marți, 29 octombrie 2013

Astăzi sunt girafă


Adică arăt aşa: 


Nu vă speriaţi. Totul a pornit după ce-am răspuns la o ghicitoare postată de Simona Tache pe pagina ei de Facebook. A fost ca un fel de leapşă: cine ghiceşte răspunsul corect, primeşte felicitări. Cine nu, îşi pune la profil, timp de trei zile, o girafă. Răspunsurile s-au dat în privat, pentru a nu influenţa pe ceilalţi.

N-am nimerit-o, deşi m-am considerat perspicace. Prin urmare, girafă it is! 

Acum să vă spun şi vouă ghicitoarea, să vă încercaţi puterile. Cu rugămintea ca, dacă ştiţi răspunsul corect, să menţineţi suspansul. Iar dacă nu, spor la ghicit!

Aşadar: e ora trei noaptea, sună cineva la uşă şi te trezeşti din somn. Musafiri pe nepusă masă: părinţii tăi, care au venit să ia micul dejun. Ai în frigider gem de căpşuni, miere, vin, pîine şi brînză. Care este primul lucru pe care-l deschizi? 

(În altă ordine de idei: nu-i aşa că-s drăguţă? :D).

luni, 28 octombrie 2013

Abisurile comunicării cu Helpdesk-ul (II)


Despre vitejii noştri colegi de la Helpdesk v-am mai povestit. Pot să vă spun că situaţia nu s-a schimbat foarte mult de la postarea aceea încoace; dimpotrivă, s-ar putea spune că pe alocuri ceaţa e tot mai densă, dar, pe de altă parte, ni s-a ascuţit simţul umorului. Într-atât, încât aproape reuşim să nu ne mai enervăm. În măsura în care este posibil, ne străduim să evităm "telefoniada", pentru că, vorba poetului, "verba e volantă, scripta e manentă" :)) şi dăm totul pe mail. Încercăm o dată, de două ori, la al treilea mesaj de "reamintire" îl punem pe Musiu Şarl în CC.  Miraculos, problema se soluţionează în decurs de câteva ore.

V-aţi putea întreba de ce nu-l luăm pe şef din prima în CC, am economisi timp. Mda, însă uneori se întâmplă ca oamenii să fie rapizi şi fără această soluţie in extremis şi nu vrem nici să-l punem pe el în avangardă ori de câte ori IT-ul doarme în papuci. Cred că am găsit un echilibru mulţumitor; ei întârzie mai rar cu rezolvarea task-urilor noastre, noi ne facem treaba, toată lumea e aproximativ mulţumită. În continuare au nevoie de 2524332415122 de explicaţii şi de cam tot atâtea screenshot-uri, dar putem trăi cu asta.

Dar de "regula celor trei zile" tot n-am reuşit să-i dezvăţăm pe deplin. Această regulă s-a împământenit ca urmare-a stilului lor de-a nu întreprinde absolut nimic legat de-o anumită problemă timp de trei zile, după care fie ne sună să ne întrebe dacă s-a rezolvat (nu s-a rezolvat, de vreme ce v-am dat-o vouă mai departe pentru că pe noi ne depăşeşte, iar voi n-aţi făcut nimic), fie, dacă-i sunăm noi, se întâmplă să primim răspunsul liniştitor: "momentan se lucrează la nişte update-uri, să vedem ce se întâmplă în două-trei zile....". 

Odată chiar am cutezat să-l întreb pe unul dintre ei, după ce mă amânase din nou: "să mai încerc peste trei zile, poate nu-mi mai apare eroarea?". Chestiunea este că eu făceam mişto. Speram să sesizeze ridicolul situaţiei. Dar se vede treaba că fusesem prea subtilă. "Da, da, şi neapărat sunaţi-mă să-mi spuneţi dacă aveti acces la date. Dacă tot nu merge, încercăm altceva". Expresia mea facială trebuie să fi fost pur şi simplu priceless. 

Şi uite-aşa îmi aduc aminte iar de Toma Caragiu şi de cum povestea el de anumiţi funcţionari: "Pleacă cu o hârtie la semnat la ora 8 şi se întoarce la birou la ora 3"... :D

duminică, 27 octombrie 2013

Monday issues


Hmmm... Ceva de felul ăsta?



Ori aşa ceva?


Sau aşa?


Eu votez cu ultima. Tot luni e, dar cu siguranţă mi-e mai uşor să keep calm dacă drink coffee.

Voi pe care-o alegeţi?

vineri, 25 octombrie 2013

Lume multă, oameni puţini


Alaltăieri a avut loc unul dintre cele mai importante evenimente ale acestei luni la nivel global, şi-anume botezul Alteţei sale regale George Alexander Louis, prinţ de Cambridge (am stat ceva să reflectez cum ar trebui să scriu toată polologhia asta; mai întâi titlul şi-apoi numele sau, vorba lui Caragiale, viţăvercea? Foarte complicată viaţă au feţele astea nobile). 

Ceremonia în sine a fost una discretă, ferită de ochii presei şi cu numai 22 de invitaţi, tocmai din dorinţa părinţilor de-a evita bâlciul. Frumos, elegant şi decent, aşa cum se poate spune că ne-au obişnuit deja. Până şi protagonistul în vârstă de trei luni s-a comportat ca un viitor monarh ce este, abordând evenimentul cu demnitate şi aplomb :D


Eh, dar lumea "bună" de pe Facebook poate să nu bârfească? Nu poate. E musai să găsească vreun chelcăşoz de care să se lege? E musai. N-au căutat prea mult. Şi, de vreme ce lui Kate nu i-au putut reproşa nimic - ţinuta aleasă a fost foarte potrivită evenimentului - au pus "tunurile" pe bietu' copil şi pe onor taică-su. 

