joi, 31 mai 2018

Salată de weekend (XXI)


A trebuit să mă uit în arhivă ca să-mi aduc aminte când am făcut ultima salată: în martie. Pfuai de mine, ce-ajunge omu'. Deloc de mirare că o foarte dragă prietenă m-a întrebat recent ”cum stau cu caloriile”. Prost stau, soro, prost de tot...

Așa că hai la salată, că mâine vine vara și iar mă vedeți boscorodind cântarul. Nu c-aș avea cine știe ce ingrediente, dar decât deloc.... 

1) În ultima vreme am citit două cărți interesante, despre care nu m-am hotărât dacă să scriu o postare dedicată sau nu. ”Biblia pierdută”, de Igor Bergler și ”Virusul Mona Lisa”, de Tibor Rode. Prima e un thriller istoric, a doua tot un thriller, dar după cum se și înțelege din titlu, cu un subiect din lumea artei. Mi-au plăcut și le recomand ca lectură de vacanță. 

2) Tot la capitolul cărți, am reluat de câteva zile ”Beethoven - revoluționarul singuratic”, una dintre cele mai aclamate biografii ale compozitorului. Prima dată am citit-o în urmă cu patru ani și țin minte că pe alocuri m-am chinuit cu ea, deși per total mi-a plăcut. Am simțit nevoia să mă întorc la ea, nu știu de ce.  Sau nu la ea, ci la el. La Beethoven 🙂 Lectura curge mult mai lin acum, cu toate că nu mi-e clar motivul exact; poate pentru că n-o citesc pentru întâia oară, poate pentru că știu mai multă germană ca atunci, poate pentru că sunt mai pregătită pentru această poveste de viață decât eram în 2014...

3) Astăzi cică a fost ziua internațională a blondelor, dacă nu știați. În calitate de fostă blondă, aplaud inițiativa (da-n același timp mă întreb de ce era nevoie de-o zi ca asta). Eu am renunțat la cosițele bălaie în 2014 și nu cred că mă mai întorc la ele prea curând. Poate doar când voi încărunți, cred că albul e mai ușor de mascat cu blond decât cu șaten deschis, cum sunt acum.
Așa arătam blondă, apropo. Deși asta fusese mai degrabă o eroare a coafezei. Probabil că aș fi putut funcționa ușor pe post de far sau ceva. 


4) În seara asta am urmărit tradiționalul Summer Night Concert al Filarmonicii din Viena, dirijat anul acesta de Valery Gergiev. Mulți tineri în public, din ce-am observat. Mi-a plăcut foarte mult, repertoriul fiind în mare parte italian, cu lucrări de Mascagni, Puccini, Verdi, Rossini și alți câțiva - iar solista, Anna Netrebko, a fost fenomenală. Cât pe ce să sar de pe canapea la bis - una dintre ariile mele preferate, ”O Mio Babbino Caro”, de Puccini. Tocmai o fredonez cu patos, de altminteri. Bărbate, dacă ne vine vreo amendă pentru tulburarea liniștii, va fi numai din cauză că pe nevastă-ta o chinuie talentul. Arta cere sacrificii. 

Cam mică salata de azi, dar asta avem, cu asta defilăm. Mă duc la culcare înainte să cedez tentației de-a cotrobăi prin frigider.

PS: așa, că mi-am adus aminte. Dacă mâine e ziua copilului din mine and all that jazz, eu de ce mă duc la serviciu? 😏 Asta se numește exploatarea copiilor, săriți!

marți, 29 mai 2018

Nu trece. Face parte din mine


Ultimele săptămâni au fost pe cât de grele, pe atât de ciudate. Realist vorbind, nu s-a întâmplat nimic - sau în orice caz, nimic nou și nimic grav. Doar o serie de meandre din categoria ”pisălogeli zilnice” mi-au cam turtit feng shui-ul, dar cum spuneam, din fericire fără să fie ceva serios. 

Așa stând lucrurile, cred că nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru valul de durere care-a venit peste mine pe neașteptate (când am scris mini-postarea asta eram în mijlocul valului și mă temeam că nu mai știu să înot). M-au năpădit un puhoi de amintiri din primii ani de viață, din păcate niciuna plăcută și durerea m-a luat în așa hal prin surprindere, încât unica reacție pe care-am putut s-o am a fost de-a mă cuprinde cu brațele într-un fel de îmbrățișare incompletă, în timp ce nu puteam scoate alt sunet decât un fel de geamăt înăbușit. Nu plâns, nu lacrimi care-ar fi ”dat drumul” la presiune și m-ar fi ușurat, doar un geamăt care părea că nu se mai sfârșește și mă apăsa în coșul pieptului. 

