duminică, 31 decembrie 2017

Binecuvântări :)


Sunt recunoscătoare pentru sfârșitul acesta de an, chiar dacă nu avem nimic special în plan. Va fi un Revelion în pijamale (dar tocmai m-am cremuit din cap până-n picioare cu Lancôme, deci rezon), cu șampanie veritabilă și felurite delicatese din care (vom încerca să) ne înfruptăm rațional și, mai presus de toate acestea, cu omul meu. 

Încheiem anul ”pe plus”, cum se spune și chiar dacă personal încă mă mai bântuie niște demoni din trecut, sunt mai liniștită și mai împăcată decât acum un an pe vremea asta. Încă fac eforturi de-a accepta ceea ce nu pot schimba și de-a învăța să mă iubesc mai mult. În special acest ultim aspect lasă foarte mult de dorit. Dar poate mai evoluez nițel în 2018 :)  


Fericirea e, printre altele...

- ca-n ajunul Anului Nou să-ți asculți omul interpretând la pian ”Happy New Year” 🙂

- să ai liniște sufletească și dispoziția de-a citi o carte bună (pe care sigur o termin în noaptea asta). 

- să aștepți cu nerăbdare Concertul de Anul Nou de la Viena, amintindu-ți cu un zâmbet că-n urmă cu trei ani ai avut imensul privilegiu de a-l audia în spațiu și timp real. Anul acesta va fi dirijat de Riccardo Muti, aflat pentru a cincea oară în această onorantă ipostază. 

- să asculți concertul festiv al Filarmonicii din Berlin, trăgând în același timp cu coada ochiului la bradul împodobit din camera de alături. 

- să-ți îmbrățișezi omul și să-i asculți inima bătând lângă a ta. Sună siropos și poate că așa și e, dar e una dintre cele mai mari binecuvântări de care cineva poate avea parte în viață. 

La Mulți Ani, dragii mei. Vă mulțumesc pentru că sunteți aici și pentru tot ce-am primit de la voi în decursul acestui an. Să aveți un Revelion frumos, cu oamenii dragi aproape și fie-vă 2018 generos și prielnic 🙂

vineri, 29 decembrie 2017

”Origini”


Și-a venit în sfârșit Crăciunul. Și m-am instalat comod în pat, mi-am pus la îndemână cana de cafea - să nu cumva să fie nevoie, ferească Aghiuță al cofeinei, să mă deplasez prea des la bucătărie - am rupt folia și cu un suspin de ”în sfârșit”, m-am așternut la citit ”Origini”, noul roman semnat de Dan Brown.


Aveam așteptări foarte mari, mai ales după ce fusese desemnat de unii critici drept ”cea mai bună carte scrisă de Dan Brown până acum”. Eram convinsă c-o să mă dea pe spate. Și m-a dat... atât de tare m-a dezamăgit. 

Personajul principal - profesorul Robert Langdon, pe care l-am mai întâlnit în patru dintre cărțile anterioare. Analog celorlalte romane, avem și aici o temă principală, în jurul căreia se brodează acțiunea. Este vorba despre originea și evoluția umanității și, în paralel, despre inteligența artificială. 

Fascinant, s-ar spune. Ei bine... ar fi putut să fie, dacă s-ar fi pus mai puțin accent pe latura științifică și mai mult pe thriller, genul care l-a făcut faimos pe autor. Acțiunea e prea... puțină, că altfel nu știu s-o descriu. Un savant futurolog se întâlnește cu 3 lideri religioși cărora le aduce la cunoștință cea mai recentă - și, desigur șocantă - descoperire a sa și-i anunță că o va face publică. 

Distinsele fețe bisericești își scuipă-n sân. 
Doi dintre prelați mor la scurt timp după aceea, evident nu de ”moarte bună”.
Savantul începe prezentarea, urmărită live de câteva sute de persoane și online de câteva milioane. Vorbește muuuult, detaliază, explică, dramatizează. Înainte de-a ajunge la subiect, îl pocnește un glonț în scăfârlie.  
Și de-aici e previzibil. Profesorul Langdon și nelipsita parteneră apărută din neant, frumoasă și deșteaptă, se lansează în acțiune. Scopul? Să decodifice parola prezentării și s-o publice, așa cum ar fi dorit savantul. 
Parola e un vers din 47 de litere. Nu se știe din ce poezie provine sau cărui autor aparține.
În schemă apare și-un robot inteligent, care-i asistă permanent în demersul lor și nu o dată îndepărtează primejdiile care le apar în cale. 
Mai avem în poveste un colonel cam țicnit, un prinț nu pe deplin maturizat, câțiva membri ai Gărzii Regale, un rege muribund, o specialistă în Relații Publice și preotul de la ”Sagrada Familia”. 
Și cam astea sunt personajele, care nu o dată dau impresia că se învârt ca niște fluturi bezmetici în jurul becului aprins. 

Principala problemă e, cum spuneam, noianul de informație în care Brown alege să-și scufunde cititorii. Am avut câteva momente în care am citit pe diagonală, fiindcă nu mă interesau din cale-afară legea entropiei, energia focalizată, supa primordială, sisteme de răcire cu izotopi de heliu, simulări moleculare și ia gata că nu mi-a plăcut niciodată fizica. 

Marea specialitate și principala atracție a romanelor lui Dan Brown - puzzle-urile și codurile aflate la baza lor - lasă de asemenea de dorit. Treaba cu parola din 47 de litere e prea simplă și se soluționează un'-doi, iar alte coduri și ghicitori semnificative nu mai sunt. 

Am zis că-mi ”scot pârleala” cu marea dezvăluire despre viitorul omenirii. Cum să vă explic... când am ajuns la deznodământ am zis cu glas tare ”glumești, frate??”. 
N-avem un viitor prea țunțurliu, în caz că vă-ntrebați. Ba aș spune că e chiar destul de previzibil. Eram cât pe ce să vă dezvălui, dar vă las să aflați singuri, dacă vă decideți să citiți cartea.
Oricum, plictisitor, vă spun. Adică în nota de până atunci a cărții, mă așteptasem la ceva apocaliptic. Nu e cazul.

Așa, înainte să uit - cel mai interesant personaj e robotul. Paradoxal, are personalitatea cea mai conturată, în măsura în care un robot poate avea așa ceva. Și-l cheamă Winston. 

E a doua dezamăgire marca Dan Brown, după ”Simbolul pierdut”. Nu regret deloc faptul că am citit cartea, abia o așteptasem să apară. Dar sper că se va întoarce la thriller-ul adevărat (de tipul celui din ”Îngeri și Demoni”, din ”Fortăreața Digitală” sau din ”Conspirația” - cele trei cărți ale lui pe care personal le socotesc geniale).
 

duminică, 24 decembrie 2017

Știu cum arată adevăratul Crăciun


Am așteptat cu nerăbdare Crăciunul, nu pentru că sărbătoarea în sine m-ar mai emoționa prea mult - those days are gone, cum se spune - ci pentru că eram nerăbdătoare să stau ca un greiere cu burta-n sus după ce m-am înfruptat din diverse și să citesc ”Origini”, cel mai recent roman al lui Dan Brown. 

Dezideratele de mai sus se împlinesc. Bradul e făcut, cadourile sunt sub el, încă nedesfăcute - și-mi place să le privesc așa, într-o spumoasă anticipație - beau cafea bună, ronțăi tot felul de chestii, mă mut din pat pe canapea și retur și citesc. Încet, pe îndelete, să nu termin cartea prea repede :)) 

Suntem împreună, suntem bine. Cred că mai mult nu-mi pot dori de la Crăciun. Sunt recunoscătoare pentru ce am și-ncerc să mă bucur de ce mi s-a dăruit, în același timp trăind cu anumite umbre.  

Vă îmbrățișez și vă doresc sărbători liniștite, cu aromă de portocale și scorțișoară, cu oameni dragi lângă voi, cu sănătate și pace sufletească. În încheiere vă las cu un filmuleț care sintetizează esența Crăciunului, din punctul meu de vedere.
 
                                  
Acesta e adevăratul Crăciun: cel pe care-l trăiește băiețelul. El crede cu toată ființa lui și se bucură din tot sufletul. Și nu-mi ajung cuvintele să-mi exprim admirația pentru părinții săi, care-au pregătit perfect scena - inclusiv cu zăpadă ”de la Polul Nord” și cu prăjiturelele mâncate de, nu-i așa, Moș Crăciun.  Și cu morcovul pentru Rudolf.

Atât de bine au pus la punct momentul, încât prima reacție a copilului nu e ”ce mi-a adus Moșul”, ci ”hai să vedem dacă a mâncat prăjiturelele”.
Dacă aș fi avut copii, așa ar fi arătat Crăciunul lor. 

Mi se pune un nod în gât. Mai bine apăs pe ”publicați” și mă întorc la citit. Fug de gânduri, de amintiri, de doruri, de cum-ar-fi-fost-dacă-uri....

Crăciun Fericit, oamenii mei 🙂

miercuri, 20 decembrie 2017

Thank you, 2017 :)


”A mai trecut un an din noi...”, vorba cântecului. Foarte repede mi se pare că a trecut, deși a fost un an destul de plin.