Vai, de ce l-au îmbrăcat pe-ăsta mic în rochiţă.  Vai, dar parcă era băiat, arată "ridicol". Sau, una tare de tot, "e un atentat la masculinitate" (whaaaaaaat?!!!). În zadar s-au străduit unii mai informaţi (şi mai luminaţi) să explice faptul că rochia de botez e o tradiţie veche de sute de ani şi că piesa vestimentară aleasă pentru micul George e o replică a rochiei purtate în 1841 de fiica cea mare a reginei Victoria. Nooo, ei o ţin pe-a lor: "micuţul se va ruşina în viitor de aceste imagini". Cum să nu, probabil n-o să mai iasă niciodată în public de ruşine :)) N-au lipsit nici remarcile gen "creştini spălaţi pe creier".

Sigur, toate astea sunt absolut nesemnificative, dar "spectacolul" oferit de aceşti oameni e unul destul de trist. Trăiesc printre noi, aşa încuiaţi la minte, ignoranţi şi răutăcioşi cum sunt, sper măcar că n-au vreo funcţie de conducere pe undeva....

Pe urmă l-au luat la refec pe William. În primul rând, are chelie (şi dacă are, ce? E moştenire de familie şi, personal, mi se pare că adaugă o notă de distincţie, adică tot o are, cel puţin nu-i stă rău). Ca să nu mai spun, abia acum au aflat de chelia prinţului? Nu-i ca şi cum omul n-ar apărea frecvent în public. Şi tot din categoria "am descoperit apa caldă şi gaura din covrig", prinţul nu poartă verighetă, săriţi!


Right. De parcă abia acum l-ar fi văzut prima dată pe William după căsătorie. De parcă n-ar fi zis el însuşi, chiar înainte de nuntă, că nu va purta verighetă pentru că pur şi simplu nu-i place. De parcă ar fi omul care ar putea ţine secret faptul că e însurat. Dar au găsit încă un fleac de comentat? Au găsit.

Probabil familia regală e deosebit de afectată de aceste opinii tembele negative. Actualmente se pregăteşte un comunicat de presă prin care ducele şi ducesa de Cambridge îşi cer scuze lumii întregi pentru ofensa estetică produsă de rochia de botez a copilului, absenţa verighetei lui taică-su, precum şi chelia acestuia.

Desigur.
 

miercuri, 23 octombrie 2013

Stau şi cuget


Vă spuneam - mă plângeam, mai bine-zis - acum vreo două săptămâni că, după mai bine de-un an de lucrat doar în schimbul unu (programul fiind de la 6:00 la 14:45 sau, dacă se lasă cu oră suplimentară, 15:45), tocmai am reluat serviciul în schimburi. Două săptămâni schimbul unu, a treia săptămână schimbul doi şi da capo. 

V-aţi prins, asta e săptămâna mea cu schimbul doi, altfel ar fi cam imposibil să scriu pe blog acuma. Chestiunea e că nu mă pot hotărî dacă să continuu să fiu îmbufnată sau să-mi spun că, what the heck, nici aşa nu e CHIAR atât de rău. De precizat că schimbul doi înseamnă intervalul 14:45-23:30. Sau de la 13:45, dacă e cu oră suplimentară. Cu sau fără asta, ajung acasă la vreo jumătate de ceas după miezul nopţii.

Plusuri:

- dorm până târziu; nu mai tresar din tot corpul când sună alarma telefonului la ora patru dimineaţa;
- beau cafeaua pe îndelete, nu gogâlţ-gogâlţ, cum mânca lupul sarmalele caprei în povestea lui Creangă;
- am timp de citit ceva / scris pe blog / văzut un episod din "Six feet under";
- apuc să iau un brunch zdravăn, spre deosebire de săptămânile cu schimbul unu, când micul dejun e o utopie (n-aş putea să mănânc la patru dimineaţa decât dacă ar depinde viaţa mea de asta);
- îmi fac treaba liniştită, mă organizez în funcţie de priorităţi, telefonul e ca şi inexistent, n-am şef care să mă bată la cap că-i trebuie ceva urgent, n-am Helpdesk care să sune să mă pună să testez nuş'ce pentru a vedea "dacă merge";
- e absolut mişto să conduci noaptea, pe străzi pustii, cu Beethoven auzindu-se din opt boxe;
- am sâmbăta liberă (că nu se face schimbul doi);
- ultimul, dar nu şi cel din urmă plus: n-am Insipida pe cap :)) Yey.

Minusuri:

- adaptarea de la "numai dimineaţă" la "o dată aşa, de două ori altfel" e absolut epuizantă. Luni am fost în formă maximă (prima zi, deh), ieri mă târam, azi sunt groggy de-a binelea;
- la trezire am dureri de cap care persistă în surdină cam toată ziua, organismul înţelegând să protesteze că l-am scos din ritmul lui (presupunând că are unul :D);
- e foarte nasol sentimentul ăla că tu ai opt ore de muncă în faţă, iar colegii se duc acasă (ok, poate aici mă răsfăţ, dar e unul dintre minusuri, trebuie trecut pe listă);
- mi-e urât singură în departament, sunt tipul de om făcut pentru munca de echipă, nu-mi place să bufniţez singură la zece seara înconjurată de (munţi de) muncă;
- nu am timp de nimic - nu-mi pot face nicio programare, pentru că dimineaţa trebuie să dorm;
- acel sentiment, poate nejustificat dar cu siguranţă sâcâitor, că "se întâmplă lucruri" la muncă şi eu nu-s acolo, că vin la amiază.

