor n-au mai fost returnați).
Oamenii suferă, se tăvălesc în chinuri, Infernul lui Dante era pistol cu apă în comparație cu tortura spiritului și-a simțului estetic, masacrate la vederea ”rinocerului cu țâțe” și a ”drăcoaicelor goale care ne pervertesc cultura”, gunoaie, satanism, batjocură, săriți la luptă să alungăm dracii.

Evident, toți sunt consumatori (musai fini) de artă, l-au fumat pe Michelangelo, desigur (l-am văzut pe David dat exemplu de m-am acrit, ăștia rafinați chiar nu cunosc decât o singură sculptură renascentistă?) și sunt, cum ziceam, violați estetic.

Tabăra ”care suntem și mai rafinați și apreciem arta în toate formele ei, nu ca voi, râtanilor”.

De mare angajament și cei care cântă pe coarda ”igoranților, nu sunteți în stare să înțelegeți”. Se impune a fi menționat faptul că ăștia se străduiesc din greu să stoarcă din ei expresii pline de rafinament, de natură să-i diferențieze, nu-i așa, de ignoranții din tabăra adversă. ”Celenterate unicelulare” (🙄), ”nesocotiți fibra țării”, ”numai niște inculți și incapabili să înțeleagă postmodernismul ar putea critica aceste opere de artă”.
Bineînțeles că la atâta rafinament și cunoaștere adâncă nu putea lipsi expresia devenită între timp clișeu ”frumusețea este în ochii privitorului” (atribuită ba lui Shakespeare, ba lui Oscar Wilde, dar care de fapt îi aparține unei autoare cvasinecunoscute: Margaret Wolfe Hungerford. Ea a inclus această expresie în cartea ”Molly Bawn”, publicată în 1878).
Și mai dau ei, prea-culții, exemple de picturi aparținând lui Goya și Caravaggio, ale căror opere - unele dintre ele, foarte controversate - sunt expuse în cele mai mari galerii de artă din lume.

După părerea mea, ambele tabere au excesiv de mult timp liber la dispoziție și cu toții au pierdut din vedere un aspect esențial: arta este subiectivă. Iar estetica urâtului există într-adevăr (nu că eu aș înțelege-o; dar asta nu înseamnă că nu este un concept cunoscut și apreciat de către cei care au cunoștințele necesare - și care, deloc întâmplător, nu se regăsesc în niciuna dintre taberele de mai sus). 

Personal, nu înțeleg arta modernă. Bunăoară, vă povesteam anul trecut că am privit siderată o pictură spoită complet cu negru, intitulată ”Peinture” și expusă la Louvre; după ce privisem minute în șir ”Nunta din Cana”, de Paolo Veronese, chestia aia mi s-a părut absolut indigerabilă). Am scris de mai multe ori că nu agreez creațiile compozitorilor moderni și nu-mi spun aproape nimic nici măcar atunci când sunt dirijate de Zubin. Sunt clasică, plictisitoare și conservatoare. Accepțiunea mea despre frumos este absolut banală și cred că foarte mulți oameni simt la fel ca mine.

Și nu, nici mie nu-mi plac sculpturile de mai sus. Deloc nu-mi plac. Am gusturi banale, după cum vă spuneam. Dar de aici și până la a revărsa găleți de mizerii chipurile izvorâte din exces de simț artistic este o cale foarte lungă, și care n-ar trebui parcursă de nimeni.

Duios Covidu' vine de la iezuiții călăriți de OMS, Rothschild și părintele Elpidie

Și cum scroll-am eu agale în seara asta pe telefon în timp ce metroul mă ducea spre casă, trăznitu-m-a Aghiuță cu revelația pe Feisbuc fix în scăfârlie și-am zis că e musai să vă împărtășesc și vouă, nu poci pentru ca să vă las așa, neiluminați.

