luni, 30 martie 2015

Muzica clasică, dragostea mea


Articolul acesta mi-a fost inspirat de un text pe care l-am găsit întâmplător şi a cărui lectură m-a făcut să zâmbesc. Nu ştiu dacă tot ce se spune acolo este neapărat şi adevărat; de fapt, nu mi-am pus problema niciun moment că muzica clasică te-ar face mai deştept, de pildă. Dragostea mea pentru acest gen de muzică a venit de la sine, probabil singurul mod în care se poate dezvolta o relaţie cu ea. Am început cu Richard Clayderman pe la 15 ani şi, tot cam atunci, cu valsurile familiei Strauss. Nu-mi mai aduc aminte cum am ajuns la acestea din urmă, dar tot ce se poate să fi ascultat deja o parte din Concertul de Anul Nou de la Viena şi să fi început să visez cum ar fi dacă :)


Ani de zile n-am ascultat decât Clayderman şi Strauss, ocazional Mozart (dar în ce-l priveşte, nu trecusem de "Mica Serenadă"); n-am simţit nevoia de mai mult. Primul concert la care am fost îl ţin minte şi acum. În 2003, la Ateneu. Orchestra Filarmonicii "George Enescu", dirijată de Sergiu Comissiona. În repertoriu se regăseau o simfonie de Mendelssohn, precum şi simfonia "Harold în Italia" de Berlioz. N-aveam niciun criteriu, nicio idee când am ales acest concert. M-am dus pur şi simplu, am audiat, am căscat ochii la decoraţiunile sălii şi... n-am rămas cu nimic, sufleteşte vorbind. Nu era momentul (dar la scurt timp după aceea am început să merg la Operă, de care m-am îndrăgostit; asta e însă altă poveste).

Doi ani mai târziu, lucrând în presă, am citit despre Orchestra Filarmonicii Israeliene, care urma să susţină două concerte în cadrul Festivalului George Enescu. Despre Zubin Mehta citisem demult, razant,  că ar fi unul dintre marii dirijori ai lumii. Era tot ce ştiam. Nu ştiam cine este el de fapt şi ce loc are în constelaţia muzicii, despre orchestra respectivă auzeam prima dată, iar repertoriul nu-mi spunea, de asemenea, nimic. Mahler? Habar n-aveam. Simfonia nr. 41 "Jupiter" de Mozart? Mă rog, de Mozart ştiam. Şi de Beethoven, a cărui Simfonie a IX-a îmi spunea foaaarte pe departe ceva, în sensul că "Odă Bucuriei" îmi era cunoscută. Dar asta era tot. 

Despre ce a însemnat pentru mine cel dintâi concert al Orchestrei Filarmonicii Israeliene şi despre ceea ce astăzi îmi place să numesc "efectul Zubin" am scris detaliat într-o cronică de concert, publicată online la vremea respectivă pe site-ul pentru care lucram şi pe care am redat-o şi pe blog. Dacă sunteţi curioşi, o puteţi citi aici.
(Retrospectiv, articolul mi se pare cam scorţos redactat, cel puţin în ce priveşte partea informativă; mă documentasem mult, poate prea mult, eram copleşită de ceea ce simţeam ca fiind o mare responsabilitate. Latura emoţională este, însă, autentică). 

Din acea seară, totul a început să se schimbe. Pentru prima dată îmi doream cu adevărat să ascult, să cunosc, să înţeleg, să mă las purtată în timp. Audiam, încercam să fac abstracţie de lipsa cunoştinţelor în domeniu şi să las muzica să-mi vorbească şi să mă emoţioneze. Acolo unde am avut ocazia, am şi citit (despre Mozart şi Beethoven, în special, în încercarea de a-i cunoaşte mai bine şi de-a şti ce anume i-a condus spre o compoziţie sau alta). Nu ştiu dacă această pasiune mi-a ascuţit inteligenţa, aşa cum se spune în articol că ar face-o muzica lui Mozart (oricum, se pare că e ceva temporar :D). Nu ştiu nici dacă mi-au fost stimulate aptitudinile pentru limbi străine, după cum de asemenea se menţionează. Deşi dacă mă gândesc bine, poate faptul c-am reuşit să învăţ germana de la zero, la 28 de ani, o avea vreo legătură şi cu asta :))

Este cert însă că muzica clasică are efect antistres. Potrivit unui studiu realizat de Universitatea din Baltimore, muzica şi medicamentele combat la fel de eficient anxietatea. N-am ascultat niciodată ceva cu titlu de "medicament", dar un efect pozitiv asupra stării de spirit am remarcat de fiecare dată. Ştiu că sunt departe de-a mă putea numi un cunoscător în domeniu, dar nu mi-am propus aşa ceva. Ascult pentru mine, pentru sufletul meu. Ceea ce mă duce la altă idee: poate cel mai important aspect, de asemenea subliniat în articolul citat, este acela de-a asculta cu inima. Dacă se poate spune aşa, de a nu fi atent la muzica în sine, ci de a o lăsa să vină spre tine, să ţi se dezvăluie, să te mângâie dacă e vorba de Chopin sau să-ţi răscolească fiinţa asemeni unui taifun, dacă vorbim despre Mahler.

Nu pot încheia această postare decât constatând că am avut dreptate în ceea ce am scris acum aproape zece ani la finalul articolului despre concertul dirijat de Zubin la Sala Palatului: "cum să mai fii acelaşi după asemenea experienţă?". Eu, cu siguranţă, n-am mai fost. Din fericire :) 

joi, 26 martie 2015

Angelina Jolie şi ENEL-ul


(Vă miră titlul? Un bob zăbavă, că se lămureşte imediat totul).

Nu ştiu dacă sunteţi la curent cu faptul că Angelina Jolie s-a supus de curând unei intervenţii chirurgicale numite ovarectomie, mai exact i s-au extirpat ambele ovare. Este a doua operaţie radicală, după dubla mastectomie de acum doi ani. Decizia de-a face aceste operaţii a fost dictată de faptul că o serie de teste au evidenţiat o mutaţie a genei BRCA1, ceea ce însemna un risc de 87% de-a se îmbolnăvi de cancer mamar, respectiv de 50% de a se îmbolnăvi de cancer ovarian. Având în vedere antecedentele din familie (bunica, mătuşa şi mama ei au murit ca urmare a acestor tipuri de cancer), Angelina Jolie a luat decizia să taie răul din rădăcină. La propriu.

