Lanțul slăbiciunilor (guest post - partea a II-a)

În finalul primei părți a postării publicate ieri și scrise de soțul meu, rămăseserăm la boxele bușite în timpul transportului (consecință a împachetării necorespunzătoare) și la demersurile omului de-a rezolva problema într-un mod cât mai diplomatic și cât mai ne-complicat cu putință. 

Dar după cum zice o vorbă veche, mult scrâșnet de dinți fostu-s-a auzit... 

🤯🤯🤯

Vânzătoarea nu-și poate explica ce s-a întâmplat pe drum cu boxele. Sugerează să fac o reclamație la DHL, că pachetele sunt asigurate. Eu nu vreau să aud inițial de așa ceva pentru că, la cât mă duce pe mine mintea, reclamația trebuie s-o facă expeditorul, că el, drăguțul, are un contract de expediere cu DHL, nu eu. Mă duce mintea sau nu, s-o lăsăm așa, dar de făcut reclamație tot eu trebuie să fac. Ne-am fi dorit o despăgubire din partea vânzătoarei, că m-ar fi scutit de reîmpachetat boxele, de cărat la mașină, ajutat de consoartă, și de cărat iar apoi boxele până la tejgheaua DHL din localitate. Cum vânzătoarea nu voia să avanseze vreo despăgubire din proprie inițiativă, am zis să vedem ce zice DHL.

Completând formularele de expediere pentru a fi expertizate la centrul DHL, am avut de ales două opțiuni, după expertizare: A - trimise înapoi la vânzătoare, B - trimise înapoi la mine. Aș fi vrut să le trimită înapoi de unde au venit în principiu, dar amintindu-mi că vânzătoarea spunea într-unul din mesaje că sunt în proces de mutare, am vrut să evit ca boxele să fie trimise la o adresă la care vânzătoarea nu mai e de găsit. Bifez, deci, să revină la mine.

Pinioanele scrâșnesc.

Peste o zi, sună curierul. Nu-mi aminteam să fi comandat ceva, dar mă gândesc, că, poate, Greta. Deschid ușa, la timp ca să văd cum curierul dă jos de pe umăr cutia care pare cunoscută. Indignarea mă amuțește. Este cutia cu una dintre cele două boxe, care e acum, din nou, la mine la ușă. Reușesc totuși să gesticulez și să exprim ceva ce ar fi trebuit să sune ca un refuz de primire. Îi explic că această cutie nu trebuia să revină la mine. Drept dovadă, îi arăt eticheta pe care scrie clar cine e expeditorul și cine e destinatarul. Destinatarul nu eram eu, destinatarul era centrul de expertiză DHL.

Era ca în ”Pulp Fiction”:

”Jimmie: [interupting] No, no, no, no, let me ask you a question. When you came pulling in here, did you notice a sign out in front of my house that said ”Dead Nigger Storage”?
Jules: Jimmie, you know I ain't seen no...
Jimmie: [cutting him off again; getting angry] Did you notice a sign out in front of my house that said ”Dead Nigger Storage”?
Jules: [pause] No. I didn't.
Jimmie: You know WHY you didn't see that sign?
Jules: Why?
Jimmie: 'Cause it ain't there, 'cause storing dead niggers ain't my fucking business, that's why!”

Curierul, impacientat, îmi arată că scanner-ul lui zice că e bine unde a adus pachetul, și îmi și arată. De prisos să spun că el scana un autocolant cu un cod de bare, rămas pe-acolo de la primul drum.
L-am informat că nu primesc pachetul, și să facă bine să-l ducă acolo unde l-am expediat. Adică la depozitul de boxe negre, ciobite. Curierul oftează, suie pachetul pe umăr și pleacă.

Trec câteva zile. Am putut urmări pe tracking că pachetele sunt la expertiză. Primesc și o înștiințare că pachetele au suferit, într-adevăr, daune la transport. O nouă zi. Sună curierul. Deschid și mă duc jos, cu gândul să-l ajut. Nu mai e nevoie, că vine singur și cară un singur pachet. Nu am impresia că am mai văzut vreodată pachetul ăsta. Pare să fie unul nou, mai mare decât cele în care au venit boxele.
Semnez, curierul pleacă, eu bag pachetul în locuință. Mă întreb dacă nu cumva au considerat boxele ca fiind daună totală, și le-au băgat pe-amândouă la grămadă în pachetul ăsta, fără alte menajamente. Pe cutie tronează un autocolant portocaliu care declară fără dubii că produsele au fost deteriorate, și că DHL va lua legătura cu expeditorul în această privință. Îmi fac curaj și desfac pachetul, să mă asigur că sunt ambele boxe. Și nu, erau doar pinioanele de care vorbeam. În pachet o singură boxă. Nu o mai despachetez, o las așa cum e, și trag pachetul la depou, adică pe un hol dinspre toaleta de oaspeți.

