sâmbătă, 24 februarie 2018

Notă informativă


Pe această cale țin să aduc la cunoștință că în următoarele zece zile voi absenta motivat: mă duc să-mi văd tată, singura bunică rămasă, socri, cumnați, nepot năzdrăvan și foarte-foarte drag și prietene pe care le iubesc și pe care nu le-am mai văzut de fix un an. 
De asemenea, mă duc să le vizitez pe mama și pe cealaltă bunică la noua lor căsuță. 

Să ne regăsim și recitim cu bine (sper să nu revin cu 5 kile-n plus, cum s-a întâmplat în alte dăți).

PS: jupânul, aseară:
- Cred că e prea mică valiza asta, o iau pe aia mai mare, dar nu mai stau acuma să refac bagajul că sunt obosit, am timp dimineață.
Jupânul, azi dimineață:
-... păi am crezut că mi-l faci tu.

🙄🙄🙄

joi, 22 februarie 2018

Rău cu rău, dar mai rău fără...



Dacă mi-ar fi spus cineva acum câteva săptămâni c-o să ajungem, nu să-i regretăm demisia, dar în tot cazul să bombănim ”tot mai bun era ăla”, l-aș fi trimis pe respectivul să ia un Ibuprofen 800 și să se culce degrabă.  Să doarmă adânc, fiindcă în mod evident are tulburări serioase. 

Mda, cam așa stau lucrurile. De la începutul lui noiembrie avem alt șef de filială - pe care, sinceră să fiu, nu-mi pot imagina de unde l-au pescuit și pe ce criterii l-au selectat.

Germana o vorbește prost (în privința asta avem consens general, toți care am interacționat cu el am tras aceeași concluzie. Înțelege doar parțial și se exprimă cu stângăcie). Nu e născut în Germania, a învățat limba mai târziu și se pare că la orele de curs - dacă le-o fi făcut - era dus să ude buretele.

Nu are curajul să ia decizii și ține echipe întregi „în șah” de câteva săptămâni, ceea ce nu e tocmai benefic pentru starea de spirit la nivel general. 

Să managerieze oamenii nu se pricepe (niște șefi de departament mai au puțin și-și sar la gât unii altora, iar el nu doar ca nu aplanează conflictul, dar mai face și chestii adiacente care irită și mai tare spiritele).

Îi lipsesc noțiunile de bază în domeniu - și asta am văzut eu însămi, că am avut la un moment dat o discuție cu el și eram gen ”Aoleu, de nu s-ar vedea pe moaca mea surpriza că nu știe nici aia, nici aia, nici ailaltă...”.
Și să ne-nțelegem, eu nu-s vreun geniu, doar cunosc foarte bine o serie de proceduri și protocoale. Desigur, îmi dau seama că un șef nu trebuie să știe toate chichițele, e treaba angajatului să le descurce, dar aici era vorba de alt gen de probleme - unele care se aflau în fișa postului său.

Iar astea ar mai fi cum ar mai fi, dar săptămâna trecută a izbutit-o lată.

Pasămite am avut noi niște potențiali viitori clienți în vizită, cărora a trebuit să le facă turul întregului depozit. Ideea fiind, evident, să-i convingă de imensele noastre posibilități, capacitate, performanțe etc etc etc.
Ce face individul în schimb? Unu la mână, le dă informații greșite. ”Avem trei rampe de încărcare”, zice mândru. Ăia cască ochii: trei??? Și cum puteți deservi toate livrările cu numai trei rampe?? Alți câțiva șefi de departamente, prezenți și ei în grup, au sughițat stupefiați. 
Unul dintre ei a intervenit: ”… trei aici pe partea asta, apoi două dincolo, încă două în partea cealaltă și încă două sus, în total nouă” . Vizitatorii s-au mai calmat, dar foarte probabil au observat că șeful de filială nu știa câte rampe de încărcare se află în depozitul de care răspunde și nu cred c-au fost tocmai impresionați.

Petrecerea continuă, se vizitează secția de primire marfă. ”Ce e aici?”. ”Departamentul de retur”, o trântește ipochimenul. Oaspeții se uită cam mirați, mărfurile nou-venite erau stivuite în cutii și baloturi sigilate, nu se vedeau nicăieri colete returnate de clienți… Unul dintre șefii de departament n-a avut de ales și-a zis, dregându-și vocea, ”hm-îhâmm, aici se primesc livrările, bla bla…”.
Mai trec două minute și numai ce se-ntoarce către oaspeți, grăind: ”știți, eu am varice și nu pot sta mult în picioare, îl las pe Herr … (cel care menționase numărul corect de rampe) să continue prezentarea, mă scuzați, mă găsiți în biroul meu”. 

Și pleacă, fraților. Pleacă.

Poate fi cineva mai penibil de-atât? 

