sâmbătă, 31 decembrie 2022

Să (ne) fie bine

După 3 ani de pandemie și unul de război și având în vedere cum a fost 2022 în general, sper că noul an va fi unul banal, chiar plictisitor dacă așa consideră și mai presus de toate, bun cu noi. Este ceea ce vă doresc și vouă.

Voi trece în 2023 cu omul meu de mână și pentru asta mi-e sufletul plin de recunoștință. Suntem. Ne avem.

Nu vreau să treacă acest an fără a vă mulțumi că mi-ați rămas alături chiar dacă am scris puțin. Nu îmi și nu vă mai promit nimic în acest sens, dar sper din tot sufletul că veți rămâne. 


În încheiere, îmi păstrez obiceiul de-a încerca să ghicesc cine va dirija Concertul de Anul Nou în 2024. Sunt în continuare de părere că nimeni nu merită mai mult această onoare decât Semyon Bychkov și nu reușesc să-mi dau seama de ce este trecut cu vederea (e un invitat frecvent la Musikverein și a dirijat inclusiv Summer Night Concert, așa că sigur nu ar refuza asemenea ofertă). Cine știe, poate totuși... dar dacă nu, anticipez că va fi ori Gustavo Dudamel, ori Christian Thielemann.

Vă doresc să fiți sănătoși, să-i aveți pe cei dragi aproape, să vă meargă toate din plin și să aveți multe, multe motive de-a zâmbi 🙂.

O noapte frumoasă, oamenii mei, oriunde v-ați afla. Să ne recitim cu bine în anul ce stă să vină 🙂.

vineri, 30 decembrie 2022

Amintiri cu un ceas și o zi superbă

Aproape în fiecare an, pe final de decembrie, îmi aduc aminte de o anume zi în care am fost foarte fericită și retrăiesc emoțiile și bucuria de atunci.

30 decembrie 2005. Tocmai petrecusem cel dintâi Crăciun cu omul meu și între timp ajunseserăm în Elveția - el se afla acolo în interes profesional, eu eram în concediu. După câteva zile petrecute în stațiuni montane (Flims, Fiesch, Grächen, Interlaken și Beatenberg), am făcut o excursie de o zi la Berna.

Îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. Ziua era splendidă - cer senin, soare și temperaturi confortabile - iar eu eram în al nouălea cer. Eram cu omul despre care știam că este sufletul meu pereche și mă aflam într-una din cele mai frumoase țări. Mie în general nu-mi place muntele, prefer marea la orice oră; dar Alpii Elvețieni sunt altceva, niciodată și nicăieri n-am văzut peisaje mai grandioase.


Dădeam pe dinafară de bucurie, așa-mi amintesc despre acea zi.


Berna este un oraș foarte frumos și deosebit de impresionant pentru mine atunci, când nu eram atât de plimbată prin alte țări. Mi-au plăcut simplitatea, ordinea și curățenia ei - toate acestea cu atât mai remarcabile, mă gândeam eu, cu cât este capitala unei țări atât de bogate.


Aveam în minte un obiectiv clar: voiam să-mi iau ceas de mână. De când mă știu am fost fan al acestui accesoriu, efectiv mă simt pierdută și debusolată dacă nu am ceas. Nu mai rețin ce se întâmplase cu cel pe care-l avusesem înainte, dar de ceva timp nu mai aveam și-i simțeam lipsa.

L-am găsit și-a fost dragoste la prima vedere. Nu am cuvinte să vă spun ce-a ajuns să însemne pentru mine acest ceas, în principal datorită contextului în care mi l-am cumpărat. 


A fost cumpărat într-o zi în care eram fericită și m-a însoțit în toate momentele importante ale vieții; doar la nuntă nu l-am purtat, că nu se potrivea ținutei. După 17 ani de purtare aproape zilnică este la fel de frumos și continuă să-mi fie foarte drag.

Îmi doresc să am parte de încă multe zile atât de fericite precum cea din urmă cu 17 ani.

joi, 29 decembrie 2022

Meh

C-o fi Mercur retrograd, c-or fi mâncat astrele prea mult și au pântecăraie, c-o fi una, c-o fi alta... abia aștept să se termine anul ăsta.
Rațional vorbind, știu că nu e ca și cum s-ar petrece un ”switch” și noul an va rezolva ca prin minune ce-a bulibășit 2022; dar mai puțin rațional privind, cui nu i-ar plăcea să fie așa?

Și, tot din unghiul mai puțin rațional - voi ce părere aveți de prezicători/ clarvăzători șamd? N-aș avea curaj să apelez la unul, dar mi-ar plăcea să-l am. Chiar dacă se spune că nu e bine să știi dinainte, că poți influența cursul evenimentelor așa cum nu ai face-o dacă n-ai ști... câteodată ajung să-mi spun că altfel n-o să scap niciodată de frică.

Dacă aș ști că urmează bine, mă bucur și trăiesc liniștită.
Dacă aș ști că dimpotrivă, măcar încerc să mă pregătesc psihic.
Dar a nu ști e groaznic, pentru mine cel puțin. Pentru că, desigur, mă gândesc numai la rău. Cel mai mare dușman al meu? Overthinking. Poezeaua asta de mai jos a fost special pentru mine scrisă, nu se poate altfel:

Ok, evident că n-o să caut nicio Mama Omida. Până și pentru asta mi-e frică. O frică de care nu pot scăpa și pentru care și psihoterapia s-a dovedit neputincioasă. Probabil prostia mea e incurabilă.

Câteodată mă detest pentru cât de slabă sunt.

No, cam atât, că nu dau pe dinafară de coerență. Sunt obosită, secată de puteri, dezamăgită. Azi nu e bine. Nici mâine nu cred c-o să fie. Dar sper să fie anul viitor.

luni, 26 decembrie 2022

Recunoștință și Speranță

Poate că titlul este banal - de fapt nu ”poate”, sigur e - dar pentru acest Crăciun nu am găsit altul mai potrivit.

Ne uităm spre cer, căutând stelele; oare pe care dintre ele or fi cei dragi plecați, călători în alte lumi? Nu avem de unde să știm. Sperăm că sunt acolo, undeva.
Împachetăm cadourile, o treabă pe care mulți o găsesc anevoioasă; suntem recunoscători că avem pentru cine împacheta.
Dăm zor să terminăm curățenia și mâncarea; sperăm să iasă toate gustoase și să nu se taie maioneza pentru salata de Boeuf, suntem recunoscători că avem o casă în care să facem curat, ingrediente din care să gătim și, mai presus de toate, suntem recunoscători că vom sta la masă cu oamenii pe care-i iubim.
Suntem recunoscători că am găsit cadouri sub brad; valoarea lor cea mai mare este faptul că s-a gândit cineva la noi și la ce ne-ar plăcea sau trebui.
Anul acesta, sperăm că vom sărbători Crăciunul viitor sub semnul piesei de mai jos. 

În ceea ce mă privește, mi-e sufletul de asemeni plin de recunoștință.
- În Ajun am fost la biserică, mi-am ascultat omul interpretând la orgă piese tradiționale de Crăciun și am cântat alături de comunitate;
- Ne-am decorat locuința;


- Amândoi am găsit diverse sub pom. Ca niciodată, am fost fix într-un gând în ceea ce privește întâlnirea cu Moș Crăciun. Eu am primit un parfum (”My Way”, de la Giorgio Armani) și șosete termo. El a primit un parfum (”Cool Water”, de la Davidoff) și șosete termo 🙃. Bine, el a mai primit și o bluză de corp termo. Dar similitudinea rămâne, ca dovadă că great minds think alike 😁;

- Desigur, Moș Crăciun este la post; 
Mulțumesc și sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce am primit. Sper și mă rog să rămânem sănătoși, iar în lume să fie pace. Este ceea ce vă doresc și vouă. Nimic nu e mai important pe lume decât sănătatea și pacea. Orice se poate face și realiza, dacă le avem pe acestea; nimic nu este posibil, sau nu are rost, dacă nu le avem pe ele.

Crăciun binecuvântat, oamenii mei 🙂🎄🙂.

joi, 22 decembrie 2022

Ce-mi amintesc din decembrie 1989

Zilele acestea se scrie mult despre evenimentele din decembrie 1989, se rememorează teribilele momente de atunci și se evocă perioada comunismului, cu toate plăgile și rănile ei niciodată pe deplin vindecate. Realizez, o dată în plus, cât de norocoasă am fost. Nu pot spune că am resimțit lipsuri; aveam 9 ani la Revoluție, așa că nu apucasem să conștientizez cât de grea era viața și cât de apăsătoare erau restricțiile și austeritatea. Mi se părea normal să stau 2 ore la coadă la pâine, sau să alerg în casă zbierând pe scări de răsuna blocul ”au băgat ouăăăăăă la alimentaraaaa!”, că trecuse un vecin în fugă și dăduse de veste. Nu știam viața altfel, așa că nu m-a afectat.

Îmi aduc aminte însă de un alt vecin, care a murit la coadă la găini vii. I s-a făcut rău de la înghesuială, a căzut și lumea efectiv l-a călcat în picioare. A făcut infarct, iar la înmormântare i se vedeau pe față urmele de la tălpile pantofilor, ale celor care trecuseră peste el. Oamenii înnebuniseră, efectiv, de foame și nu mai țineau cont de nimic.
Și-mi mai aduc aminte de iarna din '85 (parcă), extrem de geroasă, când ai mei m-au ”mutat” la bunici, să dorm acolo, fiindcă ei aveau sobă cu lemne. Nu era căldură, nu erau gaze, se lua curentul seara și uneori revenea abia dimineața, deci radiatorul ieșea din discuție... și le era teamă că mor înghețată. Nici asta nu pot spune că m-a afectat în vreun fel, îmi vedeam părinții peste zi, mi-au spus adevărul - e prea frig la noi acasă, o să dormi aici până când se mai încălzește afară - și am înțeles. No big drama.