Două ore am dormit în noaptea aia, nici mai mult, nici mai puțin. Sute de gânduri îmi treceau prin cap și eram perplexă. Pe parcursul zilelor următoare, oarecum mai liniștită dar absolut epuizată emoțional, am tot reflectat. De unde-a apărut durerea asta? O știam rămasă în trecut, asimilată, prelucrată, exorcizată. Ce anume a adus-o înapoi? Și mai ales, de ce?

- Nu dispare niciodată de tot, mi-a zis psiholoaga. E parte din tine și din devenirea ta. În cea mai mare parte a timpului e bine ascunsă și ținută sub control, de-aia e cu atât mai mare și mai neplăcută surpriza atunci când revine prima dată.
- O să se mai întoarcă?
- Foarte probabil, la un moment dat. Nu se poate ști cum și când, în tot cazul într-o situație când ai face apel la anumite resurse care ție-ți lipsesc. Dar nu va mai fi așa rău, pentru că nu te va mai lua prin surprindere. 

Mi-am revenit cu greu și încă nu pe deplin. Somnul mi-e încă agitat. Mbine, cel puțin acum știu cum stau, deși mă mir că i-a trebuit atâta timp. Dacă se mai întoarce vreodată, o s-o privesc în ochi fără teamă. Poate-i fac și-o cafea, în fond ne cunoaștem de vreo trei decenii. După care am s-o trimit înapoi de unde-a venit. 

duminică, 27 mai 2018

La pas prin Cetatea Eternă (III)


După ce-am ieșit de la Colosseum și ne-am hidratat la repezeală, am traversat spre Forumul Roman. Trebuie să mărturisesc faptul că despre el nu știam mare lucru. Adăugând la asta amănuntul că eram deja frântă de oboseală (dormit puțin în ajun, stat vreo două ore în soare în fața Colosseum-ului, urmat de vizitarea acestuia), pot spune că nu am fost prea entuziasmată de locație, deși arăta interesant. 




Am căutat statuia lupoaicei, despre care auzisem că ar fi acolo, dar n-am găsit-o. Ei, întotdeauna e bine să rămână ceva nefăcut, ca să ai motiv să te întorci 🙂

Mult mai atrăgătoare mi s-a părut Piazza Navona, cu emblematica fântână realizată de sculptorul Gian Lorenzo Bernini în secolul al XVII-lea  (este numită ”Fântâna celor patru fluvii” - Dunărea, Nilul, Gange și Rio de la Plata, pentru că acestea erau cele mai cunoscute fluvii în perioada aceea). Prima dată citisem despre ea în romanul ”Îngeri și Demoni” al lui Dan Brown, deci eram foarte curioasă. 

”Cam greu să îneci pe cineva aici”, am comentat eu total non-turistic și amintindu-mi de intriga din carte, atunci când am văzut-o. Dar mi-a plăcut mult. 




După ce-am băut o cafea ne-am dus la Campo di Fiori, una dintre cele mai cunoscute piețe din Roma. Tarabă lângă tarabă, mulți oameni și încă și mai multe arome amestecate într-un mix irezistibil: brânzeturi, prosciutto, fructe, pâine proaspătă. În Evul Mediu, aici se desfășurau execuțiile și este locul unde Giordano Bruno a fost ars pe rug. Statuia lui se află în centrul pieței. E cumva ciudat să te uiți la ea și să te gândești că exact în acel loc a avut un sfârșit atât de oribil. 


Am ajuns și la Panteon - probabil cel mai cunoscut templu din Roma și atribuit de unii cercetători arhitectului Apolodor din Damasc - însă nu am avut energia să stăm la coadă pentru a-l vizita. 


La prima vedere s-ar putea spune că am ”ratat” niște obiective importante - Forumul Roman sau Panteonul, bunăoară - dar n-am deloc senzația asta. Nu am niciun regret și nu mi se pare că am pierdut ceva. Poate pentru că marile mele dorințe referitoare la Roma - bazilica Sf. Petru, statuile Moise și Pietà, muzeul Vatican și Fontana di Trevi - s-au împlinit. 
Despre ele - și despre altele, interesante, colorate, parfumate și / sau bune la gust - va urma 🙂

joi, 24 mai 2018

Leapșă despre bani


Salată n-am mai făcut demult, leapșă tot demult... și cum ingrediente grozave pentru salată nu am, mâncăm ce avem, vorba aia. Am găsit ceva drăguț pe un blog și sper că autoarea nu se va supăra că am preluat ideea.