Dacă mă uit, bag seama că plusurile sunt mai multe. Dar minusurile parcă atârnă mai greu... cel puţin deocamdată. Hmmm.

marți, 22 octombrie 2013

Compozitori despre compozitori


De curând am dat peste un material foarte interesant, care mi-a plăcut mult şi pe care ţin să vi-l arăt. Este vorba despre ce au spus, de-a lungul timpului, anumiţi compozitori despre diverşi colegi de breaslă. Cele mai multe dintre afirmaţii sunt piperate de-ţi dau lacrimile, vorba aia.... dar sunt pe gustul meu, pentru că ironia e sclipirea inteligenţei, chiar şi-atunci când e cruntă :))

Nu le-am preluat pe toate, fiindcă unele dintre ele nu sunt ironii, ci de-a dreptul atacuri la persoană, care nu merită băgate în seamă.
  • "E un Bach pe notele greşite" (Prokofiev despre Stravinsky).
  • "Publicul se pregătise pentru ocean. Ceva măreţ, ceva colosal. În loc de asta, i s-a servit nişte apă agitată într-o farfurioară" (Louis Schneider despre lucrarea simfonică "La Mer" de Claude Debussy). 
  • "Un butoi de bere şi carne de porc" (Berlioz despre Händel). Mă rog, din postura unei profane care-a descoperit de curând Concerti Grossi de Händel, pot spune că asta e exagerată. Foarte exagerată. Dă-o încolo de treabă, monsieur Berlioz.
  •  "Are momente sublime şi sferturi de oră îngrozitoare" (Rossini despre Wagner). 
  •  "Tot ce-ţi trebuie ca să scrii ca el e o călimară cu cerneală" (Stravinsky despre Messiaen). 
  • "Să asculţi simfonia a V-a e ca şi cum ai privi o vacă timp de 45 de minute" (Copland despre Ralph Vaughan Williams). 
  • "Ce bine că asta nu este muzică" (Rossini despre "Simfonia Fantastică" a lui Berlioz). L-a răzbunat pe Händel :))
  • "Mi-a plăcut foarte mult totul, mai puţin muzica" (Benjamin Britten despre opera "The Rake's progress" de Stravinsky).
 Nu-i poate acuza nimeni că au umblat cu mănuşi, nu-i aşa? :))


duminică, 20 octombrie 2013

Post de piţipoancă (II)


Se pare că devine un trend: când ştiu că urmează să am o săptămână grea, simt nevoia să scriu un post mai flu-flu, aşa...  precum cel pe care l-am scris pe final de iunie, adică ăsta. Ei bine, o vorbă veche spune că istoria tinde să se repete şi n-o să fiu tocmai eu excepţia. N-am niciun motiv să cred că săptămâna asta o să fie uşoară - dimpotrivă, chiar - prin urmare post "piţipongic" să fie, am zis. 

De fapt ideea-mi trecuse nu o dată prin cap, când stăteam serile în faţa şifonierului şi contemplam minute în şir maldărul de haine, pentru ca apoi să conchid îmbufnată că "n-am cu ce să mă îmbrac". Mda, ştiu cum sună chestia asta :)) Norocul meu e că am un soţ răbdător :D 

Oricât ar sunt de "pisi", realitatea e că uneori am senzaţia că am prea multe haine şi, mai rău, că degeaba le am. Dar, dacă-mi vine greu să aleg vestimentaţia pentru a doua zi, e-n principal din două motive. În primul rând, cel mai adesea ţinutele mele sunt compuse din tricou sau bluză cu mânecă scurtă + cardigan. Şi jeans, desigur. Bluza şi cardiganul trebuie asortate şi nu port niciodată aceeaşi piesă vestimentară de două ori la rând. Nici măcar la două zile, dacă stau să mă gândesc. Şi să nu uităm de bijuterii - nu ies din casă fără cercei. Până mă decid care merge cu ce, mă ia jalea. E cea mai enervantă chestie pe care trebuie s-o înfăptuiesc seara. 

Al doilea motiv ar fi acela că nu calc hainele decât în măsura şi momentul în care am nevoie de ele. Poate-ar trebui să-mi fie ruşine, dar nu mi-e. Călcatul anticipat mi se pare o corvoadă teribilă şi inutilă. Mai bine citesc în timpul ăsta, sau mă uit la vreun episod din "Six feet under" (ultima găselniţă şi excelent realizat, urmează cronica în curând, pardon de off topic). Decizie asumată, inclusiv consecinţele ei. Aşadar, după ce complexul proces decizional "cu ce mă îmbrac" a fost dus cu bine la capăt, urmează călcatul. Iar la final, alesul cerceilor.

(De leneşă ce sunt, obişnuiam într-o vreme să-mi aleg dimineaţă hainele pentru ziua respectivă, pe principiul "văzând şi făcând". Sau mă rog, călcând. Dar am renunţat la asta după ce-am avut parte în câteva rânduri de peripeţii gen Briget Jones. Pentru cine nu ştie, Bridget îşi călca o fustă şi după aia băga de seamă că nu-şi găseşte chiloţii :D).

Boooooring. Voi cum procedaţi cu toată povestea asta? Vă călcaţi toate hainele de îndată ce le-aţi luat de la uscat? Sau aveţi câteva "pièce de résistance" pregătite în orice moment şi alegeţi doar ceva pe lângă ele? Ştiţi de seara ce-o să purtaţi a doua zi?

(Am o prietenă care-şi pregăteşte în fiecare weekend cinci ţinute complete pentru noua săptămână. Nu pot să vă descriu cât o admir, dar cunoscându-mă, nu mă văd în stare de aşa-ceva). 

miercuri, 16 octombrie 2013

My life according to... Queen (leapşă muzicală)


Leapşa de mai jos este, cred, cea mai provocatoare dintre cele cărora le-am dat curs până acum. În primul rând, este în limba engleză (aşa era "în original" şi aşa am preluat-o, de pe o pagină Facebook a unei amice). Ideea este să răspundeţi la întrebări folosind exclusiv titlurile cântecelor unui singur artist. Evitaţi, pe cât posibil, să postaţi acelaşi titlu de mai multe ori.

Mi-a plăcut ideea şi am ales formaţia Queen, al cărei fan sunt de la 14 ani. 


Pick your Artist.
Queen.

Are you a male or female?
Sweet Lady.

Describe yourself: 
I want it all.

How do you feel:
I'm going slightly mad.

Describe where you currently live:
Is this the world we created... ?

If you could go anywhere, where would you go?
In the space capsule.

Your favorite form of transportation: 
I'm in love with my car.

Your best friend?
Forever.

You and your best friends are:
A kind of magic.

What's the weather like: 
Rain must fall.

Favorite time of the day:
Lazing on a Sunday afternoon.

If your life was a TV show, what would it be called:
Play the game.

What is life to you:
Fight from the inside.