Sigur că-mi amintesc și de lecțiile făcute la lampa cu gaz care fumega de mă usturau ochii de fiecare dată, și de manifestațiile la care eram obligați să participăm și din care mă alegeam mai mereu cu insolații. Dar ca și în celelalte cazuri, nu cunoșteam viața altfel. Pentru adulți, care știau cum fusese ”înainte”, a fost cu adevărat o tragedie.

Abia când a emigrat mătușa mea în Statele Unite în '87, urmându-și soțul, pe unchiul meu, care fugise din țară în '80 (e o poveste lungă și fascinantă și nici în ziua de azi nu știu exact cum a reușit să obțină pașaport pentru ea și vară-mea, pentru că de plecat, ele au plecat legal; ceva cu “reîntregirea familiei”, parcă…) - abia atunci, ziceam, când a început să ne trimită pachete am început să-mi dau seama că se poate și altfel, că există și alt fel de a trăi. Că există bunătăți și dulciuri nemaivăzute, haine frumoase, de bună calitate și viu colorate și jucării care erau visul oricărui copil. Am fost primul copil din școală care-a avut blugi ”prespălați” și cu buzunare cu scai, cred că toate colegele m-ar fi tras în țeapă dacă ar fi putut 😂.

Așa stând lucrurile, pot spune că m-am bucurat când am aflat, exact acum 33 de ani, că ”a fugit Ceaușescu”, deși nu realizam cu adevărat ce înseamnă asta. Dar cred că înțelesesem că traiul nostru de până atunci nu fusese prea bun, și de-acum urma să fie, așa mă gândeam. Tata era la București (se dusese să ducă brazi unor rude). Emoționată și agitată, mama a vorbit cu o verișoară: hai să mergem în centru, se adună tot orașul! Și ne-am dus.
Riscant, nebunește de riscant, am spune azi. Dar atunci nu se știa că la București și Timișoara se trăgea și erau deja multe victime. Am plecat așadar în oraș, țin minte cât de fericită era toată lumea, cum se îmbrățișau oamenii pe străzi fără să se cunoască... ajunseserăm în centru, când două zvonuri au electrocutat mulțimea: ”vin teroriștii să tragă în noi” și ”apa e otrăvită”.
Ne-am împrăștiat repede, fiecare fiind înnebunit să ajungă acasă și să-și prevină familia să nu bea apă. Eu cu mama am luat-o pe străduțe lăturalnice, evitând arterele principale și am ajuns cu bine la bunici. În drum ne-am oprit pe la alimentară și am luat câteva borcane de compot, în ideea de-a avea ce să bem mai târziu. Evident că era doar o soluție de moment, dar ce să faci mai mult? Apă de cumpărat nu se găsea...
La Piatra Neamț nu s-a tras; nu știu al cui merit a fost, sau doar dacă au avut pietrenii un car de noroc, dar nu a fost nimic (și nici apa nu era otrăvită).
A doua zi am mers la alimentara să mai luăm diverse pentru Crăciun. Pentru prima dată s-a vândut ”la liber”, fără cartelă, iar vânzătoarea a scos la vânzare tot ce avea în magazie (și nu avusese voie să expună în galantare până atunci). M-am dus în spatele magazinului să văd și m-am întors cam derutată: ”mama”, zic, ”am văzut multe lăzi cu ceva, nu știu ce e, arată ca un salam legat cu sfoară”. Nu știam ce e mușchiul țigănesc, nu văzusem niciodată. Câțiva oameni de la rând s-au pus pe plâns, impresionați. Mie tot nu mi se părea o mare problemă; dacă nu-i cunoșteam gustul, nici nu-i simțisem lipsa.

Cât despre tata, și-n privința asta am fost norocoși că nu i s-a întâmplat nimic. Pentru că el era în București, cum spuneam; auzind ce se întâmplă și fiind prins de valul de emoție, s-a dus imediat la Comitetul Central. Era acolo când a decolat elicopterul și oamenii au forțat intrarea în CC. S-a dus cu mulțimea, în ideea ”ce poate să se întâmple, dacă tot sunt aici hai să văd și eu cum e”. A intrat și a fost impresionat de luxul din interior, dar văzând niște scări înalte, s-a cam speriat. Cu atât mai mult cu cât pe ceilalți îi luase valul și începuseră să distrugă ce se putea distruge în jur. ”Cum ar fi să apară acuma unii de sus și să-nceapă să tragă în toate părțile”, și-a zis și la gândul ăsta s-a ”prelins” pe lângă pereți, spre ieșire. Ca și noi s-a dus la neamuri pe străduțe dosnice, evitând bulevardele, de unde se auzeau focuri de armă. A venit acasă pe 24 și ne-a povestit; cumva însă, cred că nici el nu și-a dat seama atunci cât fusese de norocos.

Aceasta a fost experiența mea din neuitatul decembrie 1989; una, spre norocul nostru, banală. În încheiere, aș vrea să spun că nu-i înțeleg pe oamenii care spun că ”aia nu a fost revoluție”. Ba a fost. Pentru cei 1.000 de oameni morți, a fost. Au murit crezând în ea. Eu simt că datorez fiecăruia dintre ei faptul că am crescut liberă, citind cărțile pe care mi le doream, ascultând muzica pe care voiam s-o ascult, învățând engleza și nu rusa, mai târziu călătorind în străinătate, putând să spun orice și oricând, fără teama că se duce careva să pârască și mă trezesc luată pe sus. Poate s-ar fi întâmplat asta oricum, și fără sacrificiul lor; asta nu avem de unde să știm. Ce știm este că oamenii au murit pentru ca noi, cei rămași, să fim liberi. Și suntem. Și chiar dacă viața nu e musai mai ușoară, din alte considerente, este cu siguranță mai bine de trăit acum decât atunci.

luni, 19 decembrie 2022

Se-ncheie un an nu tocmai ușor

Prea multe de spus nu cred că vor fi despre 2022. A fost un an a cărui apropiată încheiere nu o regret. Pentru mine a fost dominat în bună parte de stres; despre unele apăsări și griji am ales să nu scriu, despre altele am scris pe scurt și, în ansamblu, a fost un an trăit cu teamă în suflet.

Îi sunt imens de recunoscătoare lui 2022 pentru că omul meu este bine. Nimic altceva nu e mai important în ceea ce mă privește. Îmi place să cred că anul acesta am învățat să prețuiesc mai bine micile bucurii.

A fost un an ciudat. Parcă multe nu s-au legat, n-au ieșit, nu s-au potrivit, personal nu prea m-am putut bucura de nimic. Desigur, dacă ne uităm la ce se întâmplă în străinătate, la tragediile din Ucraina și Iran, îmi spun că e ok așa cum e și suntem norocoși așa cum suntem. 


În plan profesional, pot spune că am crescut; am fost plecată în interes de serviciu în Elveția, Belgia și Olanda, am feedback foarte bun de la clienți și de la șefime și am speranțe că în 2023 se vor concretiza mai multe lucruri.

Am călătorit aproape trei săptămâni în Italia, împlinindu-mi vechea dorință de-a vedea Sicilia, Napoli, Coasta Amalfi, insula Capri și Milano.

Pe blog am scris puțin, lamentabil de puțin. Adevărul e că de foarte multe ori nu m-am simțit în stare; tensiunea în care am trăit mare parte din an mă făcea să nu mai am resurse decât pentru a-mi face treaba la serviciu.
Am citit și mai puțin. Cam tot din aceleași motive. Intelectual vorbind, simt că am stagnat.

Pe Zubin nu l-am mai revăzut. Avuseserăm bilete la concertul aniversar al lui Daniel Barenboim de pe 15 noiembrie; și cu câtă nerăbdare îl așteptaserăm... Dar Barenboim a contramandat cu 3 săptămâni înainte, anulându-și de fapt absolut toate angajamentele, din cauza unei afecțiuni neurologice. Concertul fiind în onoarea lui, evident că nu a mai putut avea loc.
Sper să-l mai regăsesc pe Zubin la pupitru. Anul viitor împlinește 87 de ani. L-am văzut în 15 concerte până acum, ceea ce mă încadrează în categoria admiratorilor extrem de norocoși, dar nădăjduiesc să-l mai văd. Cumva, nu știu... am o nostalgie în suflet. Mi-e dor de el, pur și simplu 🙂.
În noiembrie s-au împlinit zece ani de când l-am redescoperit; și câtă bucurie mi-a adus în acest deceniu, de ce experiențe memorabile am avut parte, ce trăiri și emoții mi-a dăruit prin muzica lui, cât mi-a ținut și de bucurie și de amar, cât mi-a îmbogățit sufletul.... Sunt foarte norocoasă și-n același timp, îmi doresc să-l revăd din nou... și din nou... și din nou 🙂.

Sper ca 2023 să fie bun cu noi. Să fim bine și să avem multe motive de-a ne bucura. Să vin cu sufletul plin de bucurie și să vă povestesc ce mi s-a întâmplat frumos.
Și să aducă pacea.

sâmbătă, 17 decembrie 2022

Documentarul ”Harry & Meghan” - operațiunea ”burn all bridges”

Așteptasem documentarul fostelor altețe cu o curiozitate vecină cu masochismul. Ce-or mai avea de zis, mă gândeam, care sunt noile dezvăluiri terifiante și nemaiauzite, pe care le vor face pe parcursul a 6 episoade a câte o oră fiecare și pentru care Netflix le-a achitat, din ce se spune, o sumă cu 9 cifre?

Fapt ușor de anticipat, documentarul nu a adus aproape nimic nou, pentru că nu mai avea ce. Practic, au reluat povestea spusă în interviul acordat lui Oprah Winfrey cu aproape doi ani în urmă, doar că mult mai nuanțat și mult mai lacrimogen. Esmeralda și Jose Armando și-ar roade unghiile de ciudă, vă spun.

În rezumat:

- Am revăzut țarcul cu găini, un argument solid în sprijinul faptului că oprimatul cuplu s-a reîntors la viața simplă. În vila de 14 milioane de dolari din Montecito, dar să nu ne împiedicăm de amănunte 🙄.