Săptămâna trecută am cheltuit cel mai mult pe...
N-am făcut cumpărături dinainte de-a pleca la Roma. Am luat doar de-ale gurii. Deci nu se pune, trecem peste. 

Dacă aș câștiga mâine 10.000 de euro, aș...
Hm, nu cred că ”aș” mare lucru. Suma e frumușică, dar nu din categoria ”life changing”. Presupun, așadar, că i-aș pune la bancă până-mi vine vreo idee. 

Rețeta mea preferată dintre cele mai ieftine este...
Clătite. Și-n culcare și-n sculare. Cu ciocolată albă, mulțumesc anticipat 😃

Distracția mea preferată care nu implică cheltuieli este...
Cititul. Un DVD cu Zubin. 

Voi considera săptămâna aceasta un succes pentru blogul meu dacă...
Grea întrebare. Adevărul e că nu mi-am pus niciodată problema în termenii ăștia. În ”blogosferă”, cum se zice, blogul meu e practic inexistent. Recunosc, mi-aș dori să fie mai cunoscut, să am mai multă interacțiune.... dar nu știu nimic despre promovare, SEO și alte asemenea :) Iar o pagină de Facebook n-are rost să-i fac.
Între timp, fiecare săptămână de când am blogul poate fi considerată a fi de succes. Pentru că vă simt aproape de mine pe fiecare dintre voi, care intrați aici 🙂

Dacă ar fi să fac o cheltuială mare și nu neapărat necesară, aș...
... lua bilete la un concert la Musikverein, sau pentru o croazieră în Caraibe, sau pentru un concediu în Singapore, Maldive, Japonia... Sau pentru o călătorie cu Orient Express!

Când eram copil, visam să fiu....
Scriitoare. 

Acum...
Mă bucur de niște revederi preconizate în luna iunie.

Dintre mere și pere, îmi plac...
Perele. Nu mă dau nici după ele în vânt mod deosebit, dar clar merele pierd. Nu-mi plac și pace bună. Oricum, nu în stare naturală, ci în plăcinte și ștrudele. 

Dintre ghiocei și zambile, îmi plac...
Zambilele, la orice oră 🙂 Le ador, alături de frezii, liliac și lăcrămioare. 

Banii reprezintă pentru mine...
O necesitate, un obiectiv, un scop. Nu mă regăsesc în categoria celor care susțin că nu sunt importanți, pentru că sunt. În același timp, nu cred că banii sunt totul. E adevărat că nu aduc fericirea, dar o pot întreține. 

Destul de multe întrebări despre bani, acum că mă uit. Dar dacă tot am vorbit despre asta, voi pe ce-ați cheltui niște bani dacă v-ar pica o sumă semnificativă pe neașteptate? 

luni, 21 mai 2018

La pas prin Cetatea Eternă (II)


Am reușit să scandalizez câțiva apropiați și probabil voi continua și cu unii dintre voi când voi spune că... pe mine nu m-a impresionat din cale-afară Colosseum-ul. Pfiu, gata, am zis-o. Acum dacă tot v-am decepționat, sper că veți citi până la sfârșit - măcar să aflați de ce. 

Piazza Venezia a fost cea dintâi destinație turistică unde am ajuns, la doar câteva ore după ce aterizaserăm în Roma. Am văzut emblematicul monument al lui Vittorio Emanuele (cel dintâi rege al Italiei unificate), construit între anii 1911-1935; aveam să-l mai revedem de multe ori pe parcursul următoarelor zile. Impozantă construcție și cu siguranță domină piața, dar - în imediata vecinătate a Columnei lui Traian, a Colosseum-ului și a Forumului Roman, era cam... distonantă. 


Columna lui Traian mi-a pus un nod în gât. Și asta nu pentru că m-ar fi impresionat (cred că mai provoc o dezamăgire cu asta, dar c'est la vie), ci pentru că mama a fost profesoară de istorie. A predat de mii de ori despre ea, cred. Și probabil i-ar fi plăcut să o vadă...


