Aventurosul demers de achiziționare a două perii de toaletă

Pentru astăzi plănuisem o altă postare, însă mai poate aștepta, că țin musai să vă istorisesc cea mai recentă peripeție, anume aceea de-a înlocui niște acareturi în băi. 
(La plural, că din fericire avem două băi, ceea ce este unul dintre secretele unui mariaj fericit. N-o zic eu, Larry Hagman a zis-o, într-un interviu. Și cum ar spune el, boy howdy, chiar că avea dreptate 🤫).

Așa, deci să nu-mi uit vorba, spuneam de acareturi, respectiv capace noi și perii de toaletă. Ne-am dus la unul dintre magazinele de mobilă și obiecte sanitare din zonă - destul de mare și promițător de altfel, îl cunoșteam și de-a lungul timpului ne mai luaserăm diverse de aici. 

Ajungem la raionul respectiv, ne uităm pe acolo, alegem două perii, 26 de euro bucata. Cam scump, dar măcar par să fie ceva mai de calitate și nu e ca și cum am cumpăra așa ceva în fiecare săptămână, hai treacă de la noi. En avant spre capace! 🥳
Dar capacele nu se vedeau nicăieri. Ne-am tot frăsunit încolo și încoace, practic aveau tot ce-ți poți imagina că ar trebui să existe într-o baie, numai capace nu. 
Am căutat pe cineva să întrebăm, poate capacele se află într-un ungher accesibil numai cunoscătorilor, dar nu se vedea niciun angajat, iar birouașul de informații era singuratic și stingher. Coborâm la parter, aici aveau un birou de informații mai mare, unde o jună consilia de zor. Ne așteptăm rândul, întrebăm, ”noi nu avem capace”. 
Ăăăă? ”Trebuie să mergeți la magazinul cutare, ei au capace”.

De ce-ai avea orice altceva și capace nu? Din marile enigme ce rămâne-vor nedezlegate. În fine, mergem la casă cu periile în brațe. 
- Aveți card de client? 
- Nu, nu avem. 
- Doriți să vă faceți?
- Nu, mulțumim, suntem clienți mai degrabă ocazionali...
- Alles klar, zice tanti cu un aer ofuscat, și bate prețul: 90 de euro. 
Huh? N-am excelat niciodată la mate, dar tot nu-mi iese la socoteală. 
- Dacă nu aveți card de client, atât costă. 
(Un fel de ”in your face, bă!”). 
- Bine, atunci ne putem face card acum pe loc?
- Da, dar nu la mine, trebuie să vă duceți înapoi la informații. 

Mno. Hai înapoi la juna cea degrabă sfătuitoare. Stăm din nou la rând, ni se dă un cod QR cu formularul care trebuie completat, omul îl accesează, Internetul mai mult nu merge decât merge, ”avem Wi-Fi”, hai că l-a luat, ”cardul va veni pe mail”. 
Așteptăm, refresh. 
Vine un mail, nu era cardul, ci un mesaj de călduros bun-venit și o listare a nenumăratelor avantaje ce vor decurge în urma înțeleptei noastre decizii de-a ne face card. A se scuti. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al doilea mail, nu era cardul, ci invitația de-a ne abona la newsletter. Bâști. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al treilea mail, nu era cardul, ci un cod de reducere de 10%, drept răsplată pentru proaspătul card de client (pe care încă nu-l avem). ”Putem să-l folosim pentru perii”, ne-am zis, dar ne-am dezumflat rapid; era valabil numai pentru comenzile online. Meh. 
Și totuși, unde naiba e cardul ăla? 🧐

Ai zice c-am fi putut renunța, dar dac-am fi plecat fără perii, chiar c-am fi pierdut timpul până atunci absolut degeaba. Refresh. Ne ducem s-o întrebăm pe jună. 
- Ați primit 3 mailuri deja? Al patrulea o să fie cardul, întotdeauna vin alte 3 mailuri mai întâi. 

Logic, doar nu era să ți-l trimită din prima, tre' să treci testul răbdării. Am mormăit ceva despre faptul că pe eticheta de la raft nu scria nimic referitor la faptul că prețul ăla e valabil numai dacă ai card (mai ales că diferența nu era chiar neglijabilă). 
- Ba scrie pe etichetă, dar scrie mic, trebuia să vă uitați cu atenție. 
Evident că scria mic, ce interes ar avea magazinul să avertizeze clienții? Ajunși la casă, există o șansă considerabilă ca unii să nu mai aibă chef de daraverile pentru card și, nevrând să renunțe la produse pentru care poate au investit ceva timp ca să le aleagă, să plătească prețul întreg.
Nu și noi însă 💪.

A venit în fine cardul, ne-am dus la casă, 52 de euro, am înfrânt! 🎊

În magazinul celălalt am găsit și capace, am studiat circumspecți eticheta cu prețul (că Stan Pățitu' n-avea nici acolo card), însă nu era nicio diferență, așa că am încheiat periplul cu obiectivele atinse și epuizați de acest nou tur de shopping. 

Lanțul slăbiciunilor (guest post - partea a II-a)

În finalul primei părți a postării publicate ieri și scrise de soțul meu, rămăseserăm la boxele bușite în timpul transportului (consecință a împachetării necorespunzătoare) și la demersurile omului de-a rezolva problema într-un mod cât mai diplomatic și cât mai ne-complicat cu putință. 

Dar după cum zice o vorbă veche, mult scrâșnet de dinți fostu-s-a auzit... 

🤯🤯🤯

Vânzătoarea nu-și poate explica ce s-a întâmplat pe drum cu boxele. Sugerează să fac o reclamație la DHL, că pachetele sunt asigurate. Eu nu vreau să aud inițial de așa ceva pentru că, la cât mă duce pe mine mintea, reclamația trebuie s-o facă expeditorul, că el, drăguțul, are un contract de expediere cu DHL, nu eu. Mă duce mintea sau nu, s-o lăsăm așa, dar de făcut reclamație tot eu trebuie să fac. Ne-am fi dorit o despăgubire din partea vânzătoarei, că m-ar fi scutit de reîmpachetat boxele, de cărat la mașină, ajutat de consoartă, și de cărat iar apoi boxele până la tejgheaua DHL din localitate. Cum vânzătoarea nu voia să avanseze vreo despăgubire din proprie inițiativă, am zis să vedem ce zice DHL.

Completând formularele de expediere pentru a fi expertizate la centrul DHL, am avut de ales două opțiuni, după expertizare: A - trimise înapoi la vânzătoare, B - trimise înapoi la mine. Aș fi vrut să le trimită înapoi de unde au venit în principiu, dar amintindu-mi că vânzătoarea spunea într-unul din mesaje că sunt în proces de mutare, am vrut să evit ca boxele să fie trimise la o adresă la care vânzătoarea nu mai e de găsit. Bifez, deci, să revină la mine.

Pinioanele scrâșnesc.

Peste o zi, sună curierul. Nu-mi aminteam să fi comandat ceva, dar mă gândesc, că, poate, Greta. Deschid ușa, la timp ca să văd cum curierul dă jos de pe umăr cutia care pare cunoscută. Indignarea mă amuțește. Este cutia cu una dintre cele două boxe, care e acum, din nou, la mine la ușă. Reușesc totuși să gesticulez și să exprim ceva ce ar fi trebuit să sune ca un refuz de primire. Îi explic că această cutie nu trebuia să revină la mine. Drept dovadă, îi arăt eticheta pe care scrie clar cine e expeditorul și cine e destinatarul. Destinatarul nu eram eu, destinatarul era centrul de expertiză DHL.

Era ca în ”Pulp Fiction”:

”Jimmie: [interupting] No, no, no, no, let me ask you a question. When you came pulling in here, did you notice a sign out in front of my house that said ”Dead Nigger Storage”?
Jules: Jimmie, you know I ain't seen no...
Jimmie: [cutting him off again; getting angry] Did you notice a sign out in front of my house that said ”Dead Nigger Storage”?
Jules: [pause] No. I didn't.
Jimmie: You know WHY you didn't see that sign?
Jules: Why?
Jimmie: 'Cause it ain't there, 'cause storing dead niggers ain't my fucking business, that's why!”

Curierul, impacientat, îmi arată că scanner-ul lui zice că e bine unde a adus pachetul, și îmi și arată. De prisos să spun că el scana un autocolant cu un cod de bare, rămas pe-acolo de la primul drum.
L-am informat că nu primesc pachetul, și să facă bine să-l ducă acolo unde l-am expediat. Adică la depozitul de boxe negre, ciobite. Curierul oftează, suie pachetul pe umăr și pleacă.