Drept pentru care vă rog să luați loc și să ascultați cu maximă atenție. Ceea ce sunt pe cale să vă dezvălui vă va zgudui din temelii, vă va redefini fundamental ca indivizi ai acestei planete dreptunghiulare pe care viețuim (s-a stabilit științific faptul că Pământul nu e rotund, da? Științific și basta), vă va lovi în creier și-n corason și va face să vă dea cafeaua-n foc (asta e într-adevăr o problemă spinoasă). 

Ați luat loc, da? Booon, să vă țineți bine, poate se-nclină mai hacana Pământul așa dreptunghiular cum e, vă mai pomeniți și cu vreun cucui. Sau credeți poate că Pământul nu e șocat de revelație? Ba bine că nu, de-atâta uimire se mai ține într-o ață. Să nu ziceți că nu v-am spus.

Hai că nu vă mai fierb. Dacă v-ați întrebat care e treaba cu Covidu' ăsta de-a pus lumea pe butuci, iată adevărul, sensul și esența. Ce Bill Gates (pardon, Bilgeiț 😃), ce 5G. Astea-s vechituri deja, avem noutăți majore și degrabă zguduitoare. Decât, vorba unor clasici în viață.

Care îl au deasupra, care-i au deasupra. Iar dacă vă-ntrebați cine-i călărește pe iezuiți care sunt călăriți de Rothschild, pe care-i călăresc stângiștii democrați cu OMS zece care-i și întrece, ei bine, se pare că e părintele Elpidie. 

Cum, care Elpidie. Popa cu nano-echipamentele. High tech părințelul, îl vânează ăia de la NASA ca să le dea cu busuioc pe rachete înainte de lansare.

Acestea fiind zise, ultimul stinge lumina. Care v-am iubit, ptiu, hai că m-am molipsit de la nano-echipamentele lu' părintele Elpidie... 🙄 Ah, și-n caz că nu știați, Elpidie grăit-a că la scurt timp după ce va muri el, va veni antihristul. Cred că s-au pus de acord, sau ceva.

Serios. I can't even.

(Disclaimer: textul este un pamflet, desigur. Nu și print screen-urile, ai căror autori combat neobosiți pe mai multe pagini de Facebook și ale căror nume le-am blurat, pentru că scopul meu nu este să fac public shaming).

 

7 vrăji din ”Harry Potter” pe care mi-aș dori să le pot face

Putem considera că asta e o postare tipică de izolare, dar și de nostalgie. Mi-e dor să citesc toate cele șapte cărți pentru prima dată, adică mi-e dor să nu știu ce urmează, să dau paginile cu voluptate, vai săracul X, ia te uită la Y ce chestii dubioase face, pfff ce-aș strânge-o de gât pe cucoana asta, wow dar cine-ar fi crezut că tocmai Z e în stare de așa ceva.... 

A zburat puiul cu ața, cum se spune, adică n-o să mai fie niciodată ca prima oară (eventual dacă mă senilizez la bătrânețe), dar am dubii că m-aș bucura la fel de mult de lectură... sau că aș mai realiza că mă bucur. Contemplând ipostaza asta, mi-a venit ideea articolului de azi.

Este adevărat că această postare va fi cu precădere interesantă pentru cei care cunosc povestea, dar am sentimentul că nu-i va lăsa indiferenți nici pe cei care n-au făcut cunoștință cu universul de la Hogwarts și din împrejurimi... încă. (Da, eu tot am convingerea că e o chestiune de ”locul și momentul potrivit” și că, așa cum bagheta alege vrăjitorul, și povestea lui Harry Potter își alege cititorii, când îi consideră pregătiți sau când aceștia au cea mai mare nevoie de ea).

Așadar. Am trecut în revistă cele 75 de vrăji care sunt cel mai frecvent menționate și am ales 7 dintre ele, care mi-ar fi de foaaarte mare folos în viața de zi cu zi. Și sunt încredințată că, după ce aflați ce face fiecare, veți ajunge la concluzia că nu v-ar prinde nici vouă tocmai rău....