Previzibil, viesparul din mediul online a explodat şi foarte rapid s-au scindat două tabere. De o parte, persoanele care spun că da, Angelina a procedat corect. Riscul era imens, la cea de-a doua operaţie i-au descoperit oricum o tumoră ovariană (benignă, dar orişicât), are şase copii şi a vrut să elimine un risc vital. De cealaltă parte, sunt fanaticii. Nu pot să-i numesc altfel. Ok, nu zice nimeni că trebuie să fie cineva de acord cu decizia femeii, în afară de Brad Pitt. Nu-mi amintesc de existenţa vreunui sondaj prin care Angelina să facă vox populi. Însă a-ţi da cu părerea humanum est, şi nu doar femeile s-au antrenat în dezbateri, ci şi bărbaţii. Exact ce căutau ei în discuţiile despre sâni şi ovare, să nu mă întrebaţi, că n-am reuşit să elucidez. 

În fine. Argumentele PRO erau, cam fără excepţie, din categoria "prevenţia este mai indicată decât tratamentul; cancerul ovarian este asimptomatic, iar în momentul apariţiei primelor simptome situaţia este deja foarte gravă; Angelina a luat decizia pe care a considerat-o optimă în cazul ei şi s-a sfătuit în prealabil cu mai mulţi specialişti oncologi şi geneticieni" etc. Argumente logice, de bun-simţ, dar cam banale, nu vi se pare?
Ei bine, comentariile CONTRA sunt mult mai suculente. Luaţi de citiţi câteva exemple, extrase de pe pagina de Facebook a Oliviei Steer (nu discutăm acum despre 'mneaei şi teoriile sale referitoare la "mafia Pharma", la non-vaccinare şi la raw veganism. Poate am să scriu cândva despre asta, dar mai degrabă nu. Mi se pare inutil şi m-aş enerva degeaba).
Ideile exprimate mai jos m-au făcut să reflectez că aceia care le-au emis n-ar mai trebui lăsaţi slobozi pe stradă.

- "Angelina sfidează divinitatea, din calea domnului nu poţi să fugi!".
Martorii lui Iehova anunţă că au pierdut un miel din turmă.

- "Paranoia americană în stil mare, oamenii ăştia nu ştiu de spirit, emoţii şi frici, cred că organismul este strict anatomic şi robotizat. Orice operaţie sau tăietură în organism este un blocaj energetic major.". 
Organismul nu este anatomic? Dar cum e? Vorba lui Toma, "casa Marcel? Nu e o casă? Dar ce e?". Şi ori e anatomic, ori e robotizat, una din două. Dorele, ne decidem şi noi? Ultima propoziţie este o veritabilă nestemată. Oamenii cărora li se inflamează apendicele n-ar mai trebui să dea telefon la Salvare, ci la ENEL.

- "Şi-a extirpat ovarele, şi-a tăiat sânii dar va face cancer la plămâni probabil din cauza fricii continue de moarte. Sau la oase din cauza devalorizării de sine în urma extirpărilor făcute... De ce îi e frică nu va scăpa pentru că ea singură îşi creează conflictele de unde va dezvolta un cancer."
Ăsta e un adept al curentului care se numeşte "Noua Medicină Germană" şi care, în rezumatul rezumatului, susţine că toate bolile în general şi formele de cancer în special sunt de fapt rezultatul unor conflicte interioare. Vaidecapulmeu, deja simt că mi s-a netezit creierul numai cât am scris chestia asta. Devalorizarea de sine duce la cancer de oase? Bine că prostia e inofensivă... că e safe cetăţeanul. 

Încă una şi gata, că am izbutit un articol la metru (iar). 

- "Frica este opusul iubirii. Şi în final ... moartea nu este altceva decat o întoarcere la Sursă. Când ţi-e frică de moarte, uiţi să trăieşti".
Ha! Întoarcerea la Sursă, zice. Cu "S" mare, nu aşa oricum. Vedeţi, v-am zis eu că ENEL e soluţia. 

Concluzionând, mare e Grădina Domnului şi mulţi au sărit gardul. Vorbind serios acum, şi pentru că nu vreau să închei textul fără să-mi spun părerea pe subiect, în situaţia Angelinei aş fi procedat fix la fel. Acum câţiva ani gândeam altfel, dar mi-am schimbat părerea între timp. Dacă se poate preveni asemenea boală, cred că oricine ar trebui să profite de şansa pe care o dă medicina actuală.

marți, 24 martie 2015

Cu dor şi greu, la suprafaţă


Nişte oameni, care au trecut şi ei prin experienţa pierderii unui părinte, mi-au spus să am răbdare cu mine. Să-mi dau timp, să jelesc atunci când simt nevoia să jelesc, respectiv să zâmbesc dacă-mi vine (nu prea s-a întâmplat, decât în puţine şi scurte rânduri). Şi, poate cel mai important sfat, pe care l-am luat şi continuu să-l iau foarte în serios, să nu cad în capcana de a-mi închipui că am trecut de ce-a fost mai greu, doar pentru că se întâmplă să am momente când respir mai uşor.


Că oamenii respectivi au dreptate în tot ceea ce mi-au spus, m-am convins. A trecut o lună şi jumătate de când mama s-a dus. Sâmbătă i s-a făcut parastasul de 40 de zile, la care nu am putut ajunge, dar m-am dus la o biserică de aici, am aprins o lumânare, m-am rugat pentru sufletul ei, pentru liniştea şi odihna ei în cealaltă lume şi am plâns aşa cum n-o mai făcusem din ziua înmormântării. Cumva, s-a mai descărcat ceva din tensiunea acumulată....spun asta pentru că am avut nişte zile în care mi-era sufletul atât de plin de amărăciune, încât cu greu reuşeam să mă concentrez fie şi câteva minute la altceva. Şi nici să plâng nu puteam, nu-mi "venea", aşa că am oftat şi am acumulat. Furie.

