vineri, 31 octombrie 2014

Anemie scriitoricească


Mda. Uitându-mă peste ce (şi cât) am scris în ultima vreme, şi per total anul ăsta, cam aşa cred că s-ar putea descrie starea pe care o am. Sau pe care n-o am, depinde din ce perspectivă privesc lucrurile. 

N-aş şti exact pe ce anume să dau vina. Poate pe faptul că n-am avut multe aventuri în ultima vreme, nici aşa de mult n-am călătorit ca-n alţi ani, şi de la deal la vale nici moral n-am stat prea grozav, astfel încât să am energie şi zvâc pentru a scrie. În aceeaşi notă, bag seama că-s mai tot timpul obosită (aproape nu că mai e zi din timpul săptămânii când nu dorm vreo trei ore la amiază), deci somn şi iar somn... şi pentru blog nu mai rămâne nici timp, nici dispoziţie. 

Bine, adevărul este că nici acalmia asta nu e musai rea (sau nu mereu). Dar uite că se resimte şi pe-aici, ceea ce nu-i grozav :) Pe de altă parte, nici să scriu doar ca să scriu n-aş vrea. Blogul ăsta a început din pasiune şi aşa sper să rămână.

Poate-ar trebui să citesc mai mult. Cheful de scris vine şi din citit, cel puţin la mine aşa funcţionează. Cititul e un alt capitol sensibil pentru mine, fiindcă e una dintre marile mele iubiri, căreia mă abandonez tot mai rar. 

Culmea e că nu-s în pană de inspiraţie; muza e destul de cooperantă, spre lauda ei. Salvez ideile într-un folder, până una-alta. Aş avea câte ceva de povestit, dar e din categoria "să aşteptăm să se întâmple mai întâi". Deci, să aşteptăm :) Şi poate-mi vine şi vreo idee de tratament pentru anemia de care suferă scriitoarea din mine :))

miercuri, 29 octombrie 2014

A procedat bine Simona?


Ecourile ediţiei 2014 a Turneului Campioanelor, desfăşurat anul acesta la Singapore, sunt departe de a se fi stins. Nici n-ar avea cum să se stingă. Dar, dacă-n privinţa meciului din grupe în care Simona a învins-o pe Serena toată lumea este de acord şi se întrece în ovaţii şi epitete - extraordinar, fabulos, incredibil şamd - referitor la meciul Simonei cu Ana Ivanovic părerile continuă să fie împărţite. 

Sintetizând, întrebarea este una singură: cum ar fi trebuit să procedeze Simona în acea partidă? După cum au scris şi răs-scris numeroase publicaţii, dacă Simona nu câştiga niciun set în meciul cu Ivanovic, Serena ar fi fost eliminată. Câştigând un set, Simona a adus-o pe Serena în finală. Unde Serena a jucat cu totul altfel decât în grupe. Şi s-a scris istoria. 

 

Luând o pauză de la campania electorală (care, cel puţin online, pare surprinzător de liniştită), opinia publică s-a scindat. Unii spun că Simona a făcut bine aşa cum a făcut. A jucat corect, dând dovadă de fair play şi-a adus-o pe Serena în finală. Poate s-a gândit că o va putea învinge din nou, sau poate nu, asta doar ea ştie. Alţii, dimpotrivă; susţin că strategia Simonei a fost proastă, că nu şi-a văzut interesul, că n-ar fi încălcat niciun regulament dacă nu lua niciun set, în schimb şi-ar fi făcut viaţa mai uşoară în finală (unde, în absenţa Serenei, ar fi întâlnit-o fie pe Ivanovic, fie pe Wozniacki).

My 2 cents în povestea asta sunt că Simona a procedat corect. De fapt nu "corect" este termenul, fiindcă n-ar fi fost împotriva regulilor nici să fi cedat toate seturile. A procedat fair play, dovedind respect pentru sine, pentru sportul pe care-l practică şi pentru adversar. E adevărat, istoria reţine doar câştigătorii. Dar cred că, de data aceasta, va face o excepţie şi va menţiona şi faptul că, indirect, Serena a câştigat inclusiv datorită Simonei.

Da, Simona a pierdut un milion de dolari. Însă a câştigat respect şi admiraţie, pe care eu le consider inestimabile.

Voi ce spuneţi de asta?

luni, 27 octombrie 2014

"Boardwalk Empire" - un final scos din pălărie


SPOILER ALERT!!!
(Dacă aţi urmărit serialul şi n-aţi văzut încă ultimul episod, închideţi pagina asta chiar acum. Pe de altă parte, dacă tot aţi ajuns atât de departe, luaţi de vă uitaţi şi la ultimul episod, ca să chibiţăm împreună, eventual).

Aşa. Trebuie să încep prin a spune că întreg sezonul al cincilea (şi ultimul) al serialului "Boardwalk Empire" mi s-a părut un fel de peltea de corcoduşe. Acţiunea a trenat, personajele-cheie n-au făcut mai nimic episoade întregi, pentru ca apoi ultimele trei episoade să fie thrillere în toată puterea cuvântului (van Alden moare după ce un glonte realmente îi spulberă jumătate de cap, Mickey moare, Chalkie moare, dr. Narcisse moare, Gillian asistă la nişte acte de barbarie în sanatoriul unde e internată), iar în timpul ăsta Nucky....