Nu avem idee dacă și cât va mai rămâne în post, dar cugetăm blazați că n-o fi fost Măturătorul vreo eminență cenușie și la un eventual concurs de popularitate ar fi ocupat primul loc din coadă, însă măcar lua decizii (bune, proaste, cel puțin avea curajul de-a o face) și știa câte rampe avem, for Pete's sake. 

Bine, câte rampe avem știu și eu. Și cunosc localizarea tuturor departamentelor și multe alte lucruri de  care el habar n-are. Și salariul meu e de vreo patru ori mai mic decât al lui, dacă nu chiar mai mic.

Minunat. Măreț, chiar. Ce-ar mai fi de zis? Am ajuns și noi într-o situație gen ”Ponta, hai, bre, înapoi.  Hai că glumeam cu mu*a aia”.

duminică, 18 februarie 2018

Șapte recomandări din experiența mea pentru învățarea limbii germane


Exact în urmă cu zece ani, în ziua asta, mă prezentam la prima oră de curs de germană pentru începători. Aveam 17 colegi de diferite vârste (între 20 și 50 de ani) și felurite naționalități - din Rusia, China, Cehia, Polonia, Kenya, Kazakhstan și Armenia, dacă n-am uitat vreuna. 

Nu știam nimic, nici măcar un cuvințel. Ba mint, știam vreo trei - die Apotheke (farmacie), pe care-l vedeam la fiecare colț de stradă, precum și ”zu vermieten” (de închiriat) și ”zu verkaufen” (de vânzare”), pe care de asemenea le vedeam pe multe clădiri. În rest, eram tabula rasa.
Profesorul s-a prezentat, am primit manualele pentru primele două module de curs. L-am răsfoit pe-al meu și mi s-au încrucișat ochii. Vaideminesăriți. Cum o să fiu eu în stare să-nvăț așa ceva??

Au trecut șase luni. Am parcurs două manuale, am făcut sute de teme, am și ”tocit” (gramatica germană are multe reguli și încă și mai multe excepții - mi-aduc aminte că odată a înșirat proful pe tablă niște excepții de la A la J pentru doar o regulă 😃), am dat zeci de teste periodice și două examene. Pe parcurs mi-am dat seama că-mi place, simțeam cum învăț, cum înțeleg, cum cresc. 

Spre deosebire de multe alte împrejurări, în privința asta chiar am avut răbdare. Mi-am făcut temele, am lucrat mereu dinainte toate exercițiile de la final de capitol (motiv pentru prof să mormăie că Frau N. se uită iar pe pereți și, generos, a început să-mi aducă fișe separate de exerciții pe care le lucram cât timp ceilalți le rezolvau pe cele din manual), făceam teste pe Internet și repetam regulile particulelor ”der, die, das”, verbele neregulate și verbele cu particulă separabilă în timp ce făceam curățenie, duș, ba și când mergeam pe stradă. 

Un deceniu mai târziu germana mea e la un nivel... acceptabil, să spunem. Adică suficient pentru a avea un post cu răspundere, dar n-aș fi în stare să citesc Goethe în original (de fapt, nici n-aș fi motivată s-o fac, acum că mă gândesc). 

Perfect nu voi ajunge s-o stăpânesc niciodată, dar ce satisfacție am avut când o colegă (nemțoaică) m-a rugat să-i citesc mail-ul pe care urma să-l trimită la niște simandicoși, pentru a identifica eventualele greșeli... Nu, nici nemții nu au o germană impecabilă, mai ales în ceea ce privește gramatica.  

Din experiența mea, iată câteva recomandări pentru aceia dintre voi care se gândesc să se-apuce de germană sau, cine știe, sunt deja în focurile declinărilor 😃


1) Aveți răbdare. Unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit (spre rușinea mea, nu-mi mai amintesc de la cine) a fost: ”limba germană trebuie îmblânzită”. Luați-o încet, zăboviți asupra fiecărei noi probleme de gramatică, repetați și iar repetați, chiar dacă vi se pare că stăpâniți chestiunea respectivă. Am mai zis să aveți răbdare?

2) Volumul de informație - și mă refer numai la gramatică acum - este imens. E foarte mult de învățat, multe reguli și, cum spuneam mai sus, multe excepții. Nu vă speriați dacă uneori mai uitați din ele (se ”înmagazinează”, vă promit), dar întoarceți-vă mereu în urmă și repetați cu regularitate câte ceva, neapărat cu exerciții și teste. 

3) Luați totul ca pe o provocare. Personal, aveam atitudinea ”ori eu, ori ea”, adică eram ca un fel de pitbull. Și mă simțeam tot mai smart, recunosc, pe măsură ce dobândeam noi cunoștințe și începeam să fac asocieri. 

4) Chiar dacă poate părea ciudat, nu vocabularul ar trebui să fie cel dintâi pe lista de priorități. Acesta se acumulează și se îmbogățește în timp și practic, pe durata întregii vieți (în măsura în care nu veți pierde contactul cu limba germană). Esențial este să ”plantați” bine și adânc semințele gramaticii, pentru a prinde rădăcini solide. 