1. Curățenius

Numele este edificator, adică e clar ce face vraja asta, nu? Apare cam rar în carte - cred că e menționată de cel mult 3-4 ori - și de fiecare dată, e folosită de o femeie (fapt deloc surprinzător, îndrăznesc să spun). Mă gândesc la ea cu nețărmurit respect de fiecare dată când înșfac aspiratorul sau frec băile cu nădejde. Măcar de 2-3 ori pe an dacă aș putea s-o folosesc și știu că m-aș aranja 🙄

2. Reparo

Și-n cazul ăsta numele explică vraja de la sine. Mi-ar prinde excelent această aptitudine, dintr-un milion de motive cât se poate de limpezi.

3. Muffliato

Vraja asta îi împiedică pe cei din jur să audă ce vorbești. Poate că nu e mare lucru, dar când ai un job de birou într-un open space, s-ar putea dovedi realmente utilă. Ne adaptăm contextului, știți voi. 

4. Accio

Cu asta poți conjura orice obiect să vină la tine. Indiferent unde s-ar afla și chiar dacă-l crezi pierdut (de fapt, mai ales atunci ai nevoie de ea, evident). Ca om care-a trecut nu demult printr-o mutare, aș aprecia în mod deosebit o asemenea vrajă. 

5. Portus

Vrajă de teleportare. Poți ajunge oriunde, oricând, doar transformând un obiect într-un portal. Nici n-are rost să zic mai mult. Regatul și un cal pentru vraja asta (nemaispunând că e mai ușoară decât vraja de Apariție, care - în eventualitatea unui eșec - te poate aduce în situația în care jumătate din corp îți rămâne în Europa și cealaltă e undeva în Papua Noua Guinee. Not cool). 

6. Farmec Nedectectabil de Mărire

Practic, extinzi spațiul disponibil, fără ca dimensiunile exterioare să fie modificate. Imaginați-vă cum ar fi să împachetați toate hainele din șifonier și toate cărțile din bibliotecă într-o poșetă mică de seară. Mda. Cam atât de mișto ar fi. 

7. Obliviate

Vraja uitării. Personal, mi-ar fi de folos câteodată. Sunt unele lucruri pe care aș vrea să le uit definitiv - spre deosebire de povestea lui Harry, pe care n-aș vrea s-o uit decât pentru a retrăi iar și iar bucuria de-a o descoperi. 

Mno. Traiul mi-ar fi cu siguranță mult mai simplu (și-n alte privințe, considerabil mai palpitant) dacă aș putea face vrăjile astea. 

Oh well. Viața nu e magică, decât metaforic vorbind. Acestea fiind zise, mă duc să manufacturez clătite. Se pare că pe undeva prin bucătărie ființează un borcan de Nutella, despre a cărui apariție nu fusesem informată 🤔 Nu-l pot lăsa nebăgat în seamă, i-aș răni sentimentele. Și cum vraja ”Clătitus” nu există, n-am decât să purced....

Scurt tratat despre nunțile minunate și lipsite de stil, eleganță și rafinament

Paradoxal titlu, nu? Stați să vedeți. A venit toamna, cad frunzele, se numără bobocii, nunțile și oamenii cu stil. Da, ce vă uitați așa? Au mai rămas aproximativ două luni până la Postul Crăciunului, drept pentru care e coadă la pirostrii. Așa se întâmplă în fiecare an și e perfect în regulă, de altminteri. Personal, mă amuză că, tot în fiecare an în perioada asta, apar pe bloguri articole din categoria ”câh, ce lipsă de stil și de eleganță e să faci cutare lucru la nuntă...”.

E inflație de lume rafinată, vă zic. Mă și mir cum de putem viețui în asemenea ignoranță.... norocul nostru de-atâția oameni cu stil, dornici să ne împărtășească din ambrozia și nectarul înțelepciunii lor și să ne lumineze pe nestilații de noi. 

”Vai, e așa de lipsit de eleganță să fii furată la nuntă!”. 