Pentru mine, 2017 va sta mereu sub semnul concediului petrecut în Statele Unite. Încă mi se pare uluitor că s-a materializat acest vis, mai ales când îmi aduc aminte că anul trecut pe vremea asta nici nu se pusese problema de așa ceva. Pe-atunci plănuiam să mergem la Roma (o altă mare dorință a mea) și vorbeam la modul teoretic despre asta. Pe la începutul lui ianuarie însă, jupânul a trântit din senin: ”ce-ar fi să-ncercăm să mergem în America?”. 

Ce America, dom'le, lasă-mă cu utopiile astea, să rămânem în sfera realizabilului, m-am burzuluit eu, taietoarea de elan. Din fericire, nu m-a lăsat. Am aplicat pentru viză (mai exact, Visa Waiver - avantajul de-a fi cetățeni germani, deh) și în martie am luat biletele.
”Frankfurt - New York JFK”, citeam pe bilet și parcă m-a străbătut un curent electric: băi, noi chiar plecăm în America. Săriți 😃 

A fost extraordinar, o experiență din categoria ”time of my life”, despre care parțial v-am povestit și despre care voi continua să vă povestesc și anul viitor, dat fiind că serialul abia dacă a ajuns la jumătate. 

Apropo de povestit, sunt profund nemulțumită de cât am scris anul ăsta pe blog. De cât NU am scris, mai bine zis. N-am avut un motiv anume, dar pur și simplu nu s-a legat scrisul și nu m-am putut mobiliza pe cât mi-aș fi dorit.
Tocmai de aceea nu-mi fac niciun plan sau promisiune pentru anul viitor. Ce pot să-mi făgăduiesc e că voi scrie, nu am nicio intenție să renunț la blog. Însă cât de mult, rămâne de văzut.
Nu doar la capitolul scris prezint un bilanț nesatisfăcător, ci și la citit. Am citit atât de puțin, că simt că mi se face efectiv rușine. 

L-am revăzut pe Zubin în două concerte și în afară de el, i-am ascultat în spațiu și timp real pe Lionel Richie și pe Mariah Carey. Povestea despre concertul lor urmează, e parte din ”serialul american”.

În plan profesional am mai făcut câțiva pași, am mai pus o cărămidă, am mai trasat o direcție. Încă e totul foarte neclar (”please hold the line”, gen), dar de câte ori mă enervez din motivul ăsta, îmi aduc aminte că-n urmă cu 7-8 ani eram disperată că nu mă angaja nimeni. Și realizez că am motive să fiu recunoscătoare.
Problema e că răbdarea nu mi-a fost niciodată virtute. Vreau totul cât mai repede... imediat... ieri :)))
Tot la capitolul ”muncă”, remarc faptul că sunt parcă mai obosită ca oricând. Secătuită de puteri și de motivație, e ca și cum robinetul s-a închis brusc și-au dispărut resursele care acum trei-patru ani păreau inepuizabile.

Per total, se poate spune că 2017 a fost cel mai bun an din 2013 încoace (despre 2013 îmi aduc aminte cu mare plăcere, a fost plin de realizări și evenimente frumoase). Momente deosebite, oameni dragi revăzuți după ani și ani, cafeaua de dimineață băută împreună cu mătușa mea în balconul apartamentului ei din Los Angeles.

Așadar, 2017, îți mulțumesc. Ai fost bun, așa cum te-am rugat să fii.

2018, vii cu niște promisiuni importante și, după cum cred că știi deja, am niște dorințe. Te rog să mi le îndeplinești și să fii generos. Hai, te aștept 🙂

duminică, 17 decembrie 2017

Nu regreta că s-a terminat...


... bucură-te că s-a întâmplat. Așa sună o cunoscută zicere, care momentan mi se pare un fel de spanac cu mac și apă rece. 

Poate că pe parcursul săptămânilor, lunilor următoare voi ajunge la aceeași concluzie (de fapt e foarte probabil să se întâmple asta, pentru că-n subconștient știu că e adevărat). Deocamdată însă, nu pot să nu simt regret. 
Unul atât de intens, încât aș vrea să mă ascund de el și nu am unde. 
Unul atât de pregnant, încât simt cum mă doare fizic. 

Alaltăieri mi-am luat rămas bun pentru totdeauna de la Musiu Șarl.


Știam încă din august că va veni ziua asta și de-atunci încercasem să mă acomodez cu ideea. Am mai spus-o, pentru mine a devenit de-a lungul anilor mai mult decât un șef. M-am atașat cumva de el, mi-am dorit în permanență să-l impresionez și nu puține ori am muncit ca o posedată, zece ore pe zi sau șase zile pe săptămână când a fost nevoie, numai ca să-l fac să fie mulțumit de mine. Un zâmbet apreciativ, un ”mulțumesc”, un ”bravo” sau un ”super” reprezentau răsplata perfectă: aveam confirmarea că efortul și rezultatele mi-au fost remarcate. 

Am realizat că(-mi) devenise un fel de figură paternă în momentul în care mi-am dat seama că-i simt lipsa atunci când e-n concediu și că abia aștept să sune din nou telefonul și să mă-ntrebe în ce stadiu e cutare sau cutare chestiune. Nu de puține ori se întâmpla să nu mă sune zile-n șir (”asta e o laudă implicită, dacă nu sun e și pentru că știu că treburile merg bine”, a mustăcit odată, când avusesem o reacție de surpriză auzindu-l la telefon după ce nu vorbiserăm deloc aproape o săptămână), dar mi-era de-ajuns să-l știu acolo. Are darul de-a motiva lumea, de-a te stimula să lucrezi cât de bine poți, să-ți dai silința. Este cu adevărat un lider, în cel mai bun și frumos sens al cuvântului.

Nu doar eu simțeam așa. A fost mereu un consens general că este un șef bun și un profesionist cu enorme cunoștințe în domeniul logistic, care-a restructurat din temelii activitatea în depozit (ușurându-ne munca semnificativ), care nu se dă în lături să lucreze cot la cot cu noi când situația o impunea, care a renunțat la ziua liberă doar pentru că nouă ni se ceruse asta și nu a vrut să aibă regim privilegiat, care era foarte deschis și receptiv, dispus să ajute unde era nevoie, care-și păstra sângele rece în situații de criză, care știa să motiveze și lista ar putea continua încă mult și bine...  

Știam că este extrem de apreciat și chiar îndrăgit, că lasă-n urmă un gol imens și că va fi foarte regretat. Dar să văd bărbați în toată firea cu ochii în lacrimi, nu mi-aș fi imaginat. Și să ne-nțelegem - nu mă refer la puștani cărora le tropăie hormonii, ci la șefi de schimb, bărbați căliți și duri, nu niște cocuțe.
Eh, vineri i-am văzut plângând. Că noi, femeile, aveam ochii roșii și cei din alte departamente ne consolau - ”știm că vă e greu, azi e ultima zi a lui X…”, nu mai e cazul să precizez. Dar la bărbați nu m-aș fi așteptat să-și manifeste astfel emoția și am apreciat că au făcut-o - adică dacă asta au simțit, foarte bine că nu au disimulat.  Asemenea reacții vorbesc de la sine despre ce șef ne-a fost.

Înainte să plec acasă, m-am oprit în biroul lui.  Am stat un pic de vorbă, interval în care au mai venit colegi pentru un last goodbye și-au ieșit din încăpere cu noduri în gât. Printre alții a venit și Sfârfâlică, adjunctul lui vreme de șase ani, care plângea de-a binelea. S-au îmbrățișat. Mă uitam la ei și-n același timp mă gândeam cu ură - îmi pare rău s-o spun, dar chiar cu ură - la Măturător, superiorul lui care l-a hărțuit cu tâmpenii timp de fix doi ani, până l-a adus la paroxism și l-a determinat să demisioneze.

- Asta spune foarte multe despre tine, am remarcat eu după plecarea lui Sfârfâlică, în timp ce Musiu Șarl își relua, cu un oftat, locul pe scaun. De cele mai multe ori angajaților le e indiferentă plecarea unui șef - asta dacă nu cumva se bucură chiar. Pe tine te regretăm cu toții. 
- Nu mi-e ușor nici mie. A fost o perioadă frumoasă aici, mi-a plăcut ce făceam și oamenii alături de care lucram și-aș fi continuat probabil până la pensie, deși naveta era destul de grea, dar...
N-a mai încheiat fraza. Știam și eu la ce (sau mai bine zis, la cine) se referă. În gând, i-am dorit personajului respectiv să fie sodomizat de-o turmă de rinoceri.
A mutat, apoi, discuția spre mine. 
- Ți-ai făcut mereu foarte bine treaba, ai avut permanent un anume entuziasm chiar și-n perioadele dificile și ai fost de-un ajutor fantastic anul trecut, când te-am transferat.
Am impresia că am roșit nițel. 
- Și eu care crezusem atunci că vrei să scapi de mine. 
- Da, știu ce-ai crezut. Inițial mă temeam că n-o să accepți și nu te-aș fi forțat. Dar că renunțam la tine într-un post-cheie numai pentru că aveam nevoie mai mare de tine în altă parte nu ți-ar fi dat prin cap, nu? 
Errrm... nu. Mă cheamă nu doar Greta, ci și neîncredere-în-sine. 
- Vreo câteva luni după ce-ai plecat tu a fost un haos în departament, dar știam că făcusem ce trebuie. Și-a fost și pentru tine o ocazie bună să te dezvolți și să înveți și alte lucruri. 
Am mai discutat diverse, mi-a mai dat câteva sfaturi și se cam făcuse timpul să plec. Venise o altă colegă de-a mea și dădea semnale clare că vrea să rămână singură cu el, cum fusesem și eu, așa încât mi-am adunat catrafusele.
- Vino încoace...., îmi zice Musiu Șarl, ridicându-se. 
Prin urmare, am ieșit și eu plângând. Adică mă stăpânisem binișor toată ziua, dar când m-a îmbrățișat n-am mai putut 🙂

”Se încheie o eră”, spusese mai devreme o colegă și sunt total în asentimentul ei. Am avut parte de cel mai bun șef pe care mi l-aș fi putut dori și îmi va lipsi foarte, foarte mult.  