Chiar aşa, ce face Nucky? Nucleul în jurul căruia gravitează cea mai mare parte a acţiunii? Pendulează între prezent şi trecut, aia face. Şi pendulează cam degeaba, dacă mă-ntrebaţi pe mine. N-am înţeles rostul flash back-urile din copilăria şi tinereţea lui Nucky. Treaba asta n-a prea avut niciun rol în desfăşurarea acţiunii, a fost o umplutură fără sare şi piper. Chiar n-aveam nevoie să ştiu cum de-a răzbit el pe scara socială, în tot cazul nu mai aveam ce face cu informaţia asta la final de serial. 

Exceptând soarta lui Nucky, serialul a respectat în mare parte realitatea. Al Capone a intrat la închisoare pentru evaziune fiscală (singurul delict pentru care l-au putut condamna), Joe Masseria a murit, Lucky Luciano a pus bazele crimei organizate în Statele Unite, Meyer Lansky a supravieţuit şi i-a fost alături.

Destinul lui Nucky din film se deosebeşte însă de realitate; probabil că adevărul ar fi fost prea banal. Adevăratul trezorier al oraşului Atlantic City, pe numele său Nucky Johnson, a murit în 1968 din cauze naturale. Personajul interpretat de Steve Buscemi dă impresia, până în ultima clipă, că a ieşit învingător. A supravieţuit mai multor atentate, a făcut nişte speculaţii la bursă din care a câştigat peste două milioane de dolari, iar soţia pare dispusă la o reconciliere.

Ultimele minute ale serialului au salvat un sezon altminteri banal. Momentul în care tânărul pe care Nucky îl cunoscuse sub denumirea de Joe Harper se deconspiră a fi Tommy Darmody, fiul lui Jack, reprezintă punctul culminant şi poate fi comparat cu iepurele scos de magician din joben, care izbuteşte să recâştige atenţia publicului.


În acel moment, finalul e uşor de anticipat. Nucky moare de mâna celui pe care, cu ani în urmă, l-a lăsat orfan. Parcă mi-a părut rău. Aşa ticălos cum a fost de multe ori, a fost mai puţin nemernic decât alţii. A făcut şi bine, a şi iertat (pe fratele lui, de exemplu, care-l trădase de două ori). Şi mi-ar fi plăcut ca serialul să se încheie cu el dansând cu Margaret. Dar n-ar fi fost un final moralist şi politically correct, aşa cum, se ştie, le place americanilor.

Metaforele din ultimul episod m-au lăsat rece. "Boardwalk Empire" a fost un serial inspirat din realitate, de multe ori cu scene dure, deci aici era cu "să tăiem crapul" (cut the crap, dar mă amuză traducerea din topor), nu cu "să suspinăm, să ne amintim din trecut şi să fim profunzi cu figuri de stil". Momentele de introspecţie şi viziunea din momentul morţii sunt din alt film şi nu-şi au locul. Părerea mea, hâc.

Concluzionând, cred că un foarte bun rezumat al acestui ultim sezon aparţine unui comentator de pe Facebook: "they're dead". Word! :))

duminică, 26 octombrie 2014

La castelul Linderhof


Postările despre săptămâna de concediu petrecută în Austria şi sudul Bavariei se apropie de sfârşit. Mai am să vă povestesc despre unul dintre cele mai frumoase castele pe care le-am văzut până acum, precum şi despre concertul de la München, care pentru mine a fost nu doar cel de-al şaselea concert dirijat de Zubin la care am avut fericirea şi norocul de-a fi prezentă, ci şi o retrăire a emoţiilor de anul trecut. Dar despre asta, în articolul dedicat. 

Calculaserăm din vreme că, în drumul nostru din sudul landului spre Bayreuth, avem timp suficient să vizităm un castel construit de regele Ludovic al II-lea al Bavariei. Mai rămânea să ne hotărâm care. Puteam alege între Linderhof şi Neuschwanstein; ambele presupuneau o abatere nesemnificativă de la traseu, dar pentru amândouă n-ar fi fost când. Stăteam pe gânduri, reflectam, ne suceam.

Ceea ce ne-a hotărât a fost opinia uneia dintre cititoarele blogului, care-mi este şi Friend pe Facebook şi care vizitase în această vară castelul Linderhof. Pozele făcute de ea dezvăluiau un loc fabulos. Linderhof să fie de data asta, am decis. 


Construit în interval de numai nouă ani şi unicul dintre cele trei castele construite de Ludovic al II-lea a cărui construcţie s-a finalizat în timpul vieţii acestuia, castelul Linderhof este relativ mic, dar încântător. Îl ajută foarte mult şi amplasarea (într-o vale absolut spectaculoasă), dar dincolo de asta e un castel elegant, inspirat în mare parte de palatul de la Versailles şi foarte modern pentru epoca respectivă - avea sistem de încălzire centrală, apă caldă şi un artificiu tehnic ingenios, despre care urmează să dau detalii. 