- Pe întreg parcursul documentarului, Meghan îl numește pe Harry ”H” și de câteva ori ”Haz”. Inclusiv mama ei, care apare de mai multe ori, se referă la el doar ca ”H”. Niciodată n-au pronunțat ”Harry”, niciuna dintre ele. Poate s-a urmărit a se induce ideea de apropiere și intimitate, dar mie mi-a sugerat altceva, și nu de bine.

- Primele trei episoade sunt destul de plictisitoare. Își relatează amănunțit povestea de dragoste, ea fâlfâie din gene, el o privește cu ochi de vițel. Se difuzează multe imagini cu Diana, inclusiv fragmente din controversatul interviu acordat de ea la BBC în 1995, interviu care a pecetluit sfârșitul mariajului și i-a compromis iremediabil relația cu familia regală; din ce-am citit, Harry a încălcat prin asta o promisiune pe care el și William și-o făcuseră unul altuia, aceea de-a nu mai readuce niciodată în prim-plan acel interviu, considerat și de ei a fi fost o greșeală. Dar ce mai contează o măciucă la un car de oale sparte?

- Povestind (din nou) cum a fost ea luată prin surprindere aflând că va trebui să se încline în fața Reginei atunci când o va întâlni, Meghan a simulat o reverență care a fost unanim considerată o maimuțăreală penibilă și un semn de crasă lipsă de respect la adresa Reginei. Până și Harry s-a uitat într-o parte în momentul respectiv, vizibil jenat. ”Este batjocoritor”, a spus un expert în etichetă și problematica regală, citat într-un articol. ”Nimeni nu îi face o reverență așa Reginei și nimeni nu ar fi sfătuit-o să o facă așa”.

- Tot documentarul a fost, de fapt, despre ea. EA a suferit, EA a a avut depresie, EA a fost urmărită, EA a fost redusă la tăcere, EA a fost, citez precis ”nu aruncată la lupi, ci dată hrană lupilor” (Esmeralda a chemat-o pe Isaura, amândouă își rup cămașa de pe ele și jelesc despletite), EA plânge, EA, EA, EA. Te și-ntrebai ce-o fi căutând Harry acolo, era evident că totul este numai și numai despre Meghan. 

- Faptul că i-a spus maică-sii că vrea să se sinucidă mi se pare o porcărie cumplită, dacă e adevărată (adică dacă într-adevăr i-a spus asta). Cum să-i faci propriei mame așa ceva, cum să-i pui asemenea povară pe umeri? Cât de egoistă poți să fii? Eu sper totuși că asta e o minciună, altfel Meghan e un monstru de egocentrism, pur și simplu. Desigur, a povestit din nou că nimeni nu a vrut s-o asculte când s-a dus să ceară ajutor că e depresivă. Între timp știm însă ceva mai multe. Ea s-a dus la departamentul de HR de la Buckingham, însă aceștia nu erau responsabili pentru membrii familiei, ci doar pentru angajații de la palat, deci normal că n-au putut s-o ajute. Sigur că asta nu ne spune, nu i-ar sluji imaginii de victimă.

- Acuzația la adresa familiei regale, care-ar fi început să le pună bețe în roate după ce s-au întors din primul turneu oficial ca soț și soție și erau chipurile invidioși pe succesul lor, este foarte clară și fără echivoc. ”Totul a fost minunat până când ne-am întors din turneul în Australia și Noua Zeelandă”, zise Harry, făcând imediat după aceea paralela cu Diana, care s-a confruntat cu gelozia lui Charles pe succesul ei încă de la primele turnee împreună. ”Everything changed after that first tour”, oftă el și soața bătu din gene aprobator. Cum spuneam, mesajul este limpede, iar acuzația - clară.

- Fără să am veleități de psiholog părerea mea este că Harry trăiește cu impresia că, ocrotind-o pe Meghan, o ocrotește de fapt pe mama lui și încearcă astfel să repare răul produs în urmă cu 25 de ani. Omului i-ar trebui psihoterapie. Lui, mai degrabă decât nevestei, care nu pare să sufere decât de lipsă acută de atenție.

- S-a dovedit deja că unele imagini cu paparazzi sunt preluate; astfel, una dintre ele (de natură să redea imensaaaaaaa 🙄 presiune la care a fost supusă biata Meghan) e de fapt de la premiera londoneză a ultimului film ”Harry Potter”.

Așa stând lucrurile, nu poți să nu te-ntrebi câte minciuni mai sunt în documentarul lor, mai greu detectabile decât asta cu poza.

-Spre sfârșitul documentarului îl acuză amândoi pe William de una dintre scurgerile din presa de scandal. Adică ei spun că biroul lui ar fi de vină, dar substratul este limpede. ”I will not say anything, he is your brother… but it’s so obvious”, zise Meghan ofuscată. Cumva cred că asta este una dintre părțile pe care, după încheierea filmărilor, au încercat să le scoată din film, dar solicitarea le-a fost refuzată. Și mai cred că a spune așa ceva a fost o nesăbuință pentru care vor plăti cu vârf și îndesat la momentul potrivit.

- Și-n final, una mai trivială: probabil că mapamondul putea trăi în continuare mulțumesc-bine fără să-i fi văzut marginile chiloților lui Harry 🙈.

Concluzionând - și apropo de titlu - părerea mea este că prin documentarul ăsta s-au ars și podurile care mai supraviețuiseră celor aproape 3 ani de scandal. Nu mai văd să fie cale de-ntoarcere pentru cei doi frați. Și la cum se prezintă situația, probabil nici n-ar fi de dorit.

miercuri, 14 decembrie 2022

Despre gesturi care nu ar trebui povestite pe Facebook

În ceea ce mă privește, nu povestesc niciodată întâmplările de genul celei despre care voi scrie în această postare; dacă o fac acum, este numai pentru a-mi argumenta opinia într-o anumită chestiune.

Azi dimineață, în drum spre serviciu, m-am oprit la gară cu gândul de-a trece pe la o anume brutărie cunoscută pentru calitatea și rafinamentul produselor, înființată în colaborare și pe modelul unei brutării franțuzești. A fost ziua unei colege astăzi și voiam să-i iau un anume baton care știu că-i place foarte mult. Și dacă tot eram acolo, mi-am luat și mie un croissant cu brânză topită.

Lângă stand, o femeie între două vârste, adusă de spate și în haine sărăcăcioase, mi-a spus ceva deschizând palma și arătându-mi o monedă de 50 de cenți. N-am înțeles-o, așa că am întrebat-o dacă ar vrea ceva de mâncare, și ce anume.
A spus că da, și mi-a arătat în vitrină: un croissant cu unt (cel mai ieftin, de altminteri...) și o Coca-Cola. ”Vreți și ceva dulce?” Mi-a arătat un ștrudel cu mere.

Am cumpărat și pentru mine ce avusesem de gând, i-am dat femeii ce luasem pentru ea și mi-am văzut de drum. M-am zgribulit nițel; era destul de rece, fapt deloc de mirare având în vedere că afară erau -7 grade. Un gând nu-mi dădea pace și când am ajuns la metrou mi-am dat seama ce-mi spusese de fapt femeia și eu nu înțelesesem: ”heißes Getränk”, adică băutură fierbinte. Asta voia și probabil nu avea decât 50 de cenți, care nu i-ar fi ajuns...

”Unde mi-or fi fost mințile”, mi-am zis, normal că biata femeie voia ceva cald de băut. Ar fi trebuit să-mi dau seama. După cum arăta era cel mai probabil fără adăpost. Cine știe prin ce ungher dormise, îi intrase frigul în oase și voia să bea ceva cald ca să-și revină...

Metroul tocmai intra în stație. Am făcut stânga-mprejur și m-am întors la brutărie. Lasă că-l iau pe următorul, câteva minute în plus sau în minus chiar nu fac nicio diferență. Femeia era tot acolo. Tocmai își punea într-o sacoșă croissantul și ștrudelul pe care i le cumpărasem, înfășurându-le bine în punga de hârtie în care fuseseră ambalate. Mi s-a strâns inima.
- Scuzați-mă, nu v-am înțeles mai devreme, voiați o băutură caldă, nu-i așa?
- Da, aș vrea o cacao fierbinte.... Sau nu, nu, mai bine un ceai de fructe!
Ceai a primit. M-am dus apoi în stația de metrou, reflectând cât sunt de norocoasă. Ulterior m-am gândit la altceva, și acum ajung la motivul pentru care am scris acest text.

Văd frecvent pe Facebook postări din categoria ”astăzi la supermarket am plătit cumpărăturile unui om sărman / i-am luat de mâncare unui om sărac / am achitat medicamentele cuiva la farmacie” etc. Și, ei bine... nu înțeleg.
De ce-ai posta așa ceva? De ce-ai povesti că ai făcut asta? Îmi dau seama că te impresionează o asemenea situație, te urmărește o vreme, te gândești cât de norocos ești, dar de ce-ai povesti? Da, înțeleg să scrii public atunci când strângi bani pentru o cauză și e nevoie de cât mai mulți oameni care să contribuie, dar dacă a fost o situație singulară, de ce să scrii despre? Ca să vină lumea și să îți spună ce om bun ești? Ca să te validezi? De ce?