Trec câteva zile. Am putut urmări pe tracking că pachetele sunt la expertiză. Primesc și o înștiințare că pachetele au suferit, într-adevăr, daune la transport. O nouă zi. Sună curierul. Deschid și mă duc jos, cu gândul să-l ajut. Nu mai e nevoie, că vine singur și cară un singur pachet. Nu am impresia că am mai văzut vreodată pachetul ăsta. Pare să fie unul nou, mai mare decât cele în care au venit boxele.
Semnez, curierul pleacă, eu bag pachetul în locuință. Mă întreb dacă nu cumva au considerat boxele ca fiind daună totală, și le-au băgat pe-amândouă la grămadă în pachetul ăsta, fără alte menajamente. Pe cutie tronează un autocolant portocaliu care declară fără dubii că produsele au fost deteriorate, și că DHL va lua legătura cu expeditorul în această privință. Îmi fac curaj și desfac pachetul, să mă asigur că sunt ambele boxe. Și nu, erau doar pinioanele de care vorbeam. În pachet o singură boxă. Nu o mai despachetez, o las așa cum e, și trag pachetul la depou, adică pe un hol dinspre toaleta de oaspeți.

Unde e a doua boxă? Păi a doua boxă e prin Hamburg. Hamburg e mereu o idee bună de călătorie. Și dacă-ți place așa mult, poți sta chiar și opt zile pe-acolo. Că doar nu te costă nimic, plătește DHL.

După 8 zile și mesaje cu vânzătoarea, sună iar curierul. Revine și a doua boxă din vilegiatură, de data asta tot în cutia aleasă în mod nefericit de vânzătoare, dar cu, de-acum, binecunoscutul autocolant oranj. Îi găsesc locul lângă cealaltă boxă care n-a avut parte decât de un city break mic în Hamburg.
Amândouă pachetele blochează de-acum jumătate de hol. În demersul ei de a face curățenie prin locuință, Greta trebuie să le dea mereu la o parte, pentru că blochează dulapul cu licori de curățenie. Chiar și dacă ai nevoie de o nouă rolă de hârtie de toaletă, trebuie să dansezi cu boxele. De preferat să ai nevoie de rolă înainte să-ți dai seama că ai nevoie, if you catch my drift.

Zilele trec, vânzătoarea ba răspunde, ba nu răspunde. Eu îmi aduc aminte de gluma aia de la trecerea în noul mileniu:

- Câte feluri de zile există?
- Trei! Zile bune, zile rele și zi-le, domnu' Geo!

Nu reușesc să aflu dacă DHL e de acord cu vreo recompensă pentru paguba iscată. Vânzătoarea spune -  ce surpriză! -  că DHL susține că boxele n-au fost suficient de bine împachetate.
I-am spus eu asta încă de la început, dar ea ”nu, nu, nu, Gerula și iar Gerula...!”', vorba cântecului. Finalmente, îmi pierd răbdarea și, contrar principiilor mele, exprim o sumă pentru despăgubirea care ni s-ar cuveni, în opinia noastră. Suma, se înțelege, exprimată de prietenul meu, eu doar având rol de mesager.

Nu am spus și care ar fi fost cazul contrar - trimiterea înapoi și buyer protection PayPal.
Nu am spus pentru că, după tot marasmul ăsta, voiam măcar să am sentimentul că am rămas cu ceva, fie chiar și cu niște boxe ciobite, dar reparabile, și la un preț bun. Opțiunea de a le trimite înapoi în schimbul integral al banilor plătiți pe ele mi se părea perdantă pe toată linia. Pentru mine. Că eu le-am plătit, eu le-am despachetat, eu le-am împachetat, eu le-am dus iar la DHL, eu am scris mesaje, eu m-am răstit la curier, eu am blocat locuința cu ele. Doar ca să le trimit iar înapoi, deci tot eu să le car, ca să-mi recuperez banii.

Pinioanele sunt, mai departe, asincron. Acum am două pachete: unul mare și unul mic. Vânzătoarea nu achiesează la propunerea noastră financiară și o dă în prosteală. Spune că propunerea este neserioasă, și că boxele, chiar și ciobite, au fost vândute la un preț suficient de mic cât să nu conteze. Atât eu, cât și prietenul, ne ieșim din minți. După câteva săptămâni de omenie, de înțelegere, de găsit explicații și scuze în detrimentul nostru și spre protecția ei, vânzătoarea, probabil prost sfătuită, refuză despăgubirea, și nici nu avansează o altă soluție.

Fac ce-ar fi trebuit să fac la început. PayPal log in, reclamație, descrierea problemei, poze ca dovadă.
Trebuie să treacă niște zile, pentru ca și vânzătoarea să fie informată, să pună la dispoziție eventuale informații. La un moment dat primesc notificare că vânzătoarea e de acord cu restituirea sumei integrale, și pot trimite pachetele înapoi. Nu mai am nervi să mai încerc să obțin de la ea costurile expedierii de retur, astea trebuie și vor fi suportate de prietenul meu. Să se sature de boxe din Germania.

Duc pachetele la DHL așa cum erau, mă bucur că ne-am luat holul ”ânapoi”, plătesc fluierând 50 € pentru expedierea voluminoaselor pachete, să plece și să nu le mai văd. Nici nu vreau să-mi mai imaginez ce alte daune or mai fi pățit boxele în periplul lor pe la DHL, și la mine, și iar înapoi, și cine mai știe pe unde. Probabil vor fi direct rumeguș când vor reveni la vânzătoare, dar nu mă mai interesează, pentru că nici pe ea n-a părut s-o impresioneze posibilitatea asta.

Pinioanele scot scântei.

Sună curierul. La ușă un binecunoscut pachet. Mă uit la pereții de pe hol, și mă întreb dacă să-i încerc un pic cu capul. Curierule, fratele meu alb, pachetul ăsta NU trebuie să ajungă la mine, pentru că eu sunt expeditorul! Uită-te, scrie pe etichetă! Curierul pufnește și bufnește, îmi arată autocolantul portocaliu, rămas pe cutie de la expertizare. Reușesc să-i mai spun că e acolo de dinainte de expediție, dar nu contează, și să facă bine să-l trimită la adresa de pe etichetă, că de-aia am plătit! Curierul ia pachetul, eu intru în locuință, cu tensiunea 20, probabil. Nu știu ce ar trebui să fac, să scap cumva de boxele astea în viața asta! Era boxa cu pachetul mic, inițial, care mai venise și înainte de expertiză încă o dată la mine la ușă.

Tocmai când nu mai știam ce urmează să se mai întâmple, din pinioane sare șpan. Tracking-ul zice că pachetul va fi din nou livrat, tot la mine! Doresc din tot sufletul să fiu acasă, să refuz iar primirea. Chestiuni de serviciu însă nu-mi permit asta. Rămâne doar să sper că nu va trece pe la noi curierul înainte să ajung eu acasă. Dar ți-ai găsit. Tocmai când parchez mașina, zăresc o dubă DHL chiar la noi în față. Dau fuga, fix cât să-l prind pe curier care dădea să plece. Îl întreb dacă a livrat un pachet pe numele meu, zice că da, l-a lăsat la o vecină. Îl oblig să aștepte, sun la vecină, recuperez pachetul, i-l dau curierului înapoi.

Curierul, un băiețandru blond, e agasat și are o poftă nebună să mă contrazică. Îi arăt eticheta, el îmi arată autocolantul portocaliu. Îi zic că-l putem foarte bine rupe de-acolo, că e de data trecută. El îmi interzice, că nu e voie. Mă cert cu el în fața imobilului. La un moment dat pun mâna și rup, pur și simplu, o mare parte din autocolantul portocaliu. La mișcarea asta curierul devine isteric, înșfacă pachetul, amenință că ne vedem la tribunal, și demarează cu duba în forță.

Nu mai sare șpan, dar din pinioane încă sar scântei. Conform tracking-ului pachetul e pe undeva, dar nu se știe pe unde. Și acolo, unde se duc pachetele când se duc și nu ajung unde trebuie, stă aproape o săptămână. Sun la DHL, reiese că trebuia să accept pachetul, și să-l retrimit. Nu e bine că am refuzat. Tracking-ul zice că destinatarul (vânzătoarea?!) a refuzat primirea. Dar nu destinatarul, ci EU am refuzat primirea! Nu știu când și dacă se va termina vreodată această poveste. Mai nou, îmi doresc să revină pachetul la mine acum! Pentru că dacă nu revine, să-l pot retrimite, eu nu-mi primesc banii dați pe boxe din motive de retur incomplet!
Între timp, celălalt pachet și-a urmat drumul normal, dar credeți oare că a fost fără griji? Mai nou, vânzătoarea plecase în concediu, și pachetul nu ar fi avut de cine să fie preluat la predare. Nu ești acasă? Pachetul se duce la depozit. Nu-l iei în 7 zile de-acolo? Revine la expeditor. Adică la mine!

De-acum mă gândeam că trebuie să mă pregătesc și de posibilitatea asta, și să fac rost de niște vreascuri. Nu de alta, dar după toate cele întâmplate simțeam că un foc frumos, aici, în fața locuinței, în care să arunc pachetele alea nedesfăcute, ar trebui să aducă niște plus-valoare serioasă nervilor mei jucați în picioare de mai bine de-o lună. Poate nu chiar plus-valoarea plătită inițial, dar pe-aproape.

