marți, 29 martie 2016

Îndrumător pentru invocarea lui Moș Ene


Din una în alta, am dat peste un articol cu prețioase recomandări pentru insomniaci. Nu mi se întâmplă frecvent să nu pot dormi, din fericire; sinceră să fiu, era să adorm numai citind minunățiile de sfaturi, trebuie că au vreun efect subliminal sau ceva. Și ca să nu adorm cu (sau pe) ele, le-am luat la puricat metodic.


1. ”Mănâncă alimente cu un conţinut ridicat de magneziu”.
”Dacă ai probleme cu somnul, încearcă să consumi cât mai multe alimente bogate în magneziu, cum ar fi seminţele de dovleac, spanacul sau sfecla. De asemenea, magneziul poate fi luat şi din suplimentele medicamentoase, luate cu o aproximativ o jumătate de oră înainte de culcare”. 
Autorul (anonim, că așa-i șade bine) a citit el ceva, undeva, cumva, dar a înțeles cam ce-ar înțelege pisica amicei mele dacă i-aș da să citească ”Palimpsest” de Vladimir Tescanu. Da, carențele de magneziu pot avea drept consecință tulburări ale somnului, dar problema asta se rezolvă în timp, metodic, nu pe sistemul ”un hap și cornu-n pernă”. De fapt, sunt rezonabil de convinsă că efectul ar fi unul diametral opus: tableta de magneziu ți-ar da un boost de energie și orvoar somn, poți face meditații cu pisica la ”Palimpsest” până dimineața.

2. ”Încearcă să dormi după-amiază”.
Dacă dormi ca mine când scap caii popii (vinerea, de obicei), adormi în jur de ora 18, te trezești la unu noaptea, te speli pe dinți cu ochii lipiți și te culci la loc până a doua zi la doișpe. Dar stați, că perla abia acum urmează. ”Între 10 şi 30 de minute de somn după prânz pot asigura un somn liniştitor în noaptea următoare. Dacă depăşim o jumătate de oră, riscăm să adormim profund şi să fim foarte posomorâţi şi fără chef tot restul zilei.”
Aoleo, 10 minute?! Da' ce, m-a luat careva în armată și n-am băgat de seamă? Autorul o fi încercat vreodată să doarmă 10 minute? Cică dacă depășim jumătate de oră de somn riscăm să fim posaci toată ziua. Păi să mă scoale careva după 10 minute de ațipeală și-o să vadă pe naiba îmbrăcată nemțește.

3. ”Foloseşte domitorul numai pentru somn şi relaxare”.
Adică de ce, eliberez energii negative când clămpănesc pe laptop sau cum? Dacă sunt obosită, dorm oriunde (inclusiv pe o boxă din care urla muzica, într-o discotecă. Ale tinereții valuri). 

4. ”Temperatura aerului din dormitor trebuie să fie potrivită”.
Ce să-ți povestesc, ai vorbit să n-adormi (pardon de jocul de cuvinte, așa e cântecul). Potriveala asta variază de la caz la caz. Eu sunt aia care se ”înfașă” literalmente în pilotă și care nici vara nu doarme fără pătură. În anotimpul rece, caloriferul nu e setat niciodată mai jos de 4 (în condițiile în care are doar cinci trepte de încălzire). Deci pentru mine, potrivit înseamnă cald - din punctul altora de vedere, foarte cald.

5. ”Fă o baie caldă înainte de culcare”.
Dacă nu ziceai ”caldă”, tot degeaba. Paradoxal, deși îmi place mult căldura, nu suport să stau în cadă. Moleșeala aia mi se pare insuportabilă. Am încercat și cu spumant, și cu săruri, după cinci minute îmi extrăgeam nudul din clăbuci. Clar, fantezia cu un pahar de vin băut în cada plină de spumă nu-i pentru mine :))

6. ”Stabileşte-ţi o oră strictă de trezire dimineaţa”. 
Hai nu zău, și dacă m-aș trezi la zece precis, aș adormi mai ușor seara? Sigur-sigur? Admirați fractura de logică, mulțumesc anticipat. Off topic: săptămâna asta mă trezesc la 4:45, ceea ce e mai bine decât 4:15, ca pe vremuri. Mă rog, nu tocmai strict :D Fiindcă la snooze nu renunț, să fie clar. 

7. ”Recuperează orele de somn pierdute”.
Și-adică o să dorm mai bine dacă dorm mai mult? Frumusețe de truism, nu-i așa? Ah, a se reciti ce-am scris la punctul doi. Recuperez cu râvnă și ce să vezi, adorm foaaaarte repede. Nici nu știu cum se poate întâmpla așa ceva... mă mir :))

8. ”Nu sta în pat zvârcolindu-te dacă nu poţi adormi”.
Cică dacă stai 20 de minute degeaba și Moș Ene se încăpățânează să umble pe alți coclauri, să te ridici și să faci ”ceva relaxant” și să nu te gândești că nu poți adormi. Ultima dată când am avut insomnii a fost când citeam ”Millennium”, dar acolo știam de ce și nici nu-mi doream să adorm :))) Oricum, nici sfatul ăsta nu-i valabil pentru toată lumea (ca și cum celelalte ar fi fost). Eu dacă mă ridic din pat, s-a terminat cu somnul cel puțin pentru vreo jumătate de oră. 

9. ”Nu mai ţine ceasul deşteptător lângă tine”. 
Da' unde, pe masă, într-o oală? :)) Că de sculat tot trebuie să te scoli (”la oră strictă” :D). Cică ticăitul enervant nu te lasă să adormi. Distinsul autor n-o fi auzit de ceasuri moderne, care ticăie respectuos și pe tăcute? 

10. ”Evită 'lumina albastră'”.
Și flacăra violet :))) ”Acest tip de lumină este emis de majoritatea dispozitivelor electronice şi poate contribui la dereglările legate de somn”, postulează autorul înțelept. De unde-o fi scos-o? iPhone-ul meu nu emite lumină decât dacă vreau eu, ca să zic așa. De asta n-a auzit, ceasuri non-ticăitoare n-a pomenit, eu cred că ăsta care-a scris e ultimul supraviețuitor al răscoalei din 1907. Evident, zice să nu ținem telefonul mobil lângă pat. Poate-ar trebui să-l pun în oala invocată la punctul 9.

