luni, 27 iunie 2011

31 nu e o cifra prea funny


Cel putin, nu cand reprezinta numarul de ani impliniti.

De sase zile am 31 de ani si imi tot repet chestia asta pentru ca, intr-o oarecare masura, nu-mi vine sa cred. Mi se par multi, oricat de ridicol ar suna asta. Poate pentru ca au fost foarte plini. Dar dincolo de acest aspect, mi se pare o cifra banala. E acolo ca sa fie, pentru ca nu poti implini 32 dupa 30. Nu e o cifra "rotunda", nu e aspectuoasa (cum e 29, bunaoara, daca facem abstractie de faptul ca e ultima aniversare cu prefixul 2).

Cu toate astea insa, pentru mine a fost o aniversare cu auspicii semnificativ mai bune decat precedenta, motiv pentru care privesc cu incredere in anul existential pe care l-am inceput. Inclusiv ca urmare a faptului ca, printre altele, am primit un tricou cu Hugh Laurie, la care s-a uitat prelung lumea la serviciu si sub mutra caruia scrie "Everybody lies". O alternativa ar fi fost, am inteles, "It's not lupus", in care caz as fi concurat cu succes la categoria "cel mai creepy articol de imbracaminte" :D

Oricum, I'm a real fan: am vazut toate seriile "Dr. House", am citit cartea scrisa de el (promit o recenzie in viitorul apropiat), am cumparat CD-ul cu muzica lui si acum am si tricou. Me proud :D

Other than that, aud ca vlastarele patriei au copiat cu ravna la examenul de bacalaureat, dand dovada de o ingeniozitate demna de cauze mult mai bune. Si pe vremea mea s-a copiat, dar cu metode banale. Va povestesc in curand, ca tot e de actualitate ;)

marți, 21 iunie 2011

(Scurta) absenta motivata

Pana la sfarsitul acestei saptamani nu voi avea, cel mai probabil, timp sa postez, asa ca va rog sa aveti un pic de rabdare, sa fiti cuminti, sa aveti grija de voi si sa ne regasim cu bine :)

duminică, 19 iunie 2011

Leapsa de duminica


O noua leapsa interesanta de la LiaLia si o noua sondare a propriilor ganduri. De asta-mi plac mie lepsele, ca te "forteaza" oarecum sa dai niste raspunsuri si te ajuta sa te cunosti un bob mai mult.

Iubesc – linistit, curat si cald, ca un semineu in care arde un foc molcom, intr-o seara geroasa de iarna.

Cresc – o orhidee alba si ideea cartii pe care o s-o scriu candva.

Pacatuiesc – ca n-am invatat nici pana acum sa traiesc fara sa-mi fie frica. Si ca nu cred in mine, desi multi spun ca as avea motive intemeiate s-o fac.

Citesc - preponderent in engleza si germana, inclusiv pentru ca nu am rabdare sa citesc pe laptop cele aproximativ 200 de carti in format electronic pe care le am in limba romana. Planuiesc un E-book.

Cred – in Dumnezeu si in karma, cu toate ca unele voci spun ca aceste doua concepte se exclud reciproc.

Mimez – ca ascult cu interes un interlocutor care-mi povesteste chestii total plictisitoare, din punctul meu de vedere. Se pare ca am ceva talent, pentru ca nimeni nu-si da seama si continua sa-mi povesteasca. Aaaaa.

Visez - cu ochii deschisi, chiar daca stiu ca unele vise sunt utopice.

Cer - sinceritate, respect si loialitate.

Frumos - in ochii privitorului.

Destept - e cel in care se imbina inteligenta stralucita si modestia autentica.

Femeile - nu le intelege nimeni, dar nici nu incearca :P

Sex vs Dragoste - "Dragostea tine de chimie – Sexul de fizic(a)". E din intelepciunea simpaticului Murphy :D

Detaliile
- sunt cele care aduc un plus de culoare.

Istoria - se repeta, dar nimeni nu invata nimic din ea.