Unde e a doua boxă? Păi a doua boxă e prin Hamburg. Hamburg e mereu o idee bună de călătorie. Și dacă-ți place așa mult, poți sta chiar și opt zile pe-acolo. Că doar nu te costă nimic, plătește DHL.

După 8 zile și mesaje cu vânzătoarea, sună iar curierul. Revine și a doua boxă din vilegiatură, de data asta tot în cutia aleasă în mod nefericit de vânzătoare, dar cu, de-acum, binecunoscutul autocolant oranj. Îi găsesc locul lângă cealaltă boxă care n-a avut parte decât de un city break mic în Hamburg.
Amândouă pachetele blochează de-acum jumătate de hol. În demersul ei de a face curățenie prin locuință, Greta trebuie să le dea mereu la o parte, pentru că blochează dulapul cu licori de curățenie. Chiar și dacă ai nevoie de o nouă rolă de hârtie de toaletă, trebuie să dansezi cu boxele. De preferat să ai nevoie de rolă înainte să-ți dai seama că ai nevoie, if you catch my drift.

Zilele trec, vânzătoarea ba răspunde, ba nu răspunde. Eu îmi aduc aminte de gluma aia de la trecerea în noul mileniu:

- Câte feluri de zile există?
- Trei! Zile bune, zile rele și zi-le, domnu' Geo!

Nu reușesc să aflu dacă DHL e de acord cu vreo recompensă pentru paguba iscată. Vânzătoarea spune -  ce surpriză! -  că DHL susține că boxele n-au fost suficient de bine împachetate.
I-am spus eu asta încă de la început, dar ea ”nu, nu, nu, Gerula și iar Gerula...!”', vorba cântecului. Finalmente, îmi pierd răbdarea și, contrar principiilor mele, exprim o sumă pentru despăgubirea care ni s-ar cuveni, în opinia noastră. Suma, se înțelege, exprimată de prietenul meu, eu doar având rol de mesager.

Nu am spus și care ar fi fost cazul contrar - trimiterea înapoi și buyer protection PayPal.
Nu am spus pentru că, după tot marasmul ăsta, voiam măcar să am sentimentul că am rămas cu ceva, fie chiar și cu niște boxe ciobite, dar reparabile, și la un preț bun. Opțiunea de a le trimite înapoi în schimbul integral al banilor plătiți pe ele mi se părea perdantă pe toată linia. Pentru mine. Că eu le-am plătit, eu le-am despachetat, eu le-am împachetat, eu le-am dus iar la DHL, eu am scris mesaje, eu m-am răstit la curier, eu am blocat locuința cu ele. Doar ca să le trimit iar înapoi, deci tot eu să le car, ca să-mi recuperez banii.

Pinioanele sunt, mai departe, asincron. Acum am două pachete: unul mare și unul mic. Vânzătoarea nu achiesează la propunerea noastră financiară și o dă în prosteală. Spune că propunerea este neserioasă, și că boxele, chiar și ciobite, au fost vândute la un preț suficient de mic cât să nu conteze. Atât eu, cât și prietenul, ne ieșim din minți. După câteva săptămâni de omenie, de înțelegere, de găsit explicații și scuze în detrimentul nostru și spre protecția ei, vânzătoarea, probabil prost sfătuită, refuză despăgubirea, și nici nu avansează o altă soluție.

Fac ce-ar fi trebuit să fac la început. PayPal log in, reclamație, descrierea problemei, poze ca dovadă.
Trebuie să treacă niște zile, pentru ca și vânzătoarea să fie informată, să pună la dispoziție eventuale informații. La un moment dat primesc notificare că vânzătoarea e de acord cu restituirea sumei integrale, și pot trimite pachetele înapoi. Nu mai am nervi să mai încerc să obțin de la ea costurile expedierii de retur, astea trebuie și vor fi suportate de prietenul meu. Să se sature de boxe din Germania.

Duc pachetele la DHL așa cum erau, mă bucur că ne-am luat holul ”ânapoi”, plătesc fluierând 50 € pentru expedierea voluminoaselor pachete, să plece și să nu le mai văd. Nici nu vreau să-mi mai imaginez ce alte daune or mai fi pățit boxele în periplul lor pe la DHL, și la mine, și iar înapoi, și cine mai știe pe unde. Probabil vor fi direct rumeguș când vor reveni la vânzătoare, dar nu mă mai interesează, pentru că nici pe ea n-a părut s-o impresioneze posibilitatea asta.

Pinioanele scot scântei.