Brusc, pinioanele se opresc. Nu știu încă dacă din proprie inițiativă, sau doar pentru că s-au amestecat între ele. Primul pachet este livrat. Iar cel pierdut este regăsit, și este în drum. În drum spre mine! Mă bucur nespus că ne vom revedea! Vorba scripturii, ”era pierdut și a fost găsit!”

Final: am acceptat pachetul cu brațele deschise, la propriu și la figurat. Am rupt toate autocolantele existente, sau le-am acoperit cu foaie albă pe cele care nu mai puteau fi îndepărtate. Am dus pachetul iar la DHL și l-am expediat din nou. Am reclamat la DHL și am primit banii înapoi pe expedierea care n-a avut loc. Pachetul a ajuns la destinație și a fost livrat. Eu mi-am primit banii integral peste câteva zile. N-am mai auzit nimic de la vânzătoare. Nu știu și nu am curaj să sper că s-a terminat povestea. Sper doar să intervină uitarea, cât mai grabnic.

Două lucruri:

- faptul că prietenul meu și-a dorit boxe, pe care le-am avut aici și am ascultat la ele preț de 10 minute, m-a făcut să-mi schimb sistemul audio, complet, vechi de mai bine de 20 ani. Dacă mă lăsa în banii mei, eram și acum în banii mei, la propriu și la figurat. Dar așa, banii mei au luat calea dealer-ilor de hi-fi.

- cine credeți că se uită după același tip de boxe care mi-au scos sufletul, cu gândul că, dacă le găsesc pe-aici prin zonă, nu e nevoie să mai fie expediate și în felul ăsta prietenul meu să aibă, totuși, boxele pe care și le-a dorit?

Atât s-a putut... 

Lanțul slăbiciunilor (guest post - partea I)

Povestea de mai jos este scrisă - în premieră pe acest blog - de către soțul meu, cunoscut aici în principal drept ”jupânul”. După ce veți fi citit toată odiseea (pe care, având în vedere lungimea textului, am hotărât că o voi împărți în două texte), veți fi cu siguranță de acord că asemenea experiență merita să fie povestită. Spre neuitare și luare-aminte 😀.
Acestea fiind spuse, îi dau cuvântul.

                                                                🥁🥁🥁

Tuturor ne e dat - din fericire, nu foarte des - să ni se întâmple niște chestii în urma cărora să avem acuta senzație că pinioanele mecanismului care ține în mișcare viața noastră sunt complet desincronizate. E vorba despre situațiile în care ceva ce ai făcut sau n-ai făcut la un moment dat, te urmărește și, atunci când crezi că ai scăpat și lumea e din nou în regulă, scrâșnetul pinioanelor mai produce încă o anomalie, încă o nepotrivire într-un timeline și-așa deja plin de aberații.

Acum probabil deja vă scormoniți memoria în căutarea unor vestigii asemănătoare celor descrise de mine mai sus. Probabil nu e ușor, pentru că descrierea e destul de generală. De-aia zic să vă povestesc mai întâi despre ce e vorba, și apoi să decideți singuri dacă ați avut experiențe asemănătoare.

Din experiența de până acum, aș zice că nu greșesc dacă spun că domeniul audio-video-hi-fi e mai mult apanajul bărbaților. Pentru noi e, de regulă, mai important ca muzica să sune bine, curat, autentic, echilibrat și suntem dispuși să facem niște eforturi pentru asta: să cumpărăm amplificatoare, boxe, cabluri, CD player-e, pick-up-uri, să facem setări, să tratăm acustic camera de audiție, ș.a.m.d. Și să discutăm între noi despre toate astea. De câte ori se ivește ocazia. Da, clar e mai simplu ca sexul opus în cazul ăsta: de regulă vă interesează puțin spre deloc domeniul, atâta vreme cât se aude ceva, și, de preferință, nu prea tare.

Un bun prieten îmi trimite la un moment dat un link cu o pereche de boxe, puse la vânzare pe un OLX local, site cu anunțuri de mică publicitate. Îmi spune că și-ar dori așa ceva, și întreabă dacă ar fi realizabil să le cumpăr pentru el, să-mi fie trimise mie, și să le trimit cu ajutorul vreunui șofer către România. Boxele erau făcute de o anumită firmă, firmă care pentru noi amândoi era, cel mult, un vis umed de acum 25 de ani. Ideea îmi surâde, nostalgia mă cuprinde, un shot de altruism îmi circulă deja alert prin vene. Scriu un mesaj vânzătoarei, mai mult de sondare a terenului. Nu am trimis încă oferte de preț, deși prețul era explicit negociabil. Doar am vrut să știu dacă încă există ambalajul original și eventualele accesorii. Fiind vorba de niște boxe-turn, mai înalte de un metru și care cântăresc împreună spre 50 kg, e foarte important să mai fie ambalajul original pentru transport.

Vânzătoarea mă informează că nu mai are cutiile originale, dar se va ocupa cu simț de răspundere să le împacheteze cât mai bine, ca să ajungă cu bine la destinație, și, fără să mai cer eu asta, schimbă statusul anunțului în ”rezervat”.

În clipa asta, oricât de mult aș încerca să ascund ce urmează, cu siguranță aveți deja primele viziuni despre ce urmează. Vă asigur că orice viziuni ați avea, nu vor putea revela ce va să urmeze.

Înapoi la afacerea noastră: ea mă asigură că va împacheta boxele, eu îmi exprim îndoiala că lipsa ambalajului original va putea fi cumva suplinită de altceva, ea îmi spune că a vândut și un amplificator, și că a ajuns cu bine la cumpărător. Mai întreb de niște accesorii, unele sunt găsite, altele nu. Ne înțelegem la preț și trimit banii prin PayPal, dar cu buyer protection. Lipsa ambalajului original, exemplul cu amplificatorul care nu s-a făcut bucăți pe drum, o anumită doză de naivitate a vânzătoarei privind domeniul ăsta - toate astea ar fi trebuit să fie motive serioase pentru cineva cu minte clară.
Nu poate fi vorba despre o minte clară a bărbaților în căutare de aparte hi-fi, că dacă ar fi clară, probabil că s-ar mulțumi și ei când muzica se aude, și atât. Când o boxă bună și frumoasă apare la orizont, toate slăbiciunile din dotare iau prim-planul, și wishful thinking e acum cuvântul de ordine.

Primesc tracking number, pachetele cele două sunt pe drum. Nu mai durează mult și vine ziua în care vor fi livrate. Aștept curierul ”ca și când”, curierul vine și cară, pe rând, cu cârca, cele două pachete voluminoase. În timp ce eu sunt foarte mirat că pachetele nu fac o foarte bună impresie prin dimensiuni, curierul cere și primește semnătura. Nu mai am timp de inspecție suplimentară, că trebuie să ajung iute la o repetiție. Revin acasă apoi și, cu înfrigurare, încep să desfac pachetele. Nu e treabă ușoară, mai ales de unul singur, dar un lucru e clar foarte repede: pachetele sunt cam la fel de mari ca boxele. În limbaj de specialitate: hope for the best, prepare for the worst.

Aaand... drumroll: the worst it is! Boxele sunt, structural, întregi, dar nu prea a rămas colț care să nu fie bușit. Fiind negre, furnirul maro-gălbui, expus în toată splendoarea lui, arată înfiorător. Îndepărtez și protecțiile difuzoarelor, și nodul din gât devine mai improbabil de-a fi înghițit prea curând. Difuzoarele sunt sănătoase, dar toate găurile de prindere ale protecțiilor au, la rândul lor, o floare splendidă de culoarea furnirului de mai sus. Nu e bine deloc. Dar deloc. 

Până una-alta, să ascultăm niște muzică la ele. Colțurile plesnite sunt, momentan, doar un detaliu estetic. Sau, mai degrabă, inestetic. Pun protecțiile la loc, florile de furnir dispar în spatele lor,  le conectez la vechiul meu amplificator și prima impresie e, de fapt, o certitudine: vechile mele boxe sunt niște gioarse obosite. Dar astea negre, cu colțuri gălbui, sunt boxe!

Fac poze și le trimit prietenului meu. În fond, sunt ca și ale lui. Prietenul, pe bună dreptate, e furios. Să trecem cu milostivenie peste reproducerea exactă a vorbelor spuse de el, și să traducem (Irina-Margareta Nistor style): la naiba! 😀

Evaluăm situația, prietenul zice că le-ar putea, probabil, repara, dar nu se poate împăca neam cu ideea de a le păstra așa, fără vreo despăgubire rezonabilă. În fond, suntem de aceeași părere: cutiile alese de vânzătoare au fost doar ca un înveliș de carton pe exterior pentru boxe, iar un strat de folie cu bule nu putea împiedica inevitabilul. Cutiile originale sunt semnificativ mai mari, și au elemente din polistiren care protejează fix partea de jos și de sus, ca niște capace mari - și cu ele puse, boxa ar arăta cam ca o coloană de templu grecesc. Ei bine, ale noastre n-au fost coloane de templu grecesc. Mai degrabă arată a totemuri acum, cu smalțul sărit prin mai multe locuri.