5) Dacă vă încurajează aspectul, gramatica germană are câteva asemănări cu cea engleză (de exemplu, au și ei verbe modale), iar în ceea ce privește vocabularul, aproximativ 10% din acesta provine din limba latină. Das Problem, die Aktion,  das Restaurant, der Elefant, die Polizei, der Kurs... remarcați ceva? Încă și mai multe seamănă cu termenii englezești. Ce bucuroasă eram când mai descopeream câte-un cuvânt din ăsta... îmi îmbogățeam vocabularul fără efort 😃

6) De îndată ce-ați început să acumulați suficiente cuvinte astfel încât să înțelegeți texte simple, începeți să vorbiți (de preferință, cu nativi). Nu vă fie teamă de greșeli, o să faceți oricum din plin 🙂 dar nu e atât de important, nu în faza asta. Ceea ce contează este să vă găsiți curajul de-a comunica. 

7)  Citiți, citiți și iar citiți. În privința asta am câteva sfaturi separate:

a) Pentru început, feriți-vă de ziare. Asta mi-a spus profesorul când m-a văzut într-o pauză cu nasul într-un ziar, concentrată și pătrunsă de importanță. ”Nu”, zice, ”în ziare se strecoară mereu greșeli și e crucial să nu aveți de-a face cu ele atâta timp cât nu aveți cunoștințele necesare pentru a le identifica”. 

b) Începeți cu lecturi ușurele (prima mea carte a fost una de Agatha Christie) și n-ar fi deloc rău să alegeți o carte pe care ați citit-o deja în altă limbă - româna sau oricare alta. Vă va fi mult mai ușor să faceți legăturile și, nefiind atât de preocupați să înțelegeți subiectul pentru că-l cunoașteți deja, veți acorda mai multă atenție vocabularului și construcției frazelor. 

c) Nu vă opriți să căutați în dicționar fiecare cuvânt pe care nu-l știți. Va întrerupe fluxul lecturii și-n final vă va frustra. Cel mai bine ar fi să încercați să deduceți sensul din context, cuvântul se va ”întipări” mult mai bine în minte. Eu de exemplu caut cuvinte în dicționar numai dacă mă întâlnesc prea des cu ele, nu prind sensul din context și mă enervez.

Încheind articolul (care s-a lungit mai mult decât aș fi crezut), vă doresc mult spor 🙂 Sper să fie de folos ideile de mai sus. De asemenea, vă doresc și o săptămână ușoară, având în vedere că mâine-i luni...

joi, 15 februarie 2018

Din ciclul ”ce mai fac nemții pe la muncă”


Zilele astea a fost carnaval în Germania (am povestit detaliat acum câțiva ani despre această tradiție, aici) și pentru că tot m-au bătut unii la cap - ”ia-ți și tu ceva, pune ceva specific pe tine”, am deliberat îndelung și am achiziționat cu înțelepciune o diademă de buburuză. Cu bile pe arcuri.
Mi s-a părut destul și prea de-ajuns, chiar n-aveam de gând să investesc în vreo costumație țunțurlie (fie ea și închiriată).

E clar c-am luat-o razna, am conchis ulterior, contemplându-mă în oglindă și mișcând din bile 😃 Dar ok, am dat 5 Euro pe marafet, să-l port dară. În cazul în care m-o suspecta careva de vreo doagă lipsă, pot să-l dau jos oricând.

Ce să vezi însă? Departe de a-și scuipa în sân, lumea s-a arătat, fără excepție, încântată de apariția mea. Ce simpatică ești, unde ai găsit așa ceva, vai ce drăgălaș, ba m-am trezit și cu vreo câteva colege de la alte departamente venite să mă vadă, că au auzit că Greta arată foarte drăguț azi.

”Astea sunt barometrul stării tale de spirit”, mi-a zis șefa, referindu-se la bilele care se bălăngăneau circumspecte. Cum dădeam ceva mai frenetic din cap, cum se pocneau prompt una de alta.

În imagine, yours truly alături de-o căpșună și-o lămâie (care lămâie mă enervează. Nu vă imaginați cât de mult mănâncă și poartă măsura 34. Chestia asta ar trebui scoasă în afara legii. Cum adică să mănânci oricât și orice vrei și totuși să nu te îngrași, grrrr).


Ok, știu că bluza aia ”army style” se potrivea cu bilele roșii ca un elefant la muzeul Swarovski, însă țin să vă reamintesc faptul că era carnaval 😃 Și dacă stau să mă gândesc, aș fi putut fi mult mai pestriță de-atât, dar mi-a fost lene să cotrobăi prin șifonier. 

Costumația de carnaval se poartă doar o zi pe an. Mno bine, chiar n-aveam de gând să circul mai mult de-o zi cu bilele pe scăfârlie. 

luni, 12 februarie 2018

Ziua în care a murit ceva în mine


Trei ani de când i-am auzit vocea pentru cea din urmă oară. Spunea că vrea să se ducă ”acasă”. N-am făcut pe moment legătura.
A doua zi dimineață însă, când telefonul m-a trezit din somn, am înțeles.