Sună curierul. La ușă un binecunoscut pachet. Mă uit la pereții de pe hol, și mă întreb dacă să-i încerc un pic cu capul. Curierule, fratele meu alb, pachetul ăsta NU trebuie să ajungă la mine, pentru că eu sunt expeditorul! Uită-te, scrie pe etichetă! Curierul pufnește și bufnește, îmi arată autocolantul portocaliu, rămas pe cutie de la expertizare. Reușesc să-i mai spun că e acolo de dinainte de expediție, dar nu contează, și să facă bine să-l trimită la adresa de pe etichetă, că de-aia am plătit! Curierul ia pachetul, eu intru în locuință, cu tensiunea 20, probabil. Nu știu ce ar trebui să fac, să scap cumva de boxele astea în viața asta! Era boxa cu pachetul mic, inițial, care mai venise și înainte de expertiză încă o dată la mine la ușă.

Tocmai când nu mai știam ce urmează să se mai întâmple, din pinioane sare șpan. Tracking-ul zice că pachetul va fi din nou livrat, tot la mine! Doresc din tot sufletul să fiu acasă, să refuz iar primirea. Chestiuni de serviciu însă nu-mi permit asta. Rămâne doar să sper că nu va trece pe la noi curierul înainte să ajung eu acasă. Dar ți-ai găsit. Tocmai când parchez mașina, zăresc o dubă DHL chiar la noi în față. Dau fuga, fix cât să-l prind pe curier care dădea să plece. Îl întreb dacă a livrat un pachet pe numele meu, zice că da, l-a lăsat la o vecină. Îl oblig să aștepte, sun la vecină, recuperez pachetul, i-l dau curierului înapoi.

Curierul, un băiețandru blond, e agasat și are o poftă nebună să mă contrazică. Îi arăt eticheta, el îmi arată autocolantul portocaliu. Îi zic că-l putem foarte bine rupe de-acolo, că e de data trecută. El îmi interzice, că nu e voie. Mă cert cu el în fața imobilului. La un moment dat pun mâna și rup, pur și simplu, o mare parte din autocolantul portocaliu. La mișcarea asta curierul devine isteric, înșfacă pachetul, amenință că ne vedem la tribunal, și demarează cu duba în forță.

Nu mai sare șpan, dar din pinioane încă sar scântei. Conform tracking-ului pachetul e pe undeva, dar nu se știe pe unde. Și acolo, unde se duc pachetele când se duc și nu ajung unde trebuie, stă aproape o săptămână. Sun la DHL, reiese că trebuia să accept pachetul, și să-l retrimit. Nu e bine că am refuzat. Tracking-ul zice că destinatarul (vânzătoarea?!) a refuzat primirea. Dar nu destinatarul, ci EU am refuzat primirea! Nu știu când și dacă se va termina vreodată această poveste. Mai nou, îmi doresc să revină pachetul la mine acum! Pentru că dacă nu revine, să-l pot retrimite, eu nu-mi primesc banii dați pe boxe din motive de retur incomplet!
Între timp, celălalt pachet și-a urmat drumul normal, dar credeți oare că a fost fără griji? Mai nou, vânzătoarea plecase în concediu, și pachetul nu ar fi avut de cine să fie preluat la predare. Nu ești acasă? Pachetul se duce la depozit. Nu-l iei în 7 zile de-acolo? Revine la expeditor. Adică la mine!

De-acum mă gândeam că trebuie să mă pregătesc și de posibilitatea asta, și să fac rost de niște vreascuri. Nu de alta, dar după toate cele întâmplate simțeam că un foc frumos, aici, în fața locuinței, în care să arunc pachetele alea nedesfăcute, ar trebui să aducă niște plus-valoare serioasă nervilor mei jucați în picioare de mai bine de-o lună. Poate nu chiar plus-valoarea plătită inițial, dar pe-aproape.

Brusc, pinioanele se opresc. Nu știu încă dacă din proprie inițiativă, sau doar pentru că s-au amestecat între ele. Primul pachet este livrat. Iar cel pierdut este regăsit, și este în drum. În drum spre mine! Mă bucur nespus că ne vom revedea! Vorba scripturii, ”era pierdut și a fost găsit!”

Final: am acceptat pachetul cu brațele deschise, la propriu și la figurat. Am rupt toate autocolantele existente, sau le-am acoperit cu foaie albă pe cele care nu mai puteau fi îndepărtate. Am dus pachetul iar la DHL și l-am expediat din nou. Am reclamat la DHL și am primit banii înapoi pe expedierea care n-a avut loc. Pachetul a ajuns la destinație și a fost livrat. Eu mi-am primit banii integral peste câteva zile. N-am mai auzit nimic de la vânzătoare. Nu știu și nu am curaj să sper că s-a terminat povestea. Sper doar să intervină uitarea, cât mai grabnic.

Două lucruri:

- faptul că prietenul meu și-a dorit boxe, pe care le-am avut aici și am ascultat la ele preț de 10 minute, m-a făcut să-mi schimb sistemul audio, complet, vechi de mai bine de 20 ani. Dacă mă lăsa în banii mei, eram și acum în banii mei, la propriu și la figurat. Dar așa, banii mei au luat calea dealer-ilor de hi-fi.