Calea către o rezolvare scurtă ar fi fost: informarea vânzătoarei, cu pozele de rigoare ca argumente, și concomitent deschiderea unui caz de buyer protection la PayPal, pe motiv de obiecte neconforme cu descrierea inițială.

Dar să fim noi așa niște neoameni, și să dăm direct cu barda (pe care o avem în mână, pentru că am dorit expres să avem, la nevoie, o bardă în mână pentru orice eventualitate nefericită)?! Noooo. Să fim oameni, să fim rezonabili, să astea.

Până aici, foarte probabil, v-ați putut imagina și voi cam la ce se va ajunge. Asta dacă ați mai ajuns cu cititul până aici. Dacă nu, eu tot o să scriu despre pinioanele alea ale vieții, bată-le vina, că tocmai din momentul ăsta încep să nu mai fie sincronizate.

(Va urma)

Cumpărături high tech

Nu sunt eu vreo împătimită a shopping-ului - însă casc ochii cu mult interes, cu toate că de cele mai multe ori nu cumpăr nimic sau cel mult vreun flecușteț - dar săptămâna trecută am avut parte de o experiență care m-a cam lăsat paf. 

Intru curioasă la Bonprix - un magazin de îmbrăcăminte fără pretenții, cu produse banale și prețuri mici. De cum pășesc înăuntru, mă abordează o vânzătoare:

- Bună ziua, ne bucurăm că ați venit, sunteți familiarizată cu sistemul nostru digital de alegere și achiziție a hainelor?

- Bună ziua, nu (”păcatele mele, acu' ne alegem și țoalele digital?”). 

- E foarte simplu și practic, permiteți-mi să vă arăt....

Îmi dă un telefon mobil pe care e instalat ”Bonprix Shopping App” și-mi explică. Toate articolele din magazin au un cod de bare și, când găsim ceva ce ne place și vrem să probăm la cabină, scanăm codul respectiv. Aplicația ne arată mărimile disponibile (inclusiv cele din depozit, neexpuse la raft din motive de spațiu) și selectăm mărimea dorită (sau mai multe, dacă nu avem siguranța că se va potrivi). Repetăm procedura de maxim 10 ori, pentru că nu ai voie să iei mai mult de zece articole de îmbrăcăminte cu tine la cabină. Când am terminat, alegem opțiunea ”vreau să probez”. 

Mă apuc de scotocit pe rafturi și printre umerașe, pun ochii pe vreo 4 bluze și un sutien, altceva nu mă tentează, deci apăs pe ”vreau să probez”. Aplicația mă informează că articolele pe care le-am ales vor fi duse la cabină și voi fi înștiințată când e totul pregătit. 

Magazinul nu e mare, așa că nu durează mult și telefonul îmi zbârnâie în mână, aprinzând voios și niște luminițe colorate. Pe display îmi zâmbește un emoticon care mă informează că pentru mine a fost pregătită cabina nr. 9. Ei taci, îmi zic, să nu spui c-o să găsesc acolo ce alesesem eu la raft. Și totuși, când intru în cabina respectivă, bluzele și sutienul mă așteaptă frumos pe umerașe. 

Acuma chiar că mă simt ca ”Alice în Țara Minunilor”. Probez, bluzele nu-mi sunt pe plac, dar sutienul e la marele fix. Pe un perete din cabină e instalat un monitor unde citesc indicațiile de plată:

- puneți produsele alese în punga potrivită;

(în cabină se aflau toate mărimile de pungi).

- mergeți la Check Out;

- urmați instrucțiunile pentru a achita. 

Las bluzele în cabină (aranjate pe umeraș exact așa cum le-am găsit), pun sutienul în pungă și mă duc la Check Out (un sistem cu 4 display-uri, simbolizând tot atâtea case de marcat, instalat pe o masă). Cum vreți să plătiți, mă interoghează un emoticon zâmbăreț, înconjurat de bancnote - cred și eu că-i zâmbăreț, mde). Aleg plata pe card și sunt instruită să scanez codul de bare de pe articolele achiziționate (același cod pe care-l scanasem și când făcusem alegerea pentru cabină). Scanez, mi se afișează prețul, introduc cardul în terminalul instalat alături, țaca-paca, alt emoticon care-mi zâmbește, mulțumindu-mi pentru cumpărături și mai poftindu-mă. 

După cum aveam să citesc ulterior, acesta e prima filială Bonprix în care a fost instalat sistemul Shopping App, care deocamdată se află în testare. Mie mi-a plăcut foarte mult și cred că va fi un succes. 

Pentru cumpărători e mai simplu, că nu trebuie să umble prin magazin cu hainele în brațe (deși au posibilitatea de a le vedea la raft, de-a ”simți” materialul etc). Pentru magazin, e o modalitate excelentă de a avea o privire de ansamblu asupra articolelor luate la probă. Îmi imaginez că hainele probate și necumpărate sunt scoase rapid din cabină și puse iar pe raft, înregistrate din nou în sistem ca fiind disponibile. Asta minimalizează riscul de furt, cel puțin teoretic. Timpul va arăta dacă sistemul va merita să fie implementat în toate filialele Bonprix. 

Am ieșit din magazin scuturând din cap ca un ogar și mi-am adus aminte de sitcomul ”Leana și Costel” (grupul Vacanța Mare, în vremurile bune), când ajung ei prima dată în București și Leana se pune pe chiuit: ”iiii, iiii, civilizație, civilizație” 😂😂😂

sursă imagine

Experiența neplăcută a achiziționării unui obiect de lux

Mă gândesc de câteva săptămâni bune la postarea asta și, tot de-atunci, am acumulat atâta energie negativă, încât se poate spune că am nevoie de o dezintoxicare. Practic, de câte ori mă gândeam la asta, mă enervam (ceea ce e-n continuare valabil, de fapt). 

Va fi o postare lungă - însă, după cum se va vedea, pe măsura nervilor mei ciuruiți.

Luna trecută, eu și dumnealui jupânul am aniversat zece ani de când am devenit cetățeni respectabili, întemeind celula de bază a societății 😃 Mă gândeam de multă vreme ce i-aș putea dărui și, după ce am eliminat pe rând mai multe variante care fie îmi depășeau bugetul, fie erau prea fanteziste, m-am oprit la un obiect extravagant, ce-i drept, dar care - pentru ”borna” de zece ani - mi s-a părut potrivit. Respectiv, un accesoriu de scris Montblanc, în ideea unei celebrări a semnăturii pe care, cu negrăită înțelepciune de altfel, a efectuat-o pe 19 august 2007 în registrul de stare civilă.

Stilou sau pix? Gândindu-mă și răzgândindu-mă, m-am hotărât pentru pix. E ceva mai accesibil din punct de vedere material decât stiloul, e mai practic și, de asemenea, mai puțin pretențios. Chiar și așa însă, reprezintă o investiție. Nu vreau să dau cifre, dar... având în vedere marca despre care vorbim și faptul că, trăgând linie, e doar un pix (chiar dacă scrie foarte frumos și este, în sine, un obiect superb), credeți-mă că prețul e... suficient de mare încât să te îndreptățească, din postura de cumpărător, la anumite pretenții (altele în afară de cele care țin de calitatea obiectului în sine, care sunt de la sine înțelese).

În ziua în care-am pornit de-acasă cu intenția de a-l cumpăra, eram într-o dispoziție sărbătorească. Sincer, nu mai cumpărasem niciodată ceva atât de exclusivist și mă gândeam că însăși achiziția în sine ar trebui să fie o experiență deosebită.

A fost. Dar nu în sensul în care-mi pictografiasem eu în minte.

Vânzătoarea, blazată de parcă vindea pixuri Bic, nu avea o ofertă prea bogată la dispoziție (se vindeau accesorii aparținând mai multor mărci, nu doar Montblanc), dar în ciuda acestui fapt am găsit un pix de care m-am îndrăgostit imediat. Foarte elegant - negru, cu trei inele placate cu aur, exact cum îmi dorisem. Îl țin în mână lăsându-mi răgaz de a-i simți linia perfectă, îl testez, scrie minunat. Sunt atât de bucuroasă, că aș striga în gura mare. Facem factura, primesc certificatul de garanție, mai aștept doar să mi-l ambaleze.

Și aștept.

- Errrm, să vedeți, nu am cutie să vă dau la el.

Zâmbesc ca de-o glumă bună. Tocmai am cumpărat un obiect care respectă toate regulile exclusivismului. Cum să nu primesc o cutie cu logo-ul Montblanc? Doar n-o să zvârl pixul la întâmplare în poșetă, cum procedez cu antemenționatele Bic-uri (pe care, invariabil, sfârșesc prin a le pierde. Unde se duc Bic-urile când se duc?).

- Vă spun, chiar nu am. Am comandat un stoc nou de cutii, dar încă nu au sosit.

Continuu să zâmbesc, dar ceva mai subțire. ”Vă rog să găsiți, totuși, vă dați seama că nu-l pot lua așa”.

- Nuuuu, sigur că nu, mai caut.