Rămas bun, Musiu Șarl. 

joi, 14 decembrie 2017

Salată de weekend (XVII)


Mă simt foarte obosită, când vin acasă nu fac altceva decât să dorm. Habar n-am care o fi explicația, având în vedere faptul că anul ăsta chiar nu am simțit că a fost Black Friday (după cum poate ați remarcat, nu a mai apărut niciun articol în care să mă jelesc pe subiect, cum se întâmplase în anii anteriori). Nu că lumea n-ar fi comandat cu hărnicie, că a făcut-o - dar ne-am organizat altfel, din ce se vede mult mai eficient și am ”biruit” mai ușor valul din perioada respectivă. 
Cu toate astea, simt că mi-am cam consumat resursele, ultimele săptămâni au fost destul de solicitante.

1) Săptămâna asta se anunțase cam ciudată. Mi-am început ziua de luni negăsindu-mi papucii de casă (pe care-i purtasem tot weekend-ul, de altfel). La patru dimineața precis, orbecăiam după papuci. În cadrul acestui demers am constatat și că se arsese becul din sufragerie. În continuare negăsindu-mi papucii, am pus de cafea și mi-am văzut de toaleta matinală. Zgomotul dubios care se auzea din bucătărie nu mi-a dat de gândit și-am constatat prea târziu că uitasem să pun la locul ei cana filtrului (pe care o spălasem duminică seara). Prin urmare, cafeaua se revărsase peste tot 😳

2) Au trecut zece ani de când mi-am luat permisul de conducere și, pentru că urma să expire luna asta, m-am dus la începutul lui noiembrie să depun cerere de preschimbare, urmând să obțin astfel permisul german. Tanti funcționara a fost foarte acră până când a văzut buletinul nemțesc (am mai povestit și cu alte ocazii că accentul mă trădează că nu-s băștinașă). Mi-a explicat că durează în jur de 4 săptămâni, dar dacă accept să plătesc o taxă suplimentară pentru prelucrarea în regim de urgență, pot primi ”docomentul” peste trei săptămâni. 
Vezi să nu. Cinci săptămâni în cap au trecut. Când m-am dus să-l ridic, mi s-a solicitat, evident, taxa pentru serviciul expres pentru care-mi dădusem acordul când depusesem cererea. 
M-am scărpinat în cap - cum vine asta, expres care întârzie două săptămâni? ”A, păi n-a fost vina noastră, a durat mult verificarea în România”. Mda, nu pot spune că mă mir, deci turcu' plătește. ”Și-n tot cazul”, mai zice tanti, ”colegul meu a fost bolnav și toate permisele solicitate în primele zile din noiembrie s-au dat în lucru mai târziu”. 
Păi stai, deci până la urmă care parte e vinovată, românii sau voi, care n-ați suplinit absența colegului? ”Oricum nu contează, eu am trecut aici prelucrare expres, deci de plătit suplimentul tot trebuie plătit”. Bună afacere am făcut, ce să zic 😃

3) Am primit cadou de la o prietenă cel mai recent roman al lui Dan Brown, ”Origini”. Pfiu, abia aștept să-l citesc, e exact genul de lectură de care am nevoie ca să mă destind. Nu, încă nu m-am apucat de el, îl păstrez pentru zilele de Crăciun. Nici nu l-am scos din folie, ca nu cumva să mă ispitească mai devreme :)))

4) Mâine e ultima zi a lui Musiu Șarl în firmă. La naiba, nu-mi vine să cred că scriu asta, cu toate că știam încă din august despre demisia lui. Se angajase la o jumătate de an după mine și de-atunci a fost o prezență constantă în viața mea, profesional vorbind. 
O prezență agreabilă, caldă și dătătoare de siguranță. E genul de șef căruia îi simți lipsa când e-n concediu și pe care abia-l aștepți să se întoarcă. Pentru mine a fost cumva chiar mai mult decât atât, cred... în sensul că-l mai-mult-decât-respectam, devenise un fel de ”father figure”. De asta mi-e și atât de greu acum să-l văd plecând. 

PS: mi-am găsit papucii. Erau la cuier - cam ultimul loc unde mi-ar fi dat prin minte să-i caut, de obicei lăsându-i lângă pat.

PPS: treaba asta mi-a amintit de zona crepusculară, în care-am mai bântuit ocazional. 

luni, 11 decembrie 2017

Ceva de care mi-e dor (Blog Challenge 23)


Tema din leapșa-foileton despre care voi scrie astăzi e cumva potrivită perioadei actuale, cel puțin din punctul meu de vedere. Sunt destul de melancolică săptămânile astea... îmi aduc aminte ba de una, ba de alta, îmi doresc să retrăiesc unele momente, să uit de altele, iar la unele clipe mă întorc mereu cu gândul și, nu de puține ori, retrăiesc emoțiile și simt cum mi se încălzește din nou sufletul. 

Întorcând câteva pagini, mi-e dor de...


- ... cafeaua băută împreună cu mama, de orele-n șir de taclale și povești. Și de râsul nostru. Peste două luni se împlinesc trei ani de când râde și trăiește numai în amintirile mele.

- ... bunica mea, omul care m-a iubit atât de mult încât și-n ziua de azi, la aproape un an de când și-a luat zborul în alte lumi, mă simt învăluită de dragostea ei ca într-un cocon ocrotitor.

- ... meseria mea. Sunt - eram, mai bine-zis - jurnalist. Asta mi-am dorit cu adevărat în viață. Timp de trei ani am făcut ce iubeam și-am iubit ce făceam. Păstrez amintiri și clipe extraordinare din perioada aceea. Pe atunci aveam un rost, pe care l-am pierdut când am plecat din țară. Emigrarea a avut prețul ei. Nu regret, însă dorul arde-n continuare, ca un foc mocnit.

- ... New York 🙂 Au trecut câteva luni de când ne-am întors din vacanță, trăirile și amintirile s-au ”așezat”, s-au sedimentat și am realizat că o bucățică din sufletul meu a rămas în orașul care nu doarme niciodată. Vreau, cu adevărat vreau să mai ajungem măcar o dată acolo. Să ne plimbăm pe unde avem chef și decidem spontan, fără obiective precise și ținte stabilite, să urcăm din nou - dar seara, de data asta - în Empire State Building, să mergem la un concert la Filarmonică și la un spectacol la Operă.

- ... Viena 🧡. Doamne, dacă aș putea opta pur și simplu pentru un loc unde să trăiesc pe lumea asta, Viena ar fi alegerea mea fără absolut niciun dubiu. Aerul cosmopolit, energia, oferta culturală inimaginabil de bogată, muzica sublimă, culoarea, spiritul acestui oraș... Da, iubesc Viena. În viața actuală nu va fi posibil, dar dacă există reîncarnare, sper să se țină cont de aspectul ăsta.

Mă duc la culcare. Poate visez că sunt cu mama și bunica prin Viena și bem un cappuccino pe terasa hotelului Sacher, în timp ce le povestesc despre articolele mele publicate la New York. 

joi, 7 decembrie 2017

Crăciunul din vis


Azi am căutat pe Google o imagine tematică pentru desktop-ul de la serviciu și am găsit una care mi-a plăcut foarte mult, dar care-n același timp m-a făcut să oftez. Fără ca pe moment să-mi fi dat măcar seama că am oftat. 


Clișeu, ar putea zice unii: cămin în care arde focul, brad somptuos, decorațiuni ca decupate din pliantele de profil. 
Poate că așa e, nu vă contrazic. Pentru mine e însă... e imaginea Crăciunului absolut, pentru că văd în ea mai mult mai mult decât e ilustrat de fapt: recunoștință, căldură sufletească, intimitate, iubire, oameni care se bucură să se ”adune” în seara de Crăciun și, mai presus de orice, familie. 

De fapt, este imaginea Crăciunului pe care toată viața l-am visat, dar de care n-am avut și n-o să am parte niciodată. 

Sună melodramatic? Din nou, nu vă contrazic. Însă nu e prima dată când, în perioada asta a anului, mă apucă amocul și scriu asemenea articole (ca de exemplu, ăsta). Știu exact unde e buba, n-am însă absolut nicio posibilitate s-o vindec. 

Luminile de Crăciun nu-mi mai spun de multă vreme nimic și asta tot e bine, pentru că au fost mulți ani în care nu voiam decât să dispară mai repede. Blazare? Nu știu. Mai degrabă ecoul unor momente consumate cu zeci de ani în urmă. 

”Ai făcut aia și aia, ai fost obraznică, n-ai luat note suficient de bune, Moș Crăciun știe și n-o să vină la tine”. 
”Ai făcut aia și aia, ai fost obraznică, n-ai luat note suficient de bune, nu vei avea pom de Crăciun”. 