Your relationship: 
The miracle.

Your fear:
See what a fool I've been.

What is the best advice you have to give:
Don't lose your head.

Thought for the day:
These are the days of our lives.

How I would like to die:
The night comes down.

My soul's present condition:
Doing all right.

My motto:
Show must go on. 

... as usual, leapşa este pentru toată lumea :)

Din foarte recenta mea experienţă, pot să vă spun că e un exerciţiu interesant. Pune lucrurile într-o lumină inedită şi deschide noi perspective. 

luni, 14 octombrie 2013

Aventuri în oraşul Renaşterii italiene (III)


Dacă o mai lungesc mult, mă prinde Crăciunul şi eu tot n-am isprăvit să vă povestesc aventurile noastre în cele câteva zile petrecute la Florenţa (partea întâi aici şi a doua aici). 

Aşadar, sus pe cai, zic. Sau mai degrabă sus pe trepte, având în vedere că-n postul ăsta va fi vorba de trepte. Multe. Sute :D

Întrucât luni erau închise toate muzeele, ne-am zis să ne petrecem dimineaţa fiind spirituali. Aţi ghicit: catedrala Santa Maria del Fiore, mult mai cunoscută drept Domul din Florenţa. 



Ne-am aşezat cuminţi la prima dintre cele trei cozi. Da, domn'le, trei, pentru că se stătea la coadă organizat: una pentru intrarea în biserică, una pentru cupolă şi una pentru clopotniţă. Am luat-o aşadar gospodăreşte, vizitând mai întâi biserica. 

Prima constatare a fost că, din moment ce aveam umerii dezgoliţi, trebuia să port un acoperământ confecţionat dintr-un soi de hârtie de şerveţele. Costa un euro şi jumătate.


Interiorul e destul de banal, fapt oarecum neobişnuit pentru o catedrală gotică. 


Vitraliile nu mi s-au părut ieşite din comun, dar picturile mi-au plăcut. 



Am aprins lumânări şi la punctul ăsta trebuie să menţionez ceva: am apreciat în mod deosebit faptul că nu se percepea un tarif fix per lumânare, cum am văzut în foarte multe biserici din Europa; aici era o cutie de lemn şi o inscripţie gen "pentru biserică", deci fiecare punea cât voia. Personal, mi se pare mai autentic aşa, mai aproape de spiritualitate. Fiecare dă cât simte / cât poate. Preţul fix e mult prea... negustoresc.


Am vizitat şi vechea catedrală - unde se ajungea coborând câteva trepte şi de unde se cumpărau bilete pentru clopotniţă şi cupolă. Ieşind din biserică, am inspirat adânc şi ne-am aşezat la următoarea coadă. Cea pentru clopotniţă. Rândul mergea destul de repede, aşa că peste câteva minute am luat urcuşul în piept.


La început, a mai fost cum a mai fost; gangul era destul de lat, din loc în loc erau nişe în care îţi puteai trage sufletul, deja eram mândră de mine. Pe măsură ce urcam însă, spaţiul devenea tot mai strâmt, iar spiralele, tot mai înguste. Încercam din răsputeri să uit că sunt claustrofobă.
 


Ne acordam prioritate cu rândul (cei care coborau ne compătimeau şi "lipeau" pereţii ca să ne facă loc, iar noi, care urcam, ne bucuram să ne tragem sufletul câteva clipe) şi primeam încurajări gen "you almost made it!" sau "don't give up!". Era chiar motivant, pot spune.

414 trepte mai târziu, contemplam Florenţa din clopotniţa concepută de Giotto:



Numai că.... hmm. Începeam să ne întrebăm dacă nu cumva am făcut-o de oaie: pasămite observaserăm că la "vecinii" de vizavi, respectiv în cupolă, e mult mai interesant: mai înalt şi fără grilaj. De ce nu ne-om fi uitat noi mai bine înainte să urcăm?

Am fi regretat dacă n-am fi respirat şi aerul de-acolo. Aşa că am coborât cele 414 trepte şi, după ce-am stat la coada aferentă, am început urcuşul în cupolă.

De data asta ne-a fost mult mai greu. Eram deja obosiţi după sutele de trepte parcurse, gangul din cupolă era considerabil mai îngust şi mai abrupt, pereţii parcă ne strângeau în menghină. Abia mai puteam respira când, la capătul a 463 de trepte, am ajuns pe terasă.


În ciuda tăbliţelor cu avertismente care prevedeau teribile cazne (în Infernul lui Dante :P) în cazul în care cutezai să scrii pe pereţi, era plin de inscripţii. În principal date şi nume, ceea ce, mă rog, nu deborda musai de originalitate :)) Dar unul dintre mesaje era într-adevăr aparte şi mi-a atras atenţia:


... oare şi-o fi împlinit dorinţa? Dacă nu s-a întâmplat încă, fingers crossed... :)

N-aş mai şti să vă spun cum am coborât din cupolă. Ne-am scurs, mai bine zis. "Suntem nebuni de legat", a fost concluzia experienţei celor 877 de trepte, când ne-am mai tras sufletul şi-am reuşit să gândim limpede. 

Din păcate, pentru baptisteriu (cea mai veche clădire din Florenţa) nu am mai avut nicio fărâmă de energie. Nici nu vedeam clar de epuizare, voiam doar să stau jos, să mă hidratez şi să mănânc oarece. I-am admirat însă vestitele uşi de bronz, care constituie ele însele o adevărată comoară.


A fost o zi foarte intensă, în care ne-am depăşit ceea ce crezusem până atunci a fi limitele noastre. Dar sunt destul de convinsă că va rămâne unicat. N-am să uit niciodată senzaţiile trăite, dar nu prea cred că voi mai face un asemenea tur de forţă.  Sunt prea bătrână pentru aşa ceva :D

(va urma)

joi, 10 octombrie 2013

Când viaţa e dezacordată


Cu mai bine de doi ani în urmă vă povesteam, în câteva rânduri, despre un personaj foarte interesant. Spuneam atunci aşa:

"Statistic vorbind, oare câte şanse sunt să te numeşti Wolfgang, să fi studiat la şcoala de muzică "Mozarteum" din Salzburg, să locuieşti pe strada Mozart şi să fii un excelent profesor de pian?"