Dacă vrei și poți face un astfel de gest, este minunat. Însă îl faci pentru acel om, nu pentru tine, nici pentru Social Media. Deci ține pentru tine. Așa mi s-ar părea normal, cel puțin... În tot cazul, eu nu pun pe Facebook astfel de întâmplări, și nici aici. Astăzi a fost o excepție și după cum spuneam, am scris numai pentru a-mi argumenta punctul de vedere.

marți, 13 decembrie 2022

Mostre din viața în Germania (XIII)

Off topic: știți care-a fost marea mea realizare pe ziua de astăzi? Că nu i-am strâns de gât și nici nu le-am urat să le crească broaște pe limbă incompetenților de la IT Helpdesk, care au stat 5 (cinci) ore prin Team Viewer să încerce să rezolve o problemă pe care o am din octombrie (și pe care tot de atunci trudesc să o soluționeze, printr-o singură metodă: dezinstalare și reinstalare a pachetului Office). Nu, n-au reușit nici azi. La capătul a cinci ore duse pe plută, i-am întrebat: totuși, măcar au idee care-ar putea fi cauza? ”It is complicated to explain”, au grăit ei misterios. Păi da, cred și eu că e complicated, din moment ce de două luni juma' aplicați aceeași soluție, care n-a funcționat niciodată.
(Concluzia fiind că provizoriu voi folosi alt laptop, în timp ce ei vor trudi la al meu. Pe care-am zis că-l vreau înapoi, fiindcă e o sculă foarte bună, dincolo de problema de soft la care se strofoacă prea-competenții ăștia de zece săptămâni).

Așa, acum on topic. Voiam de fapt să bombănesc nițel legat de țara mea adoptivă - pe care, după cum știți, o iubesc, dar care uneori merită și un pic de tough love.

Transportul public e din ce în ce mai problematic. Signalstörung, Betriebsstörung, Weichenstörung, Stellwerkstörung (Störung însemnând ”deranjament”) și, aș mai adăuga eu, Chef-De-Muncă Störung 😒. Persoane neautorizate pe linia ferată. Intervenții ale Poliției sau ale ambulanței. Motive, motive, motive. Metrourile întârzie aproape în fiecare zi, a devenit aproape un fenomen să ajungi la timp unde ai nevoie. Încerc să nu mă mai enervez, dar asta se dovedește dificil când stai pe peron în vântul rece din nord fără să ai idee când vine trenul. Și la cât costă abonamentul lunar, nu mă aflu într-o dispoziție tocmai îngăduitoare când se întâmplă de-astea (adică tot mai des).

Medicina preventivă a devenit o glumă. Și nu una bună. Practic, nu ești deloc încurajat să te cauți preventiv de diverse, deși asta ar putea scuti cheltuieli de zeci, sute de mii de euro casei de asigurări (de beneficiile personale ale pacientului nici nu mai discut).
Două exemple recente, ale lui yours truly:
- ecografie mamară. Având în vedere antecedentele mele medicale de-a dreptul mirobolante, precum și faptul că nu am copii, se recomandă să mă caut cu regularitate prin cele zone. Mi-au spus-o toți medicii, sunteți tânără, totuși având-în-vedere-că-e-mai-prudent-să, bun.
Eh, ce să vezi. Casa de asigurări (la care cotizez sute de euro lunar, pe lângă alte sute de la angajator, desigur) nu e de aceeași părere. Dacă doresc o ecografie, costă 79 de euro. Asta deși se încadrează la ”prevenția cancerului”, adică așa e definită.
Mamografia e un pic mai scumpă - 110 euro, parcă - și până la 50 de ani nici aia nu e decontată.
De parcă n-ar fi în interesul lor ca femeile să meargă la controale, economisindu-se astfel sume colosale care se plătesc pe tratamente și intervenții.
- periaj dentar profesional. Până acum câțiva ani, era parțial decontat de asigurări: din 100 de euro, îți dădeau înapoi 40. Trimiteai un Email, atașai chitanța în PDF și-n 2 zile aveai banii în cont. Ba primeai și un mail standard de mulțumire că ai grijă de dantură, din ce-mi aduc aminte. Fain, frumos, te stimula să te duci cu regularitate.
Numai că între timp, a zburat puiul cu ața. Nu se mai decontează nimic. Pentru că... d-aia.

Discriminarea între asigurarea privată și cea obligatorie de stat este tot mai evidentă. Un exemplu: dai telefon pentru o programare la specialist și o roboțică te îndrumă să apeși tasta 1 dacă ești asigurat privat și 2 dacă ai asigurare obligatorie.
Mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce se-ntâmplă dacă apeși tasta 2.
Exact, convorbirea se întrerupe. Din întâmplare, desigur 🙄.

Mi se pare deopotrivă dezamăgitor și îngrijorător. Da, dacă ajungi în spital, au foarte mare grijă de tine și nu se dau în lături de la nimic pentru a te ajuta; însă dacă nu ești internat, nu mai par deloc interesați să te sprijine să-ți îngrijești sănătatea.

duminică, 11 decembrie 2022

Black Friday și misecuvenismul

A trecut Black Friday și încep să se estompeze urletele și pretențiile multor români, care sunt nelipsite în această perioadă (vor reapărea anul viitor, fără dubiu) și care, de fiecare dată, îmi lasă un gust amar. Poate fiindcă am lucrat mulți ani în Shipping, am trecut prin opt Black Friday-uri și prin urmare, știu foarte bine - în tot cazul, mult mai bine decât eternii urlători  - ce presupune asta.

Discuțiile sunt în mare parte aceleași an după an, cu insignifiante variații. Nu le-am văzut acum pentru prima dată, însă tot nu-mi vine să cred câtă suficiență există în societatea românească, ce așteptări de stăpâni de sclavi au unii și cât de puțină apreciere pentru muncă. De compasiune sau înțelegere nici nu mai zic, alea-s cuvinte străine.

🤬 ”Nu mă interesează, să lucreze sâmbăta și duminică și centrele de logistică și curierii, mie SĂ MI SE ADUCĂ”.
Dacă ar lucra și în weekend ar trebui să fie plătiți suplimentar, ceea ce ar atrage după sine majorarea costurilor de livrare. NUUUU, mugește românul, așa nu-mi convine, nu mai comand, să dea faliment, nu-mi pasă!

🤬 ”Nu văd de ce să plătesc taxă expres, mie SĂ MI SE LIVREZE în 24 de ore că am nevoie și nu pot supraviețui încă unei zile fără papucii de casă cu pene de struț”.
Taxa de livrare expres presupune o prelucrare prioritară încă de la momentul confirmării comenzii. Dacă, din varii motive, pachetul nu se livrează în 24 de ore, taxa aia se returnează. Dar asta se întâmplă foarte rar, o știu din experiența atâtor ani. Comenzile expres reprezintă una din cele mai mari surse de stres și chiar li se acordă importanță direct proporțională.
Ca să vă dau un exemplu de ce presupune 24 de ore ăsta - unde am lucrat eu (o companie din concernul Otto) toate comenzile expres care erau confirmate în sistem până la ora 17:00 trebuia să fie ambalate și încărcate în camioane la ora 18:00, ora când plecau ultimele transporturi DHL, Hermes și UPS. Și credeți-mă, asta se întâmpla în 99% din cazuri. Nu avea nimeni chef de frecușul de care urma să aibă parte altminteri.

🤬 ”Nu mă interesează cât de obosiți sunt lucrătorii din centrele de logistică, dacă nu le convine n-au decât să-și dea demisia, eu VREAU pachetul IMEDIAT”.
În perioada Black Friday (urmată aproape imediat de începerea reducerilor de Crăciun) sunt nu obosiți, ci extenuați. Un ambalator din compania unde am lucrat eu avea ca target 300 de articole de împachetat pe oră. Nu știu dacă vreunul din cei care rag ”să mi se aducă” are idee ce înseamnă să faci asta zile în șir, timp de 9 ore pe zi. Da, 9, în cel mai bun caz, dacă nu 10 - maximul legal admis în Germania pro zi de muncă, fiindcă orele suplimentare sunt considerate ceva de la sine înțeles în intervalul cuprins între BF și sfârșitul anului. Deloc întâmplător, în ianuarie mare parte dintre ambalatori se prăbușeau din punct de vedere fizic și intrau în concediu medical. Mi s-a întâmplat și mie, dar eu m-am dus la serviciu bolnavă, ba cu febră 38, ba cu dureri de coloană pentru care luam 3-4 Ibuprofen pe zi, că eram dusă cu sorcova.
Cât despre îndemnul scuipat cu dispreț “să-și dea demisia!”, acesta e în defavoarea isteților ăstora care zbiară. Pentru că un ambalator are nevoie de 6 până la 8 săptămâni pentru a atinge ritmul cerut de ambalare, și în stres face multe greșeli. Așa că urlătorii ar putea primi un prăjitor de pâine în loc de papucii cu pene de struț și apoi tot ei răcnesc.

🤬 ”Nu stau eu acasă pentru a aștepta papucii cu pene de struț, dar mie să nu-mi lase pachetul la vecin că poate îl strică și zboară penele de struț. SĂ REVINĂ PÂNĂ MĂ GĂSEȘTE, eu am comandat, mi se rupe de ce probleme au ei, eu am DREPTURI!”.
În general, să vină curierul acasă tinde tot mai mult să fie considerat un lux. În țările cu apă caldă sunt tot mai numeroase centrele de colectare a pachetelor (inclusiv multe magazine oferă asta) sau lockerele de tip Easybox de unde fiecare își poate ridica pachetul. Numai că oamenii trebuie să se deplaseze personal, vai mie, quelle horreur. În loc de asta, au pretenția să fie căutați acasă de curier până când acesta îi găsește, chiar dacă acest demers presupune să revină de mai multe ori în zona respectivă numai pentru ei. Că și-or fi cumpărat curier privat, te pomenești... Ba unii vor să fie și sunați de curier ”să-mi spună clar când vine, altfel stornez comanda și dau vina pe curier”, iar asta nu a fost o figură de stil.
În aceleași antemenționate țări cu apă caldă, livrarea la vecini este ceva frecvent - dacă e vreunul acasă și dispus să preia pachetul, că nu toți sunt. Firma la care am lucrat avea inclusiv opțiunea ”a nu se livra la vecini”, pe care o puteai bifa. Dar asta presupune să te deplasezi singur și să-ți ridici pachetul de la poștă sau de la locker, dacă nu te găsește curierul acasă. Alternativă care multor români nu le convine, importanți și prețioși fiind ei.