Mda, cam ăsta pare să fie următorul stadiu:  sunt furioasă. Nu mă-ntrebaţi pe cine sau pe ce, că n-aş şti să vă spun. Pe mine în primul rând, bănuiesc. Pe soartă. Pe viaţa care merge înainte...

Deocamdată nu par să mă regăsesc pe mine, cea dintotdeauna. Poate aţi băgat de seamă că nici pe blog nu mai sunt atât de prezentă, şi adevărul este că nici vlagă nu mai am. Sper să fie o situaţie temporară, dar, oricât de melodramatic ar suna asta, am senzaţia că o dată cu mama am îngropat şi o parte din mine.

Adevărul e că, dacă ar fi după mine, n-aş face altceva decât să dorm. În somn totul e mai uşor. Şi poate mi-ar apărea în vis. Mi-e atât de dor de ea, cea de odinioară... de conversaţiile noastre, de glume, de râsul nostru. Mi-e atât de dor de ea, de mami.

Poate cer prea mult de la mine după atât de puţin timp, nu ştiu. În fond, ce-s 40 de zile? Nici măcar două luni...
Poate tot ceea ce am de făcut acum este să-ncerc să mă menţin la suprafaţă, chiar dacă mai înghit apă din când în când. Şi să nu-mi pierd speranţa că am să înot din nou în ape liniştite.

vineri, 20 martie 2015

Eu cu mine, în dialog


Nu mai ţin minte de unde am salvat întrebările de mai jos. Erau ca un fel de mini-interviu pe care autorul şi-l lua sieşi. Mi-au plăcut mult la vremea respectivă, mi-au dat de gândit şi m-am gândit că ar fi un exerciţiu interesant de introspecţie.
În seara asta mi-am amintit de ele. Asta poate cu atât mai mult cu cât în ultimele zile am fost destul de... meditativă, aş spune, deşi nu-s deloc sigură că ăsta e cuvântul. Practic nu mi-a "ars" de nimic, am avut nişte accese de jale gândindu-mă la mama, de nu mai reuşeam deloc să mă adun. De asta, sau mai ales de asta, n-am mai dat pe aici.


Hai să vedem cum mă descurc la "interviul" ăsta.

1. Descrie-ţi viaţa, în momentul actual, printr-un singur cuvânt: 

Expectativă.

2.  Se spune că "niciodată nu trebuie să spui niciodată”. Însă tu eşti convinsă că NICIODATĂ:
Niciodată nu voi avea copii.
Niciodată nu voi face rău cu bună-ştiinţă.
Niciodată nu voi fi în stare să înţeleg exact ce e acela un ofsaid :D 

3. Cum ai defini iubirea în cât mai puţine cuvinte?  
Când unul dintre cele mai plăcute zgomote este acela al cheii lui în uşa de la intrare, anunţându-i sosirea acasă, aceea e iubire. Când îţi doreşti să poţi lua asupra ta toate grijile, tristeţile, poverile şi disconforturile lui, aceea e iubire. Când te cuibăreşti la culcare în braţele lui şi simţi că acolo şi numai acolo e locul tău, aceea e iubire.
Sunt doar trei "definiţii" proprii, aş mai putea scrie multe altele, dar cică să fie "cât mai puţine cuvinte".

4. Dacă o persoană îti face rău în mod intenţionat, cum reacţionezi? Îi plăteşti cu aceeaşi monedă sau o ierţi?
Au existat în viaţa mea doi bărbaţi care mi-au făcut rău. Intenţionat. Eu îmi aşezasem sufletul în mâinile lor, iar ei au luat cu lăcomie tot ce le-am oferit, ştiind foarte bine ce vor face ulterior. Nu i-am iertat şi nu-i voi ierta niciodată. Presupun că nu sunt într-atât de nobilă. Dar nici rău nu le-am făcut. Sper că, într-o oarecare conjunctură independentă de mine şi voinţa mea, îi va durea cândva aşa cum m-a durut pe mine. 

5. Te-ai întrebat vreodată care ar fi “rolul” tău in această lume? Şi dacă răspunsul este afirmativ, ai găsit un răspuns?
Mi-a cam trecut vremea "existenţialelor"... Pe la 16 ani, ştiind că nu voi avea copii, cugetam că n-am niciun rost pe lume. Din fericire mi-a trecut fandacsia, dar nici n-am găsit vreun răspuns satisfăcător. Şi drept să spun, nici nu-l mai caut (pe el, pe răspuns). Nădăjduiesc însă că, atunci când voi părăsi lumea asta, nu voi avea regrete majore.

6. Ce ai schimba la oameni?
E cam prea generală întrebarea.... Cred că mi-aş dori ca oamenii să fie mai atenţi unii la alţii şi să reflecteze mai mult la impactul pe care vorbele şi acţiunile lor îl pot avea asupra celor din jur. 

7. Dacă ai putea da timpul înapoi, ai schimba ceva din trecutul tău?
Foarte probabil că n-aş mai alege facultatea de jurnalistică (o curată pierdere de vreme, reflectez acum; dacă făceam limbi străine, clar era o afacere mai bună pe termen lung). 

8. Care este persoana pe care o admiri cel mai mult?
Pentru aceia dintre voi care-mi citiţi blogul, nu e nicio noutate: Zubin Mehta :) Dincolo de muzicianul extraordinar care este, am descoperit, în cele două cărţi despre el şi-n zecile de interviuri citite sau vizionate pe Youtube, un om cum rar există.

9. Ce faci când vezi pe cineva necunoscut plângând?
Nu mă bag în sufletul cuiva pe care nu-l cunosc. Pentru că nici eu nu mi-aş dori să mă întrebe cineva necunoscut de vorbă, atunci când mă copleşesc toate.