Stați să-mi pun mănușile de dantelă, ca să pot răspunde. Adică dacă n-am stil, măcar mănuși să am. Argumentele contra ar fi că e penibil să faci pe surprinsa, pierzi timp din propria ta nuntă, riști să te murdărești pe unde te duc răpitorii și momentul răscumpărării e de obicei penibil. 

Ca fostă mireasă - furată și nestilată - ce mă aflu, zic așa:

- N-am făcut pe surprinsa. Ar fi fost și greu, în condițiile în care fetele au venit la mine și mi-au comunicat sec: „te furăm. Treci”. 😃

- Ne-am distrat de era cât pe-aici să ne pierdem echilibrul din cauza hohotelor de râs, dându-ne în leagăne și balansoare într-un părculeț din apropierea restaurantului. Încă mă amuz să mă uit la poze și să ne văd pe toate cu gura până la urechi.
Momentul a fost plănuit astfel încât să fie între mâncăruri, să nu dispărem când se aduce un fel sau altul, lumea a dansat și am lipsit vreo 45 de de minute, pe care nu le consider în niciun caz pierdute.

- N-am băgat de seamă să mă fi murdărit, și la cât de bine mă simțeam ce mai conta, oricum? 

- Jupânul mi-a cântat ”Trandafir de la Moldova”, atât vocal (cu acompaniament), cât și la orga electronică. Fără moment de striptease, fără declarații de dragoste desprinse din telenovele, fără stat într-un genunchi (bine, el n-a stat nici când m-a cerut de nevastă, opinia lui fiind că suntem pe poziții de egalitate, deci de ce să stea-n genunchi). Un moment frumos și emoționant, nah. 

Cam atât de lipsit de eleganță a fost episodul furatului. Văleu, ce rușine, stați că-mi scot mănușile, nu mă calific pentru ele 🙄

”Vai, ce lipsit de eleganță e să ai țuică pe masă și sarmale în meniu!”. 

Eu și cu onorabilul nu bem țuică, însă invitații noștri au zis că de bună a fost excelentă (niște nestilați și oamenii ăia, deși nu s-a îmbătat nimeni, dar ce pretenții poți să ai de la niște miri ca noi), iar cât despre sarmale... cică se topeau în gură. Eu nu știu, că-n afară de-o ciupercuță umplută la aperitiv și 3 lingurițe de tort n-am putut mânca nimic - dar am înțeles că oricum nu prea s-a pomenit mireasă care să mănânce la nunta ei, deci eram în grafic.
În tot cazul, încerc să mi-l imaginez pe unchiul, de vreo 75 de ani la vremea aia, consumând sushi cu wasabi sau foie gras cu dulceață de ceapă și *ce-o_mai_fi_mâncând_lumea_stilată”. Not. Adică știu că se spune că nunta n-o faci pentru invitați, dar dacă nu ții cont de ei și le dai să mănânce numai ce-ți place ție, riști să iasă foarte prost. Părerea mea, evident complet lipsită de stil.

”Vai, ce penibil e să dansezi pe Meneaito, Brașoveanca și Pinguinul”.

Serios, eu nu-mi pot imagina cum să NU fi avut Meneaito :))) pe care inclusiv bărbații au dansat. În ce privește”Pinguinul”, sărmanul... o fi devenit penibil acum, dar cu nouă ani în urmă (pe vremea mea, când nici nu se povestea) era foarte simpatic. Eu habar nu aveam să-l dansez, de altfel îl și auzeam pentru prima dată, dar un invitat mi-a arătat pașii, m-am prins în joc și, în totala mea lipsă de eleganță, m-am amuzat la culme. Acuma na, știu că rafinamentul începe de la Aerosmith și Led Zeppelin, dar am stabilit deja că la lecția de stil eram plecată să ud buretele. 

Iar ”Brașoveanca” e una din preferatele mele since ever. Nu există nuntă la care să merg și să n-o joc, deci cum să n-o fi jucat la nunta mea? Și l-am avut partener pe tata 🙂 Perfecțiune, cu toată, hmm... lipsa, asumată, de stil. 