Tuturor celor din exemplele de mai sus - exemple care sunt reale, dintr-o discuție pe Facebook din noiembrie - le doresc din tot sufletul o săptămână de 6 zile într-un centru de ambalare (da, foarte des nu se dădea decât o zi liberă. Recuperai ulterior, dar asta nu te scutea de epuizare pe moment). Și apoi încă o săptămână de curierat. Poate atunci vor învăța ce înseamnă respectul pentru munca altora și se vor trezi la realitate. Fiindcă, la drept vorbind, foarte puține comenzi sunt neapărat vitale. Nu moare nimeni dacă nu-și primește mâine parfumul sau papucii de casă cu pene de struț, că de la ei am pornit. Nu de alta, dar n-am auzit să fi sucombat careva din sevraj de dopamină.

marți, 6 decembrie 2022

Recunoștință

Astăzi, de Moș Nicolae, simt doar recunoștință. Trag aer adânc în piept și simt un prea-plin de gratitudine pentru care mulțumesc Cerului. 

Am atât de multe pentru care să fiu recunoscătoare.

Pentru că azi dimineață amândoi am găsit ceva în ghete. Turned out că fiecăruia dintre noi i-a plăcut foarte mult ce-a găsit.
Pentru că ne-am împodobit căsuța de sărbătoare.
Pentru că exact acum, când scriu, omul meu studiază la pian piesele ”Perfect Day”, ”Spending My Time” și ”Vulnerable”, ale celor de la Roxette. După mai bine de 17 ani de când suntem împreună, continuă să-mi umple sufletul de bucurie să-l ascult, indiferent ce ar interpreta.
Pentru brăduțul nostru, același de 13 ani and counting, căruia în ianuarie i-am spus ”ne vedem la Crăciunul viitor” și pe care l-am salutat cu ”bine te-am regăsit!” când l-am despachetat sâmbătă.

Cu mâna pe inimă o spun: ne e foarte drag brăduțul nostru și nu l-am înlocui cu niciun altul. An de an pierde câteva ”ace”, dar tot bogat se păstrează și-l regăsim de fiecare dată cu aceeași bucurie. Anul trecut am cumpărat un set nou de globuri aurii (”să-i luăm ceva nou”, am zis 🙂❤️🎄) și tare mult înseamnă pentru noi să-l avem de atâta vreme. Ne-a făcut Crăciunurile mai frumoase în anii când ne era mai greu și e cu atât mai frumos faptul că e cu noi și acum, când ne-am mai liniștit și stabilizat întrucâtva.

Facebook-ul e tot mai plin de imagini cu brazi somptuoși, monumentali, absolut impresionanți din punct de vedere vizual. Nu l-aș da pe al nostru nici pe zece dintre ei. Sunt extraordinari, “dau bine” în poze, dar parcă le lipsește sufletul.
Brăduțul nostru e parte din povestea noastră și e tot o dragoste.

Și mai presus de toate acestea, sunt recunoscătoare pentru omul meu.

Nu fac bilanțul încă, dar anul ăsta nu a fost deloc unul ușor, pentru niciunul dintre noi. Tot ceea ce contează însă este că suntem.
Omul meu, rostul și sensul meu și singurul datorită căruia simt că viața merită trăită, e aici și e bine. Și mi-e sufletul plin de recunoștință.

Îmi ridic ochii spre cer. Mulțumesc... 🙏

joi, 1 decembrie 2022

Dilemă de introvertit

A nu se înțelege că sunt vreun Robinson Crusoe, deși mi-a plăcut foarte mult cartea atunci când am citit-o (pe la 12-13 ani, cred). După cum îmi place să cred că nu-s vreo ciudată și nici vreo singuratică. Sunt, așa cum foarte fain se spune, selectivă din punct de vedere social. Și zgârcită cu timpul meu, aș adăuga. 

Cu un scurt intermezzo în primii ani de facultate, am fost toată viața așa. N-am avut niciodată mulți prieteni, nu-mi plăcea să-mi chem colegii acasă (nici să mă duc la ei), serile perfecte erau cu vreo carte bună și ceva de ronțăit. Nu mi-am dorit niciodată să merg în cluburi, biliard nu știu să joc nici în ziua de azi și nu am avut ”o gașcă”. A nu se înțelege că eram o sălbatică, aveam vreo două-trei amice mai apropiate, iar primul prieten l-am avut la 13 ani (platonic, silvuple. Dragoste de copii, cu ținut de mână și sărutări în scara blocului, cu mers la cinematograf și la teatru, cu făcut pomul de Crăciun împreună, cu dansat în camera mea pe ”Without you”, eheeei ce vremuri 🙂).

Prin studenție, s-a schimbat treaba - voiam musai să mă integrez, să fiu ”cool”, tânjeam după sentimentul de apartenență. Îmi aduc aminte ce supărată am fost când niște colegi de grupă au stabilit să meargă ”să bem ceva” după un colocviu din anul I, iar pe mine nu m-au băgat în seamă. Cu mintea de acum realizez că n-aveam nimic, dar absolut nimic în comun. Dar atunci am ”bolit” toată seara de supărare și după cum se vede n-am uitat asta nici după aproape 24 de ani.
Nu m-a ținut însă mult această etapă. Spre sfârșitul facultății mă reîntorsesem la normalul meu: câteva amice mai apropiate, o ieșire la film, teatru, concert sau Operă și în rest, citit cu nesaț în camera mea închiriată.
Interesant, deși eram destul de retrasă, eram îndrăgită de cei din jur și asta s-a păstrat de-a lungul timpului. Am avut parte de mai multe surprize - cum ar fi, să aflu că o anume colegă mă admira pentru cât de multe lucruri știam din cărțile pe care le citeam și un coleg de clasă a fost îndrăgostit de mine tot liceul (am aflat prin terți, că el nu mi-a spus niciodată, ba pentru că aveam prieten, ba pentru că, spre finalul liceului, dăduse misoginismul în el). Ce vreau să spun e că n-am fost vreo pustnică, nici vreo ciudată. Eram, așa cum ziceam la început, mai selectivă.

Chestia asta s-a perpetuat în Germania; contrar prejudecăților răspândite în principal de cei care ”știu ei sigur că”, nemții sunt foarte sociabili, după ce ajung să te cunoască. Dacă sunteți pe aceeași lungime de undă te invită la grătare și after hours, hai să ieșim la bere, să facem împreună, să dregem. Eh, și asta e pentru mine o chestiune paradoxală 😀.
Mi-au plăcut unii dintre colegii de la fostul serviciu, ba am ajuns chiar să țin la câțiva; așa se explică faptul că am ieșit împreună la masă cu două săptămâni înainte să părăsesc firma unde lucrasem mai bine de 8 ani, și a fost o seară foarte reușită despre care am povestit și aici). Dar asta a fost o situație aparte.
La serviciul actual, e cam la fel. Îmi plac toți colegii, unii dintre ei mai mult decât alții și câtorva chiar le duc dorul când lipsesc de la birou; dar de aici și până la a ne petrece și timpul liber împreună, mi se pare că e o cale destul de lungă. Nu e deloc ceva personal, chiar îmi plac oamenii, cum spuneam; dar țin foarte mult la spațiul și timpul meu. Sunt introvertită și mă simt foarte bine așa.

În primii ani de studenție aș fi înnebunit de fericire să „facem ceva împreună” după orele de curs. Acum, după serviciu nu vreau decât să vin acasă la omul meu, să mă uit la un serial, să citesc, în general să fac ce vreau eu, nu să-mi petrec timpul cu oamenii alături de care mă aflu oricum în cea mai mare parte din viață.

Numai că, poftim de-ncearcă să explici asta fără să pari un mizantrop 🙄 sau fără s-o ia careva personal.

marți, 29 noiembrie 2022

Pe cărările Italiei (X): postare nerecomandată la dietă

Articolul de astăzi încheie serialul de vacanță italian - și-l încheie en fanfare, așa că vă avertizez prietenește: nu citiți și nu scroll-ați dacă vă e foame. Nici dacă vă e poftă de ceva dulce. Reveniți cu burta plină, eventual în timp ce vă savurați cafeaua - care vă doresc să fie mai mare decât aia pe care-am băut-o eu timp de aproape 3 săptămâni, pe meleaguri italiene. Că dacă e cât aia, o terminați cât citiți următoarele 2 paragrafe. Adică de fapt nu, cred c-ați și terminat-o deja. V-o arăt mai la vale, să nu ziceți că vă mint 😀.

Acestea fiind zise, poftă bună la ... citit 🙈.

Ajunseserăm de vreo 3 ore la Napoli, iar după ce ne-am cazat am ieșit în recunoaștere și să mâncăm de seară. Ce să fie, ce să fie? Oare-o fi departe Pizzeria Da Michele, considerată cea mai bună pizzerie din Napoli? Și ce să vezi, era la vreo 3 kilometri de cazare.

(L'Antica Pizzeria, de fapt. După cum aveam să ne dăm seama în zilele următoare, absolut toate pizzeriile și Trattoriile erau ”L'Antica”. Plin de antichități pe-acolo, dom'le, n-ai văzut așa ceva 🙄).

În general, foarte rar stăm la coadă să luăm ceva anume de-ale gurii. Eh, acum a fost una din ocaziile alea foarte rare. Cred că am stat vreo 40 de minute la rând, însă curiozitatea și pofta erau un factor motivațional semnificativ.


Despre această pizzerie știam că datează din anul 1870 și, după mai bine de 150 de ani, încă păstrează rețeta bucătarului Michele Condurro, care considera că adevarata pizza napolitană este de numai 2 feluri:
Margherita (cu sos de roșii și fiori di latte - un fel de mozarella) și Marinara (cu sos de roșii, usturoi și oregano).
Mai erau încă două feluri de pizza disponibile, după cum se vede în meniul din imaginea de mai sus; dar noi ne-am hotărât pentru tradiționalele Margherita & Marinara. ”5 euro, la banii ăștia probabil ne dă o felie”, am reflectat noi, încă nefamiliarizați cu prețurile din Napoli, dar mulțumiți. Ce să vezi, ne-am pomenit cu 2 pizze cât roata carului, cum zice vorba. 