Tentatia - e ca o placere vinovata.

Gresesc - cand ma pun pe mine insami pe plan secund, in detrimentul celorlalti.

Durerea – ceva cu care inveti sa traiesti si care, in timp, ajunge sa faca parte din tine.

Suferinta - se alina, daca invatam sa-i dam timp, timpului.

Singuratatea – probabil, una dintre cele mai grele poveri.

Ce conteaza – ceea ce lasam in urma.

Viata – "life is what happens while you're busy making other plans".

Dam mai departe la Habarnam, Printesa Urbana, Citrice si tuturor celorlalti, care au chef si un pic de rabdare cu sine.

sâmbătă, 18 iunie 2011

Binecuvantarea unei iubiri de demult


Am scris si rescris inceputul acestui post, pentru ca pana la urma sa ajung la concluzia ca n-as dori sa scriu prea mult. Nu de alta, dar, “rasfoind” blogul, constat ca postarile din ultima vreme sunt mai mult “din amintiri” si chestia asta tinde sa devina un trend. Unul pe care n-am de gand sa-l perpetuez.
Ok, ceea ce aveam de gand sa scriu ramane batut in cuie pentru zilele urmatoare (despre bacalaureat si licenta, adica), insa exceptand aceste doua viitoare posturi, o sa incerc s-o las mai moale cu “oldies, but goldies”. Cel putin pentru o vreme.

E oarecum stupid, dar nu stiu ce-as (mai) putea scrie, dupa 15 ani. Din care aproape jumatate mi-a fost dor. In fiecare zi si-n fiecare clipa.

A fost prezent in viata mea intr-un mod aparte, cand am avut nevoie de el. A oferit imens si nu a pretins nimic. A primit una din cele mai curate si sincere iubiri, de care, poate, a fost constient, dar care n-a putut fi marturisita niciodata. Ani de zile am sperat ca sentimentele mele au fost, macar partial, impartasite. Aveam oarece motive sa sper, cel putin, ca nu i-am fost indiferenta. Astazi nu mai stiu ce sa cred, se prea poate sa fi interpretat gresit niste priviri. Dar ce-ar fi de asteptat de la o adolescenta indragostita pana peste urechi?

Despre el si despre ziua cand l-am vazut pentru ultima oara am mai scris aici. N-o sa reiau. O sa spun doar ca astazi se implinesc 15 ani de la acea zi. Imi pare o eternitate. Si asta nu pentru ca mi-ar fi dor de el. Am trecut demult de aceasta etapa si a ramas asa cum orice prima iubire trebuie sa ramana: una din cele mai frumoase amintiri si o efemera clipa de poezie.
Ci pentru ca atat de multe s-au schimbat de-atunci, eu insami m-am schimbat atat de mult... dar cand imi amintesc de el, simt ca o parte din mine a ramas aceeasi fetita indragostita.

Intr-un fel, va avea intotdeauna un loc aparte in sufletul meu. Melodia din clipul de mai jos e pentru el, care-a fost prima mea dragoste si pentru ziua de 18 iunie 1996.



Intr-adevar, " I was blessed to have you in my life". Iar ceea ce sunt astazi, iti datorez si tie. Si iubirii pentru tine, si, ulterior, amintirii tale. Mi-ar fi placut sa-ti pot asta spune candva, dar sunt convinsa ca n-am sa te mai vad niciodata. Si-apoi, poate ca nici n-ai avea nevoie sa ti-o spun eu. Poate ai stiut dintotdeauna. 

Sper asta din tot sufletul.

miercuri, 15 iunie 2011

A fost odata... cel mai drag profesor


Acesta este un post pe care-l scriu exclusiv ca urmare a visului pe care l-am avut ieri noapte.

Va fi un post lung. Dar dacă îl veți citi până la capăt, veți vedea că n-ar fi putut fi unul scurt.