Încercați să vă imaginați cu ce inimă mai așteaptă un copil Crăciunul când planează asemenea perspective.
Moș Crăciun a venit de fiecare dată, pomul de iarnă a fost mereu nelipsit. Dar spaima și amărăciunea că nu voi avea parte de asta a... rupt ceva. Pentru totdeauna, se pare.

Nu vreau să par nerecunoscătoare. Am avut multe Crăciunuri frumoase, de care-mi amintesc cu plăcere. Omul meu și dragostea de care am parte le fac să fie aproape de ce-am visat. Dar ce mi-aș fi dorit eu nu-mi poate da (nici măcar) el, pentru că asta face parte dintr-un trecut îndepărtat, din altă viață aproape. 

Am iertat. Se pare că a fost mai ușor decât să uit. 

Părinți, oricât de tare v-ar enerva copilul și orice năzbâtii ar face, să nu cumva să vă scape vreodată amenințările de mai sus (pe lângă multe altele, la fel de nocive). 

Pentru că odată dispărută, adevărata magie a Crăciunului nu se mai întoarce niciodată.

duminică, 3 decembrie 2017

Salată de weekend (XVI)


Weekend nu prea mai e când citiți cei mai mulți dintre voi postarea aici de față, iar salata de azi e mai degrabă din boscorodeli, dar vorba ceea - asta avem, cu asta defilăm. 


1) De vineri până astăzi am fost în vizită conjugală. La dus, toate bune și frumoase, dar azi a nins toată ziua, practic fără întrerupere. M-am așternut la drum pe la ora 14:30, calculând că-n jur de ora 18 cel târziu ar trebui să fiu acasă (în mod normal călătoria durează aproximativ trei ore, dar am zis că având în vedere ninsoarea, e posibil să mai întârzii). 
Pfiu, că dreptate am avut. Am ajuns acasă la ora 20:00 precis, deci practic aproape dublu. Autostrada nu era mai aglomerată ca de obicei. Problema a fost alta însă: utilajele de deszăpezire au fost aproape inexistente - cel puțin pe parcursul a jumătate din drum (165 de kilometri) nu am văzut decât o singură (aha, una, mare și lată) mașină de deszăpezit, și aia pe sens opus. Pe sensul meu de mers n-a fost niciuna. 
Asta în condițiile în care ninsoarea nu s-a oprit nicio clipă.
Cum era șoseaua, vă puteți imagina. Ce benzi să mai vezi? Te ghidai numai după urmele lăsate de pneurile mașinilor din față și foarte greu te încumetai să schimbi banda - fiindcă exista riscul ca mașina să derapeze, în momentul în care ajungeai pe spațiul unde nu erau urme de pneuri, dar era în schimb zăpadă. 
În medie, am mers cu 55-60 km/ tot drumul, rar de tot avântându-mă la un 75-80 (asta mai degrabă în prima jumătate a călătoriei, când autostrada era nițel mai primenită).
Am folosit toate cunoștințele și experiența acumulate în aproape 7 ani de condus constant. Am mers la siguranță, folosind pe cât posibil frâna de motor pentru a preveni derapajul, am păstrat distanță mai mare decât ar fi fost necesar în condițiile de drum uscat și am încercat să merg cât mai mult ”pe urmele” mașinii din față. Chiar și așa, a existat un moment în care mașina a derapat și numai faptul că se păstrau distanțe mari a făcut să nu se întâmple ceva nasol (am repus-o pe circuit fără incidente, dar dacă aș fi avut o mașină în imediata proximitate, ar fi fost foarte posibil să ricoșez în ea). 
De la un punct încolo am oprit muzica, trebuia să mă concentrez 110%. Începusem să vorbesc tare de una singură: ”ușooor!”, ”dă-te, bă”, ”înceeeeet”, ”așaaaaa....” 😵
Am trecut pe lângă zeci de mașini (fără exagerare) oprite pe banda de urgență, cu avariile pornite. Fie se ciocniseră, fie ieșiseră în decor, fie aveau vreo altă problemă. Sistemul de navigație îmi tot băga sub nas diferite informații - blocaj colo, aglomerație dincolo, accident la câțiva kilometri distanță... foarte mobilizator. Not.
Când am parcat mașina în fața blocului, îmi ardeau ochii în cap și pulsul scăpase binișor din hățuri. Mi-a trebuit ceva timp să mă liniștesc.
Acestea fiind zise, întrebarea mea e: i-a luat și pe ăștia prin surprindere faptul că-n decembrie ninge? Sau o fi ajuns Firea primăriță pe-aici între timp? 

2) Am căutat ieri o geacă de iarnă. Am una, însă i-e cam urât singură, mă-nțelegeți 😃 Drept pentru care am pornit în căutări. Și peste ce-am dat? 
- mușamale greoaie și luuungi;
- coji subțirele, dar tot luuungi;
- gogoși în care arătam ca un cașalot pensionar, deși erau măsura 38.
După cum vă puteți imagina, am plecat fără să cumpăr nimic. Geaca pe care mi-o doresc eu - până la jumătatea coapsei, ușurică și-n același timp călduroasă - nu se afla pe acolo. Mai scotocesc weekend-ul viitor, nu mă las.

3) Urmăream de câteva luni calendarul actualei stagiuni a Filarmonicii din Berlin, pentru că mă interesa un concert anume din luna februarie. Nu cred că e cazul să mai spun de ce, nu? 🙂 Azi-dimineață ar fi trebuit să se pună biletele în vânzare și am dat buzna pe site încă înainte de a-mi bea cafeaua (ceea ce spune mult, puteți să mă credeți). Dar un anunț cu litere roșii mi-a ars privirea:
”Din motive de sănătate, dirijorul Zubin Mehta a anulat aceste concerte. Regretăm situația și îi dorim însănătoșire grabnică”. 
Am închis pagina cu un oftat. Vânzarea biletelor fusese amânată pentru jumătatea lui ianuarie, însă oricum nu mă mai interesa. Concertul ar fi fost agreabil, sunt convinsă, dar demersul de-a călători până la Berlin nu l-aș face în acest moment decât pentru un singur artist.
Artist care nu va fi prezent. În cei cinci ani care-au trecut de când l-am redescoperit și-am început să merg la concertele lui, este prima dată când Zubin Mehta anulează o serie de concerte (erau mai multe cu același repertoriu în interval de zece zile). Faptul că informația a fost publicată cu două luni înainte arată că e vorba de ceva planificat din vreme - posibil vreo intervenție chirurgicală. 
Mi se strânge inima. Maestro, te rog să fii bine...

joi, 30 noiembrie 2017

Pe tărâm american (X): la plimbare în Santa Monica


E ultima zi de noiembrie, mâine începe iarna calendaristică, iar mintea mea zboară la valurile Oceanului Pacific, palmieri înălțându-și semeți coroanele spre cer, soarele Californiei, peisaje care te făceau să crezi că te afli pe platourile de filmare ale celebrului ”Beverly Hills 90210”, graffiti, culori, surferi... 

Pfiu, acum mi-am adus aminte și de înghețata de caramel sărat de la Manhattan Beach, care momentan deține supremația în clasamentul înghețatelor degustate în viața asta 😊 Luând-o însă metodic, experiența noastră pe Coasta de Vest a început în Santa Monica, o suburbie care poate fi considerată o aevărată stațiune de vacanță în interiorul Los Angeles-ului (care, că tocmai mi-am adus aminte, este al doilea oraș ca mărime din Statele Unite, fiind surclasat numai de New York).

Tăblița asta a făcut să ne treacă fiorii, aducându-ne aminte de melodia lui Sheryl Crow, ”All I wanna do”.


„All I wanna do is have some fun
Until the sun comes up over Santa Monica Boulevard...” 🙂




Ne-am plimbat și pe Wilshire Boulevard și era fascinant să vezi în realitate locuri pe care le știai demult, din atâtea filme. 


Referitor la plajă - Santa Monica Beach - ar trebui să încep prin a menționa faptul că, probabil în contrast cu impresiile și așteptările pe care mulți le-ar putea avea, oceanul nu are în Los Angeles o culoare spectaculoasă. Nu, nu se regăsesc aici acel azuriu și nici zecile de nuanțe de turcoaz, ci seamănă mai degrabă cu Marea Neagră. Plaja este foarte întinsă (din ce-am înțeles, e cea mai mare din zonă), aglomerată, viu colorată, într-un permanent freamăt și cu o atmosferă tipic californiană.



Ceea ce vedeți reprezintă doar o parte din totalul mașinilor celor aflați la plajă. E adevărat că era într-o duminică, dar chiar și așa, am rămas surprinși de afluxul de persoane. 

Pontonul era, de asemenea, arhiplin. 


Pe plaja din Santa Monica se află un parc de distracții foarte cunoscut, denumit cum altfel decât Pacific Park, dar cumva nu ne-a tentat. Accesoriile din categoria asta nu-mi mai spun de multă vreme nimic. Era frumos de privit însă.


Am studiat pe îndelete un pescăruș sociabil.


Un aspect pentru mine surprinzător a fost că aici plajele nu sunt amenajate, mai precis nu există șezlonguri și accesul pe nisip este, desigur, gratuit (parcarea costă însă circa 15-20 de dolari pe zi). Oamenii vin cu prosoape sau cu scăunele de plajă și, unii dintre ei, cu umbrele, se instalează comod și fără ”fițe” de, mă scuzați, Mamaia. Foarte mulți dintre ei citeau - inclusiv principalul ziar din regiune, ”Los Angeles Times”.