Nu era permisă fotografierea în castel, un aspect pe care nu l-am înţeles. Şi când spun că nu l-am înţeles, mă refer la faptul că-n magazinul muzeului nu se găsea niciun pliant cu imagini din castel. Păi dacă n-ai de vânzare, de ce nu mă laşi să fac poze? În sfârşit...

Vă spuneam că, pentru decorarea acestui castel, regele a luat ca model celebrul Versailles (nu că ar fi fost singurul, de altfel; palatul Schönnbrunn de la Viena tot după modelul Versailles a fost construit, iar acolo asemănările sunt şi mai evidente). Astfel, există sala oglinzilor, unde Ludovic al II-lea petrecea foarte mult timp, în special noaptea - trebuie spus că era genul care dormea ziua şi stătea de veghe în timpul nopţii. Într-o încăpere luminată exclusiv de lumânări, efectul oglinzilor trebuie să fi fost extraordinar. 

Dormitorul este neaşteptat de mare (comparat cu sala de audienţe, care e de două ori mai mică), însă motivul e că ideea fusese să funcţioneze şi pentru primirea oamenilor în audienţă - fapt care însă nu s-a întâmplat niciodată. Opulenţa a fost cuvântul de ordine; toate decoraţiunile interioare sunt aurite, pentru întreg palatul estimându-se că s-au folosit în total aproximativ cinci kilograme de aur. 

Dormitorul (imagine de pe Wikipedia)

Artificiul tehnic de care pomeneam mai sus se referă la masa din sufragerie. Sufrageria era foarte mică şi-n mod normal nu prea era loc pentru masă acolo. Dar regele trebuia să mănânce undeva, aşa că se pusese la punct un lift mecanic, prin care masa era ridicată din bucătărie şi coborâtă înapoi după aceea, prin podea. Deloc întâmplător, sistemul fusese numit "aşterne-te masă".

Sufrageria (imagine de pe Wikipedia)

Dacă n-am putut face fotografii în interior, în exterior n-au existat restricţii. Şi cum vremea a fost de partea noastră, am profitat. 


Grădini, după modelul celor de la Versailles



După un scurt urcuş pe un traseu superb, am ajuns la ceea ce se numeşte "Grota lui Venus". Aceasta este o peşteră cu stalactite artificiale şi un lac amenajat, unde erau recreate scene din opera "Tannhäuser" de Wagner (compozitor pe care Ludovic al II-lea l-a admirat foarte mult şi pe care l-a sprijinit decisiv în carieră; între altele, i-a construit o operă numai pentru el, la Bayreuth). Grota a fost construită în doi ani, iar aici se desfăşurau spectacole şi se cânta muzică de Wagner.



Următoarele imagini surprind urcuşul până la grotă.




Este un loc cu adevărat fermecător şi e de înţeles de ce era preferatul regelui Ludovic al II-lea. Şi am sentimentul că toamna scoate cu adevărat la iveală tot ceea ce are mai frumos regiunea aceasta.

miercuri, 22 octombrie 2014

Pledoarie pentru Festivalul "George Enescu" 2015


În linii mari, ştiam de prin aprilie ce orchestre sunt aşteptate la ediţia de anul viitor a Festivalului Internaţional "George Enescu", după ce am citit un interviu acordat de Mihai Constantinescu, directorul executiv al festivalului. Ştiam că, după negocieri care s-au întins pe un interval de 15 ani, orchestra Filarmonicii din Berlin (votată în 2008 drept a doua cea mai bună orchestră din lume după Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam), va fi prezentă în premieră la acest festival. Ştiam şi de orchestra Filarmonicii din Viena, şi de pianiştii Murray Perahia, Yefim Bronfman şi Elisabeth Leonskaja. Şi ştiam şi de Zubin, un invitat frecvent al acestui eveniment, care în 1964 a dirijat pentru prima dată pe scena festivalului Enescu. Analog ediţiilor din 2005 şi 2011, anul viitor va fi prezent alături de orchestra Filarmonicii din Israel.


Ieri a avut loc conferinţa de presă în cadrul căreia s-a anunţat programul Festivalului şi m-au trecut nişte fiori. Mi-am adus aminte de ediţia din 2005, pentru care am cerut (şi obţinut surprinzător de repede şi uşor) acreditare de presă. Acces liber la toate concertele. Aur curat pentru un meloman, ceea ce eu încă nu eram pe atunci, dar sper că am devenit între timp :) Evident că nu am ajuns la toate, ci doar la vreo 5-6, la loc de cinste fiind cele două concerte dirijate de Zubin, pe care-l vedeam şi audiam pentru prima dată - cu lucrări de Beethoven, Mahler şi Mozart (cât de familiare îmi sunt acum simfoniile care pe vremea aceea abia mi se dezvăluiau...).

Am mai spus-o cândva, dragostea mea pentru muzica clasică a început într-o seară de septembrie 2005, într-o sală a cărei acustică era departe de a fi perfectă, dar vraja muzicii dirijate de Zubin nu s-ar fi putut împiedica de asemenea detalii. Mi-a pătruns în suflet pentru totdeauna, m-a redefinit, mi-a revelat lumi noi. Aşa novice şi "profană" cum eram atunci. 