De bune, au fost foarte gustoase - aluatul fraged și exact cât trebuie de crocant, sosul de roșii cu totul aparte (îl fac ei, după o rețetă proprie) și brânza se topea în gură -  dar trebuie să știi ce așteptări ai. O pizza făcută din numai 2-3 ingrediente + aluat nu are cum fi ”curcubeu pe cerul gurii”. Mai citisem niște recenzii ale unora dezamăgiți că ”era aluat cu brânză și sos de roșii...”. Exact, asta era - dar fix asta ți se spusese că este. Nici mai mult, nici mai puțin. N-am priceput dezamăgirea și notele mici, oare la ce s-or fi așteptat oamenii ăștia? ”Vai, era coadă mare, sigur e tourist trap”. Noi nu considerăm că e și nu ne-am simțit deloc păcăliți. A fost o încântare din toate punctele de vedere să gustăm adevărata pizza napolitană, cu rețetă păstrată de un veac și jumătate.

Una dintre fostele mele obsesii în materie de ”chestii bune de mâncat în concediu” este dorada. Am mâncat cândva (acum 10 ani) la Nisa, mi-a plăcut la nebunie și de-atunci am căutat-o când am ajuns la mare: ba în Creta, ba în Mallorca. Am găsit-o și-n meniurile câtorva restaurante din Italia, dar nu m-a mai tentat. Faptul că-n general e mai scumpă decât media a contribuit de asemenea la lipsa mea de chef în ce-o privește.
Dar dacă nu e doradă, în schimb a fost somon și pește-spadă. Mai ales ăsta din urmă, era nelipsit.


De chestia asta (comandată de mine) ne-am amuzat copios. Era un orez nu-mai-știu-cum făcut, cu pește-cică-spadă. Adică așa scria în meniu, dar pe barba profetului, putea fi absolut orice pește for all I know 😂. Spadă sau nu, a fost bun.

În schimb de ăștia eram rezonabil de siguri că sunt somon și pește-spadă, la un restaurant din centrul orașului (nu mai știu cum se numea, îl alesesem pe criteriul punctajului de pe Tripadvisor - și-a fost ok. Nimic memorabil, dar a trecut clasa).


Și-acum cred că e momentul pentru desert. Am făcut cunoștință cu vreo câteva dintre celebrele produse de patiserie napolitane, la una dintre cele mai renumite patiserii din Napoli - Poppella - și maidepartevăuitațipeproprierăspundere 🙃.

Aceasta e Sfogliatella. După cum îi spune și numele este ca un fel de sfoară încolăcită, făcută din aluat fin și caramelizat. A mea era umplută cu o cremă de Ricotta și portocale, dar există multe alte feluri de Sfogliatelle, cum se vede în imagine.


Cât timp m-am ”luptat” eu cu dânsa, jupânul se îndeletnicea cu o gogoașă cu o foarte fină cremă de ciocolată.

Într-o zi am luat, tot de la Poppella, diverse pentru în cameră, fiind hotărâți să muncim cu râvnă 🤓. A fost muncă grea, așa să știți (aveam frigider și pe asta ne-am bazat - că dacă le-am fi mâncat pe toate într-o singură seară, dădeam amândoi în comă diabetică...).

Dintre toate dezmățurile altminteri delicioase de mai sus, ne-au rămas în amintire micile ”gogoși” cu zahăr pudră (cele două din mjloc). Înghițind în sec și cu toată seriozitatea, vă spun că-n viața mea n-am mâncat ceva mai bun. Nu știu dacă o să mai am ocazia să le gust vreodată, dar sunt sigură că n-am să le uit. Il Fiocco di Neve (Fulgul de Zăpadă), așa se numesc și sunt umplute cu o cremă extrem, dar extrem de fină și aromată de Ricotta. Patiseria Poppella este renumită pentru ele. Ceva de neînchipuit, dacă există Olimp, cu asta cred că se hrănesc zeii și-n culcare și-n sculare.

Așa, vă promisesem că vă zic de cafea. Vorba dragului de Jean Constantin, frații mei albi! Cât e Italia de mare, nu găsești o cafea respectabilă. Fie Espresso - două guri, da' stă lingurița-n picioare - fie Caffe Americano, care e un fel de pișvaițer scandalos de slab și de prost. Cale de mijloc nu există la oamenii ăștia (Cappuccino nu se pune, că din punctul meu de vedere ăsta e un fel de lapte cu cafea doar un pic mai răsărit decât Latte Macchiato. Dar nu prea-l consider cafea).

Iaca, ăsta e Espresso. Trebuie să-mi pun lupa de ceasornicar ca să-l văd 🧐.


Foarte puține localuri aveau opțiunea de Espresso Doppio, adică dublu. Am încercat să le explic să pună 2 Espresso-uri minuscule normale în ceașcă, urmând să le plătesc desigur pe ambele, dar la fel de bine puteam să discut cu pereții. Numai la cazarea din Palermo, și mai târziu la Milano, am găsit așa ceva.

Nu-mi amintesc unde am mâncat aceste două fripturi, dar judecând după cum arată farfuriile, trebuie să fi fost în Capri, Amalfi sau Positano. Deși cea din dreapta parcă tot la Napoli a fost, în fine.


Dar dacă de ele nu-mi aduc aminte, n-am uitat peștele (da, spadă, cum altfel) cu piure de la un restaurant din Positano, unde - dacă ar fi fost să crezi fotografiile de pe pereți - luaseră masa multe celebrități de-a lungul timpului, inclusiv Sophia Loren.

N-a fost rău, dar banal și zgomotos de scump - deh, plătești dacă vrei să mănânci unde a fost Sophia Loren, ce să povestim - iar chelnerii, foarte gomoși. Văzând noi așa, n-am mai comandat desert. Tot banal ar fi fost, iar nota de plată ar fi zornăit și mai tare.

Apropo de asta, în Capri am fost nițel trași pe sfoară de un chelner care ne-a recomandat diverse limonade și tarte cu lămâie, specific local, chestii-socoteli - și ne-a adus un fel de fonfleuri bune, dar nejustificat de scumpe.


Ne-am străduit să uităm suma totală, ca să nu ne mai enervăm, dar tot n-am izbutit să uităm că limonada aia din dreapta - apă cu gheață zdrobită și o felie de lămâie - costa 8 euro. Grrr, că simt iar pandaliile cum m-apucă.
Eh, măcar nerușinatul de chelner tot s-a făcut util recomandându-ne la plecare să ne ducem în Giardini di Augusto, care ne-au plăcut mult. Am conchis cu năduf că am plătit consistent pentru această recomandare.

În Anacapri am luat o cină excelentă, la recomandarea gazdei noastre; aici nu am fotografiat însă decât desertul. Uitându-mă la poză, bag seama că de data asta am băut Cappuccino, neașteptat de bun. Dar a fost o excepție.


Dacă ați ajuns până aici, poate vă-ntrebați: dar bere nu s-a băut în concediul ăsta? Ba de câteva ori, s-a - și a fost bună de fiecare dată.


Prima dintre ele a fost la piața Ballarò din Palermo, a doua la localul simandicos din Positano, iar de cea de-a treia nu-mi mai amintesc.

În ceea ce mă privește și cu excepția lui
Fiocco di Neve, cele mai deosebite experiențe gastronomice rămân cele din Palermo. Aici mi-am dat în petic cu fistic, peste tot pe unde-am avut ocazia. Pizza cu fistic. Paste cu fistic (Fettuccine al Pistacchio). Înghețată cu fistic (la Frisku, cea mai cunoscută gelaterie din Palermo - numai de fistic aveau 4 soiuri de înghețată, asta ca să vă faceți idee cam ce era acolo).


Cât au putut să-mi placă, n-am cuvinte să descriu. M-am fisticuit ori de câte ori am avut ocazia, cred c-aș fost în stare să mănânc și ciorbă de fistic. De-li-cios.

La Palermo, până și o simplă Pizza Salami era excelentă.


Dar s-a întâmplat de-am mâncat ceva extraordinar și fără fistic. În urma unei recomandări citite pe blogul lui Mihai Vasilescu, în ultima seară la Palermo ne-am dus țintit la restaurantul Cacio e Pepe și am comandat Tagliata al rosmarino. Cred că zeii din Olimp mănâncă tot de-asta ca fel principal. Când vor să facă o pauză de la chestiile cu fistic 😀.


Neam de neamul meu n-a mâncat carne de vită făcută atât de bine.

V-am amețit cu atâtea bunătăți și nu știu dacă v-ați dat seama că lipsește desertul-vedetă al Siciliei... dar de fapt nu lipsește, e aici. Cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare: doamnelor și domnilor, Cannoli Siciliani.


De la stânga la dreapta: Ricotta. Fistic. Ciocolată. Cremă de migdale. Vai de capu' și de papilele noastre, că de-așa regal n-ar fi crezut ele c-o să aibă parte. I-am împărțit pe fiecare în jumătate și i-am mâncat pe îndelete, savurând și uitându-ne unul la altul, mirați de ce bunătăți aveam parte.
N-am ce să mai spun despre ei. Sunt absolut senzaționali, de neuitat.

Un Cannolo delicios, dar într-o prezentare diferită, am mâncat la un restaurant din Monreale:


(Tot) cu cremă de Ricotta, dar fărâmițat, deci cumva altfel. Înmuiat în cremă, a mers la fix cu minusculul Espresso.

Apropiindu-ne de finalul acestui lung și revoltător de ... caloric articol, vă voi spune că la Milano am fost dezamăgiți. Mâncarea este în cel mai bun caz banală - inclusiv în locațiile situate departe de centru și cu note glorioase pe Tripadvisor - și scumpă.