A căutat până am început să transpir în magazinul mic și insuficient ventilat: pe rafturi, prin sertare, prin tot felul de lăzi, în depozit. Nu are și nu are. Într-un final, găsește în vitrină o cutie, în care ambalează tacticoasă pixul.

- Să vi-l împachetez ca un cadou?

Am consimțit și-am plecat cam dezumflată. Eram mulțumită de ceea ce cumpărasem, dar în ansamblu nu decursese așa cum îmi imaginasem eu că se întâmplă când achiziționezi ceva atât de aparte.

Acasă, vrând să regăsesc starea de grație pe care-o avusesem când l-am testat, îl despachetez. Las' că mă descurc să-l ambalez și singură înainte să-l dăruiesc, acum vreau să-l văd, să-mi bucur ochii, să anticipez reacția jupânului când îl va primi. Și bine-am făcut, pentru că, spre stupefacția mea, am descoperit că pernuța cutiei era murdară. Mai precis, avea o pată de pastă (nu de la pixul meu, nuanța era diferită) exact în fanta din mijloc, în care stă obiectul.

Mi s-a suit sângele la cap. Era prea târziu să mă-ntorc în ziua aceea la magazin (fiind într-o sâmbătă, era program scurt), dar am revenit luni după amiază la ora 16, când m-am întors de la serviciu. Programul era până la ora 18, deci socoteam că sunt în grafic.

Socoteam prost. Adică teoretic mai erau două ore, practic însă magazinul era închis. Dezamăgită și simțindu-mă cumva trasă pe sfoară, m-am întors acasă.

Am revenit a doua zi, la aceeași oră. Tot închis.

A treia zi. Tot închis. De data asta însă, pe ușă fusese lipit un anunț scrijelit în grabă pe-un petic de hârtie: ”Din cauza unor probleme de sănătate, astăzi nu se lucrează”.

A patra zi, același anunț (practic, ”astăzi” s-a prelungit).

A cincea zi, la fel.

Clocoteam de frustrare. Am întrebat la magazinul alăturat, poate știe cineva ceva despre vânzătoare. Nu, nu știau nimic, dar mi-au spus că deseori vine mai târziu decât ar trebui și pleacă mai devreme. Mda, ce să spun, foarte încurajatoare perspective...

M-am dus și sâmbătă, numai pentru a regăsi același anunț care parcă-mi rânjea sfidător. 

Săptămâna următoare n-am putut ajunge, lucrând în schimbul doi. Sâmbătă însă, așadar la exact două săptămâni de când îl cumpărasem, m-am dus iar. Programul era de la ora 10, dar un anunț lipit pe ușă aducea la cunoștință că ”astăzi se lucrează de la ora 12”.

Mestecând mătrăgună, mi-am mai făcut de lucru două ore. Revenind, practic m-am năpustit în magazin ca taurul în arenă când am văzut - în fine!  - ușa deschisă.

Recit problema dintr-o suflare, scot cutia, îi arăt, prezint și factura. Cu o mutră foarte acră, începe - ați ghicit! - să caute altă cutie.

Pe care, hai că și asta ați ghicit, nu o găsește. ”Nu am, îmi pare rău”.

- Și mie-mi pare rău, replic abia stăpânindu-mă, dar nu pot dărui un accesoriu de lux, în valoare de ”X” Euro, într-o cutie murdară. 

Se uită la mine tâmp.

- Păi și atunci cum facem?

De la mine aștepta soluții, ce drăguț. Între timp, în magazin intraseră câțiva potențiali clienți care se uitau la una-alta și, inevitabil, auzeau discuția.

- Vă spun eu cum facem: fie-mi dați o cutie curată, fie renunț la pix și-mi restituiți suma achitată, întrucât nu s-a depășit termenul legal de 30 de zile de la achiziție.

Mă privește și mai acru, dacă așa ceva mai era posibil și-ncepe să caute iar. Îmi prezintă o cutie ”Pelikan”. Alo, cucoană!

- Eu am cumpărat un pix Montblanc, vă rog să-mi dați o cutie aparținând acestei mărci.
Ridică din umeri și strânge buzele pungă.

- Nu am. Îmi pare rău. Și nici nu vă pot restitui suma, nu am atâția bani disponibili. 

Respir adânc.

- Uitați care-i problema: eu nu plec astăzi din acest magazin fără cutie curată sau fără bani. V-am căutat degeaba zile-n șir, nu am nicio garanție că vă mai găsesc. Așa stând lucrurile, nu-mi lăsați altă variantă decât să anunț Poliția și Protecția Consumatorului. 

(Habar n-am dacă Poliția era o soluție în cazul meu, dar aș fi amenințat-o și cu Inchiziția, dacă aș fi crezut că ajută la ceva). 

Ceilalți din magazin ascultau cu interes. Dându-și seama și ea de asta, se pune iar pe căutat. Găsește pe undeva o cutie uriașă (nu glumesc: era uriașă, cred că ambalai în ea fără probleme un serviciu de cafea). ”Îmi pare rău, nu se potrivește cu ceea ce am cumpărat eu și, dacă vă uitați, și asta este murdară. Vă rog să-mi dați o cutie cu dimensiuni potrivite și, mai ales, curată”. 

N-o mai lungesc. A găsit, în final, o cutie adecvată, pe care am inspectat-o milimetric. Era curată și venea și cu un etui original. Nu era perfectă, dar constituia, dată fiind situația, cel mai bun rezultat pe care l-aș fi putut obține. 

Documentându-mă ulterior, am aflat că pixurile Montblanc vin ambalate fiecare în parte, în cutia proprie - așadar, varianta ”nu am cutii, am comandat dar nu au sosit” nu este decât o minciună. În retrospect, răsuflu ușurată că nu m-am gândit să personalizez pixul (serviciu oferit gratuit). Mă mai trezeam cu vreo monogramă gen ”Gogu de la cazane”...

Weekend-ul acesta voi trimite un E-mail la Montblanc, al căror sediu central este în Hamburg. Am bănuiala că vor fi foarte interesați să știe cam în ce fel sunt reprezentați într-unul dintre puținele magazine din Germania unde-și desfac produsele.

Shopping cu muşamale şi foiţe de ţigară

Nu ştiu de ce am sentimentul că, de fiecare dată când dau iama prin magazine după un obiect esenţial de îmbrăcăminte, va urma o postare pe blog :)) Mai ţineţi minte articolul despre blugi? Eh, cam acelaşi gen de experienţă am trăit ieri, de data asta căutându-mi o geacă de primăvară.

(Disclaimer: acuma să nu vă imaginaţi că din septembrie 2012 până acum nu mi-am mai cumpărat nimic :D Adică oi fi eu o femeie superioară, vorba lui Caragiu, dar nici chiar de maniera asta :)) Numai că în ultima vreme am tot comandat pe net când a fost cazul. Dar geacă nu găsisem, nu una care să-mi placă). 

Fapt, de altminteri, deloc surprinzător. Am bântuit ieri timp de aproape două ore în cele 3 mari magazine de haine din oraş, interval în care:

- am probat numeroase foiţe de ţigară subţiiiiiri de aveai impresia că se rup la cel mai mic oftat.

- am constatat că, dacă nu erau foiţe de ţigară, erau muşamale şi prelate. Ce vă uitaţi aşa surprinşi? Da, exact muşamale şi prelate, aşa se puteau descrie gecile respective. Greoaie şi grosolane, cu nasturi mari şi epoleţi. Parpalacul perfect, ce mai încoace-încolo. 

- dacă nu erau muşamale până la genunchi, erau scurte şi din hârtie creponată. Până la jumătatea coapsei nu se găsesc? Ba da, mărimi de la 44 în sus, care sper să nu-mi fie bune măcar vreo 30 de ani de-acum încolo :D

- starea mea de spirit a trecut prin câteva vârtejuri de up and down: acum mă înfoiam de mândrie că ia uite ce bine intru într-o haină mărimea 36, pentru ca după un sfert de oră să mă pleoştesc la o alta, unde mărimea 38 îmi aplatiza nemiloasă bustul. 

- inevitabil, m-am enervat. Mărimile astea pot fi foarte perverse. În exemplul de mai sus, 38 mi-era prea mică la bust. 40 se potrivea în privinţa asta, dar în rest arătam de parcă m-aş fi scufundat într-o cuvă din material de prelată.

- m-au agasat vânzătoarele. Era evident că arăt ca o sperietoare de ciori (şi nu numai de ciori), dar ele mă periau neobosite: "arătaţi superb!", "vă vine foarte bine!", "vi se potriveşte minunat" şamd. Ok, ştiu că e vorba de comision şi că eu port ochelari, dar încă mă pot aprecia obiectiv.

Dar am învins! Mă rog, nu sunt 100% mulţumită, dar mi-e clar că am găsit o geacă din categoria as good as it get. Bleumarin, un material delicat, subţirel fără a fi din categoria foiţă de ţigară, cu un uşor luciu, până la jumătatea coapsei, merge şi la blugi, şi la o ţinută mai clasică.