Este motivul pentru care, chiar dacă nu sunteţi consumatori împătimiţi de muzică clasică, v-aş sfătui din tot sufletul să mergeţi măcar la un concert din cadrul acestei ediţii a festivalului. Nu trebuie să fie musai cu dânsul-dumnealui :) (deşi am fost foarte fericită când am văzut entuziasmul unei prietene care, la sugestia mea, a fost la un concert de-al lui la ediţia din 2011). Dar anul viitor vin atâtea orchestre renumite, atâţia dirijori şi artişti de calibru internaţional, care vor interpreta lucrări atât de frumoase şi de complexe, încât merită să încercaţi.

Programul integral este disponibil pe site-ul oficial al festivalului. Mie mi se pare un adevărat regal :) Şi, dacă aş fi în ţară în perioada respectivă, iată concertele la care mi-aş dori să merg (în ordinea desfăşurării lor) şi pe care vi le-aş recomanda şi vouă:

1) 31.08, ora 20:00, Sala Mare a Palatului.
ISRAEL PHILHARMONIC ORCHESTRA
Dirijor: ZUBIN MEHTA
Program:
  • Schönberg – Simfonia de cameră nr. 1 în Mi Major op. 9
  • Bruckner – Simfonia nr. 8 în do minor
2) 01.09, ora 20:00, Sala Mare a Palatului.
ISRAEL PHILHARMONIC ORCHESTRA & CORUL FILARMONICII „GEORGE ENESCU”
Dirijor: ZUBIN MEHTA
Dirijorul Corului: ION IOSIF PRUNNER
Program:
  • Enescu – „Vox Maris“ op. 31
  • Mahler – Simfonia nr. 9 în Re Major
3)  03.09, ora 20.00, Sala Mare a Palatului.
BERLINER PHILHARMONIKER
Dirijor: Sir SIMON RATTLE
Program:
  • Britten – „Frank Bridge Variations“
  • Șostakovici  – Simfonia nr. 4 în do minor op. 43
4) 04.09, ora 19.30, Sala Mare a Palatului.
STAATSKAPELLE DRESDEN
Dirijor: CHRISTIAN THIELEMANN
Solist: YEFIM BRONFMAN – pian
Program:
  • Enescu – Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op. 33 în Mi Major
  • Beethoven – Concertul nr.3 pentru pian şi orchestră în do minor op. 37
  • Bruckner – Simfonia Nr. 6 în La Major
5) 08.09, ora 17.00, Ateneul Român.
DEUTSCHE KAMMERPHILHARMONIE BREMEN
Dirijor: TREVOR PINNOCK
Solistă: MARIA JOAO PIRES– pian
Program:
  • Mozart – Simfonia nr.15 în Sol Major, K124
  • Mozart – Concertul nr. 27 pentru pian şi orchestră în Si bemol Major K 595
  • Mozart – Simfonia nr. 41 în Do Major K 551 – „Jupiter “
6) 12.09, ora 19.30, Sala Mare a Palatului.
BAYERISCHE STAATSOPER
Dirijor: CONSTANTINOS CARYDIS
Solist: PIERRE LAURENT AIMARD – pian
Program:
  • Enescu – Poemul simfonic „Isis“ (1923) – aranjament de Pascal Bentoiu – după schițele compozitorului Cu participarea Corului Academic Radio Dirijor: DAN MIHAI GOIA
  • Beethoven – Concertul nr.5 pentru pian şi orchestră în Mi bemol Major op. 73
  • Șostakovici – Simfonia nr. 5 în re minor op. 47
7) 16.09, ora 20.00 Sala Mare a Palatului.
WIENER PHILHARMONIKER
Dirijor: SEMYON BYCHKOV
Solistă: VALENTINA NAFORNITA– soprană
Program:
  • Haydn – Simfonia nr. 44 în mi minor H 1/44
  • Enescu – „7 lieduri pe versuri de Clément Marot“ op. 15
  • Brahms – Simfonia nr. 3 în Fa Major op. 90
8) 19.09, ora 19.30, Sala Mare a Palatului.
ROYAL CONCERTGEBOUW ORCHESTRA AMSTERDAM
Dirijor: ANDRIS NELSONS
Solistă: JANINE JANSEN – vioară
Program:
  • Bartók – Concertul nr.1 pentru vioară şi orchestră Sz 36, BB 48a
  • Șostakovici  – Simfonia nr. 7 în Do Major op.60 „Leningrad“

Indiferent la care dintre concertele acestea aţi merge, credeţi-mă pe cuvânt că vă veţi bucura de fiecare clipă. O menţiune aş mai face, totuşi: dacă oscilaţi între concertele nr. 1 şi nr. 2, vi l-aş recomanda pe al doilea. Motivul ţine exclusiv de repertoriu. Schönberg este un compozitor modern şi e posibil să fie ceva mai.... ermetic, aş spune. Pot spune despre el că a fost profesorul lui Webern, despre care v-am povestit cum l-am perceput. Iar simfonia a VIII-a de Bruckner este vastă, densă şi foarte complexă şi, prin urmare, solicitantă din punct de vedere emoţional.
Pe de altă parte, părerea mea despre simfoniile lui Mahler o ştiţi: consider că fiecare dintre ele constituie un spectacol în sine. Sunt lucrări monumentale, grandioase şi înălţătoare. Iar Zubin, mahlerian convins, este considerat a fi cel mai bun dirijor de Mahler la ora actuală.