10. Dacă ai afla că mai ai doar o zi de trăit, cum ţi-ai petrece-o?
Timp de două ore, aş fi la un concert dirijat de Zubin. Apoi aş scrie nişte scrisori unor oameni foarte dragi din viaţa mea. Scrisori de care ei n-ar afla imediat, pentru că le-aş ascunde undeva, cu încrederea că le vor descoperi atunci când vor avea nevoie de ele şi de gândurile mele pentru ei. 

11. Gândeşte-te cum erai acum 5 ani, ce aspiraţii şi vise aveai? Ai realizat ceva din tot ceea ce aveai în plan? 
Acum cinci ani, hm? Să mă gândesc, deci în 2010. Unica mea aspiraţie era să am un serviciu stabil în Germania. Misiune îndeplinită!

12. Dacă ai putea sa afli ceva din viitorul tău, ce anume ai vrea să ştii?
Hm, mi-e cam teamă de asta. Dar cred că mi-ar plăcea să ştiu dacă voi ajunge să public o carte, aşa cum îmi doresc de când am învăţat să scriu.

Da, mi-a plăcut "interviul". Sper că am fost un interlocutor agreabil...

luni, 16 martie 2015

Necesit vulcanizare


Spre dezumflarea-mi, Musiu Şarl a aprobat "proiectul" Viezurelui. Iniţial se strâmbase agasat de idee, după care, pe măsură ce-i povesteam planul (cât mai economicos şi lipsit de entuziasm cu putinţă, dar de pus la curent trebuia să-l pun), s-a trezit că perspectiva îi surâde. Ba a mai venit şi cu vreo două idei suplimentare, pe care cu mare plăcere i le-aş fi făcut guler. Aşa că nu numai că trebuie să mă apuc de făcut liste (grrrrr), dar mă văd şi lipsită de plăcerea de a-i comunica Viezurelui că ideea lui nu a fost acceptată. Well done, Musiu Şarl. Not. 

Spre încă şi mai marea-mi dezumflare, există posibilitatea ca din iulie să revină "prietena" mea, Insipida. Pasămite clientul la care plecase ea să rupă gura târgului şi pisica-n două a reziliat contractul cu firma noastră, cu începere de la 1 iulie. Decizia, deşi-n mod evident nu una fericită, nu afectează angajaţii de acolo, cel puţin nu pe cei permanenţi, care vor fi redistribuiţi. Pe cale de consecinţă, aceia dintre noi care se transferaseră (n-a fost singura care a plecat) se vor întoarce la nava-mamă. Shit, shit, shit! Ok, încă nu e bătut în cuie că şi mamzel va reveni (şefa nu e încântată deloc, dar deloc de perspectivă, şi-n lumina a ceea ce devenise relaţia lor, tind să-i dau crezare), însă chiar şi aşa... e de dud. Pe de altă parte, aceeaşi şefă mi-a spus, clar şi de mai multe ori, că DACĂ va fi să se întoarcă, Insipida nu va mai fi superioara mea în niciun fel, ci vom avea poziţii egale. Mno, s-o văd şi pe-asta.... deşi dacă e după mine, aş prefera să n-o mai văd pe ea deloc :))

Cum mă vulcanizez eu acuma, dezumflată fiind, aia e întrebarea.

Nu, complimentul subînţeles al lui Musiu Şarl (care, când m-am oferit vineri să vin la serviciu şi sâmbătă din cauza volumului de muncă, mi-a zis: "Vă mulţumesc pentru că vă oferiţi, dar nu vreau să faceţi asta. Fiindcă, dacă trebuie să vă dau liber în contul orelor acumulate, m-ar deranja mai mult absenţa dumneavoastră decât ce mai rămâne de făcut de azi pentru luni") nu se pune. Îl cred că a fost sincer şi, pe moment, m-a motivat. Am lucrat de parcă aş fi fost pe Duracell şi am terminat tot, inclusiv ceea ce n-aş fi crezut că reuşesc să dovedesc. Dar asta, cum spuneam, nu se pune. Sau nu se MAI pune. Perspectiva întoarcerii creaturii m-a tuflit aproape complet.

duminică, 15 martie 2015

Două scurte de weekend


Am scris destul de puţin săptămâna asta, de fapt un singur text. Asta deşi la începutul acestui an mi-am propus să fiu ceva mai harnică în ceea ce priveşte blogul. Am avut însă o perioadă foarte aglomerată la serviciu şi am tras de mine mai mult decât m-aş fi crezut în stare pentru a termina totul la timp. Ceea ce am reuşit, că veni vorba. Dar asta m-a consumat atât de tare fizic şi psihic, încât n-am mai fost în stare de nimic după-amiaza, în afară de a zăcea cu laptopul în braţe sau de a dormi.

În weeekend n-am făcut mare scofală, dacă nu pun la socoteală faptul că am terminat cel de-al treilea sezon din serialul "House of Cards". Vaaaaai, dacă aţi şti cât mă abţin, şi asta numai din consideraţie pentru aceia dintre voi care n-au văzut tot sezonul încă şi care numai de spoilere nu au nevoie :)) Un lucru pot să spun, totuşi: Kevin Spacey este un zeu. There, I said it. A avut nişte monologuri de-a lungul acestui sezon atât de pline de forţă şi de măreţie şi în acelaşi timp de autentice, încât mă uitam şi nu-mi venea să cred că un actor poate realiza aşa ceva.
Şi mai pot spune un lucru: am anticipat finalul sezonului cu vreo trei episoade mai devreme. Era previzibil, totul părea să conveargă spre deznodământul cu pricina. Oare asta înseamnă că aş fi eligibilă pentru un post în echipa de scenarişti a serialului? :D
Vă conjur, care mai aveţi de urmărit serialul, faceţi-o, poate îl disecăm împreună :)) În special "momentul Petrov", probabil cea mai spectaculoasă răsturnare de situaţie din tot sezonul... :D