”Păi nu e de mirare”, a comentat mătușă-mea când i-am transmis observația. ”Pe vremea când lucram, numai duminica aveam timp să citesc Times-ul din scoarță în scoarță și devenise deja ca un ritual”.



Îmi amintesc faptul că mă uitam la casele astea și la mașinile parcate în fața lor și mă-ntrebam cum o fi, oare, să locuiești la câțiva metri de ocean.

Mi-au plăcut simplitatea și relaxarea oamenilor. Cu deosebire interesant mi se părea contrastul dintre realitatea faptului că locuiau într-unul dintre cele mai ”glamour” orașe ale Americii și felul nepretențios în care-și petreceau sfârșitul de săptămână. 

Când am început să scriu textul ăsta, preconizam un articol despre toate plajele pe care le-am vizitat în Los Angeles (în afară de Santa Monica am mai ajuns la Malibu, Venice Beach și Santa Barbara). Am realizat însă că ar ieși o postare ”la metru” și foarte încărcată, așa încât rămâne pe dățile - și episoadele - viitoare.

duminică, 26 noiembrie 2017

Povestea unei familii de foarfece


N-am scris eu foarte multe despre jupânul legitim de-a lungul vremii, dar printre calitățile sale se regăsește și faptul că e un om gospodar. După cum am povestit deja, anul trecut s-a mutat în alt oraș din cauza serviciului, așa că deocamdată avem o căsnicie modernă (în sensul că locuim separat și ne vedem la 3-4 săptămâni. Nu-i ușor, dar nu e o premieră pentru noi, care timp de doi ani înainte de căsătorie am avut o relație la distanță). Și cum în Germania locuințele se închiriază în 95% din cazuri în stare porno - citiți ”goale” - a trebuit să-și cumpere de toate, de la mobilier pentru două camere până la cratițe, becuri și... foarfece. 

S-a descurcat, trebuie să spun, foarte bine și-n timp record în ceea ce privește instalarea și amenajarea locuinței. La prima vizită pe care i-am făcut-o am constatat că are nu mai puțin de 4 (patru) foarfece. De diferite culori și mărimi, zimțate sau nu. 

- Ce faci cu atâtea, omule?
- Aaaa, păi să vezi cum a fost, am pus-o pe prima în coș, apoi am m-am luat cu altele și-am uitat de ea și-am găsit un set din trei. Abia când să plătesc am constatat că mai aveam una, dar dacă tot apucase vânzătoarea s-o bată-n casă, am zis că asta e, nu mă mai pun acuma de-a curmezișul. 

Aha, deci a pățit ca Ilie Moromete când venise agentul după fonciire: ”nea Ilie, a tăiat chitanța!”. 

Aseară am aflat că numărul foarfecelor sale a crescut. Acum are șase. 

- Dă-mi un motiv pentru care ți-ai mai cumpăra foarfece, pe lângă cele patru pe care deja le ai. 
- Păi nu aveam una mică și-mi trebuia. Și cealaltă era în set cu ea și na.

Hotărât lucru, trebuie să le văd, am zis, iar dorința mi-a fost satisfăcută. 


Îngăduiți-mi să fac prezentările. Așadar, de la stânga la dreapta:
- foarfeca mică trebuincioasă;
- următoarele trei (albastre) constituie setul cumpărat anul trecut;
- foarfeca neagră a fost luată împreună cu aia mică (se vede că și ele sunt în set);
- foarfeca roșie a fost cea pusă prima în coșul de cumpărături și de care uitase că a luat-o. 

Bună treabă, nu? Asta-mi aduce aminte că la serviciu ne dispar periodic foarfecele. Habar n-am unde, însă niciodată nu găsesc atunci când îmi trebuie. Am ajuns inclusiv să le ascundem prin sertare, dar ce să vezi, dispar și de-acolo. Problema rămâne în studiu. 

Revenind la numeroasele foarfece, tocmai constat că singura ”independentă”, care nu face parte din vreo grupare, e cea roșie din dreapta. Mă gândesc să nu-i fie urât așa singurică... 🤔

joi, 23 noiembrie 2017

Am cunoscut, cândva, o Doamnă....


Dintre toate zecile de interviuri pe care le-am realizat pe parcursul celor aproape trei ani în care mi-am practicat meseria pentru care m-am pregătit, jurnalism, dialogul cu Stela Popescu rămâne una dintre cele mai dragi și pregnante amintiri. Închid ochii și ne văd pe amândouă în sufrageria ei. Pune în vază trandafirii pe care îi adusesem și-mi surâde ca unei foarte bune prietene. ”Scumpa mea, ce zici de-o cafeluță? Că eu n-am mai băut de dimineață și dacă tot ne așternem la povești...”.

Am stat de vorbă mai bine de-un ceas, deși la telefon îmi spusese că-mi poate acorda numai o jumătate de oră. Am divagat cu mult de la întrebările pe care mi le pregătisem și paleta de subiecte abordate se extindea pe măsură ce Stela își aducea aminte de ceva sau făcea vreo paralelă. ”Ah, dar pentru că tot vorbim despre asta...”. Am discutat despre Chirița, despre teatrul de revistă, despre dramă, despre ea ca actriță și ca personalitate individuală, despre profesorii ei, despre zecile de turnee care-au purtat-o prin toată lumea, dar și despre ”ritualurile” ei de îngrijire, care erau de altfel cât se poate de simple... dar ce n-am vorbit! A ieșit un articol lung, pe care l-am scris dintr-o răsuflare și de care sunt și-n ziua de azi foarte mândră.

”Închide un pic reportofonul”, mi-a zis la un moment dat, cu un zâmbet șugubăț și foarte promițător. ”Mi-am amintit de-o întâmplare haioasă, dar n-aș vrea să apară prin ziare”. Și mi-a povestit niște chestii foarte nostime dintr-un turneu în care fusese împreună cu Tamara Buciuceanu-Botez și Vasilica Tastaman și râdeam amândouă, iar eu mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ce normal și firesc pare totul. Avea - fir-ar să fie, nu-mi vine să vorbesc despre ea la trecut - un stil atât de natural și de agreabil de-a te face să te simți imediat în largul tău. Stând de vorbă cu ea, într-o după-amiază de iunie a anului 2006, am înțeles de ce era o actriță atât de iubită de public. Nu aveai cum să n-o îndrăgești, era o bijuterie de om, atât de frumoasă în toate sensurile posibile, iar optimismul ei era însuflețitor și molipsitor deopotrivă.

La un moment dat, s-a uitat la ceas. ”Draga mea, tu știi că vorbim de-o oră? Ce părere ai?”. I-am spus adevărul: nu știam când trecuse timpul. Dar îmi părea rău că trecuse. 

Țin minte și-acum senzația de prea-plin sufletesc pe care-am avut-o după ce ne-am luat la revedere. ”A fost o plăcere să stăm de vorbă. Îți doresc un noroc... îngrozitor! Te-am pupat important!”. Ce asociație interesantă de cuvinte, m-am gândit atunci. Și chiar m-a pupat. 

Recitesc ce-am scris. Nu-mi vine să cred că scriu textul ăsta. Nu-mi vine să cred că s-a dus. Poate de unde arăta atât de bine, nu i-aș fi dat niciun moment vârsta reală și o percepeam într-un fel ca fiind... atemporală. Nu cred că m-ar surprinde moartea niciunui alt actor din generația, să spunem, 70+... dar nu ea, la ea în niciun caz nu m-aș fi așteptat să plece. Părea cumva ca și cum... va fi mereu aici. 

Mulțumesc, Doamna Stela Popescu, pentru o experiență care, vedeți și dumneavoastră, după 11 ani a rămas neuitată. Fie-vă drumul luminat și somnul liniștit.

duminică, 19 noiembrie 2017

”Murder on the Orient Express” (2017)


Dintre toți spectatorii care s-au aflat în seara asta la cinematograf în Bayreuth și au urmărit ”Crima din Orient Express”, cea mai recentă ecranizare a celebrului roman de Agatha Christie, mă hazardez să cred că o singură persoană recitise în câteva ore cartea, pentru a-și împrospăta amintirile și a nu trebui să se concentreze pe indicii, putând astfel să savureze filmul în sine. 


Persoana respectivă, după cum lesne vă puteți închipui, sunt eu. Am fost foarte, foarte curioasă de acest remake și mai ales de noul Poirot, interpretat de Kenneth Branagh. La punctul acesta trebuie să spun că, deși cel mai cunoscut Poirot rămâne David Suchet - despre care sunt de acord că a făcut un rol extraordinar - mie cel mai mult mi-a plăcut partitura lui Peter Ustinov. Cu toate astea însă, am urmărit filmul cu obiectivitate (faptul că recitisem romanul și cunoșteam bine intriga mi-a permis să mă ”detașez” un pic de acțiunea în sine și să urmăresc și alte aspecte). 

”Verdictul” meu de cititor pasionat al Agathei Christie și de consumator fidel al ecranizărilor scrierilor sale este că filmul acesta e atât de slab, încât mai mare păcatul de distribuția excelentă. Nume mari (Johnny Depp, Penelope Cruz, Judi Dench), care s-au potrivit prea puțin în rol, de parcă ar fi îmbrăcat niște haine prea strâmte. Singura care mi s-a părut veridică a fost Michelle Pfeiffer, dar chiar și așa, prestația ei a fost foarte ”ciuntită”  - când, de fapt, era unul dintre rolurile-cheie. 