Nu m-am gândit să scriu despre asta până acum, deși ideea prinsese demult rădăcini undeva… dar atât de departe, încât era trecută la index - altfel spus, la categoria “într-o bună zi”.
Dar astă-noapte l-am visat. Îl priveam și-mi ziceam în gând: voi scrie despre dumnealui pe blog. Voi povesti ce om deosebit a fost. Știam, în vis, că nu mai există (a murit, în urmă cu foarte mulți ani). Dar curios lucru, în ciuda acestui fapt, prezența lui din vis era foarte reală. Parcă urma să dăm un extemporal, eu n-aveam foaie și mi-a dat el o coală… pe care scria ceva, dar, previzibil, nu mai țin minte ce anume (și-mi pare rău, cred că era foarte interesant 😀).

Așadar, un vis destul de vag, dar la trezire am avut senzația pregnantă că, acolo unde este, își dorește să scriu despre dânsul. Poate sună cumva, hmm, patologic, însă mă simt onorată că am avut acest vis și că mi s-a “transmis” această dorință a sa. Și-am să încerc s-o fac cât mai elocvent, să-l arăt așa cum a fost și, mai presus, să arat ce urme a lăsat în sufletele celor care-au avut privilegiul de a-l cunoaște. Poate că expresia asta e un clișeu (fiindcă e folosită mult prea frecvent, chiar dacă nu e cazul), dar și acum, după aproape 15 ani de când nu mai e, mă simt norocoasă că l-am cunoscut. Și că mi-a fost, vreme de-un an școlar și trei săptămâni, profesor.

Este vorba despre fostul meu profesor de istorie din liceu. Domnul Mihai Zămoșteanu. L-am avut în clasa a IX-a și primele 3 săptămâni din clasa a XI-a.
Ieșise la pensie, însă având în vedere valoarea lui ca profesor și faptul că era excepțional de îndrăgit de toți elevii, continua să lucreze (cu jumătate de normă, probabil, sau ceva în genul ăsta). Înalt, suplu, cu mustăcioară și cea mai caldă privire pe care-am văzut-o vreodată. Materia i se potrivea mănușă. În ruptul capului nu mi-l imaginez predând matematică sau, și mai rău, fizică ori chimie. Poate doar literatură...

Avea o voce blajină și povestea incredibil de frumos. De multe ori aproape uitam să luăm notițe, nefăcând altceva decât să-l ascultăm. Pentru mine s-a potrivit la fix inclusiv faptul că era vorba de istoria antică (în clasa a IX-a), care mi-a plăcut întotdeauna. Vorbea, vorbea… și eu cădeam în reverie. Până când, ajungând probabil la concluzia că trebuie să mai (și) scriem ceva, își întrerupea expunerea cu o expresie care era, cred, un mic tic verbal: “deci iată dar”. După care se ducea la tablă și schematiza câteva idei.

Așteptam orele de istorie ca nicio altă oră. Cred c-aș fi fost în stare să fac istorie de dimineață până seara. Mai ales că mare parte din materie era despre Grecia și Roma, iar eu – fiind pasionată de Grecia și Roma antică – puteam să-mi pun în valoare cunoștințele. De fapt, ca orice adolescentă fascinată de profesorul ei, îmi doream să-l impresionez. Îmi place să cred ca am reușit. Măcar o dată.

Era extraordinar de răbdător cu noi. Nu-i ușor să fii profesor la o clasă formată din 26 de fete gălăgioase ca un cârd de gaște și 4 băieți care se străduiesc să concureze gaștele. Dar iubea cu adevărat copiii și asta se vedea. Surâdea înțelegător pe sub mustață și noi credeam că nu observă când mai schimbam bilețele în timpul orei, având ceva neapărat-urgent-vital de comunicat…. Odată chiar a râs: “Dă-i bilețelul, drăguță, că uite, nu mai are stare”.  Nu se supăra, pentru că nici noi nu săream calul. Nici n-am fi putut, de altfel. Știa să ne prindă și să ne țină acolo, așa cum niciun alt profesor n-a mai reușit s-o facă.

