duminică, 29 iulie 2012

Visand din nou visul olimpic...


Nu sunt cine stie ce patrioata - dovada sta faptul ca am emigrat aproape fara niciun regret, in tot cazul nu unul legat de, vorba lui Catavencu, "tarisoaraaa meaaaa, Romaniaaaaa" - insa privesc cu sufletul la gura si pumnii inclestati evolutia sportivilor romani la Londra. 

Medaliile de la actuala editie a Jocurilor Olimpice

E un moment atat de maret, e atat de merituos ca si-au castigat dreptul de a fi acolo, alaturi de elitele mondiale... si, mai presus de toate acestea, sunt ai nostri si ale noastre. Am un nod in gat si pielea "de gaina" de fiecare data cand in arena olimpica rasuna imnul Romaniei.

Am avut ocazia de a cunoaste cativa sportivi medaliati la Atena, in 2004. Lucram pe atunci ca jurnalist sportiv la Mediafax - desi asta n-a durat decat cateva luni, am prins o Olimpiada si am lucrat inclusiv 12 ore pe zi preluand si prelucrand stiri, traducand de pe AFP si ducandu-ma la aeroport de vreo 2-3 ori pe saptamana (la plecarea, respectiv intoarcerea delegatiilor). Imi aduc aminte si-acum de intalnirea cu delegatia olimpica de gimnastica...

Intampinarea avea loc in salonul oficial de la Otopeni (probabil atunci a fost singura mea ocazie de-a patrunde acolo; nu c-ar fi mare scofala, anyway). Octavian Belu si Mariana Bitang erau foarte indragiti de noi (turma cu microfoane si reportofoane) pentru ca erau mereu amabili si deschisi la dialog, vorbeau la obiect, consistent si suficient de mult incat sa iasa macar doua stiri numai din declaratiile lor. Mana cereasca, va spun :D Tot din aceleasi motive, o apreciam cu totii si pe Elisabeta Lipa.

Stiam ca gimnastele sunt destul de scunde si firave, dar cand le-am vazut mi s-a strans inima de duiosie si aproape m-am simtit ca o closca.  Erau, fara exagerare, ca niste puiuti seriosi, poate un pic coplesiti de ceea ce tocmai realizasera. Catalina Ponor era vedeta incontestabila - avea trei medalii de aur la gat - si toti am vrut sa stam de vorba cu ea. Dupa aceea eu am intervievat-o pe Oana Ban si tin minte ca am fost tentata sa ma las pe vine, atat de micuta era pe langa mine. Dar ar fi fost un gest de-o mitocanie impardonabila: Oana putea sa-mi dea lectii referitor la munca indarjita, sacrificii, psihic de fier, lupta cu sine insasi...

Fetele au fost politicoase, deschise, rabdatoare cu noi si - extrem de important - cu adevarat modeste. "Iti multumesc pentru ceea ce mi-ai daruit", i-am spus Catalinei Ponor, la final de mini-interviu. "Nu ai pentru ce", a raspuns si zambetul ei a fost atat de sincer, atat de curat, atat de autentic... iar ea a fost atat de grandioasa in acel moment, asa cum statea in fata mea, cu cele trei medalii olimpice de aur la gat. 

Mi se face inima ghem aducandu-mi aminte ce impresionata am fost. Sper din tot sufletul ca ai nostri sa ne dea sansa de a trai un nou vis olimpic. Toata bafta din lume sportivilor romani si, pentru ca astazi incep calificarile in proba de gimnastica artistica, toata bafta din lume Catalina, Sandra, Larisa, Diana (Chelaru) si Diana (Bulimar)... :)

sâmbătă, 28 iulie 2012

La ceas de blog aniversar


Astazi se implinesc doi ani de la prima postare pe acest blog. Ceea ce am scris atunci reprezenta fix ceea ce gandeam in acel moment: eu mai lipseam! Probabil ca la vremea respectiva existau deja peste 1000 de bloguri in limba romana, pe cele mai diverse teme, cu subiecte atat de interesante, am citit eu insami sute de materiale, din care unele mi s-au parut uluitor de bine scrise.... 
Date fiind toate acestea, imi ziceam, ce-as mai putea eu aduce nou?