Trag nădejde că v-am pus pe gânduri şi că, după citirea acestui articol, vă întrebaţi "oare cum ar fi dacă?". Timp să vă gândiţi, să parcurgeţi programul integral şi eventual să vă hotărâţi, aveţi din belşug. Abonamentele se vor pune în vânzare pe 15 ianuarie, iar biletele individuale, pe 16.
Mai multe informaţii despre categorii şi preţuri găsiţi aici. Sper ca anul viitor să vă urez "audiţie plăcută!" :)

duminică, 19 octombrie 2014

Hai-hui prin München


Ziua noastră la München a început cu un scărpinat în cap (cu mai multe, de fapt, da' vorba vine). Fiind cazaţi la o pensiune localizată la 100 de kilometri distanţă, şi pe de altă parte având bilete la un concert care urma să înceapă la ora 19:00, era clar că nu ne mai putem întoarce peste zi la pensiune. Şi, din moment ce ne propuseserăm să petrecem o zi întreagă prin oraş, aveam două probleme:

1) Parcarea. Într-un oraş mare în general, şi-n München în special, asta e o chestiune foarte spinoasă. Parcările publice nu sunt mereu libere şi când sunt, nu costă deloc puţin (20-25 de euro pe zi, în medie). Parcări gratuite nu prea există, nu în centru în tot cazul, iar noi trebuia să lăsăm maşina cât mai aproape de Filarmonică (asta pentru că n-aveam de gând să mă frăsunesc o zi întreagă în pantofii cu toc pe care urma să-i port la concert). Complicat, Gogule.

2) Ziua de München s-a nimerit să fie 3 octombrie (de fapt e impropriu spus că s-a nimerit; atunci a avut loc concertul), iar 3 octombrie e Ziua Naţională a Germaniei. Bun, ne-am zis noi, se numeşte deci că mai peste tot e închis, în concluzie ce facem pe-acolo toată ziulica? Ok, mergem la Grădina Englezească (un parc despre care se spune că e mai mare chiar şi decât vestitul Central Park new york-ez), mâncăm ceva şi apoi....?

Ajunşi în centru şi după un pic de research pe net, am constatat că ambele probleme se rezolvaseră de la sine. În primul rând, fiind sărbătoare, nu se percepea taxă de parcare (yey). În al doilea rând, deşi era sărbătoare, Muzeul German era deschis. Problem solved! Haidem la muzeu. 

Muzeul German - imagine de pe Wikipedia

Împărţit în mai multe domenii şi având peste 28.000 de obiecte expuse, se spune că acesta este cel mai mare muzeu tehnico-ştiinţific din lume. Ţin să precizez că, deşi în multe privinţe mi s-a părut foarte interesant ceea ce am văzut acolo, cuget că locaţia trebuie să fie absolut fascinantă mai ales pentru un bărbat şi mai puţin pentru o femeie - afară doar de cazul în care e interesată de evoluţia ştiinţei şi tehnicii în diferite domenii. 

Multe dintre exponate sunt prezentate în mărime naturală. Da, a fost copleşitor să văd un submarin real, lung de vreo 25 de metri şi pe care din motive evidente nu l-am putut fotografia în întregime.

O parte din submarin (secţiune)




Am văzut foarte multe machete de ambarcaţiuni de diferite tipuri (de la pirogi sculptate în trunchiul unui copac la crucişătoare, bombardiere, petroliere, vase de pescuit sau de agrement), precum şi macheta Titanicului, alături de care se găsea o copie a cablogramei primite de telegrafistul vaporului, prin care erau înştiinţaţi, de către un alt vas, de existenţa aisbergului. Asaltat de sutele de telegrame pe care pasagerii le transmiteau, telegrafistul a uitat să-i comunice această informaţie vitală căpitanului. Şi-a adus aminte abia după ce vasul se lovise deja de gheţar, iar naufragiul devenise iminent. 

Macheta unui vas de război

Multe obiecte se găsesc în mărime naturală, iar acolo unde este posibil, ele funcţionează demonstrativ. De la subsol şi până la etajul şase se înalţă o rachetă.


La secţiunea de aviaţie am văzut un Messerschmitt Me 262 (avion de luptă din cel de-al doilea război mondial), un zeppelin, precum şi primul aparat de zbor autopropulsat, inventat de fraţii Wright.



Baba şi mitraliera

Departamentul de instrumente muzicale ne-a plăcut foarte mult, mie mai ales pentru că a fost unul dintre puţinele unde am înţeles ceva mai mult :)) Secţiunile motoarelor, explicaţia funcţionării diferitelor tipuri de elice, detalierea modului în care se producea energia.... sorry, not for me, folks. 
(Poza cu mine şi elicopterul a fost ideea soţului, care ulterior nu mai ştia nici el ce-i venise cu asta :D).

Ieşind de la muzeu, am băgat de seamă că apăruse soarele, care dimineaţa se arătase destul de încăpăţânat. Era o zi de toamnă splendidă.