”Vai, ce jignitor e pentru mireasă ca invitatele să poarte alb sau culori deschise!”. 

Toate ca toate, dar la asta chiar că m-am împrăștiat de râs. Ultimul lucru pe care l-aș fi observat în ziua nunții mele ar fi fost cum s-a îmbrăcat Ginuța sau Getuța. Cică e jignitor, strici ziua miresei fiindcă-ncerci ”să-i iei fața” și dacă o confundă lumea cu tine? 🙄 Serios acuma... dacă prioritatea unei mirese, în ziua nunții ei, este să nu-i „ia fața” o altă invitată, cred că are o mare problemă.... și aia nu e culoarea rochiei respectivei. Probabil ar trebui să reconsidere adevăratul motiv pentru care se mărită, de fapt.

”Vai, ce ridicole sunt obiceiurile”. 

Ce pot spune, chestie de percepție. Nici eu n-am vrut să mă conformez tradiției locale cu ”mireasa la râu”, care presupunea să scot apă sau ceva de genul ăsta - un fel de sport extrem, în tot cazul. Dar mi-a plăcut să mi se cânte la acordeon ”Ia-ți, mireasă, ziua bună”, obiceiul colacului miresei, scrisul pe pantof și aruncatul buchetului (ultimele două nici nu-s obiceiuri românești, prin urmare se poate spune că mi-am dat cu firma-n cap de-a binelea). 

Uh, am obosit de-atâta rafinament. Concluzionând, există o singură nuntă perfectă pe lume și aceea este a fiecărei mirese 🙂

Viitoarelor mirese care poate se-ntâmplă să citească aici, am un singur lucru să le spun: pe cât posibil, faceți la nuntă exact ce vă place. E nunta voastră, nu a celor care decretează că neeleganță, că lipsă de stil, că.... plouă, că... Revoluție 🙄 (între noi fie vorba, raportat la subiect, nu prea-mi dau seama unde se trage linia între stil și snobism).

Ah, și mai am ceva să le spun: Casă de Piatră! 🙂

Motivaționala de Black Friday

Zece ore de muncă pe zi au devenit deja un fapt obișnuit. Săptămâna asta nu voi avea zi liberă. Seara mă prăbușesc pe canapea, dărâmată și decupată.

Greu, fraților, greu. 

Mda, e perioada Black Friday... again, sau cum ar spune un personaj din ”Twin Peaks”, it is happening again. O să supraviețuiesc și de data asta, cu toate că - spre deosebire de alți ani - nu mai am nicio motivație. Sunt mai mult sau mai puțin singură cu toate - șefa e transferată până după Anul Nou la alt departament, drept urmare am o mie și una de chestii de rezolvat și tot atâtea decizii de luat. Le scot eu la capăt. Unui coleg i-am promis că-l castrez și pe altul l-am asigurat cu amabilitate că-i sucesc gâtul. Altminteri, sunt Zen și gestionez situația cu mult calm interior 🙄

Din postura de potențial client, arunc priviri lungi unei anumite poșete. Ok, nu lungi - foarte lungi, de-a dreptul languroase, aș zice. Mi-o doresc, și nu de azi de ieri, ci de mai bine de-un an. A fost redusă acum și e... mai ieftină (logic), dar tot prea scumpă pentru cât aș accepta eu să dau pe o paporniță. Chestiune de principiu, până la cap și la coadă. Asta însă nu mă face să mi-o doresc mai puțin.

Sunt superficială, o știu.

Însă nu-mi voi îngădui niciodată poșeta aia. Poate asta mă mai reabilitează nițel. 

Dar de unde titlul. Poate sunteți curioși să știți ce-ascult eu de dimineață, înainte s-o pornesc spre plantație.

Stimulează spiritul, vă zic.

Ia, încercați și voi mâine? V-ați putea machia pe ritm de paradă 😃