Era ora 6:08, țin minte ca ieri. Când am văzut cine sună, am știut înainte de-a răspunde.
”Greta... hai că... a murit mama”.

Încă întinsă în pat fiind, am resimțit o slăbiciune din cap până-n picioare, ca și cum tot sufletul se scurgea din mine.

O propoziție simplă și cumplită, câteva cuvinte care mi-au dărâmat o lume, mi-au pârjolit inima, aruncându-mă într-un ocean de durere despre care până atunci nu-mi imaginasem că poate exista.

Nu știu cum am trecut de zilele alea.
Nu știu cum de-am băut cafeaua, apoi am dat telefoane căutând calea cea mai la-ndemână pentru a pleca spre țară.
Nu știu cum de m-am dus la magazin și mi-am luat câteva tricouri, un hanorac de purtat peste și un fular, toate negre.
Dar știu cum îmi repetam mecanic, robotic, fără să-mi dau voie să și gândesc: ”sunt în doliu. Doliu pentru mama”.
Mergeam pe stradă fără să văd nimic în jurul meu.
”Mama.  A murit mama”.


Drumul spre țară, pe care mi l-aș fi dorit nesfârșit. Mi-era groază să ajung.
Întâlnirea de la capelă.
Arăta liniștită, părea că doarme. Lumânările ardeau cu sfârâit.
Mă țin genunchii? Mă țin.
”Mama, mama, ce-ai făcut...? Mama, de ce așa...?”.
Plecase... asta făcuse. Plecase acasă, după cum îmi spusese.

În bibliotecă, îmi zâmbește dintr-o fotografie.  Este de la cununia mea civilă și e printre ultimele poze în care apar alături de mama. Am înrămat-o și o privesc în fiecare zi. E imaginea spre care-mi arunc ochii înainte de-a pleca undeva.
”Să ai grijă de casă, mami, da?”.  Și are mereu.

E fotografia pe care-o strâng adesea la piept, uneori îmi lipesc buzele și obrazul de ea și-mi aduc aminte de atingerea pielii ei și de ultima îmbrățișare, când fusesem acasă în luna septembrie a anului precedent.

Mi-e dor de tine, mami. Știu, simt că ești aici, dar... mi-e dor de tine.
Și, exact ca-n urmă cu trei ani, îmi vine și-acum să te-ntreb: de ce așa?

”Doamne, fă-i nemuritori, pe părinții care mor...”.

duminică, 11 februarie 2018

”Miss Fisher's Murder Mysteries” (2012 -)


După ce azi, în afară de epilat, baie și pregătit masa de prânz, practic n-am făcut altceva decât să mă uit la televizor, mi-am zis să vă povestesc și vouă ce serial m-a prins, mai nou, în mreje (ca să nu mai faceți nici voi altceva, haha). 

Încep așadar cu precizarea că urmăresc serialul pe Netflix, de care sunt profund îndrăgostită. Mai ales de când omul m-a învățat cum să fac pentru a vedea pe televizor și nu (doar) pe calculator. Dezmăț, vă spun. 


După cum rezultă și din imagine, este vorba de ”Miss Fisher's Murder Mysteries” - un serial australian, inspirat de scrierile lui Kerry Greenwood, al cărui prim sezon a fost produs și difuzat în 2012. E un fel de ”Murder, she wrote”, cu unele diferențe de culoare locală. Acțiunea se petrece în Melbourne-ul anilor 1920. Personajul principal este Miss Phryne Fisher, o foarte atrăgătoare celibatară bogată, care - pentru că o duce mintea și, în același timp, pentru a-și umple timpul - devine detectiv particular. Și, așa cum se întâmplă de obicei, Miss Fisher se ”împiedică” în fiecare episod de câte-o crimă - pe care, până la final, o rezolvă, cel mai adesea inclusiv cu ajutorul celor din anturajul ei.

Își mai ”dau concursul”, cum se spunea pe vremuri:
- Inspectorul Jack Robinson;
- Ajutorul de șerif Hugh Collins;
- Dorothy Williams, mai cunoscută ca Dot, menajera;
- Jane, adolescenta adoptată de Miss Fisher; 
- Mr. Butler, majordomul (irezistibil comicul de nume, găsesc). 
- Cec și Bert, doi tineri cunoscuți ai lui Miss Fisher, care o mai ajută ocazional. 

Acestea sunt personajele principale, care se regăsesc în aproape fiecare episod. În afara lor mai apar și alții, dar mai sporadic (ceea ce nu-i face mai puțin savuroși, iar spunând asta mă refer de exemplu la mătușa Prudence - o aristocrată plină de prejudecăți, ale cărei snobisme sunt absolut ilare).