Din categoria "ce-am mai comis în ultima vreme", să vă spun că mă înscrisesem din nou la loteria pentru bilete la Concertul de Anul Nou de la Viena. Desigur, de data asta în cu totul altă stare de spirit decât anul trecut; mai exact, mi-era indiferent dacă voi câştiga sau nu. A fost aşa, un fel de "ia să văd, dacă nu pun suflet şi nu-mi pasă, ce se întâmplă?". În treacăt, mă gândisem că-n eventualitatea în care voi câştiga, voi cumpăra biletele şi fie le dăruiesc cuiva din familie, fie le vând pe eBay. N-a fost nevoie să mă preocup mai departe de ce-aş face cu ele, fiindcă am primit mail-ul politicos şi plin de regrete :)) al Filarmonicii, prin care eram anunţată că nu sunt printre cei care... etc etc etc. Atâta pagubă, am zis, ridicând din umeri cu nepăsarea omului care şi-a văzut, oricum, visul cu ochii. În tot cazul, cu ocazia asta am constatat încă o dată nişte aspecte cel puţin discutabile ale procesului de selecţie:

- potrivit unui script pe care-l puteai vedea după logare, la tragerea la sorţi s-au înscris peste 380.000 de persoane. Însă asta era o cifră "la grămadă"; nu se menţionează numărul de înscrieri pentru fiecare concert în parte sau pe categorii. Era pur şi simplu un număr aruncat acolo pe ecran. Dacă asta înţeleg ei prin "transparenţă", de care promiseseră la începutul anului că vor da dovadă, înseamnă că semnificaţia termenului le este necunoscută.

- când m-am înscris, am cercetat cu atenţie graficul locurilor disponibile la fiecare dintre cele trei concerte (30 şi 31 decembrie, respectiv 1 ianuarie).  Ce am constatat este că la concertul de pe 30 se ofereau cele mai multe locuri; la cel de pe 31 doar vreo 60% dintre ele, iar pentru concertul de pe 1 ianuarie nu erau incluse în tragerea la sorţi nici măcar jumătate dintre locurile disponibile pe 30 decembrie. Şi ei mai vorbesc de "şanse egale"? Oh, cum să nu. "Egalitate, dar nu pentru căţei", vorba poetului. De exemplu, categoria la care am avut eu bilet ("Podium") nu se regăsea în tragerea la sorţi decât pentru concertul de pe 30 decembrie, nu şi la cel de pe 31 sau de pe 1. 
Concluzia e una singură, cel puţin de la mine aşa se vede: lăsând la o parte biletele rezervate din start pentru oficialităţi, familiile celor din orchestră şi persoanele cu sânge albastru, multe bilete nu sunt incluse în tragerea la sorţi tocmai pentru a fi comercializate apoi în regim de re-sale de către agenţiile de ticketing.
Mă rog, felul în care pun biletele în vânzare este decizia lor, dar e urât faptul că nu sunt sinceri. Însă e bine că există aceste agenţii, care la o adică pot constitui o alternativă; despre agenţia care mi-a îndeplinit mie visul de-a ajunge la acest concert am povestit în ianuarie.

Acestea fiind spuse, vă urez un ce-a-mai-rămas-din-weekend liniştit :)) Şi o săptămână aşa cum vă doriţi voi să fie.

marți, 10 martie 2015

Leapşă cu şi despre filme


Hehe, nu v-aţi fi aşteptat la asta, nu-i aşa? Adică nu cred c-am dat vreodată de înţeles că aş fi vreo cinefilă, cum de fapt nici nu sunt. Am văzut, ce-i drept, multe filme (şi dintre ele, multe capodopere), dar constat că de la o vreme încoace tind să abandonez filmele în favoarea serialelor. N-aş şti să explic de ce, poate de unde regularitatea lor şi rutina conferită îmi sunt confortabile. 

Anyway. Cunoaşteţi deja pasiunea mea pentru lepşe. În seara asta am avut din nou chef de una, aşa că am dat o raită pe google şi am găsit-o pe asta. Sper că autoarea nu se va supăra că am preluat-o, mai ales că dintr-un survol am mai găsit vreo două la fel de interesante, pe care le-am pus la sertar pentru o dată ulterioară.
Prin urmare, yours truly raportează despre filme şi actori. Menţionez că am sărit vreo trei întrebări, pentru că am băgat de seamă că răspunsesem deja la ele.

1. Numeşte un film pe care l-ai văzut de peste zece ori. 
Nu există încă, dar am un candidat serios: "Amadeus", în regia lui Milos Forman. Cred că l-am văzut de cinci sau şase ori până acum şi mi-a plăcut de fiecare dată nu la fel de mult, ci tot mai mult. Foarte probabil am să-l mai văd. Chiar dacă nu respectă decât parţial adevărul istoric, este un film extraordinar. Şi este despre cel pe care-mi place să-l numesc "my Mozart". 

2. Numeşte un film pe care l-ai văzut de mai multe ori la cinematograf.
Nici aici n-am un răspuns. Nici n-am mai fost de vreo cinci ani la cinema, dacă stau să mă gândesc. Ultima dată am ajuns acolo pentru "Avatar", pe care voiam să-l văd, ca tot omu', în 3D. Nu-mi pare rău de experienţă, dar n-aş mai repeta-o. Cu atât mai mult cu cât între timp avem televizor 3D (şi ochelari, bonus).

3. Numeşte un actor care te-ar putea determina să vezi un film.
Asta e simplu: Kevin Spacey, Al Pacino şi Robert De Niro.

4. Numeşte un actor care te-ar putea determina să nu vezi un film.
Nici aici nu-i greu: Jude Law. Mi se pare un zăhărel neconvingător.

5. Numeşte un film din care poţi da un citat.
"The Usual Suspects": "The greatest trick the devil ever pulled was convincing the world he did not exist. And like that... he is gone". Oh, da. Aş putea da autodictare din "The Usual Suspects". Dacă nu l-aţi văzut până acum, cuvintele nu-mi ajung să exprim cât de mult vi-l recomand. Este recital de actorie în stare pură. Este Kevin Spacey :)

6. Numeşte un muzical ale cărui cântece le ştii pe de rost. 
Ei, să nu exagerăm. Sunt mare fan "Sunetul muzicii" şi ştiu câteva versuri din vreo două cântece. După cum v-am spus cu altă ocazie, probabil cel mai bine redau partitura caprei :D

7. Numeşte un film pe care l-ai recomanda oricui.
Numai unul? "The Usual Suspects", "American Beauty", trilogia "The Godfather", "Twelve angry men", "Seven", "Four Rooms", "Pulp Fiction", "Scent of a Woman", ca să nu dau decât câteva exemple. Ah, musai să mai adaug ceva aici: orice film regizat de Martin Scorsese. E incredibil cum ştie omul ăsta să spună poveşti.