Dar apoi mi-am dat seama ca asta nu conta decat in foarte mica masura. Voiam sa scriu in primul rand pentru mine. Nu va cunosteam pe voi, nu stiam unde sau cine sunteti, nu stiam nici daca o sa fiti :) Nu stiam nici macar daca o sa ma mai citeasca si altcineva in afara de prieteni :)) 

Doi ani mai tarziu.... nu, nu e momentul de bilant, e doar un moment in care ma inclin in fata voastra, va multumesc pentru fiecare clipa petrecuta citindu-ma, pentru fiecare feedback lasat si pentru faptul ca, poate fara macar s-o stiti, ma inspirati si ma motivati :)


No, he's definitely not :D

miercuri, 25 iulie 2012

Portret cu patru ochi


Va promisesem, ce e drept cam de multisor, o poza cu yours truly si noii ochelari. Ochelari care intre timp nu mai sunt atat de noi (au implinit cinci luni, ne apropiem de diversificarea alimentului :P), dar nu m-am aratat online cu ei pana acum - asa ca e ca si cum ar fi noi ;))
 
Adevarul este ca-n ultima vreme nu prea m-am mai "tras" in poza. Fotografia de mai jos e foarte recenta, de nici 24 de ore - si-am facut-o doar pentru ca a fost nevoie. Casa de sanatate la care suntem asigurati urmeaza sa emita niste carduri noi, in premiera cu poza inculpatului titular pe ele :D Dupa ce-am amanat si ras-amanat, azi m-am urnit la un studio foto din targ.

Acestea fiind zise, astia sunt ochelarii si aia din spatele lor sunt eu :D



(Faceti si voi abstractie de faptul ca trebuie sa ma vopsesc. Imi creste parul extrem de repede - ca dovada, ultima data am fost la coafor acum o luna, inainte de ziua mea - si mai aman trei saptamani, pana la concediu).

Multumesc pentru intelegere :D

luni, 23 iulie 2012

First date-uri de pomina (I) - Geaca rosie cu garoafa


Dupa ce am ascultat-o pe o amica povestindu-mi de al nu-mai-stiu catelea first date nereusit (din motive de chimie lipsa si nu numai), am stat putin sa-mi aduc aminte de tineretile mele - deloc tumultuoase, din pacate sau din fericire :D - si am rememorat cateva prime intalniri incheiate cu dorinta mea nemarturisita de a ma teleporta cat mai repede de-acolo. Singura. 

Pentru ca ar iesi un text mult prea lung daca as vorbi despre toate la un loc, m-am gandit la un fel de miniserie, al carei prim episod s-a derulat cand aveam vreo 22 de ani. 

Il cunoscusem pe un canal de trivia (la mare moda pe la inceputul anilor 2000) si s-a tinut de capul meu vreo doua saptamani sa iesim in oras, "sa ne cunoastem si noi mai bine". Nu prea ma tenta perspectiva - ma simteam excelent necunoscandu-l mai mult decat extrem de inspiratul nickname (not) - Eu123 si decat raspunsurile la intrebarile de trivia, care aratau o oarecare cultura generala, ce-i drept, dar dincolo de asta respectivul nu se distingea prin nimic. 
(Pentru cei mai tineri dintre voi, care n-ati prins vremurile de glorie ale triviei  - cele mai interesante erau nu atat raspunsurile la intrebari, cat mai ales discutiile off topic. Aspect la care Eu123 nu excela deloc). 

Dupa ce-a insistat o vreme, mi-am zis ca n-am ce pierde mai mult de-o eventuala dupa-amiaza si am acceptat sa ne intalnim. La Universitate, la celebrele fantani. Nu stiam nici unul cum arata celalalt si ne daduseram cateva indicii ("blonda, cu ochelari, statura medie, probabil o geaca bleu" - era in februarie, respectiv "brunet, geaca rosie, caciula"). 
Hm, un barbat in geaca rosie... mda! Incepuse deja sa-mi para rau de dupa-amiaza aia. Ma rog, si-o fi zis ca asta-l distinge in aglomeratia specifica zonei - la urma-urmei, cati barbati poarta geaca rosie? Ajungand la locul stabilit, nu vedeam nicaieri  vreo geaca rosie. Mi-o fi dat teapa, mi-am zis, constatand ca aproape ma bucur la gandul asta. Da' de unde. Mobilul meu a bip-ait din poseta, anuntand un sms.