Victorie! :))

Cap pătrat de bufniță absurdă

Am spus vreodată că nemții nu sunt absurzi? Să-mi dați două după ceafă dacă oi mai zice-o din nou. Am spus vreodată că nemții nu sunt capete pătrate? Sau că nu discriminează? În ambele cazuri se aplică rezoluția de mai sus. Aia cu datul după ceafă, that is.

Pentru că azi după-amiază m-am confruntat cu un caz de absurditate / cap pătrat / discriminare pe care, pardon de ceea ce-mi dau seama că e naivitate, nu l-aș fi crezut posibil.

Sooo, povestea e așa: am ajuns la concluzia că ne dorim un televizor mai mare și mai cu moț decât cel pe care deja-l avem. Un avans urmat de zece rate lunare, pe care practic nu le-am simți, e soluția ideală. Zis și făcut. După o oarecare informare telefonică, ne-am înființat la un magazin media, foarte asemănător cu Media Galaxy din România. Ne preia o bufniță relativ amabilă în primă fază, care începe să ne chestioneze. Mai bine-zis să mă chestioneze pe mine, contractul fiind preconizat pe numele meu. 

- Un act de identitate și fluturașul de salariu, solicită bufnița, clăpăcind autoritar din taste. 

Ia de-aici. 

- Ce ocupație aveți?

Cu mare plăcere i-aș fi spus că sunt vânător profesionist de bufnițe. Mă rog. 

- De când lucrați la actualul angajator? 

Din februarie 2011, să trăiți.

Mai bate, mai pune două întrebări. Are o atitudine de parcă ar mânca lemne. Ok, feel free să-mi spuneți că sunt subiectivă, dar din momentul în care a văzut pașaportul românesc s-a comportat ca Aghiuță când dă de agheazmă. Într-un final, termină de clăpăcit și bufnițează că datele trebuie verificate, ceea ce va dura cam un sfert de oră, deci să ne facem de lucru între timp. 

Ne-am făcut, eficient aș putea spune: am găsit două CD-uri - muzică orchestrală de Wagner, respectiv un concert de pian, o sonată și un studiu de Chopin, (în interpretarea lui Lang Lang), în ambele cazuri dirijorul fiind, hai că ați ghicit deja, Zubin Mehta ;)) A fost singura parte pozitivă a vizitei la magazin.

După un sfert de oră, când revenim, bufnița mă privește cu severitate din spatele ochelarilor. 

- Trebuie să vă solicit un act prin care să dovediți faptul că domiciliați la adresa pe care ați indicat-o, plescăie ea. 

Desigur, avem un astfel de act, se eliberează de la Primărie la fiecare schimbare de domiciliu. Dar cine știa că ne trebuie? Eu am mai avut două credite în Germania, la alte magazine, și niciodată nu s-a pus problema actului în discuție. Contractul de muncă și pașaportul au fost suficiente. Aveam contractul la mine, deși la telefon nu ni se spusese că ar trebui, și i-am explicat bufniței că în contract e trecută adresa. Elementar, Watson. 

- Așteptați să întreb dacă se acceptă contractul ca dovadă a domiciliului.

Așteptăm, dar eu deja începeam să văd puchiței roșii. Comportamentul angajatei denota lipsă de considerație, chiar dacă din cioc se adresa politicos. Aha, exact "cioc" am zis. Doar e vorba de-o bufniță.
Previzibil, mai ouase ceva.

- Da, contractul de muncă se acceptă, dar trebuie să prezentați și permisul de muncă.

Am simțit că mi se rupe filmul.

- Doamnă, aveți în față contractul meu de muncă, încheiat pe perioadă nedeterminată. Un astfel de contract nu ar fi posibil dacă nu ar exista permis de muncă. Aveți cel mai recent fluturaș de salariu ȘI contractul de muncă, deci toate informațiile referitoare la solvabilitatea mea.  De ce ar fi necesar și permisul?

- Pentru că sunteți cetățean român trebuie să dovediți că aveți drept de muncă, recită bufnița, nepercutând la faptul că nu aș putea avea contract nedeterminat dacă n-aș fi avut deja permis permanent. 

Era deja ora 18:15, magazinul urmând să se închidă la ora 19. N-ar mai fi fost timp să vin acasă, să iau permisul și să terminăm de făcut hârțoagele până la încheierea programului. Dar chiar dacă ar fi fost timp, mi se tăiase orice chef. Thanks, but no thanks. Ne vom adresa la alte magazine, unde am avut deja experiențe foarte bune.

Serios, bufnița nu era pe-ale ei. Repet, nu mi s-a mai cerut nicăieri dovada domiciliului sau permisul de muncă. Sau nu, mint: a trebuit să duc actul cu domiciliul când mi-am făcut abonament la bibliotecă. În fine, hai că pe-asta aș mai fi înțeles-o, trebuie să știe de unde să mă ia la o adică. Dar permis de muncă? În momentul în care ai actele care demonstrează că lucrez legal? Serios, cât de stupid poate fi? Nu mă întrebi de contractul de muncă, actul care demonstrează cel mai clar faptul că sunt solvabilă, și mă întrebi de permis?

E atât de ridicol, încât nu pot decât să râd. Dar e un râs mai degrabă amar. Gena discriminării n-a dispărut, sau nu din toți nemții.
Sau poate am dat peste o bufniță tra-la-la, deși mi-e greu să cred.

Goana dupa blugii ocrotiti de lege

Azi dupa-amiaza am purces si eu ca femeia in expeditie, intr-un demers care-ar fi trebuit sa fie de foarte scurta durata si lipsit de peripetii.

Obiectivul? Unul cat se poate de banal, socoteam eu: imi trebuia o pereche de blugi. Simple as that. Nu voiam nimic iesit din comun - niste blugi clasici, intr-o nuanta de albastru inchis, fara briz-brizuri, fara sclipiciuri, doar cu un nasture si-un fermoar. 

Well, ca sa gasesc sus-numitul accesoriu am avut nevoie de aproape doua ore, patru magazine si circa 30 de perechi de blugi probate. 

Ajunsesem sa cred ca am o conformatie cu desavarsire unica in intreaga lume, ipoteza exclusa insa de faptul ca mi-am gasit mereu blugi pe gustul si masura mea. Greu de crezut ca-n ultimele luni m-am schimbat radical din punctul asta de vedere. Ceea ce s-a schimbat sunt tendintele, care sarmanele nu pot fi acuzate de nimic: foarte probabil, n-au facut decat sa se conformeze cerintelor pietei. 

In primul rand, predomina blugii tip creion. Poate unora le stau bine, insa mie nu mi se potrivesc absolut deloc si prin urmare, i-am evitat intotdeauna. I-as fi evitat si astazi, daca n-ar fi fost peste tot, in toate culorile imaginabile, cu sau fara sclipici, prespalati sau nu. 

(Am probat niste blugi de felul asta si-am crezut ca nu-i mai scot de pe mine decat cu levierul).

Materialele erau, in general, de calitate slaba. Prea subtiri, prea grosolane, prea stretch, prea banale. Croiala nu era nici ea la inaltime, iar aceeasi marime, de la aceeasi firma, ma facea sa arat fie ca un tub de pasta de dinti stors de la jumatate, fie ca intr-o cuva din material de jeans. Cei care stateau bine sus (de la talie la coapse) aratau oribil jos, ca un fel de evazati in mizerie.

Am observat (dar nu am probat) foarte multi blugi in culori turbate. De fapt, exprimarea mea e incorecta: nu se poate spune "blugi de culoarea cutare", in conditiile in care cuvantul vine de la "blue jeans", deci aprioric ei sunt albastri. Cu toate acestea insa, am vazut foarte multi in culori explozive, sau unii chiar stil zebra multicolora (ca daca era o zebra normala, in alb-negru, mergea; dar zebra tarcata in vreo zece culori distincte, vorba lui Toma, n-a vazut nici dracu'.)

Obosisem de probat perechi care pe umeras aratau foarte bine si care, odata imbracate, se transformau intr-o carpa aruncata pe gard (eu fiind gardul). Pana la urma, am dat peste niste blugi ok. Nu extraordinari, dar clasici, material bun si - fapt important - stau frumos pe mine, de sus pana jos. Am ajuns la concluzia ca acestia fac parte dintr-o specie pe cale de disparitie, prin urmare ar trebui depozitati intr-un sediu cu titlu de rezervatie :))

Iar acum vine compensatia morala suprema: nu doar ca am biruit si, dupa tot acest periplu, mi-am gasit blugi, dar sunt marimea 36! :D

Ma rog, te pomenesti ca n-oi mai sti eu ce sa caut (dar pana si s.Oliver, care-a avut intotdeauna blugi pe placul meu, m-a dezamagit azi). Daca mi-ati putea recomanda niste marci care produc si blugi normali (clasici) si de buna calitate, v-as fi etern recunoscatoare.