8. Ai abandonat vreodată un film înainte de final?
"Inception", din care cu sinceritate mărturisesc că n-am priceput aproape nimic. Am povestit aici experienţa mea cu filmul ăsta. Şi-aş fi abandonat "The Passion of Christ" (cel regizat de Mel Gibson), dar eram la cinematograf  cu prietenul de-atunci şi m-am jenat prosteşte. Cumplit film.

9. Numeşte un film care te-a făcut să plângi la cinematograf.
"Titanic". Şi nu, nu pentru că "a murit Leonardo". Oh dear, chiar şi la 18 ani cât aveam atunci, mă ducea mintea niţel. Ce m-a făcut să plâng a fost scena în care, după naufragiu, bărcile de salvare plutesc ezitant pe apa plină de cadavre ţinute la suprafaţă de vestele de salvare devenite inutile. M-am gândit că realitatea nu putea să fi fost prea departe de imaginea asta. Şi muzica era sfâşietor de frumoasă şi de tristă.

10. Popcorn?
Neah, nu-mi place. Migdale şi caju.

11. Care e genul de film preferat?
Aş spune că filmul poliţist, dar numai ăsta nu e un criteriu. Sunt foarte importante distribuţia şi regizorul.

12. Care a fost primul film pe care l-ai văzut la cinematograf?
Mă credeţi că nu-mi aduc aminte? Şi-am reflectat ceva la întrebarea asta. În tot cazul, trebuie să fi fost vreo chestie comunistă, pionieri, măreţe realizări şamd.

13. Dacă ai putea fi un personaj dintr-un film, cine ai fi?
Cu siguranţă, J.B. Fletcher, eroina din serialul "Murder, she wrote". Am argumentat aici de ce.

14. Numărul total de filme pe care le ai pe DVD-uri şi în calculator.
Nu m-apuc să le număr nici să ştiu de bine că plouă cu cârnaţi :)) Peste 200, în orice caz.

15. Ultimul film pe care l-ai cumpărat.
Nu am cumpărat, ci am închiriat (e un serviciu foarte avantajos, oferit de Amazon). Pentru suma de 8 euro lunar, poţi închiria câte DVD-uri vrei. Primeşti DVD-ul prin poştă, copiezi filmul, îl trimiţi înapoi şi ei îţi trimit altul, în funcţie de o listă pe care ai întocmit-o în prealabil în contul tău. Aşa fac eu maraton de "Murder, she wrote". :D

16. Ultimul film pe care l-ai văzut.
Un episod din sezonul al treilea al serialului "House of Cards". Este excelent, este... cu Kevin Spacey (şi cu asta am zis tot) :D

17. Care este cel mai înfricoşător film pe care l-ai văzut?
"Exorcizarea lui Emily Rose". Inspirat din fapte reale şi abordând, se spune, subiectul singurului caz de posesiune demonică recunoscut de Vatican. Când ne-am dus la culcare după ce-l văzusem, ne-am pus la capul patului toate icoanele pe care le aveam în casă. Este mai înspăimântător decât şi-ar putea imagina oricine care nu l-a văzut.

Ca de obicei, leapşa este "la liber" pentru oricine doreşte, integrală sau parţială. În altă ordine de idei, mi-a sclipit un beculeţ: oare să m-apuc să "compun" şi eu o leapşă?

duminică, 8 martie 2015

Azi ar fi fost şi ziua ei


Cel dintâi 8 martie fără ea. Pe Facebook abundă link-urile youtube cu "E ziua ta, mămico".

Întotdeauna i-a plăcut Alain Delon. Astăzi, l-am ales pe el. Pentru ea.


Nu ştiu ce să-ţi spun, mami. Ce poţi spune cuiva care nu mai e pe-acest Pământ? Sper din toată inima că ţi-e bine acolo unde eşti. Doar că mi-aş fi dorit să am pe cine suna astăzi.

joi, 5 martie 2015

Snooze, amore mio!


Parafrazându-l pe Toma Caragiu, pot spune şi eu că am o nouă dragoste: iubesc snooze-ul. 


De fapt, dragostea asta nu e chiar nouă. După cum v-am mai povestit, la serviciul actual am un program stil Guantanamo. Nimic ieşit din comun în logistică, ba eu chiar sunt un caz fericit: nu (mai) lucrez în schimburi şi n-am prestat niciodată în ture de noapte. Totuşi, să te trezeşti cinci zile pe săptămână la 4:15 nu e mereu o feerie. 
Dar putem îndulci pastila, tăvălind-o prin mierea snooze-ului înainte de-a o înghiţi. Nu mă mai ridic demult din pat înainte de patru şi jumătate. Dar alarma e setată întotdeauna la şi-un sfert, aţi ghicit, ca să pot sorbi de două ori ambrozia snooze-ului (e programat la interval de opt minute).

Ştiu că multora nu le place funcţia asta, considerând-o numai o amânare a inevitabilului. Însă pentru mine, la orele alea demente, nimic nu e mai plăcut decât acea picoteală plăcută şi sentimentul că NU trebuie să mă ridic din pat în secundele următoare. Uneori aţipesc la loc până la următorul (şi ultimul) snooze, alteori stau aşa, cu ochii închişi, într-o toropeală absolut savuroasă, pe care o consider un fel de pregătire pentru momentul în care va trebui să mă ridic în capul oaselor. Apropo, nu ştiu exact de ce, dar foarte des mi se întâmplă să mă ridic şi să-mi zic "oh, snap!" :))

Pe vremea când începeam serviciul la ora 7, nu eram aşa de snooze-addicted ca acum. Mă trezeam de regulă cu o oră înainte de-a pleca (adică la 5 precis) şi aveam timp să citesc vreo jumătate de oră în tihnă, bându-mi cafeaua şi montându-mă treptat pentru o nouă zi de muncă. Dar acum, de când încep la 6, e altceva, mi se pare că e împotriva naturii să te smulgi imediat din pat. 