La începutul clasei a X-a am aflat o veste pe care-am crezut-o atunci a fi cea mai proastă cu putință, în context. Nu era, se putea și mai rău, dar asta aveam sa aflăm mai târziu. Bref, domnul profesor nu mai preda la clasa noastră. Se suciseră niște ore (din motive de „completare de catedră“, ne-a explicat dirigintele) și dragul nostru profesor urma să predea la alte clase. N-am cuvinte să spun cât de dezamagită am fost, simțeam că mă îneacă părerile de rău. Profesoara care l-a înlocuit era o femeie de treabă, dar putea să se pună și-n cap, pentru noi era zero. Avea, cum spun englezii, big shoes to fill. Și n-a reușit, eu literalmente nu mai aveam niciun chef de istorie, învățam mecanic și ma gândeam la dumnealui tot timpul.

Aveam, totuși, o consolare: având traseu în mare parte comun până acasă, de multe ori s-a întamplat ca eu și domnul profesor să parcurgem drumul împreună. Era ca o gură de oxigen. Îi povesteam ce-am făcut la școală, îi spuneam că istoria nu mai are același “gust” pentru mine, că fără dumnealui nu e la fel… “Măi drăguță, istoria e atât de frumoasă, indiferent de profesor…”. Pentru mine nu putea fi, pentru că, de fapt, eu nu îndrăgeam atât de mult materia, cât pe el. Dar asta n-ar fi fost un compliment pentru dumnealui, așa că nu i-am spus-o niciodată.

Clasa a X-a s-a scurs cu greu în ceea ce mă privește, inclusiv din cauza absenței sale. În prima zi de școală din clasa a XI-a însă, am avut parte de cea mai mare bucurie: dirigintele ne-a anunțat că domnul profesor revine la clasă. Am izbucnit cu toții în urale (deloc măgulitoare pentru fosta profesoară, dar atâta pagubă) și am așteptat prima oră de istorie cu niste emoții teribile.

N-am să uit niciodată ora aceea. A intrat, ne-a salutat și s-a îndreptat spre catedră, iar toată clasa l-a aplaudat. Domnul profesor s-a așezat la catedră, ne-a făcut semn să ne așezăm și ne-a privit într-un fel… unic. Expresia “a învălui cu dragoste” nu e doar o figură de stil. Aveam să-i mai revăd privirea aceea peste 3 săptămâni. Fără să știu că e pentru ultima oară.

A făcut prezența. A ajuns la mine. “Partenera mea de mers acasă…”, a surâs dumnealui. Când a început să predea, am avut senzația că mă trezesc la viață dintr-un somn lung și epuizant. Abia atunci realizam cât de dor îmi fusese de dumnealui. Hotărâsem să mă duc la olimpiada de istorie, voiam sa “mănânc” materia, să-i demonstrez cât de mult înseamnă pentru mine faptul că a revenit (deși nu fusese decizia dumnealui să ne “abandoneze”…).

Următoarele săptămâni au trecut ca-n zbor. A venit ziua de 7 octombrie. Țin minte că era într-o luni (noi având istorie luni și vineri). Domnul profesor era cam nemulțumit de nivelul clasei și de felul în care ne pregăteam, așa că a hotărât să ne forțeze puțin să învățăm. “Măi drăguță, eu tot vă dau vineri un extemporal, că dumneavoastră… Uite, îmi și notez!”. Istoria fusese ultima oră, așa că ne-a așteptat să ne strângem lucrurile și să ne îmbrăcăm, stând în picioare la catedră și privindu-ne zâmbind cum forfotim. Avea acea privire plină de dragoste și înțelegere, pe care i-o mai văzusem cu trei săptămâni în urmă. M-am apropiat de dumnealui și am zâmbit. “E greu la o clasă de ‘uman’, nu-i așa?”. Mi-a surâs. A fost ultima oară când am vorbit cu dumnealui.

Pentru că marți, 8 octombrie 1996, domnul profesor a făcut un infarct și a murit. Avea 64 de ani.