11. ”Ieși la aer”.
Probabil asta ar fi chestia relaxantă de la alineatul numărul 8. Tot e bine că nu mi-a propus să număr oi. Oricum, sugestia presupune să mă ridic din pat, deci vorba lui Toma Caragiu, să trecem și peste asta. Unde mai pui că ar trebui să mă și îmbrac, să nu scandalizez cetățenii respectabili.

12. ”Bea ceva cald înainte de culcare”.
Ha, adică o ciorbă de burtă m-ar ajuta, nu? :)) Foarte rar beau câte-un ceai și n-am remarcat să facă vreo diferență; adorm destul de bine și fără el. De fapt, am ajuns la concluzia că-s o ființă foarte simplă: când sunt obosită, dorm, scurt și cuprinzător. 

Aș fi vrut să-i las Peniței plăcerea de-a scărmăna sfaturile astea, dar biata făptură a adormit înainte de-a ajunge la punctul trei, așa cum era să mi se întâmple și mie. Inclusiv din motivul ăsta le-am periat puțin și nu le-am inclus pe toate. Poate că autorul trebuia să includă printre sfaturi și pe acela de-a se citi articolul său :)) 

duminică, 27 martie 2016

Dezlegare prematură la pește


Zilele astea stau binișor acasă și dospesc, dat fiind că aici se sărbătorește Paștele, ceea ce e foarte drăguț. Nu mă invidiați, o să lucrez probabil sâmbăta viitoare (mai puțin drăguț). Și stând eu așa și tot citind cu abnegație din ”Agonie și Extaz” de Irving Stone, mi-a venit o poftă imensă de pește prăjit. Nu mai vedeam nimic în fața ochilor decât un pește rumenit, de preferat cu puține oase, căruia să-i degajez șira spinării și pe care să-l înfulec cu voluptate. Simțeam deja în nas aroma prăjelii, ce mai, cred că nu mai trebuia mult și-aveam halucinații cu zeci de pești prăjiți unduindu-se languros și ademenitor în jurul meu :)))

Problema era că damblaua mea culinară survenise sâmbătă în jurul orelor 20.30, adică după ce toate magazinele s-au închis și închise rămân până marți. Am înghițit în sec, m-am mirat de cât sunt de inteligentă (not) și-am conchis că va trebui să am răbdare până mâine seară, când mergem să mâncăm la un local grecesc. Pește-pește-pește-pește-pește.

Din fericire, mi-am adus aminte că zilele astea se desfășoară în târg un fel de bâlci anual, intitulat ”Sărbătoarea Primăverii”. La astfel de evenimente, avem de obicei un singur obiectiv gastronomic: langoși. Ca și astăzi, de altfel, numai că pe lângă asta, ați ghicit, pește-pește-pește-pește-pește.

Vremea nu era deosebit de promițătoare și nici ”mezanplasul” nu era din cale-afară de ofertant, însă ce-mi păsa mie? Pește. Am trecut pe lângă o tarabă unde se vindeau chifle cu pește marinat, nope, al meu trebuia să fie prăjit. Amușinam prin aer ca un ogar la vânătoare și practic nu mai aveam ochi pentru altceva. 

Până i-am văzut pe ei, pe frumoșii ăștia:


Pește proletar, macrou, nu vreo finețe. Dar ce-mi păsa mie. Asta-i pofta ce-o pofteam! Fără sosuri, fără mujdei (la nemți nici nu există așa ceva, habar n-au să trăiască :D), fără nimic altceva decât o chiflă. Am împărțit unul cu jupânul, că nu de foame era vorba, ci doar de poftă. Și bun a fost, s-a dus exact unde trebuie. Aș putea să spun c-a fost un fel de dezlegare anticipată la pește, având în vedere că Floriile ortodoxe sunt peste o lună.

”Pentru nimic în lume n-aș putea deveni vegană”, am concluzionat și, cu damblaua satisfăcută, am dat o raită. Desigur, ne-am făcut și pofta cu langoși, care-au fost la fel de buni ca întotdeauna. Altminteri, nimic ieșit din comun, obișnuitele carusele. 



Nici plătită nu m-aș da într-o chestie ca asta. Numai când vedeam cum îi scutură, îi învârte și-i smucește-n sus și-n jos pe bieții oameni prinși în scaunele alea, și simțeam bunătatea mea de pește zbătându-mi-se în stomac. 


Nostalgia copilăriei... cred că toți am condus măcar o dată vreun scuter din ăsta. Sau mă rog, am fost copiloți, cum am fost și eu :))


Acestea fiind zise, mă duc să mai citesc puțin. Mâine stau acasă, nu de alta. Sper să nu mă apuce vreo poftă gen tochitură moldovenească, pentru că de-aia chiar n-am cum să fac rost până marți :))

miercuri, 23 martie 2016

Recviem pentru Bruxelles


”Stranie coincidență”, i-am spus omului ieri la amiază, în timp ce ne pregăteam să plecăm spre München, la un nou concert dirijat de Zubin Mehta la Filarmonică. Din repertoriu urma să facă parte, printre altele, Recviemul lui Mozart. O misă funebră, interpretată într-o zi în care omenirea s-a încovoiat sub povara tragediei petrecute la Bruxelles. 

Avea să fie cel mai răscolitor concert dintre toate cele la care am fost de-a lungul timpului.

Am ascultat multă muzică clasică până acum și unele lucrări mi se par cu adevărat tulburătoare. Niciuna dintre ele nu se compară însă cu Recviemul lui Amadeus. În umila-mi opinie de puțin cunoscătoare, dar foarte îndrăgostită de acest gen de muzică, nu există nicio altă lucrare mai dramatică și mai încărcată de tensiune. În același timp, eu nu știu să se mai fi compus vreo piesă care să-ți lase în suflet o atât de frumoasă tristețe și melancolie.
Recviemul urma să fie interpretat fragmentat, din motive pe care le-am înțeles abia la fața locului, citind programul de concert. În afară de el, în repertoriu se mai regăseau ”Serenada nr. 10 Gran Partita pentru 12 suflători și contrabas”, precum și ”Ave Verum Corpus”, ambele compoziții aparținându-i tot lui Mozart. 