Am testat ”specialitățile” locale (vorbă să fie, specialități): cotoletta alla milanese (a se citi șnițel de vițel, cam uscățiv, așa...), precum și risotto alla milanese (orez cu șofran).


Atât de dezamăgiți am fost, că următoarele mese de prânz cât am mai stat în Milano le-am luat la Five Guys. Aha, exact așa: la fast food. Măcar era bun la gust și mai ieftin decât farafastâcurile milaneze 😒.

Am ajuns la finalul nu doar al acestui articol (pentru care nădăjduiesc să nu mă urâți prea tare), ci și al serialului despre concediul nostru din această vară. Sper că v-a plăcut. A fost foarte frumos și cu siguranță ne vom întoarce cândva în Sicilia - dar pe partea cealaltă a insulei, despre care de asemenea am auzit numai lucruri frumoase.

Până atunci însă, arrivederci, Sicilia 🙂.

sâmbătă, 26 noiembrie 2022

Prietena mea cu 4 lăbuțe

Nu știu dacă vă amintiți de vecinul și musafirul nostru ocazional, Purașul; dar dacă da, cu părere de rău vă spun că nu l-am mai văzut de un an și jumătate. Sperăm să fie bine, oriunde l-or fi dus lăbuțele.

Între timp, eu mi-am făcut o nouă prietenă. Până să dea frigul ne vedeam cam în fiecare zi, când mă duceam la serviciu și / sau mă întorceam acasă. După câteva luni de tatonări de la distanță, interval în care doar ne uitam una la alta (ea circumspectă, eu tot spunându-i cât e de frumoasă), a început să capete încredere.
Acum relația noastră e cam așa: vine către mine în goană, îmi dă târcoale, uneori se dă cu burta-n sus, alteori se freacă de picioarele mele și ”împunge” cu capul (pisicarii știu ce zic 😀). În timpul ăsta eu vorbesc cu ea, îi spun că e frumoasă, o întreb ce face, deh, socializare cu vecina 🤭. Ce am remarcat este că nu se lasă mângâiată - am încercat de vreo două ori și de fiecare dată a sărit ca arsă, cu un mieunat ultragiat. Dar nu-i bai, avem vreme să mai lucrăm la conectare (că tot e la modă cuvântul ăsta...). 

Multă vreme n-am știut nimic despre ea: cum o cheamă sau de care casă aparține (fiind mai multe case în zonă)... Și într-o zi, venind acasă, mă întâlnesc cu o fetiță de vreo 5 ani, care-i dădea să mănânce boabe pentru pisici. Schimbăm două vorbe, că doar nu-i așa, mă oprisem și eu să-mi salut prietena 😀.

- O cheamă Nalla, m-a informat fetița și apoi a arătat spre casa de alături: acolo locuiește ea!

Mi s-a părut una dintre cele mai frumoase exprimări auzite vreodată, în inocența ei. Acum știu cum o cheamă pe vecina mea cu 4 lăbuțe și știu unde locuiește 🙂. Între timp a dat frigul și n-o mai văd pe-afară la orele când plec și vin; îmi place să-mi imaginez că toarce la gura sobei când eu mă îndrept spre stația de metrou.
Sper ca la primăvară, când ne vom reîntâlni, Nalla va avea suficientă încredere încât să mă lase să o mângâi 🙂.

joi, 24 noiembrie 2022

Moment porno cu IT Helpdesk

Cică Mercur e retrograd zilele astea, face și drege și de-aia e posibil ca pe alocuri să ne meargă oarecum ca la spânzurați.
(Toți clienții mei sunt în viață și mulțumesc-bine, thank you very much. Dar să n-am parte de Joițica de nu le-oi face eu freza cu petarda câtorva pitpalaci de la Tehnic 🤬).

Oricum, nu despre asta voiam să vă povestesc astăzi, ci despre o foarte recentă experiență de tip porno-soft (sau oricum s-o zice), pe care-am avut-o cu vajnicii luptători de la IT Helpdesk.
Adică, mă rog. Orice om botezat care-ar fi ascultat discuția ar fi tras această unică și legitimă concluzie: că e martor la o scenă dintr-un pornet de mâna a paișpea.

- Can you start your Team Viewer, please?
- Ok. Here you go, ID and Password.
- Thank you. I wait to come in.
.................
- Sorry. I am not in.
- ... so I notice 🙄.
- I will try to enter again. Can you see me?
- No.
- But I am in.
- I don't see you.
.................
- Ok, now I am really in. Look, I move something on your desktop so that you see that I am in.
- ... all right, now I see you. You are in (🫣).
- Great, thank you for your confirmation.

(Politicos băietul, n'est-ce pas? Mi-a mulțumit că i-am confirmat că e IN 🤭).

Am contemplat posibilitatea de a-i povesti bancul ăla vechi (”are you in?” ”yeah...” ”then, ahhh!”), dar m-am gândit că, mai știi, te pomenești că-mi cere Team Viewer și pentru asta... 😁

duminică, 20 noiembrie 2022

Nu sunt și n-o să fiu niciodată ”stilată”

De fapt nu știu sigur dacă ”stilat” e cuvântul potrivit, dar nu găsesc altul mai bun care să definească felul în care mă simt în momentul ăsta.

Fără a mă fi putut plânge vreodată de sărăcie, o bună parte din viața mea n-am fost în postura de a-mi permite diverse chestii (care fac parte, rezonabil vorbind, din categoria ”mofturi”, dar pe care mi le doream). Buget studențesc, primele job-uri plătite ca la cules de corcodușe, emigrare, luat totul de la capăt, învățat limba, cursuri, căutat serviciu în cel mai prost moment (post criză economică) și multă vreme negăsit, trăit 3 ani cu un singur venit (al jupânului), bani puțini, cheltuieli etc. Așa stând lucrurile, inerentele capricii feminine au trecut rapid undeva la coada listei. Fără ca eu să fi perceput asta ca pe-un sacrificiu, îmi era clar că mai mult de Nivea, Kik și C&A nu-mi permit și eram mulțumită cu atât. Altele erau prioritățile noastre.

Uneori îmi ”plimbam” ochii prin raioanele produselor de lux și-mi spuneam cu multă convingere că într-o zi îmi voi lua o cremă de față Shiseido. Un demachiant Chanel. Un fond de ten Dior. O poșetă de 3-400 de Euro. Toți blugii mei vor fi măcar Levi's, dacă nu și mai bine. Și așa mai departe, ați prins ideea. Eram sigură că ziua aceea va veni, o așteptam cu nerăbdare și-mi ”pictografiam” mental momentul în care-mi voi cumpăra cele menționate și multe altele.

Ani buni mai târziu, mi le-aș permite pe toate astea. Nu cu regularitate și nu în toate privințele, dar toate cele enumerate mai sus îmi sunt accesibile și n-ar fi o problemă să mi le cumpăr. Am muncit amândoi, dar am avut și multă șansă. Prin urmare, here we are.

Numai că, ce să vezi. Nu mă mai animă absolut deloc ideea. Dorința de-a le avea n-a dispărut, și totuși. Mă uit și-acum uneori pe la Chanel sau Dior, numai ca să plec scuturând din cap ”doar n-am înnebunit să dau minim 50-60 de Euro pe-o cremă”. Și de cele mai multe ori, tot la Nivea ajung.
Analog în ceea ce privește poșetele sau hainele. Cred că sunt măcar vreo 2 ani de când mă uit luuuuung la o anume poșetă Michael Kors. Costă 450 de Euro și o dată am fost cât-pe-ce. M-am consultat cu omul, ”ia-ți-o, dacă ți-o dorești de-atâta vreme clar o să te bucuri de ea”, a zis el. Are dreptate și uneori după câte o săptămână grea am sentimentul ăla de ”what the f*ck, la cât îmi fac creierii țăndări cu tot felul de nebuni la munci, atâta lucru merit și eu”.

Evident, nu mi-am cumpărat poșeta (și nici nu cred că se va întâmpla). Referitor la creme și maglavaisuri, cam la fel (supremul răsfăț e spuma de duș de la Rituals, care e vreo 8 euro, în rest - Nivea și Ordinary, ocazional alte mărci mai puțin cunoscute dar din aceeași paletă de prețuri). Haine, în principal de la C&A, H&M și Bonprix. Ok, am făcut anul trecut o extravaganță luându-mi o geacă de iarnă Uniqlo, dar tot cât una de la s.Oliver costa. Și predecesoarea ei fusese o geacă Esprit luată în 2017.

Nu știu să explic exact ce se petrece în mintea mea. Îmi plac toate chestiile astea exclusiviste, sunt convinsă că m-aș bucura de fiecare dintre ele, dar nu mă pot hotărî să le iau. Am sentimentul că-mi bat joc de bani, bani pe care acum zece ani nu-i aveam.

Ceea ce-am scris mai sus nu trebuie citit în cheia ”nu-mi permit niciun capriciu”. Un concert dirijat de Zubin este un capriciu (mă rog, unul pe care, cu mai multe eforturi, mi-l permiteam și-n urmă cu un deceniu, dar tot la categoria ”mofturi” se încadrează oricum aș da-o). Îmi fac unele plăceri, dar nu pe cele pe care le visam acum mulți ani.
Cred că e un blocaj pe undeva, dar nu-i dau de cap. Nici nu sunt convinsă că ar fi de dorit 😁.

Catalizatorul care-a dus la scrierea - pe nerăsuflate - a textului ăstuia a fost un filmuleț al unei bloggerițe pe care o urmăresc, de prezentare a produselor Chanel pe care le folosește cu regularitate. L-am urmărit și-mi plac toate, știu că m-aș bucura de fiecare în parte.
Mi le-aș putea cumpăra azi. Sau ok, mâine, că azi sunt închise toate magazinele.

Numai că.

sâmbătă, 19 noiembrie 2022

Avea dreptate Mark Twain...

... când a spus că ”eternitatea a fost inventată pentru a învăța limba germană” 😂.