Parcursul inedit al unei masini de spalat

V-ati putea intreba: ce-o fi atat de inedit in ceea ce priveste o masina de spalat? Te informezi, o alegi, o platesti, iti este livrata la domiciliu si cu asta basta, sanatate si spor in ramura. Simplu si limpede, nu? Ei bine, nu intotdeauna…. Si-n tot cazul, nu cand comanzi la Quelle.

Dupa ce ne-am stabilit in casa noua in Germania, printre primele obiecte pe care le-am cumparat s-a regasit si masina de spalat. Am comandat-o la Quelle, plata urmand a se face la livrare, care urma sa se efectueze peste aproximativ 10 zile.
Teoretic. Practic, au trecut doua saptamani si nici urma de masina. Eu eram inca in stadiul “Germania este tara eficientei si a profesionalismului absolut, probabil n-am inteles noi corect” (intre timp mi-a mai trecut...), asa ca am mai asteptat o saptamana. Dinspre Quelle, liniste deplina.
Asa ca am decis sa le facem o vizita. Eu mai mult pe post de mobila vie, intrucat la momentul acela stiam germana doar cat sa dau buna ziua (daca ma straduiam indeajuns).

Zis si facut. Acolo insa, surpriza: “nu avem numele acesta in baza de date”. Cum adica, nu-l aveti? Pai comanda, stiti… “Nu s-a facut nicio comanda pe acest nume”, declara sententios eficientul de la Relatii cu Publicul, scrutandu-ne cu severitate (o fi crezut ca planuiseram sa jefuim firma, noroc de el si vigilenta lui). N-as sti sa spun de ce, dar figura lui m-a facut sa ma gandesc la un pitpalac. Incheindu-si fraza, ne-a dorit “o zi buna”. Cu alte cuvinte, ne-a dat cu praf de mers.
Ne-am scuturat de praful respectiv si nu ne-am lasat. “Incercati sa cautati dupa adresa, nu dupa nume”. Ma rog, hai, treaca de la el. Cateva taste apasate si ce sa vezi, pac la “Razboiul”, a gasit comanda. Si zambetul, odata cu ea. Ce se intamplase – numele fusese scris gresit. Asta desi comanda se facuse pe e-mail, dar sa nu ne impiedicam de amanunte. Pitpalacul isi cere scuze, promite ca se rezolva si intr-adevar, dupa doua zile a sosit masina.
Conform termenilor din contract, urma sa platim celor ce facusera livrarea. Ti-ai gasit. “Nu se poate achita la noi, asteptati sa primiti factura prin posta”. Hmm, ne-am zis, alaturarea termenilor “asteptare” si “Quelle” nu e prea incurajatoare.

S-a dovedit ca suntem niste buni profeti. Dupa doua saptamani factura inca nu venise, asa ca ne-am dus din nou la sediul firmei. Nu mai era pitpalacul, dar nici colega lui nu parea sa fie mai breaza. “Nu s-a livrat nicio comanda la aceasta adresa”. Zi zau cu limba scoasa, pe cuvantul tau? Si masina care spala cu voiosie acasa, de unde-o fi?
A mai clapacit un pic pe taste si, intr-un final glorios, a dibuit comanda. “Livrarea s-a facut acum doua saptamani”, constata ea, privindu-ne cu repros. Asa, si? Ni s-a spus sa asteptam factura. Daca nu veneam sa ne interesam, o asteptam inca mult si bine…
Alte clapaceli pe taste. “Dati-mi numarul de cont si banca dumneavoastra si suma aferenta va fi luata din cont zilele urmatoare”.
Ma rog, e o practica foarte uzuala aici, asa ca am fost de acord, multumim, la revedere.

De data asta n-am mai asteptat atat de mult. Cinci zile mai tarziu, cand am constatat ca firma Quelle nu se grabea deloc sa-si revendice din contul nostru contravaloarea masinii, ne-am dus din nou la ei.
“Banii nu au fost inca luati pentru ca am transferat cazul dumneavoastra la alt departament, se vor aplica penalizari”, ne informa un functionar deloc binevoitor.

Ce face?? “Cazul nostru”? Suntem un “caz”? De cand? De ce? Si despre ce penalitati vorbeste asta? “Livrarea s-a facut acum trei saptamani si nu ati efectuat plata la termen”. Poftim?! Noi suntem responsabili? Iar discutii, iar explicatii, iar “cautati, va rog, in calculator”, iar clapaceli pe taste.
“Asa este, numele dumneavoastra fusese scris gresit”. Extraordinar. “Intr-adevar, a fost o eroare in sistem si de aceea nu vi s-a emis factura”. Formidabil. Cum ramane cu penalizarile? “Nu se vor aplica penalizari. Ne cerem scuze pentru eventualele neplaceri provocate”. Fi-ti-ar limba de lemn sa-ti fie.

“Va multumim pentru ca ati ales Quelle. Speram ca veti ramane clientul nostru”.

Cred ca spera si-n ziua de azi. Nici servetele n-as mai comanda la astia...

Ea. Rochia mea de mireasa

Asemeni majoritatii femeilor, de-a lungul vietii m-am gandit si eu de multe ori la rochia mea de mireasa. Am trecut prin diferite stadii: rochie "de printesa" in copilarie, cand zanele si craiesele erau eroinele mele de capatai, rochie stil "sirena" in adolescenta, cand - ca mai toti adolescentii - prezentam unele simptome de nonconformism, rochie "clasica" in prima tinerete, "simpla" dupa varsta de 25 de ani, cand descoperisem ca, in foarte multe cazuri, less is more...

Enumerarea asta nu inseamna ca m-am gandit atat de des la ipostaza de mireasa ori ca-mi facusem din asta un scop in sine. A fost un aspect asupra caruia m-am oprit cu gandul cand si cand, asa cum au existat si ani cand eram convinsa ca n-o sa ma casatoresc niciodata pentru ca nu credeam in puterea si valabilitatea unui asemenea angajament.

Bine, cred ca astfel de etape am traversat cu totii la un moment dat, dar majoritatea am reusit sa le depasim. Eu cu siguranta am facut-o si marturie sta certificatul cel roz, pe care l-am primit cu palmele transpirand, dupa ce cu doar cateva clipe mai devreme schimbasem numele de familie si luand stiloul in mana, realizasem ca-n arsita pregatirilor uitasem sa "exersez" o semnatura eleganta si impunatoare, cum imi imaginasem ca voi face, asa incat am semnat simplu, recunoscatoare ca primarul imi amintise-n ultima clipa: "Stiti ca trebuie sa semnati cu noul nume, da?"...

Au trecut trei ani de-atunci. Sau mai bine zis aproape trei, pe care-i vom aniversa in curand si ne pregatim de momentul "se cununa robul cu roaba". Una dintre cele mai frecvente intrebari care mi s-au pus in ultimele luni a fost "ti-ai luat rochie?". Pana in urma cu vreo luna si ceva nu ajunsesem s-o fac, dar nici nu intrasem in panica. De altminteri, cel putin pana in momentul de fata se poate spune ca sunt o viitoare mireasa destul de calma.

In privinta rochiei, daca nu stiam foarte bine ce vreau, stiam in schimb precis ce nu vreau: nu cu spatele gol, nu foarte decoltata, nu stil "litera A", nu foarte incarcata, nu cu bretea dupa gat. Stiu, cam multi de "nu". Va ganditi ca eliminasem o sumedenie de variante si modele, probabil. Ei bine, nici vorba - mai ramasesera destule si, constiincioasa, am cotrobait cu entuziasm si abnegatie cateva saptamani pe site-urile de profil.

Prin aprilie, am zis "evrika, this is the ONE, the ROCHIE". O descoperisem pe site-ul unui magazin si parea, cu adevarat, sa fie ce-mi doream. Mandra de eficienta-mi, am facut o programare la proba si am plecat destul de convinsa ca la intoarcere voi fi rezolvat una din cele mai arzatoare probleme de pe lista.

Magazinul nu era tocmai mic, dar nici mare si un fior de fericita anticipatie a pus stapanire pe mine de cum am pasit inauntru: era prima data cand intram in asemenea locatie. Vanzatoarea m-a rugat sa astept putin si mi-a oferit un pahar de apa. As fi preferat o cafea, dar deh, calul de dar nu era acasa. Putin mai tarziu am fost invitata in cabina, unde ma astepta rochia pe umeras. Am privit-o cu un amestec de timiditate, curiozitate, emotie... Si totusi, aveam sentimentul ca e un "ceva" care parca nu se potrivea. Era si nu era "EA".

In fine, am zis ca-s paranoica si am asteptat cuminte vanzatoarea, care era ocupata cu o alta clienta si care-mi pusese in vedere: "Nu cumva sa incercati sa va imbracati singura!". Precizare inutila, oricum n-as fi indraznit nici sa scot rochia din husa transparenta in care se afla, intr-atat imi parea de neobisnuita, de intimidanta, de... orice altceva decat probasem oricand pana atunci.