A fost o mare bucurie pentru mine să-l revăd pe Zubin, între timp pe deplin refăcut după intervenția chirurgicală de anul trecut și arătând foarte bine. Poate că unii vor ridica o sprânceană citind asta, dar chiar mi-era dor de el. Cel mai recent concert la care fusesem a avut loc în septembrie, iar ultimele săptămâni n-au fost prea ușoare pentru mine. Aveam mare nevoie de acest panaceu sufletesc, de bucuria interioară pe care o am urmărindu-l dirijând în spațiu și timp real. 
Serenada este încântătoare, deși trebuie să recunosc faptul că, dacă nu aș fi știut, nu aș fi asociat-o cu Mozart. Nu știu de ce, poate pentru că operele lui Amadeus sunt în general mai unitare, iar serenada a avut destule părți cu ”ruperi” de ritm și contraste. Fiind vorba de o lucrare pentru o orchestră în formulă restrânsă, am putut fi mai atentă la anumite sonorități. Și mi-a plăcut ce-am auzit, în special clarinetul.

Interpretarea Recviemului a fost neobișnuită; după cum am spus, lucrarea a fost prezentată doar parțial. Aceasta întrucât, după cum se explica și în programul de concert, Zubin a hotărât să dirijeze numai acele părți compuse ori măcar începute de Mozart înainte de-a muri (deci având ”amprenta” sa) și terminate de Franz Xaver Süssmayr, cel care a dus la bun sfârșit Recviemul lăsat neterminat de Mozart. Sunt multe de spus aici și n-aș vrea să le amestec. Povestea Recviemului este pe cât de interesantă, pe atât de complexă și m-am gândit să o scriu, în măsura în care am aflat-o și înțeles-o eu însămi, într-un articol separat. 

Înainte de primul acord al lucrării, Zubin a luat un microfon și s-a adresat publicului.
”Doamnelor și domnilor, întâmplarea a făcut ca astăzi, când în Bruxelles a avut loc o tragedie, noi să interpretăm Recviemul lui Wolfgang Amadeus Mozart. Aș vrea ca, în timp ce ne ascultați, să vă gândiți la oamenii care în aceste momente suferă. Iar rugămintea mea este ca la final să nu aplaudați”. Apoi s-a întors și a făcut semn orchestrei. 

Îl ascultam și nu-mi luam ochii de la el. Părea că-și găsește greu cuvintele, făcea pauze, rostea încet, înecat. În mod evident era încordat și marcat de evenimente, iar asta m-a impresionat mult. Știam despre el că este un mare umanist, că e conștient ce înseamnă războiul și că tragedia acestuia nu-i este străină. 
Primele acorduri din Recviem parcă m-au electrocutat și m-au indus în transă. Știu că mă repet, dar nu există ceva mai tulburător. Îmi încleștasem mâinile. Lăsam să mi se prelingă-n suflet muzica aceea sfâșietor de frumoasă, îl priveam pe el dirijând orchestra, îi citeam tensiunea pe chip, mă gândeam când la mama, când la niște vise de-ale mele și-n timpul ăsta îmi șiroiau lacrimile pe obraji.

Din ”Lacrimosa” am audiat doar primele opt măsuri , adică aproape un minut. Atât a apucat Mozart să compună din ea înainte de-a muri și atât a dirijat Zubin ieri seară din această parte, care constituie punctul culminant al Recviemului. A fost omagiul său pentru victimele atentatelor din capitala Belgiei. 


”Ave Verum Corpus” e foarte scurtă și simt că i-am rămas datoare. Spun asta pentru că... practic, a trecut pe lângă mine. Nu mi s-a mai întâmplat asta până acum. Dar tocmai de aceea spuneam că a fost cel mai răscolitor concert din viața mea. Am ascultat, dar nu am auzit. Nu mi-a rămas nimic din această lucrare. Mintea mea era doar la Recviem, doar la tonalitățile din ”Lacrimosa”, doar la ultima măsură scrisă de Mozart, doar la felul în care Zubin își împreunase mâinile la final și înclinase capul, într-un gest pe care eu l-am interpretat a fi expresia durerii și a resemnării în fața dezastrului pe care îl comemora.

După ultimul acord, a urmat o clipă de liniște. Publicul s-a ridicat în picioare. Dirijorul și orchestra s-au înclinat ușor și au părăsit sala în tăcere absolută. 


A fost un moment apăsător, în care tensiunea se simțea aproape fizic.  Tot în tăcere, oamenii s-au îndreptat spre ieșire. Nu mai rămăsese nimic de spus. 

Știu că printre cititorii mei sunt și unii care locuiesc în Belgia. Un gând bun și o îmbrățișare pentru fiecare dintre voi.  Sper că sunteți bine atât voi, cât și cei dragi vouă.

marți, 22 martie 2016

Gâlceavă patriotică


În ultimele săptămâni, mediul online (și nu numai) cât pe-aici să dea în clocot și mai multe nu, într-un acces de patriotism atât de puternic, încât m-a cuprins mare mirare. Habar nu avusesem, domnule, că românii sunt atât de iubitori de valori naționale și de glie strămoșească. 

După cum probabil v-ați dat seama deja, mă refer la controversatul subiect al statuii ”Cumințenia Pământului”, sculptată de Constantin Brâncuși, pe care statul român, profitând de dreptul de preempțiune pe care și-l poate exercita, intenționează să o achiziționeze de la proprietari pentru suma de 11 milioane de euro. 


Ce mai freamăt, ce mai zbucium, vorba poetului. Foarte repede s-au scindat două tabere. De o parte, oamenii care salută inițiativa statului și lăcrimează emoționați la gândul că ”se întoarce acasă Cumințenia”. De cealaltă parte, cei care sunt de părere că de 11 milioane de dolari se pot face alte lucruri, poate mai de perspectivă și cu mai mult sens. Din această ultimă categorie fac și eu parte (hai că nu prea am dat motive să fiu suspectată de patriotism, nu?). 

Desigur, am și câteva argumente și nu, nu împărtășesc opinia celor care spun că din banii respectivi se pot construi spitale și autostrăzi. Adică sigur că acestea sunt foarte importante, dar să nu amestecăm lucrurile; vorbim despre cultură aici. Și-n acest punct sunt de acord cu prim-ministrul Dacian Cioloș, care spune că avem nevoie și de hrană pentru suflet. Aș fi ultimul om care să contrazică acest lucru. Dar eu cred că și hrana asta e de mai multe feluri.