- cine credeți că se uită după același tip de boxe care mi-au scos sufletul, cu gândul că, dacă le găsesc pe-aici prin zonă, nu e nevoie să mai fie expediate și în felul ăsta prietenul meu să aibă, totuși, boxele pe care și le-a dorit?

Atât s-a putut... 

Lanțul slăbiciunilor (guest post - partea I)

Povestea de mai jos este scrisă - în premieră pe acest blog - de către soțul meu, cunoscut aici în principal drept ”jupânul”. După ce veți fi citit toată odiseea (pe care, având în vedere lungimea textului, am hotărât că o voi împărți în două texte), veți fi cu siguranță de acord că asemenea experiență merita să fie povestită. Spre neuitare și luare-aminte 😀.
Acestea fiind spuse, îi dau cuvântul.

                                                                🥁🥁🥁

Tuturor ne e dat - din fericire, nu foarte des - să ni se întâmple niște chestii în urma cărora să avem acuta senzație că pinioanele mecanismului care ține în mișcare viața noastră sunt complet desincronizate. E vorba despre situațiile în care ceva ce ai făcut sau n-ai făcut la un moment dat, te urmărește și, atunci când crezi că ai scăpat și lumea e din nou în regulă, scrâșnetul pinioanelor mai produce încă o anomalie, încă o nepotrivire într-un timeline și-așa deja plin de aberații.

Acum probabil deja vă scormoniți memoria în căutarea unor vestigii asemănătoare celor descrise de mine mai sus. Probabil nu e ușor, pentru că descrierea e destul de generală. De-aia zic să vă povestesc mai întâi despre ce e vorba, și apoi să decideți singuri dacă ați avut experiențe asemănătoare.

Din experiența de până acum, aș zice că nu greșesc dacă spun că domeniul audio-video-hi-fi e mai mult apanajul bărbaților. Pentru noi e, de regulă, mai important ca muzica să sune bine, curat, autentic, echilibrat și suntem dispuși să facem niște eforturi pentru asta: să cumpărăm amplificatoare, boxe, cabluri, CD player-e, pick-up-uri, să facem setări, să tratăm acustic camera de audiție, ș.a.m.d. Și să discutăm între noi despre toate astea. De câte ori se ivește ocazia. Da, clar e mai simplu ca sexul opus în cazul ăsta: de regulă vă interesează puțin spre deloc domeniul, atâta vreme cât se aude ceva, și, de preferință, nu prea tare.

Un bun prieten îmi trimite la un moment dat un link cu o pereche de boxe, puse la vânzare pe un OLX local, site cu anunțuri de mică publicitate. Îmi spune că și-ar dori așa ceva, și întreabă dacă ar fi realizabil să le cumpăr pentru el, să-mi fie trimise mie, și să le trimit cu ajutorul vreunui șofer către România. Boxele erau făcute de o anumită firmă, firmă care pentru noi amândoi era, cel mult, un vis umed de acum 25 de ani. Ideea îmi surâde, nostalgia mă cuprinde, un shot de altruism îmi circulă deja alert prin vene. Scriu un mesaj vânzătoarei, mai mult de sondare a terenului. Nu am trimis încă oferte de preț, deși prețul era explicit negociabil. Doar am vrut să știu dacă încă există ambalajul original și eventualele accesorii. Fiind vorba de niște boxe-turn, mai înalte de un metru și care cântăresc împreună spre 50 kg, e foarte important să mai fie ambalajul original pentru transport.

Vânzătoarea mă informează că nu mai are cutiile originale, dar se va ocupa cu simț de răspundere să le împacheteze cât mai bine, ca să ajungă cu bine la destinație, și, fără să mai cer eu asta, schimbă statusul anunțului în ”rezervat”.

În clipa asta, oricât de mult aș încerca să ascund ce urmează, cu siguranță aveți deja primele viziuni despre ce urmează. Vă asigur că orice viziuni ați avea, nu vor putea revela ce va să urmeze.

Înapoi la afacerea noastră: ea mă asigură că va împacheta boxele, eu îmi exprim îndoiala că lipsa ambalajului original va putea fi cumva suplinită de altceva, ea îmi spune că a vândut și un amplificator, și că a ajuns cu bine la cumpărător. Mai întreb de niște accesorii, unele sunt găsite, altele nu. Ne înțelegem la preț și trimit banii prin PayPal, dar cu buyer protection. Lipsa ambalajului original, exemplul cu amplificatorul care nu s-a făcut bucăți pe drum, o anumită doză de naivitate a vânzătoarei privind domeniul ăsta - toate astea ar fi trebuit să fie motive serioase pentru cineva cu minte clară.
Nu poate fi vorba despre o minte clară a bărbaților în căutare de aparte hi-fi, că dacă ar fi clară, probabil că s-ar mulțumi și ei când muzica se aude, și atât. Când o boxă bună și frumoasă apare la orizont, toate slăbiciunile din dotare iau prim-planul, și wishful thinking e acum cuvântul de ordine.