Aseară, în metrou, doi asiatici discutau (în engleză) despre nepătrunsele 🧐 mistere ale limbii lui Goethe.
- Așa, deci la gară coborâm. Chiar, cum se spune ”a coborî”? Einsteigen?
- Nu, asta e ”a urca”. A coborî e aussteigen.
- Ah, da. Deci avem einsteigen, aussteigen și umsteigen (n.r. - în context, înseamnă să schimbi mijlocul de transport).
- I-auzi, deja 3 cuvinte cu ”steigen”.
- Păi nu doar astea, eu mai știu câteva. Absteigen. Aufsteigen.
Domnul de pe scaunul din față mustăcește: ”ansteigen. Ersteigen. Hinaufsteigen”.

Râd și cei doi asiatici, și domnul, și ceilalți din jur care am prins discuția. Devine o provocare la care iau parte mai mulți. Limba germană connecting people, vorba ceea.
- Hinsteigen.
- Durchsteigen.
- Bergsteigen.
- Darübersteigen.
- Herabsteigen.
- Emporsteigen. (Pe-asta nici eu n-o mai auzisem, deci se poate spune că mi-am îmbogățit vocabularul aseară).
Cei doi au coborât și discuția n-a mai continuat. Dar lista cuvintelor compuse din ”steigen” (verb cu particulă separabilă) și diverse prepoziții încă nu se încheiase 🤓.

Learn German, they said. It is a logical language, they said 🙄.

Acuma la drept vorbind, iluzia mea că limba germană ar fi logică se spulberase oricum demult. Din primele săptămâni ale cursului de integrare, de fapt. Eram exasperată de lipsa regulilor și-n mare parte, a logicii (pentru numele părților intime ale lui Merlin, de ce ”cafea” e substantiv masculin, ”soare” e feminin și ”lună” tot masculin?), așa că m-am bucurat când proful ne-a spus că, pentru nu-mai-țin-minte-ce, există o regulă. Eu: avem o regulă, yey 🥳. Proful, cu un zâmbet hâtru: ”Ja. Numai că această regulă are excepții. De la A la J”.
😳😳😳
(Paranteză: au trecut aproape 15 ani de când am început cursul de integrare. Ce timpuri, ce experiențe, ce amintiri... Și, cu toate că germana e oricum numai ușoară și logică nu, îmi place foarte mult și atârnând nițel modestia în cui, sunt mândră de mine că o învăț. Da, formularea la timpul prezent nu este întâmplătoare. Pentru că învățarea limbii germane nu se încheie, de fapt, niciodată).

miercuri, 16 noiembrie 2022

Pe cărările Italiei (IX): la plimbare prin Milano

Milano se afla pe ”bucket list” ca destinație turistică de foarte mulți ani. Nici nu fusese inclus în itinerariul acestui concediu, de fapt - inițial plănuiserăm să ne rezumăm la Napoli & Sicilia - dar a fost ideea jupânului și m-am bucurat mult. O veche dorință urma să devină realitate.

Știam că unii îl consideră a fi un oraș banal, devenit cunoscut în principal pentru Săptămâna Modei și pentru Dom, în afară de centru neconsiderându-se că ar fi ceva care să merite vizitat; dar asta nu m-ar fi clintit de la dorința mea de a-l vedea.

Sărind direct la concluzie, ne-a plăcut mult. Am explorat centrul și nu numai și am vizitat Domul, însă mai non-turistic, așa, în sensul că am fost doar în biserica propriu-zisă. N-am fost curioși nici de muzeu, nici de terasă, aceasta din urmă pentru că, la cei 108 metri ai săi, Domul nu ni se părea atât de înalt încât priveliștea să merite banii. Am urcat în Bazilica Sf. Petru (136,5 metri) și în Domul din Köln (157 metri), așa încât o înălțime de 108 metri nu ni s-a părut tentantă.


Ce e drept nu ne-a plăcut mercantilismul, ca să nu zic avariția din jurul acestui ultracunoscut obiectiv. Cost suplimentar pentru muzeu, cost suplimentar pentru terasă, cost suplimentar pentru a lua liftul ca să ajungi pe terasă. Mbine, fie, astea sunt deja prețuri consacrate la cele mai multe catedrale din întreaga lume, că doar se știe, Biserica duce lipsă de bani, lol 🙄. Ceea ce ne-a enervat cu adevărat a fost prețul de 2,50 € pe care trebuia să-l plătești pentru ”acoperământ”, obligatoriu dacă erai în pantaloni scurți sau cu umerii goi. La Catedrala din Palermo dădusem 1,00 € și măcar acolo puteai lua marafetul direct la intrare, fără să mai pierzi timp prețios.
La Milano însă era diferit, în sensul că trebuia să te duci în altă clădire, unde să obții bon de ordine. După care mai așteptai o vreme, să-ți vină rândul. Prețul mi s-a părut destul de piperat. Încă și mai frustrant decât asta mi s-a părut faptul că jupânului i s-a impus să poarte cearșaful ăla în măsura în care am văzut intrând bărbați îmbrăcați fix ca el (tricou și pantaloni până la genunchi), cărora nu li s-a cerut să cumpere sacul de hârtie, că asta era. Însă cu cine să discuți? Ăia știau una și bună, dacă au zis să te înfășori în chestia aia și nu o faci, nu intri.

Înăuntru, organizarea nu era din cale-afară de practică. Pe anumite culoare nu aveai voie să intri decât pe anumite laturi și greu găseai pe cineva să te lămurească. Și cam fără excepție, angajații erau acri și sictiriți. ”Doamne”, mi-am zis la un moment dat în sinea mea, ”știu că e casa Ta, dar oribili slujbași ai...” 🫢.


Cea mai plăcută surpriză a fost că, spre deosebire de bisericile din Roma și de ce văzusem în Sicilia, aici se aprindeau lumânări adevărate. Nu mă așteptam, eram convinsă că și aici e tot cu becuri, după cum cu năduf am povestit după ce ne-am întors de la Roma. 
 
Instantaneu luat fără de știința-mi :)

Per total ni s-a părut impresionant. La ieșire am vrut să dăruiesc cele două ”veșminte” unor fete care stăteau la rând și care nu știau, încă, de faptul că li se va cere să-și cumpere (dar era clar că asta se se va întâmpla, ele purtând topuri cu bretele și / sau pantaloni scurți). Am abordat mai multe persoane și m-a refuzat toată lumea, deși le-am zis că-n felul ăsta economisesc niște bani și evită statul la altă coadă. Li s-o fi părut suspect că fac așa ceva, sau poate neigienic, nu știu. Cert e că după vreo câteva refuzuri m-am enervat și am îndesat chestiile în primul tomberon ieșit în cale 😂.

De la Dom ne-am dus prin galeria Galleria Vittorio Emanuele II către cealaltă parte a orașului.


N-am cumpărat nimic de-acolo și nici la cafele n-am stat, prețurile părându-ni-se pur și simplu nerușinate.
Ne-am plimbat mult și bine și ce-am văzut ne-a plăcut foarte mult. Străzile largi se ramifică în străduțe înguste, cu restaurante cochete și case decorate frumos. Deloc surprinzător, cele mai frumoase locuri sunt cele din afara zonelor turistice.


Ne-a atras atenția și ne-a impresionat acest aranjament floral 🙂...


... și ne-au amuzat scaunele deja pregătite pentru domnii cu pricina:

Chiar așa. Oare cum ar decurge o discuție între Tony Montana (Scarface) și Zlatan Ibrahimović? 🤔

Am mers la Castelul Sforzesco (fostă reședință a ducilor de Milano) și ne-am plimbat prin grădini, însă văzând coada de la casa de bilete, n-am avut nicio dorință de-a ne așeza la rând. Ar fi meritat în primul rând pentru pictura ”Cina cea de Taină” a lui da Vinci, care se află acolo, însă cine știe, poate altădată. Am vizitat în schimb galeria de artă Brera, care cuprinde cea mai valoroasă colecție de artă din nordul Italiei, după cea din Veneția.
Pe lângă Scala am trecut, dar era în renovare, deci nu tocmai fotogenică la momentul respectiv. Într-o bună zi, vom veni la un concert aici. Sper că la unul dirijat de Zubin. 

Am mers cu metroul până la Naviglio Grande - un canal de-a lungul căruia te poți plimba, însă acesta chiar n-a fost cine știe ce. Interesant mai degrabă prin prisma faptului că se afla cumva în afara perimetrului turistic, deși este un obiectiv menționat în ghiduri pentru că e cel mai vechi canal din Milano, cu o lungime de aproximativ 50 de kilometri.

Se lăsase seara când am ajuns din nou în centru. Luminate, Domul și piața ne-au oferit o imagine de pus la păstrare în suflet. 


În ultima zi, cu doar câteva ore înainte de-a ne îmbarca în avionul spre Hamburg, am luat metroul până la stadionul San Siro. Fusese dorința jupânului să-l vadă și eram și eu curioasă. Este o construcție grandioasă și cred că pe interior e spectaculos (nu era deschis pentru public în acea zi).


Într-o zi, vom veni la meci pe acest stadion.

Pentru că tot am menționat metroul, trebuie să spun că am fost plăcut impresionați de rețeaua de transport subteran. Foarte bine pusă la punct și mai ales, foarte explicită și ușor de înțeles. Un singur lucru aș avea de comentat - aici a fost pentru prima dată când a trebuit să trecem cartela de transport prin turnicheți inclusiv la ieșire. Mi s-a părut ciudat și la început ușor agasant, dar nu e ceva cu care să nu te obișnuiești repede.

Cam aceasta a fost experiența noastră milaneză - dacă nu punem la socoteală mâncarea, despre care voi scrie în articolul dedicat experiențelor gastronomice (care va fi și ultimul). Nu că ar fi fost ceva ieșit din comun, de fapt exact cu asta am avut o problemă - că n-a fost 😂. Per total, Milano ne-a plăcut și ne vom întoarce. La Scala și pe stadionul San Siro.