Încă mi se pare fantastică toată această suită de coincidenţe - pentru că, da, acest domn există şi am avut ocazia de a-l cunoaşte. În seara asta am aflat de-o întâmplare petrecută recent, la care a asistat şi care m-a făcut să clatin din cap siderată. Viaţa e uneori anapoda, mi-am spus. 

Pe scurt, omul deţine un pian Steinway, destul de vechi şi care are nevoie de anumite reparaţii. (La un pian, variaţiile de temperatură şi umiditate produc, în timp, modificări la nivelul pieselor confecţionate din lemn, pâslă sau metal, modificări care duc la alterarea sunetului). 
Pentru activitatea lui profesională este esenţial să-şi repare pianul, ca să poată studia netulburat acasă în vederea concertelor pe care, periodic, le susţine. S-a interesat la diferiţi constructori de piane şi primise deja o ofertă de reparaţie, pentru suma de 16.000 de euro. Aflându-se de curând la München, a trecut şi pe la sediul Steinway din oraş, cu gând să întrebe cât ar costa la ei - şi, lucru firesc pentru orice muzician, n-a rezistat ispitei de a "testa" pianele expuse.

- Peste câteva minute avem o vizionare în vederea unei achiziţii, îl previne o angajată.

Numai bine, îşi spune profesorul mulţumit. Ştiindu-i pe majoritatea pianiştilor din regiune, erau şanse destul de mari ca viitorul cumpărător să fie vreun cunoscut de-al său, pe care s-ar fi bucurat să-l revadă.

Dar n-a fost aşa. Vizitatorul era un domn însoţit de fiica sa, în vârstă de opt-nouă ani. Fetiţa s-a aşezat la unul dintre piane şi-a zdrăngănit, stângace şi încurcând clapele, o piesă de Schumann pentru copii ("Wild Rider"). S-a mutat apoi la altul şi-a zdrăngănit din nou - cu aceleaşi greşeli, care, în cel mai fericit caz, dovedeau lipsa studiului. După aceea s-a mutat la un al treilea pian, unde a reluat zdrăngăneala, greşind iarăşi notele. S-a uitat la taică-su şi-a decretat scurt:

- Îmi place pianul ăsta, tata. Îl cumpărăm.

Achiziţia s-a făcut pe loc. 

88.000 de euro. Atât costa pianul care-i "plăcuse" copilei. Dacă se poate spune că i-a plăcut, în condiţiile în care pentru un ascultător avizat era evident că nu se omora cu studiul - şi-apoi, ce judecată de valoare putea avea ea într-o astfel de situaţie? Cum a diferenţiat ea pianul cumpărat de celelalte două "testate"? Cum ar aprecia o asemenea bijuterie - pentru că asta este un pian Steinway - un copil care bulibăşeşte notele muzicale? Above all, cum să laşi la discreţia unui copil o achiziţie în valoare de 88.000 de euro?!

Şi asta, în condiţiile în care un extraordinar profesor de pian nici nu visează la un Steinway nou.

marți, 8 octombrie 2013

A + B = ...


 ...

 A. Vă povesteam recent că mă sâcâie un dinte care nu mai are nerv, altfel spus care-şi pierduse dreptul de-a mă mai sâcâi :)) Ei bine, îi datorez scuze: nu era el de vină, poor thing. L-am ţinut la respect cu Ibuprofen zicându-mi că nah, o să treacă de la sine (very smart, ştiu. Not. Să nu faceţi ca mine), dar weekend-ul trecut m-am gândit că e ceva dubios la mijloc: în dimineaţa următoare mă durea alt dinte de sus, la amiază un altul de jos, spre seară iarăşi cel iniţial... făceau cu rândul, cum ar veni. Mmm. Să mă fi tras vreun curent? Probabil va trebui să merg la un control, mi-am spus într-o doară - şi fooaarte mândră eram de responsabilitatea de care (mi se părea că) dau dovadă.
Aham. De cum m-am trezit luni dimineaţă, mi-am dat seama că situaţia e cotoioasă. Durerea se  instalase cu precizie la un singur dinte (unul care încă avea nerv), nu puteam mânca nimic şi de cum încercam să vorbesc, durerea se răspândea în toată partea stângă a craniului. Sublim.
Mă rog, era oarecum suportabil, dar devenise evident că problema nu se rezolvă de la sine, iar Ibuprofenul nu mai avea efect. Am sunat la dentist şi-am obţinut o programare chiar în după-amiaza respectivă - şi nu după o săptămână, cum anticipasem eu. Din fericire, durerea e considerată urgenţă, chiar dacă o mai ţii oarecum sub control.

"Numai" două ore am petrecut pe scaunul stomatologic. Nerv mort, anestezia nu a prins decât parţial, din motive de inflamaţie masivă şi extinsă. Dacă m-aş fi dus mai devreme, poate nervul ar fi putut fi salvat. Sau poate că situaţia tot aia ar fi fost, dar chiar şi aşa, s-ar fi rezolvat cu mai puţine stele verzi :))

B. După mai bine de un an de când scăpaserăm de chestia asta, de săptămâna viitoare vom relua lucrul în schimburi. Nu pot să vă redau ce mi-a trecut prin cap când am aflat, în orice caz e vorba de-o exprimare nerecomandată minorilor. Nepunând la socoteală şefa, suntem trei persoane în departament (eu, Insipida şi încă o colegă, din fericire o tipă simpatică şi cu bun-simţ, datorită căreia orele de muncă sunt mai plăcute) şi vom presta schimbul doi prin rotaţie, de unde rezultă că-mi va veni rândul la fiecare două săptămâni.

Bun (re)venit somnului haotic şi stresului pe care, ştiu din experienţă, îl induce programul ăsta de lucru. On the bright side: voi avea considerabil mai puţin de-a face cu Insipida. Dar chiar şi asta nu e decât o slabă consolare.