E adevărat că, din cele 11 milioane, cinci ar urma să vină de la stat, iar restul din subscripție publică. Din ce am constatat pe Facebook, unde s-a dezbătut asiduu subiectul, lumea este în general destul de binevoitoare și deschisă la ideea de a contribui financiar. Moment în care m-am întrebat de ce Guvernul nu a inițiat un asemenea demers pentru construirea unei săli de concerte (cu o acustică onorabilă, nu chifteaua care se numește Sala Palatului, de care pe bună dreptate s-au plâns atâția muzicieni invitați la Festivalul ”George Enescu”). Sau pentru un fond de burse destinate sprijinirii tinerilor înzestrați. Avem mulți din aceștia, care însă în paralel cu studiul se zbat să obțină sponsorizări pentru deplasarea la diferite concursuri, workshop-uri și masterclass-uri în străinătate. ”Investim în viitor”, zice prim-ministrul, ca răspuns la unele critici. De acord. Și ce poate fi mai important și mai reprezentativ pentru viitorul cultural, dacă nu tinerii talentați și / sau o sală de concerte unde să nu ne fie rușine să invităm periodic giganții de la Filarmonica din Berlin?

”Dacă nu ne exercităm dreptul de preempțiune acum, pierdem statuia”, mai rostește Dacian Cioloș. Atât le-a trebuit unora. ”Cum să pierdem Cumințenia, e unica noastră șansă s-o avem din nou acasăăăă, să fie a noastrăăă”. Părerea mea poate li se va părea cinică unora, dar drept să spun... dacă o pierdem, ce? Nu va mai fi expusă? Nu va mai ști omenirea că a fost sculptată de un român? Nu va mai fi la fel de admirată? Ce-i cu dorința asta de posesiune, în definitiv? ”Să fie a noastră, să o avem aici”. 

Eh, parcă de-aia nu e admirată și răs-admirată Gioconda, spre exemplu... Chiar așa, oare cei care se bat cu pumnii în piept ”să aducem acasă Cumințenia, să fie la noi” or fi știind că Gioconda nu mai e-n posesia Italiei de sute de ani? Și ce dacă nu mai e? Există cineva care să nu știe că a fost pictată de un artist italian? Și uite că Italia nu mai plânge cu sughițuri din cauza asta, iar tabloul atrage milioane de vizitatori anual.
Ah, apropo de asta, eu nu cred că vor veni valuri de turiști străini în România numai pentru a admira ”Cumințenia Pământului”. Unii așa consideră, dar mă îndoiesc sincer că se vor organiza mii de excursii, city break-uri și concedii exclusiv pentru o statuie. Ca să atragi turiștii e nevoie de mai mult. De mult mai mult. 

Concluzionând, mie mi se pare că povestea asta e prea, cum să spun... exagerată. Expandată. Valoarea națională nu se cuantifică printr-un certificat de proprietate asupra unei sculpturi, fie ea și una din cale-afară de cuminte :) În opinia mea, altele sunt cele care ne definesc din punct de vedere cultural și despre două aspecte am adus vorba mai sus. Și-n același timp, mă întreb dacă românii ar fi la fel de deschiși față de ideea unei săli de concerte sau a sprijinirii tinerilor artiști. 

Sunt de acord că avem nevoie de hrană pentru suflet. Dar poate-ar fi de dorit să fie ceva care să ne țină de foame pe termen lung, nu doar să ne umplem burta pe moment, metaforic vorbind.

duminică, 20 martie 2016

Sfaturi de viață lungă


Pentru că tot a fost azi Ziua Internațională a Fericirii, m-am gândit că s-ar potrivi un articol cu diverse sfaturi generale de viață din experiența unor oameni care au atins vârsta de 100 de ani. Nu că ar fi fost mereu fericiți în acest lung interval de timp, desigur. Dar cu siguranță au avut destule momente în care s-au simțit mulțumiți de sine și au găsit felurite metode pentru a depăși mai ușor anumite situații. 


- Ieși în fiecare zi din casă, chiar și numai pentru o plimbare în jurul blocului.
(Asta-mi amintește că azi n-am ieșit, de pildă. Mă rog, vremea a fost întunecată și cred că temperaturile n-au depășit 4 grade. Însă chiar și așa, tot n-ar trebui să hibernez ca un bursuc. For the record, habar nu am dacă bursucul hibernează).
- Fă-ți timp să plângi.
- Să nu cazi în capcana comparațiilor. Sunt inutile și de cele mai multe ori aduc doar nefericire. Iarba vecinului va fi întotdeauna mai verde. 
- În fiecare zi, fă ceva numai pentru tine. Nu trebuie să fie ceva complex. Dar să fie doar pentru tine.
(Nu punctez pozitiv la asta. Dacă nu pun la socoteală că beau cafea, ceea ce nu prea s-ar încadra, oricum).
- Ține minte că de cele mai multe ori, problemele se rezolvă de la sine.
(Asta mi-aș putea scrie în frunte, poate așa mi-aș economisi câțiva neuroni).
- Gândește pozitiv. Gândirea negativă îți otrăvește mintea. Râzi cât poți de mult, umorul este un izvor al tinereții.
(Și asta mi-aș putea scrie în frunte, dacă mai am loc alături de fraza de mai sus. Ok, eventual scriu ceva mai mic și mai înghesuit).
- Practică un sport. Sau yoga. Sau ambele.
(Aici nu am absolut nimic de zis în apărarea mea).
- Găsește-ți un model în persoana cuiva. E întotdeauna recomandabil să avem repere.
- Încearcă să nu-ți faci griji pentru ceva ce nu poți schimba.
(Nu mai am unde să-mi scriu și asta, deși ar trebui).
- Nu încerca să mănânci numai ce este sănătos. Mănâncă tot ce vrei. Secretul longevității este înghețata.
(Iuhuu, sfatul ăsta cred că-i cel mai valoros dintre toate. Îmi amintește de Ellen DeGeneres, care spune că e foarte sănătos să bei apă. Sub formă de cuburi de gheață. Puse în paharul de scotch).
- Nu te enerva niciodată, nici măcar în trafic.
(Individul ăsta precis nu are carnet de conducere și nu știe ce înseamnă să mergi kilometri întregi în spatele unui tractor care nu depășește 20km/h).
- Când simți că-ți dă târcoale o răceală, bea un păhărel de Bailey's Irish Cream - te vei simți perfect a doua zi.
(Și eu care mă iroseam cu ceaiuri).