Am studiat-o în repetate rânduri și din toate unghiurile posibile, încercând să identificăm scena sinuciderii lui Decebal. Nici pomeneală, însă, figurile sunt prea multe, prea mici și nu poți discerne ca lumea. 


Am citit pe o tăbliță că în soclul columnei se află urna cu cenușa lui Traian, ceea ce ne-a bulversat un pic, pentru că habar n-avuseserăm de asta până atunci. Am mai privit, ne-am mai minunat și ne-am îndreptat spre Colosseum, încercând să ignorăm zecile de vânzători ambulanți și ”centurionii” care ne îmbiau să facem poze cu ei. 

Nu ajunseserăm încă la el când am văzut mulțimea adunată. Erau sute de oameni, unii păreau că stau la cozi (imense), alții negociau cu niște ghizi, alții umblau bezmetici și dezorientați  de colo colo. Și aici a apărut prima bilă neagră: la Colosseum e un haos total și desăvârșit, pardon de pleonasm. Aveam bilete luate în avans, dar nu am reușit să descoperim pe unde se putea intra dacă aveai bilete deja, nici să găsim vreo casă de bilete unde să ne putem informa. Niște indivizi care aveau ceva ecusoane ne-au agățat destul de repede: ”do you have tickets?”. Da, am zis bucuroși, dar ne-am dezumflat pe dată: cu ”tickets” cu tot, ne aștepta o coadă considerabilă, de măcar două ceasuri, pentru că nu intră decât un anumit număr de persoane la fiecare oră. Biletele noastre nu stipulau niciun interval orar, deci ne-am uitat unul la altul, am băut apă (care se încălzea alarmant de repede) și ne-am scărpinat în cap. 

”Wanna skip the line?”, ne-a îmbiat un ecusonat. Mai întrebi? Soarele ardea puternic și nu eram deloc dispuși să stăm la rând cu orele. Evident, treaba asta cu skip-the-line nu era pe gratis, mai exact trebuia să achiziționezi de la bișnițarii ăia un tur cu ghid. A costat 35 de euro pentru amândoi, dar ducă-se. Ne-a repartizat într-un grup de turiști germani și într-adevăr, după asta am intrat aproape ”ca-n brânză”. 

Eu deja mestecam mătrăgună. Și nu de bani mi-era, cât de haosul de acolo. Statul încasează câteva zeci de milioane de euro anual din biletele vândute la Colosseum; cum de nu gestionează mai bine debandada aia și lasă atât de mult la mâna bișnițarilor? Că de organizat lucrurile mai bine clar ar putea, după cum am avut ocazia să vedem la Muzeul Vatican sau la Villa Borghese, de exemplu. 

Așa stând lucrurile, nu pot spune că am resimțit plenar momentul. Poate și pentru că istoria - în mare parte sângeroasă - a Colosseum-ului exercita o oarecare influență. Nu mă gândeam decât la câte sute de mii de oameni au murit în arena aia, peste care se presăra nisip ca să acopere sângele.


Ce se vede în imagine era ceea ce se afla sub arenă - o serie de încăperi, scări, un fel de structură de bolți încrucișate. Din punct de vedere arhitectonic, este absolut impresionant ce s-a făcut cu aproape 2000 de ani în urmă (construcția a fost finalizată în anul 80 d.Hr.). Colosseum-ul putea găzdui între 50.000 și 80.000 de persoane, a căror intrare la spectacole era asigurată pe baza unor bonuri de ordine, prin nu mai puțin de 76 (!!!) de intrări, la care se adăugau încă patru rezervate pentru nobilii de rang înalt și împărat. 

- Clar erau mai deștepți decât sunt ăștia din ziua de azi, am bombănit eu și tot grupul mi-a dat dreptate.



Liniile trasate cu galben identifică loja împăratului - era chiar pe centru.


Și pentru că nu putea lipsi taman poza-clișeu:


Se împlinise un vis, dar eu eram cam mofluză. Nu fusese chiar ca-n imaginația și așteptările mele. Și poate că am mai fi stat, dar depindeam de ghid să mergem la Forum (care face parte din același ”pachet” ca și Colosseum-ul). Fiorul s-a mai estompat o dată când, dând un ocol, am băgat de seamă cum se efectuaseră lucrările (relativ recente) de renovare.


Cârpeală în toată legea, după cum vedeți. Nu s-au ostenit câtuși de puțin să-i dea o ”patină”, să mascheze cât de cât discrepanța dintre vechi și nou... partea renovată e ca un fel de spanac tuflit în mijloc.