Sunt agasată, plictisită, apatică, mă simt de parcă nimic din ce fac n-are niciun rost, n-am chef de nici unele, parcă aş fi o plantă. În sensul negativ al termenului. 

duminică, 6 octombrie 2013

"Inferno"


Am stat pe gânduri dacă să-mi cumpăr sau nu cea mai recentă carte a lui Dan Brown, "Inferno". Ultima experienţă literară pe care-o avusesem cu un roman semnat de el, respectiv "Simbolul pierdut", a fost regretabilă. Mi-a părut rău şi de banii daţi, şi de timpul petrecut cu o carte care nu m-a "prins" deloc şi de la care, până la ultima pagină, am aşteptat să fie interesantă. N-a fost, iar fâsâiala care-a ţinut loc de final a pus capac. Şi-a ieşit Dan Brown din mână, am bombănit atunci. 

Prin urmare, nu eram deloc sigură dacă-mi asum încă o dată riscul. Iniţial nici nu prea mă interesa subiectul. Aflasem în mai că-şi lansează noua carte şi mă întrebasem, mustăcind, dacă şi-n asta o mai fi pritocind simbolul din precedentul roman.
Previzibil, în perioada imediat următoare lansării n-am putut evita articolele pe temă, care erau în toată presa online. Cărţii i s-a făcut o reclamă agresivă, timp de câteva săptămâni cred că l-aş fi găsit pe Dan Brown şi-n castronul de supă. Aşa că vrând-nevrând, am aflat despre ce e vorba: din nou profesorul Robert Langdon, din nou o intrigă pe bază de simboluri ascunse în opere de artă (de data aceasta Dante Alighieri şi a sa "Divina Comedie"), hmm.... nu suna prea rău. Adăugând la asta faptul că acţiunea se petrece la Florenţa, pe care tocmai o vizitasem, tabloul a fost complet. M-am întors din România cu "Inferno" în dinţi.


Nu am pretenţia că, lecturând această carte, am depus încă o ofrandă pe altarul profunzimii literare. Dan Brown scrie ceea ce se numeşte literatură de tren. Dar una excelentă, dacă-mi permiteţi. Toate cărţile sale sunt foarte bine documentate, probabil inclusiv din acest motiv publică la interval de ani de zile. De asemenea, în fiecare carte este tratată o temă principală, abordarea fiind detaliată şi accesibilă publicului larg şi sporind considerabil plăcerea lecturii.

Din "Codul lui Da Vinci" am aflat foarte multe amănunte despre picturile lui Leonardo şi m-am familiarizat cu subiectul atât de disputat al Sfântului Graal; în "Îngeri şi demoni" am citit cu mare interes despre organizarea şi desfăşurarea unui conclav (coincidenţa face să fi citit această carte în timpul conclavului din 2005, fapt care-a făcut lectura cu atât mai atractivă); citind "Fortăreaţa digitală", mi-am făcut idee despre domeniul pe cât de sensibil, pe atât de misterios şi fascinant al criptografiei; din "Conspiraţia" am aflat câte ceva despre glaciologie, oceanografie şi controversata problemă a existenţei vieţii extraterestre.
Având în vedere toate acestea şi trecând peste eşecul intitulat "Simbolul pierdut", eram optimistă. Iar acum aşteptările nu mi-au mai fost înşelate.

"Pivotul" pe care este construită acţiunea din romanul "Inferno" îl constituie delicata problemă a suprapopulării planetei. Încă de la primele pagini, cititorul se pomeneşte captiv într-o intrigă iscusit construită, în care totul e haotic şi pe dos faţă de cum ar trebui să fie: profesorul Langdon se trezeşte într-un spital din Florenţa unde habar nu are cum a ajuns, constată stupefiat că e-n convalescenţă după ce a fost împuşcat, nu-şi aminteşte nimic din ce i s-a întâmplat în ultimele zile, iar unul dintre medicii care-l îngrijesc e ucis sub ochii lui de un asasin a cărui ţintă, în mod evident, este chiar Langdon.

Cu ajutorul Siennei, o doctoriţă (care se regăseşte perfect în clişeul brown-ian: tânără, frumoasă şi foarte inteligentă), profesorul reuşeşte să fugă din spital, numai pentru a descoperi că însuşi Guvernul Statelor Unite încearcă să-l omoare.  Nu are idee de ce, dar, descoperind că are asupra sa o reproducere modificată a unei picturi de Sandro Botticelli ("Harta Infernului", inspirată de poemul lui Dante), Langdon şi Sienna se lansează într-o cursă contra-cronometru de descifrare a simbolurilor ascunse în pictura lui Botticelli. Miza, vor constata ei ulterior, este nici mai mult nici mai puţin decât salvarea omenirii. Dar nu sunt singurii care vor să descifreze simbolurile; directoarea OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) şi o dubioasă agenţie privată îi urmăresc.

În demersul lor, Robert şi Sienna vor fi ghidaţi de o serie de indicii furnizate de o strofă din "Divina Comedie", ceea ce-i va conduce de la Florenţa la Veneţia şi apoi la Istanbul, partea de thriller a romanului fiind condimentată din abundenţă cu noţiuni de istoria artei şi arhitecturii renascentiste. Din acest punct de vedere, romanul are o valoare informativă deloc de neglijat. Răsturnările de situaţie sunt în egală măsură spectaculoase şi abil regizate, păstrându-şi astfel nota de veridic, iar deznodământul este în nota întregii cărţi: inteligent şi exploziv.

Dincolo de o lectură mai mult decât agreabilă şi de extrem de complexa problemă de ordin etic pe care o pune, romanul "Inferno" are darul de-a trezi apetitul atât pentru vizitarea Florenţei şi aprofundarea cunoştinţelor despre comorile sale, cât şi pentru citirea "Divinei Comedii". Acest efect l-am remarcat la mine însămi: cartea pe care voi începe acum s-o citesc este "Agonie şi extaz", de Irving Stone, care în mare parte este povestea vieţii lui Michelangelo şi a operei sale. Nu m-aş fi gândit la ea, dacă Dan Brown n-ar fi vorbit atât de pasionant şi de convingător despre David, creaţia de căpătâi a lui Michelangelo.
Îmi pare rău că n-am citit "Inferno" înainte de a vizita Florenţa; cu siguranţă aş fi privit totul cu alţi ochi. Dar chiar şi aşa, a fost o experienţă foarte interesantă să citesc despre locuri unde am fost cu puţin timp în urmă şi despre opere pe care le-am văzut de curând.