Ar mai fi multe recomandări, dar fie se înscriu în categoria adevărurilor general valabile (de tip ”găsește-ți adevărata vocație”), fie sunt foarte personale și probabil n-ar fi ușor de pus în practică de toată lumea. Dar măcar de cele de mai sus dacă am ține cont și tot ar fi un câștig semnificativ.

(sursa)

marți, 15 martie 2016

Voi aveți curaj să cereți?


Prea puțini dintre noi sunt aceia care pot spune că au totul - și dacă da, probabil că asta nu este o constantă, fiindcă așa e viața: ba te saltă, ba te coboară, ba-ți dă aripi, ba-ți trosnește una de te învârți pe loc și de la capăt. Să nu cumva să te plictisești, nu de alta. 

Ce-i cu accesul ăsta de filozofeală la ceas de seară? Păi, adevărul este că-mi pun niște întrebări - și nu de azi, de ieri, ci de ani de zile, dar n-am reușit niciodată să găsesc un răspuns care să mă satisfacă. Sau unul care să mă ajute să nu mă mai simt vinovată. 

Fără a intra în stufoase amănunte, hai să spunem că traversez o perioadă destul de amețitoare - și nu în sensul bun al termenului. Adică nu-s amețită ca după un vin bun, ci e amețeala aia dată de un montagne rousse care te zdruncină de-ți face creierii salată. Acum sunt suuus, hai c-o izbutim, trag aer în piept și-un moment mai târziu... bufff, jos, unde contemplez terciul care tocmai a devenit speranța mea. O s-o regăsesc eu, nu-i vorbă. Dar dacă se terciuiește iar, cum s-a mai întâmplat nu o dată? O să am putere s-o refac? De câte ori? Până când?

Și-n clipe ca astea îmi vine să ridic ochii spre cer și să zic ”Doamne, iartă-mă că îndrăznesc să cer pantofi, când alții poate n-au picioare. Iartă-mă că nu mai pot trăi mulțumindu-mă doar cu faptul că nu e mai rău și că vreau să-mi fie bine. Iartă-mă și dă-mi, cât mă mai pot bucura de ceea ce primesc!”.

Apoi mi se face rușine și mai ales frică. Ia uite la mine... nu mai am răbdare, nu știu să aștept, îmi pierd încrederea, cer una și alta când atâta lume nu are poate nici pe jumătate cât am eu. Dar pe de altă parte merit și eu acele ”una și alta”. Hai, viață, mi-ai luat destule, nu poți să-mi și DAI? 

Viața nu-i datoare să ne dea tot ce vrem, mă dăscălește o voce din capul meu. Ia ce poți de la ea și bucură-te că nu-i mai rău (mă rog, am o cunoștință al cărei principiu de viață e exact ăsta - ”bine că nu e mai rău” - și cu toate că detest o astfel de mentalitate, mi-e să nu-i calc pe urme). Dar viața ar putea compensa niște lucruri, punând umărul acolo unde eu nu am cum să intervin. 

Am dreptate, nu? Ar putea, nu-i așa? Cu siguranță. Întrebarea e.. ce pot face EU? Cum să cer? Cum să-mi doresc? Ce să spun? Cum să-mi fac curaj să vreau?
Nu, eu și gândirea pozitivă nu prea ne întâlnim în ultima vreme. Ne salutăm de la distanță, cum ar veni. 

Foarte multe semne de întrebare în postul ăsta, observ.  Ca și-n mintea mea, de altfel. 

luni, 14 martie 2016

Despre mine


Săptămânile astea a tot circulat o leapșă prin blogosferă și am pescuit-o de la Denisa, care o dăduse la liber pentru toată lumea, așa cum procedez și eu în astfel de situații. E  despre mine, așa că prin urmare... pentru unii poate fi redundantă, pentru alții, cine știe, poate chiar plictisitoare, dar sper că va și plăcea unora dintre voi.


SUNT un amalgam de sentimente și stări sufletești: recunoscătoare pentru ce am, dornică de mai mult, conștientă că am pierdut niște lucruri esențiale în viața asta, resemnată uneori, încrezătoare alteori... Dar trăgând linie, nu mă pot numi un om optimist.

AȘ VREA SĂ PĂSTREZ cât mai multe amintiri frumoase, starea de grație pe care o experimentez la anumite evenimente culturale, curiozitatea și doza de candoare pe care (îmi place să cred că) o am. 

MI-AȘ FI DORIT să mă fi putut bucura mai mult de copilărie și de adolescență. N-a fost să fie. 

NU ÎMI PLACE socializarea excesivă. Adică să ne-nțelegem, nu-s vreo sălbatică, dar orice grup unde-s mai mult de zece persoane mă face să simt nevoia de-a o lua la sănătoasa. 

MĂ TEM de suferința oamenilor dragi și mă tem că nu mi se vor împlini nici măcar visele care mi-au mai rămas.

ÎMI PLACE să citesc, să călătoresc, să scriu, să mă uit la filme și să ascult muzică (de preferat clasică, dar nu numai).

NU SUNT din cale-afară de îndrăzneață. Și tare nu-mi place de mine din cauza asta. Serios... în anumite privințe sunt o veritabilă găină.

IUBESC și am norocul de-a fi iubită. Am și-acum momente când mă gândesc cât de norocoasă sunt din punctul ăsta de vedere. 

CÂNT sub duș, în mașină și când fac curățenie. La serviciu am interdicție în sensul ăsta (cică ”se prăbușesc pereții dacă te-apuci tu de cântat”). Uite-așa se sufocă talentele în fașă, dom'le.

NICIODATĂ - m-am cam săturat de cuvântul ăsta, drept să spun. De prea puține ori are conotații pozitive.

RAR de tot îmi place de mine, fizic vorbind. Adică trebuie s-arăt chiar ravisant pentru asta :))

PLÂNG - destul de des și pe neașteptate. De cele mai multe ori e de-ajuns un gând. Sau o amintire.