Scenariul - slab și diluat până la stadiul de peltea de dude. Dacă nu știai subiectul, nu prea aveai mari șanse să înțelegi motivele pentru care se întâmplă una sau alta. Bunăoară, pe pagina de Facebook dedicată, un tip întreabă: 
- Totuși de ce a fost omorât individul, că eu n-am înțeles. 
Hăhăieli și miștouri, pfua n-ai priceput nimic din film, până când tot el elucidează:
- Pentru că-i jefuise pe ăia.
Alții - destul de mulți, spre mirarea mea - par să fie convinși de faptul că autorul crimei e conductorul.

Este momentul să spun că-n această poveste nu e vorba de niciun jaf, iar cât despre conductor.... cei care ați citit cartea știți cum stau lucrurile de fapt. Dar cumva nu mă mir că s-au creat confuzii. Acțiunea e foarte fragmentată, sacadată aș putea spune, au încercat să ”înghesuie” prea multe detalii din carte în nici două ore de film și, deloc surprinzător, nu le-a reușit. Cu toate astea, nici meritul de-a fi reprodus cu fidelitate povestea nu le poate fi atribuit. 

Un alt ”păcat” de neiertat, în opinia mea, îl constituie faptul că nu au făcut din Orient Express un personaj în sine, așa cum s-ar fi cuvenit. Este cel mai luxos tren de pasageri existent și e suficient să arunci un ochi pe pagina oficială ca să-ți dai seama ce decoruri s-ar fi putut realiza. Abia așteptam să văd asta și am fost decepționată: decorul e simplu, cenușiu, anost. Practic, dacă nu ar fi titlul, nimic nu ar lăsa să se vadă că acțiunea se petrece într-un mijloc de tranport exclusivist. Singurele imagini spectaculoase sunt cele din exterior, dar prea puțin pentru a compensa ceea ce lipsește. 

Și-acum ajungem la Poirot. Vai de lume.... Agatha Christie s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce-au izbutit din celebrul ei detectiv belgian. 
Kenneth Branagh zicea la un moment dat că intenția lui a fost să creeze un ”Poirot modern, de vârstă mijlocie”. Toate bune, dar atunci nu se mai numește ecranizare - adevăratul Poirot are peste 60 de ani și nu e deloc modern - ci este cel mult o... reinterpretare, una deloc reușită din punctul meu de vedere.

Kenneth Branagh în rolul lui Hercule Poirot

Păi hai să vedem, cum e Poirot cel din poveste? E un bătrânel plinuț, deosebit de elegant, tipicar, pedant, cu o mie și unu de ticuri și foarte, foarte atent la înfățișarea sa. Când colo, în filmul ăsta Poirot calcă din greșeală într-o mare balegă și, în loc să fie oripilat, calcă și cu al doilea picior, chipurile ca să-și murdărească pantofii simetric. Oh, please. Același Poirot, a cărui deviză este ”ordine și metodă”, nu ezită să forțeze încuietoarea unui compartiment cu măciulia propriului baston. Să fim serioși... autenticul Poirot ar fi fost scandalizat numai la gândul de-a intra cu forța undeva.
Și astea mai treacă-meargă, însă când l-am văzut mergând pe acoperișul trenului staționat și acoperit de zăpadă (el, care-n original e un ipohondru și stă înfofolit inclusiv pe arșiță, ca să nu îl ”tragă curentul”) și mai ales, angajat în luptă corp la corp cu un tip.... să mă iau cu mâinile de cap și alta nu. Să vedeți karate și ”fente” la Poirot, l-a bătut pe ăla de i-au mers fulgii.  Aceia dintre voi care cunosc personajul sunt cu siguranță la fel de consternați ca mine :))

Una peste alta, nu-mi pare rău că am văzut filmul ăsta, dar nu l-aș numi ”ecranizare după Agatha Christie” și nu l-aș recomanda nimănui. Versiunea cu David Suchet este incomparabil mai bună și mai ”Agatha-Christie-like”. Acestea fiind spuse, mă duc să revăd niște secvențe cu Peter Ustinov, simt nevoia să-l evoc pe adevăratul Hercule Poirot, ”omulețul cu capul în formă de ou și o fenomenală pereche de mustăți”. 

vineri, 17 noiembrie 2017

Salată de weekend (XV)


Hai că dacă tot stau azi acasă (lucrez mâine, să nu credeți că am dat în răsfăț excesiv), pot să amestec vreo câteva ingrediente...

1) La câteva zile după extracția dentară, m-am pricopsit cu un herpes. Se confirmă ceea ce mi-a scris o comentatoare la articolul dedicat, anume că sistemul imunitar tocmai a încasat un bobârnac. Bun, înțeleg și accept asta, dar, vorba lui Caragiu, păi bine mă maestre, mă... herpes ți-ai găsit?? O gripă nu nimereai și tu, măcar să stau câteva zile acasă și să am timp de citit în vârful patului? Herpes, care e doar enervant și inestetic? 
Apropo de asta, folosesc pentru prima dată plasturii invizibili Compeed (crema cu Aciclovir n-are niciun efect la mine, cu ocazia asta mi s-a confirmat din nou). După prima noapte, mă declar mulțumită - am scăpat de senzația de mâncărime și nemernicul pare neutralizat. Dar e tot acolo, deci îl plasturizez în continuare. 

2) A fost prezentat oficial succesorul lui Musiu Șarl. Ce să zic, mulțumesc Cerului că am schimbat anul trecut departamentul. Îl știu pe individ, e de vreo 3 ani în firmă și e genul important, antipatic și-atât de cu nasul pe sus, că-i ninge-n creier. M-a scos din sărite de vreo două ori, când ne-am intersectat în niște probleme și apoi am reușit să-l ocolesc cu succes. Ideea că ar fi putut fi șeful meu face să mi se încrețească pielea. 
Nu-i invidiez deloc pe colegii de la secția de sortare/ ambalare. După ce timp de 6 ani și jumătate ai avut un șef pur și simplu extraordinar, să te pomenești cu unul ca ăsta... va fi o nucă tare și foarte, foarte amară. 

3) După istoria cu Montblanc (cărora, apropo, le-am scris și nu am primit niciun răspuns; halal Customer Care, la asemenea blazon...), m-am războit cu o duduie de la un magazin de încălțăminte. Nu voiau să accepte returnarea unei perechi de ghete purtate doar câteva ore, în interior (deci nu pe stradă) și care se dovediseră prea strâmte, deși erau numărul meu și la proba de câteva minute în magazin păruseră în regulă. De fapt, erau mai mult decât strâmte; erau un veritabil instrument de tortură.
- Le-ați cumpărat acum o săptămână, de ce nu ați revenit imediat cu ele?
- Pentru că programul meu de lucru nu mi-a permis.
- Păi și noi ce garanție avem că nu le-ați purtat decât câteva ore?
- Dacă vă uitați la ele, atât pe dinăuntru cât și pe talpă, o să constatați că sunt, practic, noi. 
- Nu știu ce să spun, uitați aici o scamă neagră.
Întind mâna, îndepărtez scama. 
- Nu știu, nu merge așa, a trecut o săptămână.
- Politica magazinului acordă un interval de retur de 14 zile. 
(Mă documentasem în prealabil).
- Da, dar nu avem nicio siguranță că...
Începusem să mă enervez. 
- Doamnă, ce preferați: mă duc la Protecția Consumatorului sau le iau înapoi, le port două zile până-mi apar răni, mă duc la medic și cu adeverința primită vă fac reclamație? 
S-a uitat la mine de parcă ar fi văzut un elefant pe schiuri.
-... ăăă, poftim??
- Dacă nu-mi acceptați returul, îmi rămân numai cele două variante pe care vi le-am menționat. 
Începe să scrie un bon, în silă.
- Bine, de data asta merge, dar să știți că v-am notat numele, nu mai acceptăm retururi de la dumneavoastră.
M-am uitat ”drăgăstos” la ea. 
- Ați făcut ce anume?
- Păi da, după cum v-am spus, nu avem nicio garanție că...
- Doamnă, sunteți conștientă că tocmai m-ați anunțat că-mi veți încălca drepturile?
Scrie, tăcută, bonul, îmi dă banii, semnez de primire. Plec, nu înainte de-a o informa că povestea asta va ajunge la superiorii ei. Chestiune de care, între noi fie vorba, nu-s convinsă. Dacă Montblanc mi-a dat flit, unui magazin de încălțăminte cu atât mai puțin o să-i pese de reclamația mea. 
Mi s-a reconfirmat o chestie, însă: e foarte utilă menționarea Protecției Consumatorului. 

4) Duminică mă duc la cinematograf, yupiii. N-am mai fost de aproape 8 ani (când ne-am dus să vedem ”Avatar” în 3D). Acum merg pentru că țin musai să văd ”Crima din Orient Express”, după romanul Agathei Christie. Am citit cartea, știu ”whodunnit”, dar mă duc atât pentru realizare, despre care am citit că este excelentă, cât și pentru distribuție, care e din categoria ”Crème de la crème”. Revin cu relatarea experienței. 

duminică, 12 noiembrie 2017

9 lucruri fără de care nu aș putea să trăiesc


De curând, Miruna - unul dintre puținii bloggeri pe care-i citesc regulat - a publicat un fel de leapșă care mi-a făcut imediat cu ochiul. Nici n-a trebuit să mă gândesc prea mult, de fapt, pentru a-mi alcătui lista.