Ieșind, am cumpărat două sticle de apă de la vânzătorii din față (”Trei euro!”. ”Păi parcă erau doi”. ”Doi sunt mai încolo, aici suntem la Colosseum, deci trei”) și am traversat spre Forumul Roman. Dar despre el în articolul viitor, că iar iese ceva la metru.

duminică, 20 mai 2018

Ecourile nunții regale


Mi-am croit planul zilei de ieri raportându-mă în mare parte la nunta din capitala Marii Britanii, despre care cu siguranță știți. Prințul Harry s-a căsătorit cu Meghan Markle, actrița care a interpretat-o pe Rachel în serialul ”Suits”. Previzibil, evenimentul a fost catalogat drept ”nunta anului”, iar bârfele și comentariile au fost direct proporționale. 

Cu toate acestea, cred că n-am mai văzut până acum opinii mai tendențioase și mai rău-intenționate. Nu-mi pot explica de ce unii au acumulat atâta otravă și simt nevoia s-o reverse în capul unui cuplu care nu le-a greșit cu nimic și pe care nu-l vor întâlni cu siguranță niciodată. Am urmărit în direct transmisiunea de la catedrală și tare mult mi-a plăcut. 

Ca să încep într-o notă agreabilă, iată cum s-a văzut de la mine:

- mi-a făcut o mare, mare plăcere să-i revăd pe actorii principali din ”Suits” - în special pe mangafaua de Harvey, recunosc 😃 


(Hai, pun și o poză numai cu el și cu nevasta-care-oricum-nu-mă-interesează).


- Amal Clooney arată atât de orbitor, încât cel de lângă ea aproape a trecut neobservat. George-who?


- Trecând la membrii familiei regale, Kate mi-a plăcut, deși aproape că n-o vedeai de pălărie. Remarcabil e faptul că a mai purtat de două ori ținuta respectivă în public. Ăsta zic și eu statement din categoria ”nu-mi pasă de reguli”.


- Eram sigură că Her Majesty va opta pentru o ținută în culori vii, ca și la nunta lui William. Unele voci susțin că mvai, a exagerat. Ei, ce să povestim. Eu cred că dacă ești Regina Angliei și ai 92 de ani, ți-ai câștigat dreptul să porți ce vrei. Și afară de asta, îi stă chiar bine. 


- Am fost foarte, foarte impresionată de comportamentul Prințului Charles față de mama miresei (care era singură, cam stingheră în marea aia de fețe nobile și deosebit de emoționată). Un mare domn se cunoaște din gesturi mici. Ca de exemplu, gestul de a-i oferi brațul când au mers împreună cu mirii la semnarea certificatului de căsătorie - deși nu exista niciun protocol care să-l fi obligat s-o facă. La ieșirea din biserică le însoțea pe amândouă - soția și proaspăta cuscră, dacă se poate spune așa - într-un tablou care mie mi s-a părut foarte simpatic. Afară de asta, am citit că s-a arătat permanent foarte grijuliu cu ea, la repetiția dinaintea nunții explicându-i personal toate ritualurile și tradițiile care urmau a fi îndeplinite.


Ținând cont și de faptul că a condus mireasa la altar, în ceea ce mă privește și-a spălat păcatele. Știu că părerea mea nu-l interesează din cale-afară, dar am zis s-o exprim. 


- Că tocmai am menționat mireasa 🙂 Mie mi-a plăcut rochia, cât despre voalul de cinci metri, brodat - o capodoperă, în opinia mea. Da, rochia a fost foarte simplă, dar a costat 270.000 de euro. Cu alte cuvinte, dacă voia altceva, cu siguranță și-ar fi permis. Așa a vrut să fie rochia ei de mireasă și cu asta, basta. 



Acuma, dacă e să zic totuși ceva - coafura a fost cam prea lejeră, mă gândesc. Adică pentru voal de cinci metri și tiară cu diamante, nu știu cât de potrivit e stilul ”lejer-dezordonat”. Însă în ansamblu o găsesc a fi fost deosebit de frumoasă.
Și a doua rochie (pentru petrecere) a fost foarte simplă. Și da, mi-a plăcut și aia.