În apărarea mea şi pentru că-n anumite privinţe sunt o persoană disciplinată, menţionez că snooze-ul meu nu e valabil decât de două ori. Nu mă ridic din pat mai târziu de 4:30, pentru că n-aş mai apuca să-mi fac ritualul matinal. Pentru care-mi sunt necesare 30 de minute în cap şi care include, în această ordine:

- pornit filtrul de cafea;
- spălat pe dinţi şi pe faţă, şters tenul şi gâtul cu o loţiune tonică, aplicat crema de ochi;
- îmbrăcat, feonat cu peria electrică pentru a arăta ca o femeie cumsecade (sună complex, dar mai mult de 5 minute nu pierd cu asta);
- pictat pe moacă (minimalist - blemish balm, contur de buze, ruj).
- între toate astea, trag din cafea. 

Pare greu de crezut, dar pentru cele de mai sus am nevoie de exact jumătate de oră. Nu pricep nici eu pentru ce-mi trebuie atât, mai ales când le văd scrise negru pe alb. Dar oricât de bine aş încerca să mă organizez, tot nu reuşesc să ies mai devreme de ora 5 din casă.

Mister total.

marți, 3 martie 2015

România: una foarte albă, alta mai puţin


De când am emigrat, adică de mai bine de 7 ani (pfiuu, oare când au trecut?), m-am străduit să evit comparaţiile. Mai exact, formulările gen "în Germania e albă, în România e neagră". Nu pot spune că mi-a reuşit întotdeauna, asta cu atât mai mult cu cât am devenit mult mai sensibilă la, hai să le spun "românisme". (Disclaimer: există şi "germanisme", despre unele dintre ele am scris şi eu de-a lungul timpului. Perfecţiune nu există şi n-am pretins niciodată asta).

Mi-am luat ceva castane pentru afirmaţiile mele despre anumite disfuncţii remarcate pe propria piele cu ocazia vizitelor în ţară. Castanele erau din categoria "ahh, îţi vorbeşti ţara de rău, ai uitat de unde-ai plecat şamd". Nu e adevărat: nu vorbesc România "de rău" (în niciun caz faţă de colegi), nu fac decât să relatez ce nu mi s-a părut în ordine. Şi nu voi uita niciodată de unde am plecat, chiar dacă nu-mi mai doresc să mă întorc niciodată decât în vizită. Însă refuz să-nchid ochii şi să pretind că totul e roz-bombon, chiar dacă prin asta rănesc unele orgolii. 

Cu ocazia celei mai recente călătorii în ţară, am descoperit una foarte albă şi una... mă rog, n-aş spune neapărat neagră, dar de râsul curcilor. Fiind două extreme, le-am reţinut ca atare. 

Chestia foarte albă (cum sună, zici că scriu de cocaină sau mai ştiu eu ce :)))

A doua zi după înmormântarea mamei, m-am înfiinţat la Casa de Pensii pentru ridicarea ajutorului de deces acordat de stat. Eram într-o stare psihică în mod evident foarte precară şi nu dădeam pe dinafară de optimism. De fapt ca să fiu sinceră, anticipam cam aşa: coadă, funcţionară acră şi lentă ca personalul de Ciulniţa, dosar descoperit ca fiind incomplet (deşi aveam toate actele posibile, dar ştiţi cum se întâmplă uneori... îţi trebuie copie după naiba ştie ce bazaconie la care nici nu te-ai fi gândit) şi tergiversare a plăţii. Asta era în capul meu. Însă nu-mi păsa... totul se terminase; banii urmau să fie de folos, dar mama se dusese, deci... orice-ar fi cotcodăcit tanti de la ghişeu şi oricât m-ar fi frecat la cap, ar fi trecut pe lângă mine oricum.
Lucrurile au decurs însă aşa:
-  vreo opt-nouă persoane în faţa mea, unele pentru acelaşi motiv, altele nu; s-au mişcat repede, dat diverse hârtii / solicitat şi primit informaţii, fără 100.000 de întrebări şi scărpinături după ureche;
- funcţionara a fost deosebit de amabilă şi eficientă, mi-a cerut pe rând actele, mi-a verificat cererea completată pentru a fi sigură că totul e corect şi n-am făcut vreo greşeală care să ducă la eventuala respingere a dosarului; "reveniţi după două ore".
- am revenit mai devreme, la noroc, pentru că mai aveam şi alte treburi în ziua respectivă; mă aşteptam să mă ia la-mpins vagoane că n-am respectat intervalul de timp, dar în loc de asta mi-a zâmbit, mi-a dat actele-n original care rămăseseră pentru verificare şi ordinul de plată şi m-a îndrumat la ghişeul de plăţi;
- am ridicat banii imediat (o sumă mult mai generoasă decât m-aş fi aşteptat, în treacăt fie zis).

Concluzie: da, se poate! Adevărul e că la ce moral au oamenii care vin să ridice un ajutor de deces, fix acrituri  şi frecuşuri birocratice le-ar mai trebui....

Chestia de râsul curcilor

Sosesc în Bucureşti (venind de la Piatra Neamţ) şi, ca să ajung în centru, am vrut să iau troleibuzul. Drept pentru care mă duc să iau bilet / card / whatever. "Nu se poate, nu mai avem carduri şi bilete nu mai există demult". Că bilete nu mai sunt, ştiam, dar cum adică nu mai au carduri? Şi eu cum trebuie să procedez pentru a circula legal cu RATB? "Nu puteţi. Cine are card poate încărca, cine nu... nu. Doar să rugaţi un călător să vă scaneze o călătorie şi să-i plătiţi contravaloarea".