Primesc tracking number, pachetele cele două sunt pe drum. Nu mai durează mult și vine ziua în care vor fi livrate. Aștept curierul ”ca și când”, curierul vine și cară, pe rând, cu cârca, cele două pachete voluminoase. În timp ce eu sunt foarte mirat că pachetele nu fac o foarte bună impresie prin dimensiuni, curierul cere și primește semnătura. Nu mai am timp de inspecție suplimentară, că trebuie să ajung iute la o repetiție. Revin acasă apoi și, cu înfrigurare, încep să desfac pachetele. Nu e treabă ușoară, mai ales de unul singur, dar un lucru e clar foarte repede: pachetele sunt cam la fel de mari ca boxele. În limbaj de specialitate: hope for the best, prepare for the worst.

Aaand... drumroll: the worst it is! Boxele sunt, structural, întregi, dar nu prea a rămas colț care să nu fie bușit. Fiind negre, furnirul maro-gălbui, expus în toată splendoarea lui, arată înfiorător. Îndepărtez și protecțiile difuzoarelor, și nodul din gât devine mai improbabil de-a fi înghițit prea curând. Difuzoarele sunt sănătoase, dar toate găurile de prindere ale protecțiilor au, la rândul lor, o floare splendidă de culoarea furnirului de mai sus. Nu e bine deloc. Dar deloc. 

Până una-alta, să ascultăm niște muzică la ele. Colțurile plesnite sunt, momentan, doar un detaliu estetic. Sau, mai degrabă, inestetic. Pun protecțiile la loc, florile de furnir dispar în spatele lor,  le conectez la vechiul meu amplificator și prima impresie e, de fapt, o certitudine: vechile mele boxe sunt niște gioarse obosite. Dar astea negre, cu colțuri gălbui, sunt boxe!

Fac poze și le trimit prietenului meu. În fond, sunt ca și ale lui. Prietenul, pe bună dreptate, e furios. Să trecem cu milostivenie peste reproducerea exactă a vorbelor spuse de el, și să traducem (Irina-Margareta Nistor style): la naiba! 😀

Evaluăm situația, prietenul zice că le-ar putea, probabil, repara, dar nu se poate împăca neam cu ideea de a le păstra așa, fără vreo despăgubire rezonabilă. În fond, suntem de aceeași părere: cutiile alese de vânzătoare au fost doar ca un înveliș de carton pe exterior pentru boxe, iar un strat de folie cu bule nu putea împiedica inevitabilul. Cutiile originale sunt semnificativ mai mari, și au elemente din polistiren care protejează fix partea de jos și de sus, ca niște capace mari - și cu ele puse, boxa ar arăta cam ca o coloană de templu grecesc. Ei bine, ale noastre n-au fost coloane de templu grecesc. Mai degrabă arată a totemuri acum, cu smalțul sărit prin mai multe locuri.

Calea către o rezolvare scurtă ar fi fost: informarea vânzătoarei, cu pozele de rigoare ca argumente, și concomitent deschiderea unui caz de buyer protection la PayPal, pe motiv de obiecte neconforme cu descrierea inițială.

Dar să fim noi așa niște neoameni, și să dăm direct cu barda (pe care o avem în mână, pentru că am dorit expres să avem, la nevoie, o bardă în mână pentru orice eventualitate nefericită)?! Noooo. Să fim oameni, să fim rezonabili, să astea.

Până aici, foarte probabil, v-ați putut imagina și voi cam la ce se va ajunge. Asta dacă ați mai ajuns cu cititul până aici. Dacă nu, eu tot o să scriu despre pinioanele alea ale vieții, bată-le vina, că tocmai din momentul ăsta încep să nu mai fie sincronizate.

(Va urma)

În vacanță cu mama domnului Goe (guest post)

Astăzi facem o scurtă abatere de la poveștile de pe meleaguri italiene pentru că o prietenă mi-a trimis un text absolut savuros, scris de ea însăși la întoarcerea din vacanță. Orice asemănare cu realitatea, ei bine... ne-am dori să fie întâmplătoare 🫣.
După cum se poate intui de la titlu, personajul principal este o mamă care trebuie să-și fi pus ochelarii invers atunci când a conspectat cu asiduitate manualele de parenting.

🔏🔏🔏

Vremea concediilor încă nu s-a terminat! Vrei și tu sa trăiești o EXPERIENȚĂ pe care, după ce o vei avea, îți vei dori să rămână UNICĂ?!? Recomand două săptămâni în compania unei familii ce are în componență o mămike și un copil cu vârsta de aproximativ 4 ani.