Evident, ni se făcuse foame. Şi tot evident, snoabă cum mă ştiţi de-acum că sunt, voiam neapărat să mănânc la Hofbräuhaus, una dintre cele mai cunoscute berării din târg. Având o capacitate de peste 2000 de locuri, mă gândeam că este imposibil să nu găsim locuri.

Mă gândeam prost. Omisesem un aspect esenţial: Oktoberfest. În berărie nu era absolut niciun loc liber, unii aşteptau pe margine să se elibereze o masă şi era un vacarm de nu puteai să comunici cu nimeni decât urlându-i în ureche. Sună cam stupid, însă nu-mi venea să cred că sunt atât de mulţi oameni pe lume :))
Aşa că am ieşit repejor din haos şi ne-am dus la o berărie învecinată, unde ne-am dedat unui dezmăţ caloric cu pulpă de porc la rotisor, piure şi varză acră. 


Am plecat de-acolo mai mult rostogolindu-ne şi, după o raită prin centru (unde era ultra-hiper aglomerat), ne-am dus în Grădina Englezească. Aici n-am stat prea mult, fiindcă momentul se cam apropia: trebuia să ajungem la maşină, eu să-mi schimb pantofii şi bluza şi să-mi redau înfăţişarea de femeie cumsecade (adică să-mi refac machiajul) şi să ne îndreptăm spre Filarmonică. Păstraserăm şi o oră "tampon", fiindcă ţineam neapărat să beau o cafea înainte. 



După un popas de vreo jumătate de oră pe marginea unei fântâni (asta pentru că pe nicio bancă nu am mai găsit locuri libere) şi după o altă jumătate de oră de plimbat, ne-am îndreptat spre Gasteig, centrul cultural care găzduieşte Filarmonica din München. 


Emoţiile puseseră stăpânire pe mine. Aici mi s-a îndeplinit anul trecut unul din cele mai dragi vise... :)

joi, 16 octombrie 2014

Cât costă o înjurătură la volan în Germania?


Întrerupem niţel serialul aventurilor din concediu (serial din care mai sunt vreo două episoade, apropo; sper să nu vă plictisesc, dar v-am "ameninţat" de la bun început că vor fi multe poveşti). Motivul acestui viraj este un articol pe care l-am citit de curând într-o revistă şi care m-a pus pe gânduri şi m-a amuzat deopotrivă. 

Ia, mâna sus care n-ai înjurat niciodată în trafic :D Dacă e cineva care n-a făcut-o, înseamnă că nu se află în situaţia de-a conduce maşina :)) Îmi displac profund generalizările, dar dacă până şi eu, cucoană simandicoasă şi-n general atentă la exprimare, am ajuns să le spun apăsat de neamuri, de gâţi, de regnul animal şi de altele asemănătoare în timp ce conduc, se numeşte că e inevitabil şi că nimeni nu scapă :))

Norocul meu e că le apăs în româneşte, cu geamul închis :D şi că mă abţin de la gesturi interzise minorilor. După cum am citit în articolul de care vă spuneam, la o adică aş fi bună de amendat de mi-ar merge fulgii. Autorul textului a exemplificat câteva situaţii reale, în care s-a ajuns la tribunal, iar verdictul le-a compostat buzunarele celor belicoşi. 

I-ai arătat degetul mijlociu bizonului care ţi-a "tăiat calea" în trafic sau care a frânat brusc în faţa ta? Dacă respectivul are martori, judecătorul te poate amenda cu 600 de euro (şi nu doar că poate, dar o şi face; există numeroase precedente de felul ăsta, deci ţine mâinile încleştate pe volan, să n-o ia acel deget razna). Şi dacă nu are martori, asta nu-l împiedică să te reclame; este la latitudinea judecătorului căreia dintre cele două părţi îi va da crezare.

Tăcerea e de aur, zice un vechi şi demonetizat clişeu. Nu ştiu dacă e de aur, dar economicoasă e sigur. Pentru că i-a comunicat unei colege de trafic faptul că este o "vacă proastă", un şofer a plătit o amendă în valoare de 300 de euro. Acelaşi preţ îl are şi îndemnul plin de năduf "pupă-mă în fund!". Mult mai năpăstuit a fost cel care i-a spus unei cucoane "scroafă bătrână"; încadrându-se la două delicte (ofensă şi discriminare pe criterii de vârstă), izbucnirea l-a costat pe nervosul şofer nu mai puţin de 2500 de euro.

Foarte prost o dă şi cel care e prea slobod la gură într-o discuţie cu un poliţist. Pasămite se consideră că dacă jigneşti vigilentul aflat în exerciţiul funcţiunii, implicit jigneşti statul. Bad, bad. Expresia "cretin cu uniformă" l-a costat pe un şofer 1500 de euro. Statului nu-i place nici să fie tutuit; dacă i-ai spus unui poliţist "tu", amenda este de 600 de euro. La egalitate cu degetul mijlociu, cum ar veni.

Interesant este faptul că nu există niciun paragraf de lege în care să fie încadrate toate aceste injurii; îmi şi imaginez cum ar arăta un text oficial presărat cu tot felul de exprimări pestriţe :)) Cuantumul amenzii se calculează, în general, în funcţie de veniturile împricinatului şi de "context". Acest din urmă aspect mi se pare deosebit de interpretabil, ca atare foarte spinos.