Ziceam la începutul articolului de bârfe, de fapt ce zic eu bârfe - găleata de lături vărsată în unele medii, în special la adresa ei. Vai e pistruiată și de fapt și urâtă, vai sigur l-a îmbrobodit pe Harry (care n-a vrut să-i ceară să semneze contract prenupțial), vai rochia ei nu se ridică la înălțimea momentului, vai nu se compară cu Kate. Asta din urmă pune capac. Cum adică, nu se compară? Dar de ce trebuie să le compari? O să compare și copiii pe care-i vor avea cu cei ai lui William și Kate? Nu m-ar mira deloc. 

Probabil că Harry ar fi trebuit să le ceară binecuvântarea păreriștilor de Internet. Oh, dar cum de și-a permis să n-o facă?
Ah, altă aiureală: ”rezistă maxim cinci ani împreună”. Serioooos? Habar n-am cine se cred unii, pe cuvânt.

La final, ceea ce rămâne e ceea ce spun ochii lor 🙂


Nu pot încheia fără să menționez muzica - ambele coruri au fost extraordinare, iar violoncelistul aproape mi-a adus lacrimi în ochi.

Casă de piatră, Altețele Voastre 🙂 

marți, 15 mai 2018

Midlife crisis scrie pe mine


Dacă nu vă povestesc acum, n-o să pot dormi. Și după ce citiți, o să vedeți de ce e musai-obligatoriu-vital să dorm.

Pe scurt așadar, azi o colegă a avut un mic accident. Nimic grav, s-a împiedicat și-a căzut, din fericire fără a se răni serios și pentru astfel de situații avem un protocol întreg: cabinet medical, control sumar făcut de către cineva care-a absolvit un curs acreditat de prim-ajutor și completarea ultra-amănunțită a unui raport: datele persoanei, cum s-a întâmplat, ce urmări sunt, au fost / n-au  fost martori șamd. Mă duc eu cu femeia la cabinet, i se aplică o pungă de gheață pe genunchiul între timp tumefiat și se purcede la întocmirea raportului. 

- Vârsta? o întreabă tipa care scria cu râvnă.
- 54, răspunde colega.
- Wow, arăți foarte bine, felicitări. 
(Așa și e, mai mult de 44-45 nu i-aș fi dat). 
- Mulțumesc, zice, sunt bunică deja. 
Oh, ce minunat, se extaziază cealaltă și se întoarce spre mine: 
- Și tu? Ești și tu bunică?

Stop-cadru, mandibula migrează cu repeziciune spre sud, ochii se cască laaaaarg. Next level m-a lovit direct în plex.  Adică eu credeam că sunt încă la stadiul ”ai copii?”, ca să mă-nțelegeți.

Așa, acum pot să mă duc la culcare. La vârsta mea nu se cade să stau prea târziu, știți 🙄 Următoarea postare va fi de la Muzeul Antipa, cu peronul pe partea dreaptă.

duminică, 13 mai 2018

Fără titlu


Astăzi - de Ziua Dorului, cică, deși aspectul nu prezintă mare importanță în ce mă privește - mie nu mi-e dor, mi-e doar amar. 

Oameni buni, nu aduceți copii pe lume dacă nu sunteți pe deplinul deplinului și cu desăvârșirea desăvârșirii convinși că-i veți iubi necondiționat, că-i veți sprijini, că-i veți ocroti și învălui cu dragoste și că vor fi cele mai importante ființe din lume pentru voi. 

Atât. Simțeam nevoia să spun asta. 

joi, 10 mai 2018

La pas prin Cetatea Eternă (I)


M-am întors de câteva zile de la Roma și, cu toate că nu pot spune că aș reveni acolo mâine, mă bucur foarte mult că am ajuns în sfârșit să o cunosc și îi port o amintire frumoasă.
Știu că n-am încheiat (nici acum!) serialul american. Îl voi continua, desigur - nu am nicio intenție să-l las de izbeliște, de-ar fi și numai pentru că nu am povestit încă nimic despre Las Vegas - dar va fi pus oficial ”on hold” până termin cu Roma. Am observat că pe măsură ce trec săptămânile, emoțiile și amintirile se estompează (fapt cât se poate de previzibil, de altfel) și nu vreau să se întâmple asta din nou. 

Așadar, Roma 🙂 Nici nu-mi mai aduc aminte de când îmi doream să o văd; îmi pare că dintotdeauna. Am citit ”Agonie și Extaz” și ulterior o carte care analizează Capela Sixtină, cu ochii împăienjeniți; atât de mult voiam să ajung să văd cu ochii mei Pietà, Moise, picturile lui Michelangelo, să mă plimb pe străduțe, să arunc monede în Fontana di Trevi, să merg la Vatican... În fine, clișee turistice, s-ar putea spune - dar fiecare dintre acestea era important pentru mine, mă documentasem, citisem, știam cine a fost Bernini, nu mă duceam la Roma ca musca la arat. 