N-am să vă povestesc cât de sfâșietor a fost momentul în care am aflat. Ce durere am trăit, cât l-am plâns, cât n-am vrut să cred că nu mai e. Cum am vrut să-l sarut pe frunte când l-am revăzut la capelă, dar n-am îndrăznit pentru că mi-era groază că-l voi simți înfiorător de rece. Cum la înmormantare au venit sute de elevi, care au început să aplaude printre lacrimi în momentul în care sicriul a fost scos din biserică.

N-am să vă povestesc nici de golul imens pe care l-a lăsat. Nici cum, în ziua de vineri (când trebuia să dăm extemporal, după cum ne “amenințase”), ne-a venit să ne ascundem într-o gaură de șarpe, numai să n-o vedem pe noua profesoară (alta decât cea din clasa a X-a). Nici cum deschideam caietul de istorie la lecțiile predate de dumnealui, reciteam rândurile scrise și încercam să "suprapun" vocea, astfel încât să mi-l aduc un pic mai aproape. Socotelile mele cu istoria, dacă pot spune așa, s-au cam încheiat atunci. N-am mai învățat decat în silă și numai strictul necesar. Ceva se rupsese și rupt a rămas.

N-a mai rămas mult de scris. Restul e în suflet. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, vă multumesc 🙂. Și vă doresc să aveți parte de cât mai mulți oameni în viața voastră care să vă lase ceea ce mi-a lăsat mie domnul profesor Mihai Zămoșteanu. Căruia îi mulțumesc, încă o dată, pentru tot ceea ce a fost și a însemnat.

luni, 13 iunie 2011

De ce nu e bine sa ne facem planuri


Pentru ca avem un motiv in plus sa ne fie ciuda cand nu reusim sa ne tinem de ele, de-aia.

Azi am avut liber. Adaugand la asta sambata si duminica, iesea un weekend prelungit, in care-mi propusesem sa fac o multime de lucruri: sa ma odihnesc dupa o saptamana extrem de intensa (ma rog, asta e singura chestie care se poate spune ca mi-a iesit), sa ma plimb, sa citesc, sa raspund unor mail-uri si sa imi rezerv macar o jumatate de zi pentru ceea ce diplomatic se numeste home spa si, in realitate, inseamna sa te incui in baie si sa patrulezi nuda in spatiul stramt, pana patrund in piele toate uleiurile si mastile).

Ce am reusit sa fac din toate cele de mai sus: 
-  m-am odihnit (adica am dormit fara sa visez chestiuni legate de serviciu si fara sa tresar panicata ca "e tarziu");
- am raspuns la un mail din doua;
- home spa-ul programat s-a "convertit" intr-un dus rapid, pe care l-as fi facut oricum.

Si-atat. N-am citit, n-am iesit la plimbare (supermarket-ul nu se pune) si sunt deosebit de nemultumita de mine din acest motiv. Capac la toate, nici n-am povestit pe blog peripetiile mele din secolul trecut, respectiv din timpul examenului de bacalaureat si a celui de licenta (ma inspira luna iunie in sensul asta, ca atunci s-au petrecut faptele).

Drept pentru care, ma intreb: daca facandu-mi planuri, n-am reusit sa concretizez decat o infima parte din ele, ce-ar iesi fara sa planuiesc nimic si luand totul la gramada? 

In asteptarea unui raspuns acceptabil la intrebarea de mai sus, va las cu o melodie numai buna pentru inceputul de saptamana. S-aveti spor in toate!

sâmbătă, 4 iunie 2011

Incercari literare din trecut: pere, canibali, Mafia, plumb si altele


N-am avut eu prea multe certitudini in viata asta, dar un lucru am stiut inca dinainte de a merge la scoala: ca vreau sa devin scriitoare. Nu-mi mai aduc aminte de unde mi-a venit ideea, dar stiu ca-mi spuneam singura povesti si le amestecam in functie de inspiratie si chef. In viziunea mea, Alba ca Zapada avea un motan (incaltat, neaparat), Cenusareasa plecase prin padure dupa ce o bruftuluise mama vitrega si se intalnise cu vanatorul care tocmai era cu Scufita Rosie, care Scufita avea niste apa vie si apa moarta... si tot asa. 
Povestile mele nu aveau niciodata final (se poate spune ca eram un soi de Seherezada est-europeana :D) si nici continuitate, pentru bunul motiv ca nu le tineam minte de la o zi la alta. Dar nu era niciun bai, de imaginatie nu duceam lipsa.