🫤 Dimineața 🫤
Poate ai crede că ți-o vei începe la o terasă cu o cafea - și eventual o țigară - pe care de obicei le savurezi în liniște și pace. Dar nu. La nici 5 secunde după ce te așezi la masă, începe interogarea.
- Ia zi, mami, vrei să mănânci?
- Nu.
- Atunci vrei un suc?
- Nu.
- Ți-e sete? Vrei niște apă? Tati, dă-mi apa din rucsăcel. Hai, bea niște apă. Nu vrei? Da' ce vrei? Vrei telefonul? Hai, ia telefonul și stai cuminte. Hai dom'le, ce face ăla, mai vine să ia comanda?!? Ce durează atâta?!
Vine chelnerul în fugă, terasa e plină ochi, pe el deja curg apele deși e de-abia ora 10. 
- Bună ziua, cu ce vă putem servi?
- Mmbună ziua...mmmmm, nu știu... Iubi, tu ce ai vrea?
- Nu știu dragă, o cafea? O cafea.
Chelnerul pleacă după cafea.
- Mamiiii, tu nu mănânci? Hai, lasă telefonul nițel, ia zi, nu ți-e foame? Ia uite, ăsta a și plecat și nu ne-a luat comanda! Hai că e deja 10. Daaa? Ți-e foameeee? Hai că îți ia mami un sendviș ca ăștia aici nu cred că au mâncare.
Vine chelnerul cu cafeaua.
- Vreau și eu un sendviș pentru copil. Aduceți și un suc că apă avem.
După 3 minute aproximative...
- Bă, da' ăsta mai vine cu mâncarea că moare copilul de foame?!
Copilul cu ochii în tiktok. Mami se uita pe telefon. După 3+2 minute sendvișul este depus pe masă. Copilul cu ochii în tiktok. În secunda în care deschide gura și pune limba pe mâncare, gura i se schimonosește într-o expresie broschiidiană, ridică scârbit ochii din ecran și se uită la mămikea lui:
- Nu piaceee!

Am întrebat ce înseamnă
”expresie broschiidiană”

- Aaaaouleu, nu e buuuun?? Ia să vadă mami! Bine... El așa e bun... Mmm...  Hai că merge. Lasă că și așa n-am mâncat de dimineață. Hai mami, îți iau ceva de la magazinul de-acolo, vreeei? Da? Hai ca vine mami imediat, uită-te pe telefon!
Se revine în câteva minute cu mușchiuleț feliat și o baghetă și dulciuri. Câteva minute în care profiți de un schimb de replici care să nu fie DESPRE COPIL.
- Hai mami, ia mușchiuleț. Nu vreeei? Hai, da' nu ți-e foame? Ai zis că ți-e foame. Hai ia și mănâncă, ia uite cât e ceasul. Nu vrei? Da'  ce vrei tu, ciocolată?
- Ciolatăăăă!
- Aaauoleu, vrei ciocolată când tu trebuie să mănânci... Bine, hai ia ciocolată, uite dom'le ce îmi face, vedeeeți?
Dai compătimitor din cap a enșpe mia oară și încerci să încropești o conversație, însă numai 3 minute mai târziu... copilul cu ochii în telefon ridică mâna mozolită de ciocolată și dă să o șteargă de mămike-sa.
- Vaaai. Stai să te șterg ca te-ai făcut ca purcelul. Hai, mănânci ceva? Nu? Dar ce vrei? Apă? Nu? Suc? Zi, vrei suc? Da' ce vrei? Apă?
- Bogan!! Eagăne!!
- Vrei la tobogaaan și la leagăne? Acu' mergem! Haideți, că dacă nu îl dau în leagăne face crize...
Plătești, te ridici și pleci. Se ajunge la leagănele situate la 50 de metri de terasă.
- Vaaaai, mami, da' uite ce frig leagănele astea. O să te arzi la funduleț! Te dai? Haai, dă-te, da' să știi că o sa te frigi la funduleț!
Copilul se dă, n-are nimic. Mămikea insistă în spatele lui.
- Mami, sigur nu te frige?
Copilul se oprește din drumul spre următoarea tură, se gândește puțin, se uită la ea și nu prea convins începe să scârțâie a plâns. Mămikea întinde brațele, iar copilul, ars mental și plângând acum de-a binelea, fuge către ea.
- Veeezi, ți-am zis eu! Vezi, dacă nu asculți?! Dă să pupe mami să treacă. Hai, mergem acasă? Că sigur îi e și somn și foame, e treaz de la 6 și aseară a adormit la 1 jumate dimineața că nu a vrut să se bage la somn...