Spuneam mai sus că acțiunea e plasată la începutul secolului trecut și acesta este unul dintre aspectele care dau șarm serialului. Scenografia și costumele sunt impecabile și imprimă o irezistibilă notă de glamour și de nostalgie... ca un fel de ”a fost odată ca niciodată...”. 

De asemenea, accentul britanic este delicios - într-atât, încât periodic mă pomenesc vorbind singură prin casă în engleză, cu accent pronunțat 😍 Cel mai recent, azi pe la amiază m-am stimulat să m-apuc de pregătit masa: ”come on, Greta, you have to eat, dear child...” 🙃 Păcat că accentul britanic nu poate fi reprodus în scris, aveam foarte mult aplomb :))) 

Stilul de-a vorbi ”cu pardon”, specific perioadei și mai ales clasei sociale din care face parte Miss Fisher, dă naștere la expresii spumoase, precum ”a dat curs pasiunii sale în chip prea... carnal”. 😃 

Umorul este din belșug, în special în interacțiunile dintre Miss Fisher și inspectorul Robinson (care e îndrăgostit lulea de ea și nu pricep de ce tot se codește să-i spună). Intriga este și ea foarte bine pusă la punct, asasinul nu e mereu previzibil, elementele se adaugă pe parcurs și atmosfera de suspans nu lipsește. 

Rezumând, nu e vreun serial-cult și nici n-are pretenția asta, dar e foarte simpatic și-l recomand tuturor amatorilor genului. Din păcate, are doar trei sezoane, iar eu sunt deja la al doilea, ufff. 

joi, 8 februarie 2018

Cinci expresii amuzante (Blog Challenge 24)


În seara asta mi s-a făcut dor de leapșa-foileton (consemnez că nu m-am decis pentru ea din motiv de pană de inspirație, muza e destul de prietenoasă în perioada asta și sper să-și păstreze obiceiul). M-am hotărât să rezolv tema cu numărul 24 în special pentru că mi-a plăcut subiectul - trebuie să enumăr niște expresii care mă fac să râd.

 

Și, ei bine, n-a fost nevoie să mă gândesc prea mult. Am câteva expresii reținute de-a lungul timpului, pe care le găsesc nostime și le folosesc relativ frecvent (unele dintre ele inclusiv pe blog, acolo unde se pretează).

- ”vascrisu' mă-sii...”. 
Asta e de departe *vedeta* absolută și înjurătura mea preferată, dacă se poate pune problema în asemenea termeni. Nu e originală, am găsit-o în romanul ”Gestapo” de Sven Hassel și ineditul ei m-a atras pe loc. De fapt, versiunea completă era ”vascrisu' mă-sii, Micuțule, mai multă ținută!” 😃 Îi aparținea caporalului-șef Joseph Porta, care încerca să-l ”sensibilizeze” pe ”Micuțul” (în realitate, un individ masiv, care arăta oricum numai mic, nu) referitor la aspectul uniformei sale. 
Atât de mult mi-a plăcut, încât am căutat cartea în original, să văd din ce expresie nemțească a rezultat, pe barba lui Belzebut, treaba cu vascrisu'. Asta numai ca să constat că-n original nu era nimic deosebit (”verdammte Scheiße”, un fel de ”holy shit” sau ”bloody hell” în engleză). Așadar traducătorul ar merita o decorație, am zis!

- ”ce stai blocat ca vaca-n lift?”
Pe asta nu știu de unde-am cules-o, dar m-am apucat să-mi imaginez o vacă într-un lift și nici că mi-a trebuit mai mult. Am imaginație bogată și-mi pictografiez totul în cap, cu lux de amănunte. Adică am vaca în fața ochilor :)) și o văd profund bulversată de locația în care se află.

- ”te uiți ca curca-n crăci”. 
Habar n-am cum se uită o curcă în general și cu atât mai puțin în crăci. Nu mă pot gândi nici la eventuala motivație a curcii de-a privi în antemenționata locație, dar ipostaza mi se pare irezistibilă. Chiar așa:  oare cum se uită o curcă, atunci când se uită?

- ”stai ca râma la barieră”.
Previzibil, nici asta nu mi-e clar: de ce-ar sta o râmă oriunde - sau la barieră, în cazul dat? Poate așteaptă să treacă mai întâi curca 😃 

Am lăsat la urmă o secvență pentru că nu e vorba de o expresie în sine, ci de o scenă de-un comic absurd pur și simplu genial. Din ”Pulp Fiction”, mai precis, film care personal mi se pare o capodoperă.



Ce filme făcea Tarantino pe vremuri, ehei.... La fel de savuroasă e și scena cu Mr. Wolf, care notează conștiincios în carnețel datele problemei: ”one body, no head” :))))

Dacă aveți și voi expresii de-astea la purtător, dați cu share, nu vă sfiiți 😃

marți, 6 februarie 2018

Ce nu le mai place unor români în Germania


De curând m-am împiedicat de-o ”fascinantă” (ați remarcat ghilimelele, da? Ok) discuție în Social Media pe tema ”viața în Germania”. Participanții, români - fie stabiliți în Germania și mulțumiți, fie aspiranți, fie stabiliți aici și ”ce-țară-de-rahat-mai-e-și-asta”. 