Am scris prima poveste cand aveam 8 ani. Nu mai stiu subiectul, dar retin ca era vorba despre o para. Ah, si mi-aduc aminte si titlul: “Para libertatii”. Va rog sa fiti milostivi :D

Cativa ani mai tarziu (vreo trei), am descoperit-o pe Agatha Christie. Cu nuvelele si cu “Zece negri mititei”, pentru inceput. Subit, demonul creatiei a inceput sa ma hartuiasca iar si asa a aparut nuvela “Plumbul demascator”. Si daca adineauri va rugam sa fiti milostivi, acu’  va conjur :)))

Demonul de care ziceam a ramas alaturi de mine si in urmatorii ani. Drept pentru care, la varsta de 12  ani si la capatul unui caiet dictando de 48 file, am concluzionat mandra ca am scris un “mic roman”.

Se numea “Canibal la New York” si-n retrospect, ajung la concluzia ca, pentru varsta pe care-o aveam, nu era CHIAR atat de rau. Pe scurt, era vorba de-un individ care e rapit de canibali, sta printre ei niste ani, se deprinde sa consume carne de om, pe urma evadeaza, ajunge la New York si incearca sa manance o omleta pe care-o vomita, ceea ce-l conduce la concluzia ca nu mai poate sa manance decat carne de om. Moment in care se-apuca sa ucida femei, pe care le transeaza in apartamentul sau.
Acum cred ca-i momentul sa bag fraza aia desteapta din filmele americane: nu e ceea ce pare :D Cu alte cuvinte, n-am profilul psihologic al unui criminal in serie, dar cred ca pe-atunci eram puternic influentata de filmele total needucative pe care le vedeam la televizor :)))

Finalul “romanului” meu a fost unul, cum altfel, romantic:  tanarul a consumat la cina cateva femei, dupa care s-a indragostit de una careia i-a marturisit ce nobile indeletniciri are el, ea a fost socata, apoi i-a trecut si l-a convins sa se predea. El a acceptat intr-un tarziu, a fost judecat (judecator fiind chiar tatal uneia dintre victimele sale), condamnat la inchisoare pe viata, dar a evadat (cred ca citeam “Contele de Monte Cristo” pe vremea aia, ca am descris evadarea destul de minutios) si s-a casatorit cu respectiva, care reusise sa ramana gravida cu altul intre timp, dar eroul nostru, proaspat de-canibalizat, a iertat-o si-au hotarat sa creasca impreuna copilul.

Ma doare capul =))

Nu m-am lasat de „romane“ si-am mai “produs” inca trei in anii urmatori. Unul se numea „Regasire sub o alta identitate“ si vorbea de-un tanar mort in razboiul din Vietnam, a carui logodnica se casatoreste cu fratele lui geaman.

In altul (al carui titlu l-am uitat, spre rusinea mea) era vorba despre un cuplu urmarit de Mafie (tocmai citisem “Scarface, regele gangsterilor”), deznodamantul fiind ca el supravietuieste, ea si copilul lor nu, pedeapsa Mafiei pentru nu-mai-tin-minte-ce-facuse-el fiind sa-l lase in viata. 

Cel de-al treilea, „Caile pasiunii“, era despre doi medici care se indragostesc, el mosteneste o avere imensa si pleaca sa vada lumea, ea nu-l poate urma pentru ca se dedica meseriei, asa ca se despart si se casatoresc, fiecare cu altcineva. Nu asta era finalul, dar n-am mai apucat sa-l condimentez pentru ca demonul creatiei s-a plictisit si-a plecat si el sa vada lumea :D 
A revenit, cativa ani mai tarziu, dar „Caile pasiunii“ zaceau abandonate pe undeva si, oricum, n-as mai fi avut chef de ele. Asa ca m-am apucat de nuvele politiste si m-am tinut de ele o buna bucata de vreme.