Dacă mi s-ar cere să descriu capitala Italiei în două cuvinte, aș spune că e fermecătoare și zgomotoasă. Niciodată n-am văzut atâția oameni la un loc, niciodată n-a trebuit să-mi fac de-atâtea ori loc dând din coate, niciodată n-am auzit atât de multe limbi străine vorbite simultan (ca la un fel de Turn Babel al zilelor noastre) și cine crede că e dificil de șofat în București, ar trebui să vadă cum e traficul în Roma. Eu n-aș conduce nici 30 de metri sau ce zic eu, nici măcar 10. Sunt enorm de multe mașini, încă și mai multe scutere, iar turiștii se scurg în valuri pe străduțele adesea foarte înguste. Trotuarele sunt neîncăpătoare, de multe ori oamenii circulă pe carosabil. Nu am văzut prea multe biciclete, însă. Ceea ce m-a surprins a fost că am auzit foarte puține claxoane și niciun șofer înjurând. La cât de temperamentali sunt italienii, chiar m-am mirat.

E posibil însă ca explicația să fi fost una cât se poate de prozaică: prezența masivă a poliției. Nu exagerez cu nimic spunând ”masivă”. În viața mea n-am văzut atâta poliție la un loc (poliția comunitară, poliția națională, Carabinierii și armata), practic tot centrul turistic al Romei și Vaticanul erau pline de poliție. La intrarea în bisericile papale (adică în cele în care slujește Papa), la Muzeul Vatican și la Colosseum erau puncte de control cu detectorul de metale, ca la aeroport. 
Pe de-o parte, asta-ți inspiră siguranță. Pe de alta, te face să întrebi ce se întâmplă. O fac doar din prevedere? Sau se află sub un înalt grad de risc?



Ca-n orice locație cu mulți turiști, era plin de vânzători ambulanți. Ce nu vindeau! Selfie stick-uri, acumulatoare pentru baterii, poșete ”de firmă” contrafăcute, eșarfe, pelerine de ploaie și umbrele, apă (un euro sticla de 0,5 litri, dar nu mai faci mofturi când stai de-o oră la coadă la intrarea în Colosseum, în plin soare), evantaie, șepci la suprapreț... Și erau mulți, foarte mulți, practic săreau pe tine de cum apăreai în perimetru și se băgau imediat în sufletul tău. 
- Hey, man, how are you today. Wanna buy this? This is great stuff, I tell ya. Come on man, this is cool. Speak to me, man. Wanna have it? Only 10 Euro, man.
Îi refuzai politicos, unii se retrăgeau imediat, alții se mai țineau după tine, dar tot te lăsau în pace până la urmă. Și aici cred că avea poliția un rol important. Eu m-am ales și cu o înjurătură la Vatican. În poloneză, după ce replicasem cu un ”no, thank you” la o ofertă de-a cumpăra nici nu contează ce. 

Aerul vetust al Romei este unul autentic: exact așa te aștepți să fie Cetatea Eternă. La tot pasul dai peste șantiere arheologice, multe dintre ele cu vizitatori 🙂 perfect integrați în peisaj. Cine-a spus că Roma este un uriaș muzeu în aer liber nu a exagerat deloc.



 S-a compus inclusiv un poem simfonic despre ei: pinii din Roma.


Mi-a plăcut. În cele șase zile petrecute acolo, am văzut-o pe îndelete (inclusiv în afara centrului turistic), am mâncat bunătăți (revin cu povestea pe tema asta), mi-am împlinit visul de-a vedea obiectivele menționate la începutul acestui articol, am luat o infimă părticică din Roma cu mine. Cine știe, poate ne vom revedea cândva...  🙂

marți, 1 mai 2018

Corespondență de pe malul Tibrului :)


Săptămâna asta absentez, pentru că sunt ocupată să-mi trăiesc un vis.

Am ajuns, în sfârșit, în Cetatea Eternă. Și până acum e exact așa cum mi-am imaginat-o.



Astăzi a plouat nițel, dar ne-am descurcat foarte bine cu pelerinele de ploaie pe care le cumpăraserăm anul trecut... la New York.
Cred că sunt fericită 🙂