Am ales să circul legal cu taxiul. Seara, o prietenă a mers cu mine la aeroport. Cu autobuzul expres. Ca să-mi taxeze o călătorie pe cardul ei (abia ulterior am citit că, dată fiind situaţia, în perioada respectivă nu s-au aplicat amenzi de circulaţie). Cât timp am aşteptat să plece autobuzul (avea un orar pe care, din fericire, îl respecta), a urcat un cetăţean străin care-a întrebat în engleză de unde poate cumpăra bilet. Şoferul i-a arătat chioşcul din staţie, omul zise că de-acolo i s-a spus că nu se poate. "Dar trebuie să cumpăr bilet, eu cum să merg fără bilet?". Întrebare perfect legitimă şi firească. Nu ştiu ce i-o fi răspuns şoferul, dar respectivul a coborât cu un aer extrem de nedumerit... 

Poftim, inclusiv aşa se construieşte imaginea României. Acel cetăţean străin n-avea de unde şti că a fost o problemă cu furnizorul de carduri şi nici că nu s-au dat amenzi. El a reţinut că a vrut să circule în legalitate şi n-a putut.

duminică, 1 martie 2015

Despre ţinutele de la Oscar, cu bune şi ne-bune


N-am prea avut până acum starea de spirit necesară să dau cu foarfeca în rochiile divelor de la Oscaruri, dar în ultima vreme aş zice că parcă-parcă încep să-mi revin oarecum. Sper că nu e o presupunere hazardată. Şi, fiindcă tot n-am observat să se fi comentat prea mult pe blogurile româneşti, mi-am zis că pot să o fac şi cu întârziere de o săptămână.

Cine mi-a plăcut:

Jennifer Aniston

O rochie nu tocmai ieşită din comun, dar din categoria "cu asta nu poţi da greş".


S-ar fi potrivit poate nişte sandale ceva mai pretenţioase, având în vedere simplitatea ţinutei, dar în ansamblu e foarte bine. Culoare frumoasă, potrivită cu nuanţa pielii, coafură neelaborată dar în aceeaşi notă a simplităţii, material fluid, siluetă impecabilă. Un "bravo" de la mine, care sunt convinsă că o lasă rece, dar pentru că veni vorba...:D

Reese Witherspoon

Referindu-mă strict la rochie, nota 10. Combinaţia alb-negru a fost foarte bine speculată şi a scăpat de păcatul banalităţii.


Dar coafura.... stai jos, Reese, ai 4 pentru azi! Nu pricep tendinţa asta de "a lins-o viţelul pe cap" nici să mă pici cu ceară. Un coc din bucle ce avea?

Rosamund Pike

Ok, aici sunt extrem de subiectivă. Adică dacă ar fi fost oricine altcineva în locul ei, scoteam foarfeca. Rochie roşie cu sandale roşii pe covor roşu? Mult prea "ton sur ton". Dar Rosamund Pike mi se pare una dintre cele mai frumoase actriţe de la Hollywood, deci sunt îngăduitoare.


Şi trebuie să spun, modelul îmi place maxim. Maxim, am zis. La fel şi materialul. Un bonus pentru accesoriile minimaliste, foarte înţeleaptă alegere în context. Ce bine s-ar fi asortat statueta Oscar la ţinuta asta, dar deh, n-a fost să fie. 

Julianne Moore

Despre rochia ei am citit că a fost creată de Karl Lagerfeld şi a fost lucrată de 27 de persoane, fiind necesare 987 de ore de muncă pentru a se coase cele 80.000 de paiete de răşină (nu ştiu exact ce presupune asta, de ce-s paietele cu pricina mai cu moţ adică, dar o fi ceva la mijloc). Rochia a fost evaluată la 500.000 de dolari. Scumpe rău paietele astea, domn'le.


Mi-a plăcut, de ce să nu recunosc. Nu prea mă dau în vânt după coafură (e genul ăla de breton la care-mi vine să bag mâna prin ecran şi să-i dau părul la o parte de pe frunte), dar all in all doamna arată minunat.

Nicole Kidman

La cât de frumoasă e, probabil că s-ar putea îmbrăca şi într-un sac de rafie. Rochia de la Louis Vuitton a fost o alegere foarte inspirată, inclusiv datorită cordonului care adaugă un strop de culoare. 


Bine c-a renunţat la blond, culoarea asta a părului i se potriveşte mult mai bine. 

Păzea, scot foarfeca

Lady Gaga

Ce risipă de material. Croială atât de plictisitoare, că mă ia căscatul numa' cât mă uit la poză. De culoare nici nu mai zic.


Şi la ce-o fi asortat mănuşile alea de sudor? 

Keira Knightley

Nu ştiu ce-a lovit-o pe Keira în ultima vreme, da' a lovit-o, nu glumă. După rochia cu insecte de la Globurile de Aur, acum a recidivat cu altă minunăţie: 


Albă-ca-Zăpada fără cei şapte pitici sau cum? Ok, am priceput, femeia e însărcinată. Dar asta nu-i o justificare pentru imprimeul din categoria "perdelele vechi ale bunicii".

Scarlett Johansson

Dacă şi-ar fi uitat acasă legătura de pătrunjel de la gât, tare bine mai era.


Nici coafura nu-i din cale-afară, dar totul se putea trece cu vederea. În absenţa pătrunjelului. 

Jennifer Lopez

Are un corp superb. De ce l-o fi scufundat în cuva asta de voal exagerat de decoltată?


Nu serios. Părul prins în coadă de cal? La Oscaruri? La o rochie atât de sofisticată? Să se ia de mână cu Reese Witherspoon. Şi amândouă să-şi concedieze hair stylistul.

Cate Blanchett 

Nu mi-a plăcut nici anul trecut, dar parcă tot a fost mai bine ca acum.


Plictisitoooooor! Banaaaal! Colierul e clasica nucă în perete. Şi gata, chiar nu mai am ce spune despre ţinuta asta, într-atât e de anostă şi lipsită de personalitate. Până şi foarfeca s-a dat bătută.
PS: ba am mai găsit ceva de spus: e mai plictisitoare chiar şi decât rochia lui Lady Gaga.