SUNT CONFUZĂ în absența cafelei, aici mă regăsesc în ce-a scris Denisa.

AM NEVOIE de apă, mâncare, somn și cafea. Cum se vede, sunt un om simplu :D

AR FI TREBUIT - ba n-ar fi trebuit nimic. Din moment ce nu s-a întâmplat una sau alta, nu s-a întâmplat și cu asta basta. Cui mai folosește să cotrobăie în trecut și-n sertare demult închise?

AȘ PUTEA să fac multe lucruri, probabil. Dacă aș avea ceva mai multă încredere în mine. 

VREAU diverse. Unele dintre vise probabil că sunt prea înalte, utopice poate. Dar îmi sunt dragi și câtă vreme mai am un dram de speranță, nu renunț la ele. 

Ca de obicei, leapșa e pentru toți eventualii doritori :)

duminică, 13 martie 2016

Salată de weekend (II)


1) Am terminat de văzut cel de-al patrulea sezon din serialul ”House of Cards”. Știu că am mai spus că-l ador pe Kevin Spacey, simt însă nevoia să repet :)) Cred că în absența lui serialul n-ar avea nici pe departe același farmec. Mi-a plăcut mult povestea, ca de fiecare dată, dar totuși o problemă am: de ce scenariștii pornesc de la premisa că toată lumea e familiarizată cu politica internă a Statelor Unite? Pentru un neavizat e aproape imposibil de prins subtilitățile intrigii, iar ei vorbesc despre toate detaliile de culise ca și cum ar fi ceva elementar și cunoscut de către toți. Treaba asta ia ceva din savoarea filmului, dar mie tot mi-a plăcut foarte, foarte mult. Și dacă n-aș fi măritată, l-aș cere pe Spacey de bărbat, așa să știți. 


Te înțeleg, Mr. President. Da' la mine te-ai gândit că am de așteptat un an întreg până la următorul sezon? 

2) Vă mai aduceți aminte de Plodul Incurabil? Din noiembrie, combătea la secția de Retur. Cred că nu trecuseră decât câteva zile de când începuse și colegii de-acolo deja mă întrebau cum am rezistat două luni și jumătate cu el :)) Bineînțeles, individul era același dintotdeauna: leneș, nesimțit, indolent și chiulangiu (cică devenise un obicei să dea telefon vineri sau luni spunând că e bolnav și nu poate veni. Ciudată rău boala asta, să te lovească numai la început sau la final de weekend).
Prin februarie, i-am întrebat la un moment dat cum se mai prezintă lucrurile. 
”Auzi”, mi-au răspuns ei pe-un ton conspirativ, ”dacă vii într-o zi la serviciu și vezi mașini de poliție în fața firmei, înseamnă că l-am omorât”. 
Aha, asta-mi răspunde la întrebare :)) Din fericire pentru toată lumea, Plodul a scăpat cu viață. Nu de alta, dar... a fost concediat. Am înțeles că avuseseră loc mai multe discuții în cadrul cărora fusese invitat să-și bage mințile-n cap, dar fără niciun rezultat. Exit Plod.

Având în vedere că mâine începe o nouă săptămână, vă doresc o zi de luni cât mai suportabilă și să vă fie cafeaua tare și fierbinte :) Ah, și vă mai doresc ce-mi doresc și mie, adică să vă puteți decide cu ce vă îmbrăcați :)) Eu reflectez de vreo jumătate de ceas și singurul articol vestimentar asupra căruia nu am dubii sunt pantalonii. Mi-am cumpărat ieri unii noi și vreau să-i inaugurez, așa se explică faptul că n-a fost greu să mă hotărăsc în privința lor :))

joi, 10 martie 2016

Trofeul ”Morcovul de Aur”


A trebuit să duc muncă de lămurire cu Greta ca să mă lase să scriu eu postul ăsta. Nu știu de ce nu voia, că doar nici nu s-a uitat duminică la Eurovision și nici cu rock-ul nu le are. (În materie de muzică rock n-a trecut niciodată de baladele ”Metallica”, da-n adolescență îi plăcea să spună despre ea că-i ”metallistă”. Să nu mă pârâți că v-am zis). În tot cazul însă, nici eu n-am o părere foarte clară despre piesa care va reprezenta România la Stockholm - ”Moment of Silence”, interpretată de Ovidiu Anton. Am, în schimb, o părere fermă și solemnă despre Mihai Trăistariu. Îl știți, băietul care plângea acum vreo două decenii pe toate posturile radio că Suzana i-a furat banana și care și-a făcut implant de păr (vorba ceea, dacă banană nu mai are, măcar părul să nu-i lipsească).

Pe traseul lui muzical, caracterizat în covârșitoare măsură de răsunătoare performanțe de care nimeni nu a auzit, a survenit acum zece ani o întâmplare din categoria ”momentul potrivit”. O piesă bună, ritmată, care a ”prins” la publicul european și l-a propulsat pe Trăistariu pe locul patru la Eurovision și, după cum ne amintește chiar el de șaizeci de ori pe oră, i-a adus cel mai mare punctaj obținut de România în istoria participării la această competiție.

De-atunci a rămas omul cu un complex de superioritate pe care-l cultivă cu obstinație. El e cel mai bun, nu mai e nimeni ca el, nimeni n-a mai reușit ce-a reușit el, lumea e rea și-l invidiază, dușmanii-i poartă pică și ei valoarea lui nu are (așa e cântecul, vine la pachet cu dezacord cu tot). În fine, personajul putea fi driblat fără mari eforturi, dar de duminică încoace, de când a ieșit pe locul al doilea din coadă la selecția națională pentru Eurovision, demersul ăsta a devenit imposibil. 

Piesa lui, ”Paradisio”, crâncen de plictisitoare. Show-ul cu scheleței mișcători, demn de căminul cultural din Cocârlate. N-avea ce pretenții să emită (ar zice bunul-simț). Sunt cel mai bun, nimeni nu mai reușește să urce atâtea octave ca mine, sunt un geniu, sunt un crin, sunt parfumul cel mai fin, zice el, certat fatal cu antemenționatul bun-simț. Juriul m-a sabotat de teamă c-aș putea aduce trofeul acasă, voting-ul a fost măsluit, eu am vrut să fac un bine patriei, dar de-acum orvoar și-un praz verde, România. Nu te mai reprezint niciodată, l-ai pierdut pe marele Trăistariu, o să cânt pentru altă țară, nanana și ninini. 