"Mai 'te-n gâţii tăi cu farurile tale", am bombănit azi-dimineaţă la adresa unuia de pe constrasens, care uitase să stingă faza lungă. Nu ştiu exact unde m-aş încadra cu asta, din fericire şi dacă m-ar auzi, tot nu m-ar înţelege nimeni :))
Uneori iau maşina drept martor: "Blackie, l-ai văzut pe ăla ce bou e?".

Între noi fie vorba, voi cum vă exprimaţi la volan? :D

marți, 14 octombrie 2014

În vârf de Salzburg


Cetatea Hohensalzburg (în germană Festung Hohensalzburg, ceea ce se traduce "Fortăreaţa din Salzburgul de Sus") nu fusese inclusă în programul nostru; de fapt, ca s-o spun pe-aia dreaptă, nici nu ştiusem de existenţa ei până să ajungem în oraşul lui Mozart. Cu atât mai puţin nu ştiam că este unul dintre cele mai mari castele medievale din Europa. Am văzut-o de jos cum tronează semeaţă la înălţime şi ne-am gândit ce frumoasă trebuie să fie panorama.

Cetatea Hohensalzburg (în plan îndepărtat)

Până acolo am urcat cu funicularul (o călătorie de câteva minute, pe durata căreia mie-mi umbla în cap numai cântecul napolitan "Funiculì, Funiculà", pe care-l ştiu în interpretarea lui Pavarotti şi-a fost dragoste la prima audiţie). Un aspect mai puţin cunoscut este faptul că acesta e cel mai vechi funicular din lume, estimându-se că a fost construit în anul 1504. Ajunşi acolo, primul lucru pe care l-am făcut a fost ceea ce ne pusesem în cap de la bun început - fotografii panoramice.




Ne-am mai învârtit pe acolo printre stolurile de turişti asiatici (că mulţi mai sunt, fratele meu...), am făcut multe poze şi după aceea am vizitat cetatea. Cel mai mult ne-a plăcut un mic muzeu al marionetelor.

Familia Mozart: tatăl Leopold, fiul Wolfgang şi fiica Nannerl



Scenă dintr-o operă de Mozart

Cavaleri-suvenir

Muzeul cetăţii a fost de asemenea foarte interesant, dar pentru mine fiind al treilea pe ziua respectivă (după cele două "case Mozart"), nu prea mai eram în dispoziţie contemplativă. Soţului i-a făcut cu siguranţă mai multă plăcere să viziteze sala armelor şi să vadă o colecţie de instrumente muzicale din secolele XIV-XV. Eu n-am fost prea impresionată de numeroasele puşti, pistoale şi baionete, recunosc.


E ceea ce pare, adică un scaun de tortură. Mai fuseseră expuse şi alte instrumente, dar ăsta era cel mai inofensiv, dacă se poate pune problema aşa. Înspăimântător de creativă s-a dovedit omenirea în privinţa asta, din păcate.

La coborâre am dat peste ceea ce se numeşte "Grota iubirii". O inscripţie ne înştiinţa că aceia care se vor săruta în grotă se vor iubi pentru totdeauna.


Evident, omul n-a scăpat de mine până nu ne-am băgat în grotă :)) Ştiu, câteodată sunt foarte femeie :D

Cu aceasta s-a încheiat micul nostru periplu austriac din acest concediu. A fost frumos, am bifat încă un punct de pe "Bucket list", ceea ce înseamnă că am făcut loc pentru alte vise :)

În ziua următoare am fost la München; a fost o zi deosebit de variată, în care-am avut timp pentru plimbare, o incursiune în Muzeul German, o absolut cri-mi-na-lă pulpă de porc cu garnitură de piure şi varză acră, un espresso şi-un concert care mi-a mers direct în suflet. 
Despre toate acestea, dar şi despre un castel ireal de frumos, în postările viitoare :)

duminică, 12 octombrie 2014

Acasă la Amadeus


Mai fusesem de două ori la Salzburg, în urmă cu 11, respectiv 10 ani, în ambele dăţi în excursii organizate de agenţii şi văzusem casa din Getreidegasse 9, unde s-a născut Mozart. Dar nu ajunsesem să o vizitez, nefiind niciodată timp alocat pentru aşa ceva. Şi nici colegii din grup nu păreau dornici de asemenea experienţă, prin urmare i-am aruncat doar o privire casei şi-am plecat. Asta e problema când călătoreşti în grup: trebuie să te conformezi opţiunii majorităţii. Rămăsesem cu dorinţa de-a vizita această casă, dorinţă care mi s-a îndeplinit în acest concediu. 


Înainte de-a vă povesti ce-am văzut pe acolo trebuie să spun că în Salzburg mai există o casă, în care a locuit Mozart între anii 1773-1778. Cele două locuinţe se pot vizita fiecare în parte, sau cu un bilet comun în valoare de 17 euro. Aşa am procedat şi eu (zic "eu" pentru că omul le vizitase pe amândouă în urmă cu nişte ani, drept pentru care m-am dus singură). 

Saving the best for last, o să încep cu sfârşitul - casa unde a locuit nu mi s-a părut mare lucru, din punct de vedere al impactului emoţional mă refer. Existau diferite obiecte din perioada respectivă, dintre care cel mai mult mi-a plăcut un clavecin la care Mozart a susţinut diferite concerte, însă nu pot spune că m-ar fi impresionat în rest. 