😒 Prânz 😒
- Hai că o să îi dau să mănânce și îl bag la somn să putem sta și noi liniștiți... Mamiii, hai să mănânci ciorbă.
- Teeefonu!
- Da, imediat, uite acum ți-l aduce mami. Hai stai cuminte pe scaun și mănâncă ciorbiță. Uite ce bună e, mmmm.
- Suc, suc!
-Vrei suuuuc, uite suc, pupă mami botul tău. Acum ia și niște ciorbiță. Nu vreeei? Da' ce vrei? Pizza? N-are mami pizza.
5 minute mai târziu...
- Gata mamiiii, doar atât? Ai luat câteva linguri de ciorbă, păi nu se poate așa ceva. Vrei iaurt? Hai, papă iaurt. Dom'le, m-a înnebunit cu figurile astea. Lasă telefonul că nu mai are baterie... (scârțâit a plâns...) Hai la somn, gata! Vrei telefon. Oooof! Tati, dă-i tu telefonul tău că al meu nu mai are baterie, gata, mami, hai ca îți dă tati acum telefonul lui! Hai în pat să dormi....
Copilul nu doarme, se pune pe o dungă în pat și se uită pe tiktok de unde răcnește o melodie cu tente indiene și țipete de filme porno.

🤯 Seara 🤯
- Hai, ieșim undeva? Da' nu stăm mult că n-a vrut nicicum să doarmă la prânz și pică de somn... 
Ieșim, cum să nu...
- Hai, stai la masă. Nu arunca papucii, vrei apă, vrei suc, da' ce vrei? Vrei cartof, vrei telefonul? Frige pizza? Vrei suc ? Vrei apă? Oof, da' ce vrei? Ți-e frig? Ți-e somnic, nu? Ți-e cald? Treci pe scaun, vrei înghețată? Lasă copiii, nu te duce la ei. Vrei telefonul, nu mai are baterie, tati dă-mi telefonul tău... Vai, mi-a mâncat zilele!

Vă dorim vacanță plăcută 🤓.

Diferite genuri de manele (guest post)

Săptămâna trecută, o prietenă de-a mea (cea căreia datorez, printre altele, existența acestui blog, ea convingându-mă acum trei ani să mă apuc de scris) mi-a trimis un articol pe mail. S-a gândit că o să-mi placă, și s-a gândit bine. De fapt, atât de mult mi-a plăcut și într-atât de mult corespundea opinia autorului cu propriul meu punct de vedere în chestiunea respectivă, încât am solicitat - și obținut - acordul pentru publicare. 

Autorul textului se numește Dumitru Chiseliță, iar materialul se referă la manelizarea muzicii clasice. Acestea fiind spuse, vă doresc lectură plăcută :) Sinceră să fiu, atunci când l-am citit eu, am avut momente când mi-a venit să aplaud :D

≈ Nu ne plac manelele. Nuuuu. Ele sunt greu recunoscute chiar și ca muzică proastă, sunt urâte, brutale, obscene, pline de jmekeri și jmekerii, de fete care "dă" din buric, de mașini bazate care dovedesc, nu, că și proprietarul lor e la fel de bazat. de "banii-dujmanii", iar dacă spui că îți plac - "a, dar știi, eu ascult de fapt Mozart și Mussorgski, dar așa, la un chef, o paranghelie, merg..." - deja interlocutorul tău face o față care spune multe și zâmbește cu semnificații adânci la adresa ta. 

Maneaua a devenit sinonimă cu kitsch-ul cel mai ordinar, cu rețeaua de canalizare a muzicii. Uite, eu ascult manele. O dată pentru că mă amuză teribil textele. Sunt așa de idioate, încât depășesc reacția aceea de nervi și revoltă estetică, ajungând în cea a umorului. A doua dată că maneaua, ca origine, e ceva ok.

"Maneá (tc. mani "catren popular, cântec", de la interj. aman "vai!, aoleu!"; pl. Manéle): cântec liric turcesc, cu conținut erotic, întâlnit și în țările române. Meterhaneaua de pe lângă Curtea domnească îl executa și numai instrumental. Lăutarii din Muntenia îl cântă la vioară, în octave, acompaniați fiind de un "bas ostinat", acesta din urmă susținut de o vioară secundă, uneori și de cobză. Începând din anii ’90 ai sec. 20, reintră în atenția lăutarilor din România și dobândește, în pofida originii turcești a termenului, statutul de "muzică amestecată, adică de muzică ce rezultă din varii încrucișări ale muzicilor sârbească, greacă, turcească, indiană etc." (Dicționar de termeni muzicali).

Maneaua nu a inventat-o nici Salam, nici Guță, nici Adrian Minune, copilul actualmente maturul. Nici măcar strămoșii lor: Azur, Generic, Odeon ori alți reprezentanți ai generației muzicii "de chef" din anii ’80-’90. Primele înregistrări cu manele au fost ale lui Romică Puceanu ("Ileană Ileană", "Ce frumoase-s fetele") și Gabi Luncă ("Maneaua") și nu ai ce le reproșa din punct de vedere al regulilor muzicii lăutărești. Ascultați și veți, vorba aceea, vedea... Deci, aici totul e în ordine și nu revenim. Nici la manelele à la Taraf TV nu ne oprim, pentru că nu are rost, ele sunt ce sunt și gata... Aș scrie și despre actuala muzică așa-zisă populară, care a luat locul folclorului autentic, plină de behăituri, chirăituri, mieunături, care sună a orice altceva decât românește, cu texte despre copii, divorțuri, dușmani, bani, părinți morți, avere, dar subiectul merită o atenție separată.