"Ati mai purtat vreodata corset?". Am facut ochii mari si am recunoscut, sub privirile gen "cunoastem noi!" ale vanzatoarei, ca nu. M-am lasat impachetata ca un cocon de ceara intr-un corset brodat si elegant, dar parca inutil de gros(olan) si de inabusitor. Abia indrazneam sa respir, nu mai zic de ras ori respirat adanc. Nu-i bai, oricum mireasa mai mult suspina de emotii decat sa rada in hohote. A urmat crinolina (dintr-un material lucios, greoi si dens) si deja parca ma simteam mult prea imbracata.

Rochia era cu 2 numere mai mari decat ce-mi trebuia mie (adica 42, eu purtand cu mandrie 38), asa incat dupa ce-am imbracat-o, parca ma scufundasem intr-un soi de cuva imensa de satin si plina de dantele. "Nu va sta bine". Da, am observat si eu, multumesc foarte mult. Nu se gaseste rochia si pe numere mai mici? 38 e o masura foarte frecventa, deci nu.

Pot vedea si alte modele? "Da, insa 38 nu avem decat 2 modele in acest moment". Ce sa spun, deosebit. Daca tot e o masura frecventa, de ce nu s-or aproviziona mai bine? Ma rog, ce stiu eu.

A doua rochie avea decolteu "barcuta" si maneci lungi, ceea ce contrazicea flagrant ideea mea de rochie de mireasa. Dar sa ne aratam deschisi, nu-i asa? Am dezbracat rochia pe care-o crezusem a fi "the ONE" si iata-ma de doua ori mai infofolita. Ca deh, acum aveam si maneci.

De frumoasa, era frumoasa. Si eu in ea, trebuie sa recunosc. Dar, unu la mana, nici pe asta n-o simteam a fi "EA" si doi la mana, era cam stramta la bust. Probabil si uriasul corset o fi avut un rol in treaba asta, cert e ca nu puteam ridica bratele decat cel mult pana la nivelul umerilor. Si asta simtind cum cusaturile sunt suprasolicitate si ma "taie" la axile. Instantaneu m-am intrebat: "cum o sa joc eu Brasoveanca?"

Se poate modifica? Vanzatoarea m-a privit cu asprime. "Nu, dar este masura dumneavoastra". Imbatabil argument, dar stiti, e cam stramta la bust si la maneci... "Pai si ce vreti sa faceti cu mainile pe sus?!". Mda, chiar asa. Doar e o rochie pe care-o port intr-una din cele mai speciale nopti ale vietii mele, de ce-oi avea pretentia sa fie confortabila?

Am probat si ultima rochie 38 existenta in magazin. Pentru asta chiar n-a trebuit sa stau prea mult pe ganduri: parca eram intr-un furou suprarealist. Unul accesorizat cu crinolina si corset. Thanks, but no thanks.

Dupa experienta asta am devenit ceva mai putin entuziasta. Cateva saptamani mai tarziu, am descins cu sotul intr-un centru comercial destinat exclusiv mireselor, despre care citisem ca are "peste 1.000 de modele disponibile". Ei, poate aici se ascunde rochia mea si eu o cautam bezmetica la vreo 100 de kilometri distanta.

Inauntru, liniste si racoare. Cateva manechine razlete, imbracate in rochii de mireasa extraordinar de inzorzonate si in culori tari, aproape apocaliptice. Hmmm. Unde sunt cele peste 1000 de modele? Si, mai important, unde e vanzatoarea?

Iat-o. O femeie inalta, blonda, cu ochelari, amabila. Imi pune in fata niste cataloage cu rochii frumoase, ce-i drept, dar cu niste preturi de ma ia ameteala. Zici ca-s numere de telefon.

Imi dreg vocea. "Stiti, m-ar interesa ceva in stilul cutare, cu pretul in jur de...". Zambetul ei se cam strepezeste. "Sa vedem ce putem gasi".

A "putut" gasi cateva modele chiar interesante. Iar ma sufoc in corset si aflu lucruri noi: "Daca luati rochie, corsetul e obligatoriu!". Vai de mine. Oare toate miresele din lume trec prin asa-ceva?

Una dintre rochii e chiar pe sufletul meu, parca n-as mai da-o jos, in ciuda antipaticului corset. Pretul e accesibil, dar calculand modificarile inerente, corsetul, crinolina (si aia e obligatorie, evident), pantofii si voalul, costurile concureaza lejer cu numerele de telefon de care ziceam mai sus.

As putea reflecta pana maine si rochia sa fie pusa deoparte 24 de ore? Nu se poate, ramane la vanzare, daca se cumpara, asta e... Multumim pentru (mai) nimic. Vanzatoarea insista sa probez si o rochie cu bretea dupa gat, desi ii spusesem clar ca nu vreau asa-ceva. "Incercati-o, nu se stie cum va vine". Ba eu stiam. Nu mi-a placut.

Am plecat destul de indoita si cu gandul la rochia care-mi ramasese in suflet. A doua zi planuiam sa incercam la un magazin din oras si daca nu gaseam ceva care sa "bata" rochia aia, eram hotarata sa o cumpar no matter what. Era deja sfarsit de iunie, nunta e in septembrie si printre zambete cu dintii cam stransi, a doua vanzatoare imi pusese in vedere ca, daca nu gasesc in magazin ceva potrivit, trebuie sa comand. Iar o comanda inseamna minimum trei-patru luni. N-am intrebat si de maximum.

Cat despre al treilea magazin... Agatha Christie are o vorba: "Intotdeauna, a treia oara se arata dreptatea". Perfect valabil de data asta.

Ne-a intampinat patroana, o doamna in varsta si foarte prietenoasa. Mai trecusem prin aprilie pe-acolo in scop informativ si si-a adus aminte de mine. Am selectat impreuna niste rochii (avea mai multe masura 38, cu toate ca era un magazin incomparabil mai mic decat cel la care-am fost prima oara), barbatu-meu a pus si el mana pe una si trecem la probe.

Ma pregatisem moral pentru a ma sufoca iar in corset, dar surpriza: "nu va trebuie corset, rochiile au oricum un dublaj la bust si daca stau bine, nu mai e nevoie". Stateau foarte bine. Si cum ramane cu obligativitatea corsetului? Doamna surade in cunostinta de cauza. "Pai, corsetul ala nu inseamna tot vanzare?". Drept, la asta nu ma gandisem.

Prima rochie e aproximativ ok, imi place, sta bine, partial ma regasesc in ea. O punem deoparte cu gandul ca, daca nu dau de ceva care sa-mi placa mai mult, ea e. Deja nu prea ma mai gandeam la "the ONE", timpul devenise o problema, voiam doar sa am o rochie in care sa ma simt o mireasa frumoasa si cu asta basta.

Urmatoarea probata e cea aleasa de sot. O imbrac si constat ca seamana in foarte mare masura cu rochia care-mi placuse cu o zi inainte in cealalta locatie. Dar pretul e mult mai convenabil. Ma sucesc, ma foiesc, ma invart pe piedestalul din fata oglinzii, oftez adanc (de proba, si ce bine ofteaza omul fara corset!), ma aplec usor. E confortabila. E usoara ca o spuma, ca un vis. E frumoasa. E a mea. E "THE ONE". E EA.

Are nevoie de cateva mici modificari, dar doamna ma asigura ca e vorba de chestii simple, pe care le vom rezolva la sfarsit de august impreuna cu croitoreasa. Ma studiaza cu atentie, vine cu idei, imi da cateva ponturi. Si daca tot m-am apucat de-o treaba, am luat si voalul. In doua straturi, pana la talie si cu un mic pieptene discret in partea de sus, deci se va pune foarte simplu.

Bun, de corset am scapat, crinolina trebuie sa cumpar insa, altfel nu sta rochia cum trebuie. "V-o imprumut, va costa doar vreo 10 euro curatatul". Ma uit la doamna asta maruntica si atat de inimoasa si ma gandesc la primele doua vanzatoare. Reflectez ca in vanzari nu e suficient sa ai inclinatii si sa crezi tu insati in produs; trebuie sa ai si suflet. Si nu e vorba de pretul crinolinei in sine (care-i mult mai ieftina decat corsetul, apropo), ci de gest.

Facem factura. Rochia ramane in custodie la magazin pana dupa efectuarea modificarilor. Mie-mi convine, e mult mai in siguranta in depozit, ambalata in husa si cu numele meu scris pe eticheta. Doamna dispare cateva secunde si se intoarce cu 3 jartiere albastre, din care ma invita sa-mi aleg una. "E cadoul meu pentru dumneavoastra". Sunt surprinsa si dintr-odata simt nevoia s-o imbratisez. Again, va dati seama ca nu de pretul jartierei era vorba. Ci de altceva, care nu se poate cumpara cu toti banii din lume. Nici daca iei cea mai scumpa rochie si zece corsete pe langa.

Rochia mea vine "la pachet" cu multa caldura sufleteasca. Si asta-mi umple sufletul de bucurie.

Nu-i asa ca nu va suparati ca nu pun poze cu ea? E inca numai a mea, dupa nunta va fi intr-o oarecare masura si a tuturor celor care vor fi alaturi de noi. Si-atunci fagaduiesc fotografii :)