(Ăsta a copiat ”Meduza” lui Caravaggio, pezevenghiul). 

Pe pagina lui de Facebook se cristalizează două tabere. Îmi potrivesc ochelarii și citez cu pioșenie câteva exemple nemuritoare. Vă previn că nu am de gând să editez comentariile, deși Greta e cel mai mare grammar nazi în viață. Dar e postul meu, așa că n-are ea treabă.

- ”Nu te mai gandi la sistemul distructiv, nu intamplator Dumnezeu ti-a dat harul asta, canata pentru noi, pentru cei care iti apreciaza muzica si vocea, impacate cu ideia cum exista frumos asa exista si urat” - profunzime și sensibilitate, dar mă-sa n-are cratimă.
- ”MIHAI...nu am ureche muzikala..dar stiu cand un cantec imi ajunge la suflet ...pe romanesca pura mi se ridica parul pe maini” - madam asta ar trebui să se epileze, atunci nu i s-ar mai ridica părul pe nicio românească, pură sau ba.
- ”din pacate sa vezi Mihai ca vei fi total nepromovat ba chiar denigrat si distrus asta e practica bolsevica” - oh, da! Bolșevicii lipseau din borșul ăsta. Chiar așa, că mi-am adus aminte, oare masonii ce-or păzi, că nu i-am văzut. Încă. Am văzut-o în schimb pe Carmen Harra, aia cred c-ar face previziuni și acceleratorului de particule de la Cern.
- ”fă-i praf cu diplomație, mihai!!” - serios, ați pomenit vreodată un oximoron involuntar mai reușit? :)) 

V-aș fi pus și câteva exemple normale la cap, dar orice comentariu care nu este o laudă e șters cu dibăcie și foarte rapid. Citisem câteva opinii echilibrate, pe care după vreo oră nu le-am mai găsit ca să vi le pot arăta. Domnul e sensibil și degrabă simțitoriu, critica îi cade greu la delicatele dumisale mațe. Ce-i drept, a ascultat-o pe duduia cu praful și-a dat cu diplomația de pereți (o fi înțeles greșit mesajul și-a făcut praf ce nu trebuia. Deși ceva-mi spune că omul ăsta n-a fost niciodată altfel). 
As fi intrat în Top 10 în Suedia ... doar dacă participam. Cu un show bine pus la punct, cu o orechstratie refacuta complet si cu aceeasi voce ras-premiata peste hotare ... n-aveam cum sa nu castigam ! Pacat Romania ca nu crezi in mine !E la mintea cocosului ca juriul a facut tot ce i-a stat in putință ... să influențeze poporul ... ridicând în slavi pe TOȚI ceilalți concurenți și singurul în care au lovit ... am fost eu. S-a vazut de la o POSTA ca erau porniți rău de tot și au spus vorbe dure la adresa mea ... ca să convingă românii ... să nu cumva să pună mâna pe telefon și să mă voteze”. 

Și-așa o ține dangalanga în zeci de postări, nu vă mai citez că e redundant, dar între două jelanii conspectează și presa străină. Eh, și-acum devine interesant, pentru c-a pus și un link de pe un blog german dedicat Eurovisionului. 

Dacă a văzut numele lui acolo, ce și-a zis feciorul... e de bine! Nu poate fi altfel, am văzut eu că scrie acolo ”Trăistariu”, deci am înțeles perfect mesajul, mă laudă, mă iubește lumea. 
Numai că textul zice, de fapt, cu totul altceva. ”Micul gnom se dovedește a fi un perdant lamentabil, cel mai penibil din toate timpurile”, scrie autorul respectiv printre altele. Se mai menționează resentimentele și ranchiuna Mihaiului, proiectate asupra juriului, iar amenințarea lui că va concura pentru o altă țară (în speță, Republica Moldova) este interpretată de autor drept ”un strigăt disperat după atenție”. Are dreptate omul, zic eu :)) Dacă Trăistariu și-ar fi dat nițică osteneală, ar fi încercat să traducă textul, însă el nu concepe că ar putea fi altceva decât o laudă. Văzusem și un comentariu în care cineva îi explica adevăratul sens al postării respective, dar, nu tocmai surprinzător, comentariul a dispărut.

Și-acum stau eu așa și mă întreb: cam ce soi de om să fii încât să te tăvălești de zile în șir că nu ai câștigat, să acuzi ba sistemul de vot, ba juriul, să ameninți că-ți iei valoarea și te duci la alții și, între toate astea, să postezi zeci de mesaje în care te lauzi ce bun ești și cum nu te apreciază lumea?

marți, 8 martie 2016

Un motto pentru azi


Vă doresc să zâmbiți din toată inima, fie și pentru o clipă. Să fiți bucuroase și să râdeți. Și nu doar mâine. Un surâs autentic e unul dintre cele mai frumoase daruri ale vieții, chiar dacă de multe ori îl luăm ca pe ceva de la sine cuvenit. 

Filozofez crunt și în truisme. Cred că de la starea de meduză din ultimele zile mi se trage. Mai bine mă duc la culcare :)) Dar nu înainte de-a vă dori o zi care să vă meargă la suflet. Și vă mai doresc să vă convingeți partenerii de adevărul cuprins în imaginea de mai jos :)) (Dacă ați reușit, vă conjur să împărtășiți metoda :D Că eu n-am izbutit, nu de alta).


Ca să zic așa, Hugh Jackmann is always right. Word! :)))

duminică, 6 martie 2016

”Spotlight” (2015)


Am decis să urmăresc filmul ”Spotlight” fără să știu nimic despre el, altceva decât că este inspirat dintr-o poveste adevărată și că a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun film - în detrimentul mult aclamatului ”The Revenant”. În ce mă privește, acestea au fost două argumente suficiente pentru a mă convinge că merită să investesc două ore urmărind filmul. Și într-adevăr, n-am regretat absolut deloc. 


În centrul acțiunii se află echipa Spotlight, formată din patru jurnaliști de investigație de la ziarul ”Boston Globe”. Aflați permanent în căutare de subiecte complexe, ei demarează o anchetă pornind de la un caz aparent izolat al unui preot care fusese acuzat că, timp de 30 de ani, a abuzat sexual mai mulți minori din parohia sa. 