Ci vom pomeni aici despre o muzică și niște interpreți care sunt, în principiu, ok și nu au legătură cu damnatul gen pomenit mai sus, dar care, grație faptului că sunt ascultați de prea multe ori și de prea multă lume, se manelizează. Aici adaug și că nu reprezintă standardul în calitate a genului. Și astfel ajungi la o concluzie revoltătoare: orice gen muzical are manelele lui... Adică în loc să se desăvârșească, se coboară la nivelul maselor. Că acolo sunt faima, și banii-dujmanii...
Acum sunt într-o dilemă. Să continuu și să fiu înjurat, ori să mă opresc și... să mă opresc. Voi continua.

În materie de muzică clasică, orice amestec din acela de "Best of" - Best of Mozart, Best of Beethoven, Best of Wagner, "Arii celebre din opere și operete", este suspect de manelizare. Muzica simfonică se ascultă la kil, ca să știi ce vrea să spună compozitorul. Ori, dacă răbdarea ta este mai sensibilă, măcar o piesă întreagă: o simfonie, un concert, o operă. Asta în cazul în care iubești într-adevăr pe compozitorii "grei" și nu te duci la concertele Filarmonicii doar ca să te ia lumea de intelectual ori ca să-ți arăți rochia ori smokingul. Sau, cum s-a întâmplat în 2007 la Sibiu, toți să se bată pe invitații la concertul în care cânta "faimoasa" formație "Scaligero" (a auzit cineva de ea doar pentru că instrumentiștii aveau cartea de muncă la Scala din Milano și toți sibienii au zis "uau, vin ăia de la Scala!". Dar nu era Scala. Era Scaligero...).

Aș spune că Andre Rieu cântă (și) manele simfonice. Adică sunt chiar convins. Frumușel frumușel, să placă la dame, muzică ce nu te bagă în ceață prin profunzimea ei, "best of-uri", dar vai, Rieu nu e von Karajan. Nu e nici măcar George Georgescu ori Celibidache. E... Rieu. El face, de fapt, cultură pentru mase. Adică cu sclipici, cu licurici, cu arii din simfonii ori filme celebre, le dă impresia ascultătorilor că sunt mari consumatori de muzică, nu, "cultă". Plus că, nu-i așa, succesul e succes și orice tanti care până ieri se hrănea cu Savoy, Gheorghe Gheorghiu, Mădălina Manole ori Komornik se poate lăuda că e sofisticată și intelectuală pentru că, nu, consumă mai nou valsul lui Șostakovici, "Don't Cry For Me Argentina", ori "Funiculi-Funicula". 

Mai sunt și bucăți muzicale care sunt, în principiu, niște capodopere, dar care, de atâta uz, s-au cam manelizat. Exemple: "Für Elise" de Beethoven (numai câți autori de slide-showuri au folosit-o...), "O, Fortuna" de Carl Orff (chiar așa, toți înnebuniții ăștia după Orff au ascultat TOATĂ "Carmina Burana"? Nu cred, că îți trebuie nervi de oțel...), "Corul robilor" de Verdi (deși majoritatea habar nu are ce e cu robii ăia și cine o fi fost Nabucco), "Anotimpurile" de Vivaldi (ajunsă muzică de fundal pentru ocazii), Marșurile nupțiale ale lui Mendelssohn ori Wagner (pe care le auzi și la nunțile de neam prost, "că așa se pune"), "Ceardașul" de Monti (cântat pe la chefurile spălate, de către un violonist de populară care nu realizeaza că nu oricine poate), multe de Mozart (că e simplu și copilăros și se pretează, ghinionul lui...), "Radetzki Marsch"-ul lui Strauss și or mai fi... 

Da, sunt "bucăți muzicale" care, chiar ascultate la infinit, nu se manelizează în modul pomenit mai sus: simfoniile lui Beethoven, concertele lui Ceaikovski (sau cum e cool să scrii mai nou, "Tchaikovsky"), Recviemul de Mozart, preludiile, fugile și brandenburgicele lui Bach, uverturile și ariile wagneriene, Gershwin, Enescu - în fine, cam tot ce necesită, pe lângă paiete, fotogenia interpretului și locurile ocupate pe stadionul unde e concertul, și ceva muncă. Ceva multă muncă, ceva mult mai multă înțelegere a sunetului și virtuozitatea în a-l reda. 

Data viitoare vom vorbi despre jazz și manelele lui... ≈