Concluzionând, sunt de părere că un roman de Dan Brown în general - şi "Inferno" în special - poate constitui o lectură deosebit de plăcută, condiţia fiind să intri în joc, să nu iei cartea drept mai mult decât ceea ce este - un thriller foarte bine documentat - şi să ai o oarecare afinitate pentru conspiraţii.

Dacă intenţionaţi s-o citiţi, vă urez călătorie plăcută prin Florenţa, Veneţia şi Istanbul :) Iar dacă aţi citit-o, mi-ar plăcea să-mi împărtăşiţi cum vi s-a părut :)

joi, 3 octombrie 2013

"Cazul Arşinel" descurajează donatorii


Probabil sunteţi la curent cu tărăboiul având ca subiect transplantul renal suferit de actorul Alexandru Arşinel, transplant pentru care nu a aşteptat decât trei zile, primind un rinichi compatibil într-un interval de timp incredibil de scurt. A avut noroc, trecând cu bine de intervenţie, dar această întâmplare a declanşat o serie de reacţii extrem de agresive în presă.

Reacţii pe care le înţeleg, dar numai parţial. Da, nu sunt într-atât de naivă încât să cred că Arşinel a fost, în cazul acesta, tratat ca orice "muritor de rând". Şi sunt de acord că aceia care l-au "băgat în faţă" sunt nişte nemernici, indiferent de motivele pe care le-au avut. Cu siguranţă, pe acele (dramatic de) lungi liste se găsea cel puţin încă o persoană care era compatibilă, care făcea deja dializă (Arşinel nu ajunsese încă în acest stadiu), care era mai tânără... Nici nu vreau să-mi imaginez ce înseamnă să ştii că viaţa ta e, practic, pusă pe-o listă, alături de vieţile a mii de alţi oameni bolnavi, care se agaţă de aceeaşi speranţă abia pâlpâitoare numită "lista de transplant". Nimeni nu ar trebui să aibă prioritate pe orice alt criteriu în afară de compatibilitate şi capacitatea organismului de a rezista la asemenea operaţie. Da... ştiu că şi vârsta e de multe ori un criteriu şi pe de o parte, sunt de acord. Dar în acelaşi timp, mi se pare trist că un om care-a trecut de un anumit prag nu mai are aceleaşi şanse de-a trăi... Mă rog, asta e altă discuţie. 

Ceea ce nu înţeleg însă e isteria celor care-l acuză pe Arşinel că "a profitat de statutul său, n-a avut demnitate". Ce vorbeşti, Franz? Adică să ne înţelegem, omul nu a făcut altceva decât ceea ce suntem cu toţii "programaţi" să facem: a luptat pentru a trăi, cu toate mijloacele pe care le avea la îndemână. Se numeşte instinct de conservare şi este, se spune, unul dintre cele mai puternice instincte pe care le avem. Dacă aceia care-l critică ar fi fost în locul lui, oare ce-ar fi făcut? "Nu, lăsaţi, eu sunt mai bătrân şi ce dacă mor, luaţi pe cineva mai tânăr". Serios? Nu neg, poate există şi oameni care-ar face asta şi ei ar merita sanctificaţi, dar cred că sunt extrem, extrem de puţini.

În altă ordine de idei, citeam pe mediafax.ro că numărul donatorilor a scăzut după ceea ce se numeşte "cazul Arşinel". Şi chestia asta, de asemenea, mi se pare de neînţeles. Dacă eu am hotărât ca, în eventualitatea în care mi se întâmplă una de-aia din categoria "this is it", să mi se preleveze organele, în niciun caz n-o să-mi schimb părerea din cauza unui om care a ales calea cotită pentru a-şi salva viaţa. Nu m-ar mai interesa la cine ajung organele mele, că oricum n-aş mai avea nevoie de ele pe lumea cealaltă :)), atâta timp cât ele salvează vieţi.

Nu înţeleg, sincer, de ce întâmplarea asta ar influenţa decizia cuiva de-a permite sau nu să i se preleveze organele... Voi cum vedeţi lucrurile?

miercuri, 2 octombrie 2013

"Breaking Bad" şi "Dexter", la final


 (VĂ PREVIN: ACEST POST CONŢINE SPOILERE! MULTE :D)

De curând s-au încheiat două seriale-cult, seriale care mi-au plăcut foarte mult şi pe care le-am urmărit cu sufletul la gură (şi uneori ţinând o pernă strâns în braţe, în momentele mai tensionate). Foarte diferite din toate punctele de vedere şi în ansamblu foarte bine realizate, deosebindu-se însă într-un aspect decisiv: deznodământul. Unul a fost, din punctul de vedere al fanilor din întreaga lume (aici incluzându-mă şi pe mine), un eşec incredibil. Incredibil de mare, vreau să spun. Şi de stupid. S-au înecat ca ţiganul la mal. Celălalt serial s-a încheiat exact aşa cum trebuia şi aşa cum era firesc să se termine, fără vreo notă forţată de senzaţional, toate piesele "căzând" la locul lor.

"Dexter" a avut parte nu doar de un final ratat, ci şi de un ultim sezon dezamăgitor. Practic, toată acţiunea sezonului final s-a construit în jurul unui singur caz, Dexter & compania făcând slalom printre cadavrele cu craniu spintecat, asta în timp ce Dexter are "issues" cu Dr. Vogel în care vede un fel de proiecţie a mamei pe care n-a avut-o niciodată, cu Hannah care s-a reîntors în forţă în viaţa lui şi cu Deb, care nu doar că ştie tot adevărul despre el, dar a ucis-o pe La Guerta pentru a-l salva. Scenariştii forţează nota până la limita verosimilului, introduc personaje care promit, dar care se dovedesc a nu avea niciun rol în desfăşurarea acţiunii, deci sunt cam degeaba (ca de pildă fiica lui Masuka), iar finalul a fost în contradicţie cu tot ce se întâmplase până atunci şi cu toate trăsăturile de caracter ale personajelor principale. 