"Unde esti?????". "La fantani", raspund, docila. "Nu te vad!!!!!!!!!!", sosi raspunsul, iar judecand dupa multitudinea semnelor de intrebare / exclamatie, mi-l si imaginam pe tip zbatandu-se intr-o incapere cu pereti capitonati si zbierand isteric.
In fine, o geaca rosie se apropie de mine, in prelungirea ei aflandu-se o garoafa de aceeasi culoare. "Buna, eu sunt Eu123". Imaginati-va un emoticon-cu-spranceana-ridicata, asa eram eu in acel moment. "Greta", zic, "si numele tau este...?". "Aaaaaa.... Bogdan!" si-mi decerneaza (alt termen mai potrivit nu exista pentru a descrie gestul) garoafa.
Pauza cateva secunde, ca si-asa vorbiseram prea mult. "Deci, incotro?", intreb vesela. "Aaaa... nu stiu. Unde vrei".

Sublim. Eu cam voiam acasa, dar evident fara el. M-am gandit sa-i spun ca trebuie sa fug deoarece canarul depune oua si trebuie asistat, sau imi da laptele in foc, sau creste ficusul. In loc de asta, iata-ma tropaind subtirel cu toculetele mele pe langa geaca rosie, care parea sa fi luat brusc o decizie si se indrepta spre Piata Romana. Asa, pur si simplu, fara sa spuna nimic si fiind, probabil, sigur ca-l voi urma. Sau cine stie, fiindu-i totuna. 

"Vrei cafea?". Oh God. Nici in ziua de azi nu stiu de ce nu i-oi fi comunicat parerea mea despre el si n-oi fi facut cale intoarsa. Cafeaua am baut-o la KFC, ce sa mai - un loc predestinat pentru a bea cafele de soi :D Incercam sa salvez aparentele, si retrospectiv, nici asta nu mi-o inteleg. Dinspre geaca rosie nu venea niciun sunet. Se uita la mine, zambind incert si galben.
"Nu e nevoie sa fii asa vorbaret", am rostit, socotindu-ma spirituala.
"Deschide un subiect", grai geaca rosie prompt (da, continua s-o poarte inclusiv in incinta KFC, unde era destul de cald).
Am meditat cateva secunde la stupiditatea exprimarii - cum vine asta, subiectul e vreun dulap sau vreo carte, ca sa poata fi deschis? - si tocmai cand cautam febril ceva de spus, geaca preia initiativa cu o mutare de maestru:
"Vorbeste-mi despre tine".
Poate fi ceva mai stupid la o prima intalnire?  Cine stie, o fi vrut sa ma angajeze si asta era un interviu incognito. Am incercat, din nou si tot inutil, sa mentin aparentele si sa dau impresia ca ma simt minunat. Ce risipa de timp si energie, ma gandesc azi.

N-o mai lungesc. Ceea ce-am reusit sa extrag de la geaca rosie in urmatoarea jumatate de ora au fost urmatoarele:
- a urcat pe munte si i-au inghetat picioarele (a tinut sa repete partea cu picioarele de mai multe ori; daca o fi fost vreun cod sau vreun mesaj abscons, n-am reusit sa-l decriptez);
- nu-i place matematica (nici mie, ca sa vezi, iuhuuu, asta e mana destinului, we are meant for each other);
- in timpul liber sta pe mIRC;
- are un frate mai mic.

A fost cea mai lunga cafea din viata mea.

sâmbătă, 21 iulie 2012

"Dallas" (2012) sau cand timpul doare


Mi-a placut foarte mult serialul "Dallas" la vremea lui, motiv pentru care l-am vizionat din nou acum vreo doi ani - dorinta mea de a-l revedea fiind suficient de puternica incat sa-mi procur de pe amazon.com setul complet de DVD-uri. 

N-as mai revedea acum filmul, intrucat sunt de parere ca tot ce e mult, e mult si n-ar fi deloc de dorit sa  devina "prea mult". Pastrez o amintire frumoasa personajelor, cu bonus pentru J.R., despre care am convingerea ca a conferit toata savoarea serialului - fara el ar fi fost ca un fel de supa calduta si fara niciun gust. 
Tocmai de aceea, m-am bucurat afland ca se lucreaza la o continuare a filmului.

"Dallas (2012)" m-a deceptionat insa asa cum nu credeam sa fie posibil; dincolo de actiunea mult prea lenta si statica, dincolo de scenariul pe alocuri tras de par si dincolo de jocul penibil al actorilor tineri, ceea ce m-a facut sa renunt dupa doua episoade a fost grotescul situatiei in care se gaseste Larry Hagman.

A imbatranit, si timpul n-a fost prea generos cu el. A trecut si printr-un transplant de ficat si afara de asta, sufera de cancer; a avut serioase probleme cu alcoolul, iar pe langa toate astea, traieste tragedia de a-si fi pierdut definitiv sotia intr-unul din cele mai cumplite moduri, desi aceasta e inca in viata; Maj, femeia alaturi de care a trait vreme de mai bine de 50 de ani, sufera de Alzheimer si nu mai are decat rare momente in care-l recunoaste. 