Pornind de la acest caz, echipa formată din Walter “Robby” Robinson (editorul, interpretat de Michael Keaton), reporterii Sacha Pfeiffer (Rachel McAdams) şi Michael Rezendes (Mark Ruffalo), precum şi cercetătorul Matt Carroll (Brian d’Arcy James) începe să dezvolte o investigaţie amplă, care va dura mai multe luni și nu va fi lipsită de provocări și dificultăți, tranformându-se într-un adevărat labirint birocratic, procedural și, deloc în ultimul rând, emoțional. 


Pe de-o parte, victimele sunt reticente să vorbească despre acest subiect. Unii dintre ei și-au refăcut viața, au familii, sunt integrați în comunitate și nu mai vor să redeschidă un subiect atât de tragic. Pe de altă parte, reprezentanții Bisericii Catolice fac scut în jurul preoților și refuză să coopereze, dorind să mușamalizeze cazul. Perseverând și mergând din aproape în aproape, jurnaliștii identifică doi avocați care în trecut reprezentaseră o parte dintre victime, în multe dintre cazuri ajungându-se la o mediere foarte avantajoasă pentru biserică: o sumă de bani drept compensație și promisiunea în scris a victimei că nu va mai vorbi niciodată despre subiect. Unul dintre ei însă continuă și în prezent lupta, iar ajutorul lui se va dovedi vital pentru anchetă.

Nu intenționez să dau spoilere, așa că-n legătură cu firul epic al filmului voi spune doar că echipa Spotlight a primit Premiul Pulitzer pentru investigația referitoare la abuzurile preoților catolici. Vă las plăcerea de-a afla cum s-a ajuns la asta și care-au fost rezultatele anchetei lor. 

În altă ordine de idei, personal filmul nu mi-a spus mare lucru în privința realizării. Dar cred că nici nu și-a propus asta. Nu muzica, imaginile sau scenografia au dat valoare peliculei și nu aceștia au fost factorii determinanți pentru decernarea trofeului suprem în cinematografie. Tot ce-a contat aici a fost povestea și felul în care a fost împărtășită lumii. Până la urmă, asta e cel mai important. 

Mi-a plăcut ”Spotlight” și vi-l recomand. Foarte dinamic, alert, cu dialoguri bine scrise, care te prind imediat în atmosferă. Mi-am adus aminte de anii de studenție. Da, așa ceva visam cândva să fac și eu, dar acum știu că-n România n-ar fi fost posibil. Nostalgia m-a determinat să caut și filmul ”All the President's Men”, cel despre ancheta Watergate. L-am mai văzut (ca material documentar la facultate, culmea) și am citit și cartea scrisă de cei doi reporteri care au investigat cazul. Dar mi s-a făcut dor de amândouă și cu mare plăcere mă voi reîntâlni cu Woodward, Bernstein și, desigur, ”Deep Throat” :)

joi, 3 martie 2016

Problemă cu mături la nivel înalt


Mi s-au aliniat cam prost planetele în ultima vreme, deci inspirația-mi nu se prezintă prea îmbucurător (”cinq cent soixante-cinq centimetres, gheață la mal”, pentru cine-și mai aduce aminte de cotele apelor Dunării). Dar azi mi-a ajuns la urechi una atât de gogonată, încât n-am rezistat să nu v-o spun.

De mai bine de trei luni (de la 1 noiembrie, mai precis) avem un nou director de filială. Trebuie să spun că fluctuația de personal la nivel de middle și top management a fost una semnificativă în ultimii ani - habar n-am ce nu le place lor, sau ce nu le place altora la ei, dar managerii și directorașii n-au făcut prea mulți purici la noi de la o vreme încoace. Mă rog, nu ne-am bătut prea mult capul cu asta - noi suntem prea mărunți ca să ne preocupe astfel de aspecte și oricum, în ce ne privește nu se poate spune că s-ar fi schimbat ceva palpabil. 

Așa, deci avem un nou boss. Am așteptat cu oarecare curiozitate să-l cunoaștem, să se familiarizeze cu bucătăria noastră, eventual să ia și niște măsuri, dacă vrea și nu se supără (fără a intra în detalii, există niște disfuncții semnificative într-una dintre secții, disfuncții care ne afectează productivitatea tuturor. Problema e străveche și arhicunoscută, dar niciunul dintre managerii anteriori n-a reușit să taie nodul gordian). Omul a rămas însă destul de low profile, noi ne-am văzut de-ale noastre și practic am și uitat de existența lui.

Dar el din umbră ne veghează, cu ochi de linx ne... ptiu, era să scriu ”penetrează”, mă cuprinsese fiorul poetic și-o luasem prin porumb. Sper că nu mă citesc și minorii. Anyway, azi vine un team leader la mine și-mi spune, citez precis, ”ai grijă ce faci cu mătura”.


Hait! M-a văzut careva întreținând activități dubioase cu antemenționatul accesoriu? Sau eventual zburând călare pe dânsul? (Am o mătură ca asta, că veni vorba. Și nu doar eu - avem mai multe în secție. Uneori stau agățate într-un suport special pe perete, dar cel mai adesea zac pe unde-apucă, sprijinite pur și simplu de pereți). 

De ce vă istorisesc atât de detaliat cum devine cazul cu măturile și de ce-s ele atât de importante, poate vă-ntrebați. Asta m-am întrebat și eu. ”Păi”, zise team leaderul pe-un ton în care se ghicea perplexitatea, ”directorul a spus că a observat că măturile nu sunt puse în suporturile lor, ci stau ici și colo la perete și nu e de acord cu asta. A cerut să ținem toate măturile în suporturi. Și dacă nu sunt suporturi suficiente, trebuie doar să spunem și se vor monta câte sunt necesare”. 

N-am avut nicio replică la asta. De fapt, cred că nu mai era nimic de zis. După mai bine de trei luni de când a preluat postul, directorul a constatat că avem o problemă deosebit de serioasă și, plin de elan, a remediat neajunsul.

În tăcere, m-am dus ascultătoare și am pus mătura în suport. Așa cum a poruncit conducătorul nostru.