Finalul a fost absolut stupid. Deb e împuşcată şi intră într-o comă din care nu mai are nicio şansă să-şi revină (asta nu înainte de a-i spune lui Joey că-l iubeşte, un element de telenovelă complet inutil). Dexter, doborât de remuşcări şi de revelaţia că are un rol nefast în viaţa tuturor celor care-l iubesc, o deconectează de la aparate, după care, profitând de faptul că spitalul era evacuat din cauza unei tornade, o fură şi o duce pe barca lui, pornind în larg, în plină furtună. O ia pe Deb în braţe şi-o aruncă în mare, chestie care m-a făcut să ridic o sprânceană: simbolistic vorbind, de ce-ar arunca-o la un loc cu toţi criminalii făcuţi bucăţele de el de-a lungul atâtor sezoane? Care e, hmm, logica? Mă rog. N-am găsit-o şi nici nu cred că există. După ce corpul lui Deb dispare în apă, Dexter se avântă direct în mijlocul furtunii, ultimul său gând fiind că trebuie să-i protejeze pe Hannah şi Harrison de el însuşi. 
A doua zi e descoperită o bucată ruptă din barcă, iar concluzia este că a avut loc un naufragiu şi n-au existat supravieţuitori. Hannah, care a reuşit să fugă din Miami, citeşte în ziar despre moartea lui Dexter, oftează şi-i spune lui Harrison "hai să mergem la o îngheţată". Epic fail. 
Dacă-n acel moment ar fi apărut genericul, ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Nu extraordinar, nu un final de calibrul unui serial de opt sezoane, dar hai, treacă de la noi... Însă în loc de generic, ni s-a arătat o staţie de prelucrare a lemnului, situată undeva în munţi şi unde.... lucrează Dexter. Mai îmbătrânit, cu barbă şi privire goală. The End.

Spanac pe băţ, dacă-mi permiteţi. Aşadar Dexter nu s-a sinucis (dar de ce-ar mai fi vrut să trăiască? Soră-sa a murit din cauza lui, la Hannah şi Harrison a renunţat, so?), în schimb s-a retras la munte şi taie buşteni în loc de oameni.
E atât de ridicol, încât nu-mi rămâne decât să mă întreb ce-or fi avut scenariştii în cap. Mii de fani au scris pe pagina de Facebook a serialului, exprimându-şi stupefacţia în faţa acestui eşec lamentabil. "Lame", "I am very disappointed", "you writers god PAID for that?!", "horrible end", "why?! The fans deserved better!", "you ruined a great series in 5 minutes" sunt doar câteva reacţii ale celor care au urmărit serialul.
Chiar că au dat cu proverbialii muci în fasole. După cum spunea un comentator citat mai sus, un final de cacao a stricat un serial excelent. Sper măcar că scenariştii au fost prăjiţi pe grătar pentru chestia asta :D

Şi acum.... o reverenţă în faţa lui Vince Gilligan, creatorul capodoperei numite "Breaking Bad", serial care s-a încheiat duminică şi care a fost, de la primul episod şi până la genericul de final, absolut extraordinar.


Despre "Breaking Bad" am scris şi anul trecut. Acum, după ce s-a terminat, pot spune nu doar că este unul dintre cele mai bune seriale din lume; este incomparabil. Asta pentru că adjectivul "magnific" nu are grad de comparaţie.

Walt trebuia să moară. Nu se putea altfel. Întrebarea era numai, în ce fel va muri şi ce va lăsa în urmă. A fost împuşcat, după ce a ucis de unul singur câţiva oameni înarmaţi, cu ajutorul unei instalaţii ingenioase pe care eu am perceput-o ca fiind cântecul lui de lebădă: de la un tip atât de inteligent şi creativ nu te puteai aştepta decât la o "scamatorie" de felul ăsta. Mi-a plăcut momentul, m-a făcut să zâmbesc; era atât de "made in Walt".

Niciun personaj nu a fost inutil, nimic n-a fost doar "ca să fie", totul a avut un sens şi pentru toate s-a găsit fie o explicaţie, fie un deznodământ. Jesse, care n-a fost niciodată un criminal cu sânge rece, nu l-a putut împuşca pe Walt atunci când a avut ocazia, deşi îl ura. Faptul că a reuşit să scape m-a bucurat cu adevărat şi-ar fi trebuit să mă vedeţi cum am sărit entuziasmată de pe canapea, strigând "ura pentru Jesse!" (ăsta da fan adevărat, nu? :D).
Mi-a părut rău de Hank, dar pe de altă parte (şi apropo de ce spuneam mai sus, că nimic n-a fost fără rost), dacă n-ar fi murit el, finalul n-ar fi putut fi cel care-a fost. Pentru ca Walt să iasă din scenă cu demnitate (aşa cum se cuvenea pentru Heisenberg, baronul "blue meth"), Hank trebuia să dispară în mod dramatic.

Dacă nu scriu despre "Breaking Bad" atât de mult cum am scris despre "Dexter", e pentru că nu am nimic de reproşat. A fost perfect aşa cum s-a încheiat şi a lăsat loc şi pentru o continuare promisă de Vince Gilligan şi care s-ar numi "Better call Saul" :)) (da, şi nevăstuica aia de Saul a reuşit să fugă :D). Premisele sunt foarte bune: Jesse a scăpat, ştie să prepare "blue meth", iar zecile de milioane de dolari ale lui Walt există încă şi trebuie doar să fie găsite. Aşadar... way to go! :))

"Breaking Bad" ar putea constitui material didactic pentru cei care studiază scenaristica. A impus un standard foarte înalt. Îmi menţin opinia exprimată în articolul de anul trecut: este simply the best.