Așadar, în ordine aleatorie...
 
Ochelari
Cu miopie medie spre forte (slavă Domnului că există indicele de refracție mare, că altfel aș fi purtat pe nas două funduri de sticle de Coca-Cola), cred că nu mai e nevoie să detaliez de ce nu pot să-mi imaginez viața fără ochelari. Dincolo de absoluta lor necesitate, aș mai avea un motiv, totuși: de 16 ani de când îi port permanent m-am obișnuit atât de mult cu ei încât au devenit parte din mine, mă reprezintă, mă identific inclusiv cu și prin ei. Poate inconștient mă și ascund în spatele lor, nu știu. Ultima dată am purtat lentile de contact la propria nuntă și, cu toate că m-am simțit foarte bine cu ele, parcă nu eram ”eu” și din când în când mă căutam de ochelari pe nas, uitând că nu-i am. 

Cafea
Aici e foarte simplu: dacă n-apuc să o beau pe-ndelete în zori, nu sunt decât vag o ființă umană. În niciun caz socială. De fapt, dispoziția mea până la prima cană de cafea a zilei e ceva gen ”Silence! I kill you!”. Îmi asum faptul că sunt dependentă de cafea și n-am niciun regret. O râșnesc eu însămi, iubesc aroma de cafea proaspătă - nu de puține ori îmi ”bag” nasul în cuva râșniței, pentru a savura acest miros - și mă încarcă de energie. Mai degrabă aș renunța la dulciuri decât la cafea (dar să nu ne gândim la chestiuni atât de barbare).

Telefon
Îmi place foarte mult telefonul meu (sunt fidelă iPhone-ului și asta nu se va schimba prea curând), dar nu din motivul ăsta nu mi-aș imagina viața în absența lui, ci pentru că-n societatea de azi... a devenit un accesoriu indispensabil. Așa că dacă tot nu mă pot lipsi de el, măcar să fiu in love cu dânsul 😀 Și sunt!

Mașina 
La o navetă de aproape 2.000 de kilometri pe lună, e cam greu fără mașină. Iar dacă ne gândim că transportul în comun pe distanțe mici este un veritabil coșmar logistic, devine evident că nu mă pot lipsi de draga de Blackie (nu vă lăsați înșelați de nume, e albă, dar am decis că numele ”Blackie” i se potrivește având în vedere că interiorul e de culoare neagră. Admirați gândirea creativă, mulțumesc foarte mult 😀). Dacă trebuie dusă o zi în service, intru în fibrilații și mă stresez cu măcar o săptămână înainte la ideea mașinii de închiriat pe care ar urma s-o primesc în situația respectivă. 

Crema de zi
De obicei folosesc Nivea sau Dr. Pierre Ricaud, dar momentan am una de la Clinique (primită cadou și e-n regulă, dar când o termin, mă-ntorc la credincioasa mea Nivea). Fapt e că mi s-ar usca tenul ca pergamentul dacă nu m-aș cremui zilnic, o dependență care nu mă deranjează deloc însă. Mai demult obișnuiam să experimentez și să alternez mereu mărcile produselor folosite, dar îmbătrânesc pesemne și-mi vine mintea la cap. Cel mai bine îmi priesc produsele Nivea și Dr. Pierre Ricaud și nu mai am chef de teste (care de cele mai multe ori mă fac să regret banii dați).
 
Laptop
Când a fost în service în primăvară, nu mi-am găsit liniștea până când nu l-am adus acasă. Îmi lipsea teribil, mă foiam, nu era la fel, lipsea ceva esențial din viața mea. Comunic, citesc, scriu, ascult muzică (am primit de ziua mea o boxă Bluetooth și cu totul aaaaltfel ascult de-atunci muzică clasică), mă uit la filme... Practic vorbind, având în vedere că jupânul e la 300 de kilometri distanță, laptopul îmi ține de urât.

Șervețele umede pentru ochelari
Ochelariștii mă vor înțelege: nu suport nici cea mai mică pată / părticică de amprentă /  picătură pe lentile. Batistele alea speciale din microfibre sunt utile până la un punct, dar după câteva săptămâni se impregnează cu ”depuneri” ca urmare a curățării lentilelor și nu fac decât să mâzgălească în loc să curețe. Am încercat, desigur, să le spăl, dar n-au mai fost la fel după aceea. Drept pentru care prefer șervețelele de unică folosință - de obicei sunt atentă să am câteva în poșetă.

Apa caldă
Banal, s-ar putea zice, nu? Și totuși, cât de importantă este... Nu o dată mi se întâmplă ca, în timp ce mă răsfăț la duș sub jetul de apă caldă și-n clăbuci parfumați, să mă gândesc la prizonierii din lagărele de tragică amintire. Nu știu de ce-mi vin în minte, poate de unde am citit mult pe tema asta, am văzut filme și am vizitat lagărul de la Dachau (o experiență la finalul căreia nici apă să beau nu-mi mai trebuia). Nu aveau oricum posibilitatea să se spele prea des, iar când o făceau, apa era rece ca gheața. Și gândindu-mă la asta, mă simt teribil de norocoasă și de răsfățată.

Ața dentară & periuța de dinți electrică
Le-am pus pe amândouă pentru că le consider un ”item” de sine stătător. Nu aș putea renunța la niciuna dintre ele. Îmi simt dinții ”ne-curați” dacă nu folosesc ața dentară. Iar periuța manuală ar fi pentru mine ca și cum, după Volkswagen 7, aș conduce un Trabant.
Independent de asta, cred că devin oarecum obsedată de igiena dentară. Faptul că am avut o carie silențioasă care mi-a distrus o lucrare și m-a transformat în ”candidat” pentru implanturi m-a cam demoralizat. Cu toată grija mea, n-am putut evita să se întâmple asta. Fir-ar să fie.

Chiar mi-a făcut plăcere să trec în revistă accesoriile care-mi sunt indispensabile (e un exercițiu de sinceritate cu sine foarte util) și vă invit s-o faceți și voi, dacă aveți chef :) Așadar, fără câte lucruri nu puteți trăi?

joi, 9 noiembrie 2017

La dentist, dar fără Guantanamo


Au fost odată ca niciodată.... că de n-ar fi, tare bine-ar fi (fost), niște postări pe blog referitoare la peripețiile mele pe scaunul stomatologic. Pe diverse scaune, mai bine-zis - din Piatra Neamț, din București și, mai târziu, din Germania. Ultimul post dedicat e din 2013, nu că de-atunci n-aș mai fi fost la dentist :)) dar n-am mai avut lucruri importante și / sau serioase de făcut. Verificat lucrările făcute cu ani în urmă, căutat de carii (n-am), periaj profesional. 

Medicul meu - adică, mă rog, cel pe care-l avusesem la început - a predat între timp ștafeta unui asociat mai tânăr, care inițial mi-a făcut o impresie bună, dar cumva n-am scăpat niciodată de senzația că e oarecum superficial, că se uită ”pe deasupra”, că nu explică mare lucru. Am continuat să merg la el - și să am încredere - până la cea mai recentă programare făcută pentru periaj. ”Hopa”, zice asistenta, oprindu-se din râcâit, ”de sub lucrarea asta iese puroi”. 

Lucrarea - o punte pusă tot la cabinetul lor, cu 7 ani în urmă. Pe moment nu mi-am făcut prea mari griji, știți cum e - atâta vreme cât nu te doare... ”Hai să vă vadă medicul”. În fine, doctorul a constatat și el că e o infecție acolo (câtă perspicacitate) și-a urmat o radiografie care-a evidențiat o carie silențioasă... care nu durea pentru că nervul era mort de la Revoluție, dar se extindea treptat, urmând ca la un moment dat infecția să ajungă la os. Nu bun. 

”Ce-i de făcut”, întreb. A, zice, ”păi dintele nu mai poate fi salvat, lucrarea e compromisă, trebuie implanturi, nu e chiar urgent, veniți anul viitor, se pun ușor, cu anestezie locală”. Stai, stai. Mi se învârtea capul. Frățiwhere, eu am venit pentru un periaj banal și tocmai am aflat că am o problemă care necesită oarece intervenții, ia-mă ușurel. ”Stați liniștită, nu cred că se agravează prea curând, dar să nu așteptați până vi se umflă obrazul”. 

N-am stat deloc liniștită. Mi se părea superficial - ba chiar nițel iresponsabil - să mă trimiți acasă cu o infecție, zicându-mi să revin la anu'. Am căutat alt cabinet, orientându-mă după evaluările făcute de pacienți pe care le-am găsit pe Internet și... după instinct. Spun la telefon că vreau să solicit a doua opinie, primesc programare în câteva zile. 