„Triunghiul de la Chertsey“, „24 de ore“, „Ultima partida“, „Confidente fatale”, “Pumnalul cu plasele de fildes”, “Problema pe litoral”… Influenta cartilor Agathei Christie si ale lui Edgar Wallace este evidenta, fie si numai luand in considerare titlurile. Cu toate acestea, inca sunt de parere ca nuvelele astea sunt destul de bunicele. Chiar daca mai au nevoie de imbunatatiri pe alocuri.

Insa am depasit (si) faza asta. Am incercat sa le reiau, dar pur si simplu nu se mai leaga. Poate ca proza politista a fost doar o etapa. Sau poate ca totul a fost numai o sclipire de tinerete. Sau poate ca ar trebui sa vad toate sezoanele “Murder, she wrote” :D

De fapt, unul dintre motivele principale pentru care m-am apucat de blogging a fost dorinta de a scrie din nou. Imi lipsise asta atat de mult… Sutele de texte pe care le-am scris la serviciu nu au reusit intotdeauna sa alunge nostalgiile. 
Din punctul asta de vedere, acum e mai bine. Va fi cu adevarat bine atunci cand voi reusi sa-mi (re)gasesc calea si stilul care mi se potriveste.

joi, 2 iunie 2011

Bayreuth - un oras unde-ti doresti sa revii...


... pentru a-l putea cunoaste. Si intelege. Are, intr-adevar, multe de povestit si de aratat...
Ramasesem datoare cu un al doilea post despre orasul Bayreuth, datorie de care n-am uitat, doar ca m-am luat cu altele si-am amanat un pic.

Orasul nu este mare, dar se poate spune ca e foarte cochet si are destul de multe obiective care merita sa fie vizitate. Pe langa muzeele Liszt si Wagner, despre care am scris in precedentul post pe tema, niciun turist nu ar trebui sa rateze teatrul Markgräfliches Opernhaus, aflat in central orasului. 
Este una dintre cele mai frumoase cladiri in stil baroc din Europa, cu interior construit in proportie de 95% din lemn (pe alocuri aurit), singurele obiecte din metal fiind candelabrele. 


 
Teatrul se poate vizita si, daca ajungeti pe aici, in afara de o eventuala bere cu yours truly, nu ratati ocazia de a-l vedea. Pe dinafara nu e ceva iesit din comun, dar interiorul e, pur si simplu, fascinant. Am fost la concert (poze mai jos) si in prima faza nici nu reuseam sa ma conectez la muzica…. Eram prea ocupata sa ma uit - cat mai discret :P - in jur. Asa-ceva n-am mai vazut nicaieri.

(ignorati si voi inventarul viu din poze, multumesc anticipat :D).






Primavara sau toamna, parcurile din Bayreuth sunt un spectacol in sine. Iarna, te simti ca-n “Craiasa Zapezii”. Iar vara, ai senzatia ca te inunda verdele si racoarea.






O cafea excelenta si niste prajituri care se topesc in gura se pot consuma pe terasa parcului Eremitage, unde exista doua castele si in incinta caruia se afla mai multe piscine.




"Cupola" verde e una din locatiile preferate pentru fotografii de nunta.




La anumite interval orare, are loc asa-numitul “joc al apei” (apa tasneste la diferite inaltimi, dureaza cateva minute si e foarte interesant de vazut).


Constructia este incrustata cu pietre semipretioase, iar statuetele sunt placate cu aur. 




Ei, ce parere aveti? V-am convins sa bem o bere impreuna aici, intr-o buna zi? :) Daca da, va promit ca mergem la o berarie privata, infiintata in 1834 (nicio greseala de scriere :D), unde veti simti cu adevarat ce inseamna traditia berii.