Am citit, am dat ochii peste cap, iar am citit, m-am enervat. Am fost pe punctul de-a interveni, apoi mi-am zis că ar fi lipsit de sens: cei mulțumiți n-aveau nevoie (și) de feedback-ul meu, aspiranții aveau oricum destule opinii pe care să le culeagă și între care să discearnă, iar cât despre ultima categorie.... n-au decât să se-ntoarcă dacă nu le place. Din punctul meu de vedere, a sta într-o țară căreia-i găsești numai bube și te plângi de ea peste tot este echivalent cu a rămâne într-o căsnicie cu soțul bețiv și afemeiat, de care te lamentezi la toate neamurile și vecinele. 

Dar dacă în troaca de-acolo nu m-am băgat, am venit să boscorodesc la mine-acasă. Zice lumea așadar....

- ”Românii sunt popor de mâna a doua, primesc cele mai înjositoare munci, sunt plătiți sub tariful pieței și nu au zi liberă”. 
Nu exclud cele de mai sus, dar așa ceva se întâmplă numai dacă nu-ți cunoști drepturile, lucrezi la negru, semnezi un contract fără să-l fi citit (deși nu există contracte de muncă valide și legale care să nu stipuleze zilele libere) și alte situații asemănătoare, pentru care de cele mai multe ori victimele sunt cele dintâi responsabile.
Cât despre ”munci înjositoare”... tare-aș fi curioasă să știu ce înțelege distinsul autor prin asta. Eu îmi căutasem și ca femeie de serviciu pe vremea când nu mă angaja nimeni, în toiul perioadei de criză (m-au și sunat, numai ca să mă-ntrebe de ce caut asemenea post cu CV-ul meu și să-mi explice că nu mă iau pentru că sunt convinși că n-o să stau la ei decât până găsesc altceva). Că nu mi-ar fi fost ușor? Clar nu, dar ar fi fost alegerea mea - și mi-aș fi asumat-o.
Iar ”de mâna a doua” te simți tu în capul tău, nu te încadrează nimeni ca atare.

- ”Am fost să caut serviciu cu diplome românești și nici nu s-au uitat la mine”.
Ce noutate, mda... Un minimum de documentare (de preferat, anterioară emigrării) ar fi fost de-ajuns pentru a ști că, exceptând situațiile în care ești IT-ist sau medic - și, poate, inginer sau arhitect, dar în aceste două privințe am ceva rezerve - diplomele românești nu înseamnă mare lucru în Germania. Asta e situația, nu e deloc una fericită... eu sunt în măsură să știu bine asta :) Dar tu vii la ei, nu invers - un aspect pe care mulți tind să-l ignore.

- ”Mi se ia prea mult impozit doar pentru că mă văd român”. 
Ei, hai că asta pică de coaptă. În primul rând, dacă ți se ia ”mult” impozit, felicitări, înseamnă că probabil ai un salariu acceptabil. În al doilea rând, poate nu ai ales clasa de impozitare adecvată (sunt șase în total, cu variabile gen ”ai / nu ai copii, ești / nu ești căsătorit, partenerul câștigă aproximativ la fel, semnificativ mai mult sau mai puțin” șamd. În al treilea rând, există specialiști care doar cu asta se ocupă - calculează impozite - și ei știu cel mai bine ce cheltuieli și sume sunt deductibile. În al patrulea rând, impozitul nu e calculat în funcție de naționalitate.
Sunt rezonabil de convinsă că tipul care s-a plâns de asta nu are habar de ultimele trei aspecte.

-  ”Îți trimit toată corespondența oficială în germană, cum să înțeleg ceva dacă eu nu știu limba?”.
Da chiar, nu se gândesc și autoritățile alea să angajeze traducători pentru corespondență în absolut orice limbă, ce oameni, domn'le. Ca idee, eu primeam toate scrisorile legate de înscrierea la cursul de germană în.... germană :))) Și când m-am dus la cursul introductiv, un tip de acolo ne-a vorbit numai în germană, după care s-a interesat dacă ”alles klar? Gut.” 😃 
O, da. Cât se poate de klar. Sau ceva 😃

- ”Nemții nu sunt harnici, ei muncesc și respectă regulile doar de frică, în realitate sunt niște puturoși”.
Sinceră să fiu, habar n-am cum stau lucrurile, nu-i cunosc pe toți câteva-zeci-de-milioane. Și nici nu cred că e atât de important, până la cap și la coadă. Important e că lucrurile funcționează, în cea mai mare parte a lor - fie că e vorba de instituții publice, sau de un cabinet medical, sau de o stație de alimentare, sau, sau.... Motivele pentru care oamenii își fac datoria sunt pe plan secund, în opinia mea. De fapt, dacă își fac treaba ”de frică” e pentru că știu că există niște reglementări care chiar se aplică și niște organizații care își fac datoria, la o adică. Lucru care nu e deloc rău, zic eu. 