Doctorița, o zgâtie blondă cam de vârsta mea și plină de energie, mi-a plăcut din primul moment. A cercetat fiecare dinte în parte, a studiat radiografia (pe care am refăcut-o la ei), s-a consultat și cu șeful cabinetului, care i-a confirmat ce-mi spusese și ea deja: într-adevăr dintele nu mai poate fi păstrat, împreună cu el dispare și puntea, deci aia e. Numai că, spre deosebire de fostul, de acum, medic al meu, aici mi s-a spus clar și răspicat: dintele trebuie scos cât mai repede. Caria n-o aveți de azi, de ieri, dar apariția puroiului e încă un argument că infecția evoluează și dacă apucă să ajungă la os, va fi rău. Foarte rău, chiar.
Întreb despre implanturi. ”Despre asta se poate discuta în liniște după ce îndepărtați pericolul”. Aha, deci aici nu mi s-a spus să revin ”anul viitor, preferabil înainte să se umfle obrazul”.

Având în vedere modul serios în care m-au abordat, l-am dat naibii pe fostul medic și azi am avut programare pentru evacuarea inculpatului, la acest al doilea cabinet - unde m-am ”strămutat”.

N-a fost rău, deci deocamdată nu vorbim despre Guantanamo :)) Cât timp și-a făcut efectul anestezia, doctorița mi-a povestit ce va face și mi-a dat instrucțiuni pentru azi. A urmat vreo jumătate de oră de lucru cu freza și alte felurite scule - pentru mine, doar plictisitor, că n-am simțit absolut nimic :)) - apoi a apărut în scenă un clește. Hait. Mă rog, vreo 15-20 de secunde n-a fost deloc plăcut, dar cu asta am scăpat. ”Vreți să vedeți dintele sau puntea?”. Prea mulțumesc, nu :))

Sunt acasă (cu scutire medicală, mehehe 😀) și sunt ok. M-am uitat, evident, în oglindă, însă arată foarte inofensiv. Încep să mă dezmorțesc, nu mă doare nimic, ceea ce-mi doresc și-n continuare :)) Și tocmai am reflectat că am slăbit câteva grame, având în vedere extracția 😎 Nu-i nimic, mă îngraș la loc după ce-o să am implanturi :))) Experiență la care mă gândesc deja cu viu interes.

Concluzii nu am. Nu știu dacă s-ar fi putut preveni asta, sau dacă fostul medic ar fi trebuit să fie mai riguros la controale. Cert e că nu mi-a inspirat deloc încredere felul în care m-a expediat acasă cu puroi sub lucrare, zicând să revin după câteva luni. Dacă mi-ar fi explicat importanța extracției, rămâneam la el.  

În încheiere, o ghicitoare: care credeți c-a fost ultima întrebare pusă doctoriței înainte să înceapă să-mi cânte freza în maxilar? 😀

duminică, 5 noiembrie 2017

Pe tărâm american (IX): Los Angeles - primele impresii


”După New York, în Los Angeles o să vi se pară că ați ajuns la țară”, m-a prevenit mătușă-mea, care locuiește în L.A. din 1987.  Paradoxal, perspectiva mi s-a părut deosebit de tentantă. New York-ul fusese o experiență fascinantă, ceva ce nu mai trăiserăm până atunci, dar ne și obosise. Voiam puțină liniște, voiam o zi petrecută fără planuri - ”azi trebuie să facem aia și ailaltă, să ajungem acolo și dincolo, să vizităm cutare și cutare” - și voiam un pic de laissez-faire. În definitiv, eram în concediu. 

De cum am aterizat, am simțit că e altceva. Aeroportul este, evident, semnificativ mai mic decât JFK, dar bine organizat, așa că ne-am ridicat foarte repede bagajele. Drumul cu mașina până acasă la mătușă a durat cam o oră și jumătate. Spre deosebire de New York, Los Angeles este construit predominant pe orizontală, distanțele sunt foarte mari, iar circulația cu mijloacele de transport în comun nu e nici pe departe la fel de structurată și pusă la punct precum în orașul care nu doarme niciodată. Practic, în Los Angeles nu se poate trăi dacă nu ai mașină, punct.

Între sporovăieli, exclamații și diverse întrebări - ”nu-mi vine să cred că sunteți aici”, ”nu v-ați schimbat aproape deloc de când ne-am văzut ultima dată” (n.r., acum 5 ani), ”cum vi s-a părut până acum America?”, ”mor după o cafea” (cred că e clar cui aparține ultima frază) - trăgeam cu ochiul pe geam și până să ajungem acasă eram deja fermecați de Los Angeles. Zilele petrecute acolo n-au făcut decât să confirme primele impresii. 

Los Angeles arată ca o stațiune de vacanță. Are un aer estival care te face să simți imediat atmosfera de concediu. Relaxare, palmieri, celebrul (menționat și în cântece) soare californian, Hollywwod, briza, gustul sărat de pe buze, oceanul. 
Inima mi-o luase la trap. După ce-n urmă cu o săptămână traversasem Atlanticul, acum ajunsesem la Oceanul Pacific. Nu realizasem până atunci cât de mult îmi doresc asta. Mi se împlinea, practic, un vis pe care nici nu știusem că-l am. 





Imaginile nu sunt din cale-afară de promițătoare, dar asta numai pentru că, așa cum spuneam, nu am mers foarte mult pe jos prin oraș. Urmează, însă, episoade foarte interesante. Hollywood, Santa Monica, Malibu, Santa Barbara, concert cu Mariah Carey & Lionel Richie, muzicalul ”Mamma Mia”, centrul orașului cu o clădire care se învârte, un muzeu deosebit și un episod special, despre care nu vreau să spun deocamdată decât că... a surprins pe toată lumea. ”Greta n-ar putea să facă așa ceva!”. Ba a putut 😀

marți, 31 octombrie 2017

Și dacă nu mai poți ierta?


Unul dintre cele mai dificile demersuri - dacă le pot numi așa - e să scriu un articol despre un subiect care mă arde pe suflet și care trebuie ”dat afară”, într-un proces nu foarte diferit de catharsis - dar despre care ceva mă reține să dau prea multe detalii. O scald pe după vișin... pentru că detaliile m-ar conduce într-o zonă unde nu cred că sunt pregătită să pătrund. 

Am mai scris câteva astfel de texte de-a lungul vremii și chiar dacă n-am pus punctul pe ”i”, mi-a făcut bine... mi-am mai limpezit gândurile care se ciocneau unele de altele ca bulele de aer în globurile decorative și am mai descărcat parțial tensiunea acumulată. E ceea ce simt nevoia să fac și-n seara asta... după ce ieri mi-am reîntâlnit o cunoștință veche: dezamăgirea. 

Imaginați-vă că aveți în viața voastră pe cineva apropiat. Mai corect spus, foarte-foarte apropiat, la care țineți enorm, dar care, din felurite pricini - egoism, superficialitate, infantilism, încăpățânare etc - vă decepționează periodic, de ani de zile. De mulți ani. Cam de când vă puteți aminti, de fapt. Pentru că omul respectiv înseamnă enorm pentru voi - la un moment dat, chiar a fost întreaga voastră lume - ați iertat. O dată, de două ori, de cine mai știe câte ori. Uneori a fost atât de dureros, încât a rămas (de) neuitat, deși ați iertat cu adevărat și din iubire. Dar cenușa a rămas, după fiecare dintre aceste pârjoluri sufletești. 

Ați iertat pentru că iubeați. Și pentru că iubeați, v-ați agățat mereu de orice semn, oricât ar fi fost de palid, care să vă confirme că sentimentele vă sunt împărtășite. Deși în context reciprocitatea asta ar fi fost cel mai natural și firesc lucru din lume. 
V-ați agățat de iluzii, ați dat valențe extraordinare oricărui gest minim de ... păsare, ați interpretat într-o manieră extrem de subiectivă pentru că voiați să credeți că nu vi se pare, iar orice act de implicare vă înduioșează, îl povestiți cu un aer victorios tuturor și-l arhivați într-un colț de suflet. Nu vreți s-o recunoașteți, dar undeva în adâncul inimii știți că va veni momentul unei noi dezamăgiri, când veți avea nevoie de orice resursă de combustibil acumulată în timp, pentru a depăși momentul și pentru a ierta încă o dată. 

S-au scurs anii, ați crescut, ați mai înțeles una-alta, ați mai lăsat ”să treacă de la voi” și, cel mai important, ați lăsat ”garda” jos. V-ați îngăduit acest lux, cândva de neimaginat. Și pentru o vreme, a fost bine. Cu toate astea însă...

”Dacă mă mai dezamăgește o dată, mă tem că va fi ultima oară”, obișnuiam să-mi spun. Și eram rezonabil de sigură de asta. Ei bine... s-a întâmplat din nou, iar eu mă simt ca și cum m-ar fi pocnit careva cu o bâtă de baseball în cap, după ce mai întâi a trecut cu buldozerul peste mine. 
Nici măcar nu se mai pune problema de eternul și demonetizatul conflict între inimă și rațiune. Inima se ceartă singură. Ar vrea să ierte. Dar simte că nu mai poate. Nu încă o dată. Nu din nou.

Și dacă nu iert? Ce-o să se întâmple? N-o să mai revăd niciodată omul respectiv? În momentul de față, gândul ăsta mi-e de nesuportat, cu toată amărăciunea din suflet. 

Poate exagerez, habar n-am. Poate mâine o să mă simt mai bine și mai înclinată spre a ierta încă o dată. Nu știu. Tot ce știu e că-n momentul ăsta mă doare totul în mine. Atât de tare încât, dacă nu l-aș avea pe jupânul, n-aș mai avea niciun motiv să simt că viața asta mai merită trăită.