Cu adevărat emoţionată am fost însă vizitând casa unde s-a născut. Nu era permisă fotografierea, dar am reuşit totuşi să pozez bucătăria:


Plimbându-mă dintr-o cameră în alta, mă gândeam la tot ceea ce am citit despre Mozart până acum. Nu se mai păstraseră prea multe piese de mobilier din vremea respectivă, dar nu le-am simţit neapărat lipsa; deşi sună clişeistic, spiritul lui Amadeus era peste tot. Zâmbeam imaginându-mi ce şi-ar zice el, vanitos cum era, dacă m-ar vedea ce emoţionată sunt.

M-au trecut toţi fiorii când am intrat într-o cameră luminoasă, cu podeaua din lemn şi în care mai exista doar o sobă din teracotă, iar pe un perete scria: "În această încăpere s-a născut Wolfgang Amadeus Mozart". Mi se face pielea de găină şi acum, scriind. Acolo am zăbovit cel mai mult din toată vizita, cu toate că mare lucru nu era de văzut, după cum vă spuneam. Dar era de simţit. Şi era minunat. 

Am mai văzut diferite obiecte cu semnificaţie istorică - de pildă vioara pe care a cântat când era copil, diferite obiecte care i-au aparţinut (articole de toaletă, trusa de medicamente pe care o lua în fiecare călătorie, o pană de scris şi călimara de cerneală), scrisori, afişe de concert, partituri etc. Am citit, deşi aflasem mai demult, despre condiţiile dificile de călătorie din acele vremuri, în trăsuri neîncălzite (ceea ce i-a cauzat probleme cu rinichii, probabil pe fondul unei răceli impropriu tratate). Am ieşit de-acolo îndrăgindu-l şi mai mult, după ce în sfârşit văzusem locul unde a început povestea lui. 

(Uşor) snoabă cum mă ştiţi de-acum că sunt, n-am rezistat ispitei de-a bea o cafea despre care-mi place să spun că am servit-o la el acasă:


Din magazinul de suveniruri nu mi-am cumpărat nimic. Cu riscul de-a părea Gică Contra aflat în căutarea nodului din papură, trebuie să spun că totul era mult prea comercial după părerea mea şi prea puţine obiecte de acolo aveau de-a face efectiv cu Mozart. Brelocuri, degetare, pernuţe şi brichete cu note muzicale, pixuri în formă de pană... şi astea ar mai fi cum ar mai fi, dar altele chiar erau exagerate. I mean.... parfum Mozart? De unde şi până unde? Tricouri pe care scrie "I love Mozart"? Oh, please. 
Nu lipseau, bineînţeles, bomboanele Mozart, care arătau absolut ispititor, dar care nu m-au tentat (explic mai jos motivul).

Kitsch-ul absolut era, în opinia mea, raţa Mozart. Asta adică:


Erau zeci de raţe, de diferite mărimi. Sunt confecţionate din latex şi constituie, se pare, un adevărat hit printre turişti. Bunăoară, există şi raţe Strauss, raţe Franz Josef şi raţe Sisi. O jucărie de-asta costă 9,80 euro. Oh, please (din nou). Mozart s-ar lua cu mâinile de cap dacă ar vedea.
(Nemaivorbind de faptul că vioara nu era tocmai reprezentativă fiind vorba de Mozart, d'ohhhh). 

Se mai găseau, desigur, zeci de CD-uri şi DVD-uri - pe care ori le avem, ori le putem găsi oricând pe amazon, precum şi cărţi. Dintre ele, una mi-a atras atenţia; este vorba despre o antologie de scrisori, despre care însă vreau să mă mai documentez puţin şi pe care, de asemenea, o pot comanda pe amazon; nu ţineam deloc să plătesc adaosul inevitabil într-un museum shop.

Ne-am plimbat prin oraş, am vizitat Domul şi am văzut cea mai veche brutărie din Salzburg (de unde, pentru un euro, am cumpărat o chiflă coaptă chiar sub ochii noştri - divină!).  

Domul din Salzburg
Domul (interior)
Prin oraş



Cea mai bună chiflă, de la cea mai veche brutărie din Salzburg

De asemenea, am vizitat şi o cetate unde am urcat cu funicularul, dar despre asta vă povestesc într-un alt post. Ar ieşi un text mult prea lung şi cu prea multe poze. Despre cetatea asta e vorba:


În finalul acestei postări, o consideraţie despre celebrele dulciuri austriece: bomboanele Mozart şi tortul Sacher. Le-am încercat (nu acum, ci cu altă ocazie) şi nu mi-au plăcut. Deloc. Bomboanele sunt cu fistic şi marţipan şi sunt prea dulci pentru gustul meu. Unde mai pui că mie nu-mi place marţipanul. Cât despre tortul Sacher, ei bine, nu este prea dulce, ci este înfiorător de dulce. Şi cam uscat, aşa. Nu pot în ruptul capului să pricep cum de-au făcut austriecii din el prăjitura lor naţională. Operă de artă în materie de marketing, presupun :))