În încheiere... ce să scriu în încheiere, mă-ntreb? Că nu e nici aici totul perfect, că nu vezi pe străzi câini cu Brezel în coadă? Nu, nu e totul perfect, iar Brezel găsești de regulă în brutării 🤔 Cui nu-i place... există suficiente zboruri spre România. Acolo sigur nu primești corespondența în germană 🙄

luni, 5 februarie 2018

Pe tărâm american (XII): Santa Barbara


Pentru vizita la Santa Barbara am rezervat o zi întreagă, drept pentru care am decis că merită și un articol separat :) A fost o duminică plină de emoții, îmi doream demult să ajung acolo. Câți dintre voi își mai amintesc de serialul omonim difuzat de TVR2 acum hăăăt, mulți ani? Mie mi-a plăcut, eram îndrăgostită de Mason 😀 și găseam locația absolut fascinantă. Ei bine, într-o zi de final de iulie a anului 2017 am ajuns acolo. Și-am avut surpriza să găsesc exact ceea ce păstraseră amintirile mele - de fapt, chiar ceva mai mult decât atât.

Santa Barbara este considerată o localitate exclusivistă, nu numai datorită reliefului spectaculos, vegetației luxuriante, clădirilor-bijuterii (cum ar fi tribunalul) și climatului constant în cea mai mare parte a anului, dar și faptului că este locuită în mare parte de oameni foarte bogați, care au construit vile grandioase de-a lungul coastei. Practic, se poate spune că orice loc din Santa Barbara constituie un obiectiv demn de a fi fotografiat.



Soarele Californiei, celebrul soare despre care s-au compus inclusiv cântece, este pus aici cu adevărat în valoare. Răspândește o lumină aparte, parcă mai ”albă” și mai strălucitoare, diferită de cea pe care-o cunoaștem din Europa.





Sediul misiunii și, mai ales, fântâna din fața lui m-au emoționat. Erau chiar imaginile de pe genericul serialului.


Se putea să nu mă cocoț eu pe marginea fântânii? 🤔 Inimaginabil, după cum n-am rezistat nici tentației de-a mă ”trage-n poză” cu un autobuz foarte cochet.


În pregătire era un festival local (dovadă și steagurile agățate în copaci), iar în vederea acestui eveniment, niște păpuși vii 🙂 se antrenau pentru dansuri specifice zonei.
(Nu, n-am putut s-o evităm pe doamna cu rucsac, era antrenoarea lor și nu se arătase prea cooperantă, cu alte cuvinte nu s-a dat la o parte din cadru).



Ne-am plimbat pe străzi și nu conteneam să ne minunăm de aerul estival și de atmosfera de vacanță cvasi-permanentă ale stațiunii. Am vizitat tribunalul, cunoscut pentru arhitectura interioară deosebită. 


Dacă tot vii la judecătorie cu tot felul de daraveri... măcar să fie frumos în jur, concluzionez eu :))) 

Am mâncat de prânz la un restaurant local, iar în imediata vecinătate se afla un bazin cu țestoase care știau ce vor de la viață. 



Despre mâncare nu pot spune că o rețin a fi fost deosebită, în schimb am băut pentru prima dată limonadă din castravete. Bună și foarte indicată pentru zilele toride, recomand. 



La întoarcere ne-am oprit într-o suburbie numită Montecito, unde am mâncat un desert cu și din ciocolată, căruia nu ne-am gândit să-i facem poze (mai bine că nu, aș fi salivat pe monitor cu ochii la el, cred). Țin minte că au fost churros (foaaarte buni, fragezi și aromați), precum și niște prăjiturele numite Milky Way. Viața mea, înghit în sec numai cât mi-aduc aminte de ele :))) De băut, o nouă premieră - limonada din lavandă. Gustoasă, dar parcă n-a prea mers cu ciocolata, totuși... Pe lângă asta, se înțelege de la sine, cafea. 



A fost o zi plină de culoare, lumină și vise împlinite. Nu l-am găsit pe Mason, dar sigur era el pe acolo, pe undeva...  🙂

joi, 1 februarie 2018

De la bandă la birou cu intermezzo de zgârieturi, dureri, lacrimi și frici


Mi se întâmplă destul de rar să scriu postări din categoria ”atunci și acum”, dar ziua de azi cam cere un astfel de moment. 

Pe 1 februarie 2011... 

- plecam de acasă cu mașina la ora 4:30 dimineața, pentru prima dată absolut singură la volan, în prima zi de serviciu. A spune că mi-era teamă ar fi o palidă subestimare pentru a descrie ceea ce simțeam. Mi-era groază, pur și simplu groază - de mers cu mașina, în primul rând, însă nici perspectiva de-a munci la bandă, într-un stand de ambalare, nu era tocmai trandafirie. Aș fi lucrat, însă, absolut orice. Aș fi spart bolovani cu furculița, dacă asta mi s-ar fi cerut. Era primul meu serviciu în Germania și eram determinată să mă țin cu dinții de el oricât de greu mi-ar fi fost, să rup carne din mine la nevoie, numai să-mi croiesc drumul profesional în această țară.

- eram speriată, intimidată, înnebunită să fac impresie bună și, mai presus de toate astea, eram foarte motivată. Nimic nu m-ar fi putut determina să renunț - nici groaza de-a conduce 90 de kilometri zilnic, nici lucrul în schimburi, nici munca absolut epuizantă (din pricina căreia am avut niște dureri de spate de care-mi aduc și-acum aminte), nici faptul că aparent nimerisem într-o fundătură, profesional vorbind. Acest din urmă aspect era, de fapt, cel mai înspăimântător dintre toate. 

- zile, săptămâni în șir de sortat și ambalat produse în  cutii de carton cu muchii tăioase. Monotonie care-ți anihila sufletul. La capătul celei dintâi săptămâni de lucru aveam - pe numărate - 32 de tăieturi pe mâini. Uscăciunea aerului, transpirație, praf, deshidratare, clănțănitul permanent și tocător de nervi al benzii. Munceam cu îndârjirea pe care numai disperarea ți-o poate da. Seara mă prăvăleam în pat sfârșită și mă trezeam uneori gemând de durere de oase, dar săream ca din praștie din pat la 4 dimineața pentru a mă duce din nou în locul unde-mi ”făcusem rost” de durerea aia.

Săptămâni la rând mi-a fost teamă de fiecare nouă zi de muncă, pentru că implica mersul cu mașina. De cum se lăsa seara, mă treceau valuri de frică. Aș fi dat orice să nu fie nevoie să conduc, îmi ”pictografiam” cele mai prăpăstioase scenarii (de obicei de tipul celor în care distrug mașina și nu mai pot ajunge la lucru, rezultat: mă dau ăia afară), la serviciu nu mă puteam bucura că trece timpul, pentru că sfârșitul zilei de muncă echivala cu un nou drum de 45 de kilometri... Îi invidiam pe toți colegii, care aveau orice altă problemă, numai pe cea a condusului nu. 

Pe 1 februarie 2018...

- drumul cu mașina a devenit mai mult decât o rutină; deseori e o plăcere, mai ales la primele ore ale zilei, pe șoseaua pustie, cu muzica învăluindu-mă din cele 8 boxe. Cânt la volan, vorbesc la telefon (trăiască Bluetooth), uneori trag dintr-o cafea. Unde s-au rătăcit vremurile când nu îndrăzneam nici să mestec gumă, pentru că simțeam că mi-ar ”lua” din concentrare? 

- standul de ambalare a rămas demult în urmă, iar profilul meu s-a schimbat radical. Ceea ce nu înseamnă că aș fi uitat vreun moment de unde-am plecat. Cred că lucrul la bandă a reprezentat o etapă esențială în dezvoltarea mea. M-am cunoscut mai bine. Am aflat cu adevărat cât pot - și pot mult. 

- am învățat enorm, în timp. M-a văzut cine trebuie. Mi s-au acordat șanse. Le-am valorificat. Am descoperit că-mi place foarte mult domeniul - probabil e adevărată zicala potrivit căreia cu cât cunoști mai bine un domeniu de activitate, cu atât ajunge să-ți placă tot mai mult ceea ce faci. Voi rămâne, cel mai probabil, în logistică până când voi ieși la pensie (adică, potrivit legislației actuale, până pe 1 iulie 2047 😀). 

- funcția actuală e una cu multă răspundere și implicând în mare parte muncă de birou. A doua avansare e ”in progress”, adică în faza de hârțogăraie, HR etc. Aparte de asta am primit niște evaluări (scrise) pe care le recitesc periodic și parcă tot nu-mi vine să cred că de mine e vorba-n ele. Că eu fac toate alea și sunt așa-și-pe-dincolo într-o companie unde am început de la bandă și într-o țară a cărei limbă am învățat-o de la zero la aproape 30 de ani. 

Recitesc textul de mai sus. Cuget. Sunt recunoscătoare și, pe undeva, oarecum mândră de mine (asta din urmă e de scris în grindă, nu-i un fenomen prea frecvent). Realizez pe deplin că nu voi mai profesa niciodată în domeniul pentru care mă pregătisem în tinerețe - și pe care îl voi iubi întotdeauna - dar logistica e un compromis mulțumitor.

”Schritt für Schritt”, îmi tot repeta o prietenă de-aici, în primii mei ani în Germania - adică ”pas cu pas”. Parcă o aud și-acum. Câtă dreptate avea.