Toate aceste "cataclisme" au lasat urme. J.R. nu mai are nimic din vioiciunea de altadata, celebrul lui suras e mai mult caznit si gajait decat savuros si diabolic, merge usor adus de spate si tarsaindu-si picioarele (ceea ce nu cred ca face parte din scenariu) si vorbeste usor sasait - probabil poarta o proteza. Ochii si-au pierdut stralucirea, iar J.R. clipeste albastru spalacit de sub sprancenele albe. E o imagine trista, mai ales daca ne aducem aminte cum era el candva. 

Nici Bobby nu arata grozav, dar in cazul lui transformarea nu pare atat de dramatica. Speaking about Bobby - nevasta-sa, Ann (Brenda Strong), joaca doar putin mai convingator decat un cartof. Si daca stau sa ma gandesc, nici Pam (Victoria Principal) n-a avut o evolutie dramatica prea convingatoare la vremea ei. 
Ghinionist bietul Bobby, ce sa zic :D

Singura care arata - si joaca - bine este Sue Ellen (Linda Gray), insa ea singura nu constituie un argument suficient pentru a ma uita in continuare la film.

Actorii tineri joaca foarte slab, asa cum am spus mai sus: fie sunt neconvingatori, fie forteaza inutil, probabil coplesiti de stilul si experienta veteranilor. 

Scenariul pacatuieste prin lipsa de dinamism. Personajele - destul de putine, de altfel - nu evolueaza in mai mult de trei-patru decoruri per episod: fie ne aflam in compania lui J.R. si a pramatiei de fiu-sau, fie cu Bobby si Christopher, fie cu John Ross si Elena, fie cu Christopher si nevasta-sa, fie cu Sue Ellen si J.R. sau John Ross, fie cu toti la un loc (dar asta destul de rar). 
Trei sferturi din actiune se desfasoara la ferma, iar intriga e destul de slaba, in ciuda eforturilor depuse de scenaristi.

All things considered, parerea mea este ca demersul in sine a esuat. "Dallas" ar fi trebuit sa fi inghetat in momentul in care Bobby intra in dormitorul lui J.R., de unde cu o clipa inainte se auzise un foc de arma. Ramasese un semn de intrebare interesant si-un final la alegerea fiecaruia. Si pentru foarte multi dintre noi, J.R. ramasese atemporal si nemuritor. Acum, noua serie ne-a aratat in chip destul de trist ca lucrurile nu stau nici pe departe asa.

Pacat.
 

joi, 19 iulie 2012

Nazismul n-a murit. E viu si lucreaza in logistica


In ultima vreme s-au tinut problemele pe banda rulanta la serviciu (aha, circulau pe banda fix asa cum circula pachetele catre rampa de incarcare) si asta m-a cam golit de orice farama de energie. De fapt, am incercat sa evit un cerc vicios: daca as fi scris pe blog, n-as fi putut scrie decat despre asta (ca sa descarc tensiunea acumulata); pe de alta parte insa, numai sa scriu despre asta n-as fi avut nevoie atunci, cand nu-mi doream decat sa nu mai stiu nimic legat de job si de cei de acolo, in general.

In principal, problema poarta un singur nume: Alergatorul Isteric, despre care v-am mai povestit. Situatia in ceea ce-l priveste s-a inrautatit progresiv de la inceputul anului, ajungandu-se in prezent la o stare de tensiune aproape fizica. Realitatea este ca omul nu poate lucra decat cu yes-man-i si nu se simte bine decat atunci cand i se cere parerea / sfatul / permisiunea pentru absolut orice, desi nu are si nu a avut niciodata functie de conducere in departament. 

Yes-man-i nu e niciuna dintre noi (in afara de el am ramas de fapt numai muieri, motiv pentru care-l suspectez ca se simte si discriminat sexual). Sfatul si parerea i se cer la nevoie, ceea ce in opinia lui nu se intampla suficient de des. Permisiunea nu i se cere niciodata, in primul rand pentru ca din ianuarie avem sefa de departament, iar pana sa vina ea eram toti de acolo egali.

Urla tot mai tare si mai des, tranteste suporturile metalice, nu raspunde atunci cand e intrebat una-alta, insfaca pachetele de pe banda si le izbeste de pamant. A venit o colega noua, care dupa vreo doua zile s-a rugat cu cerul si cu pamantul de sefa sa n-o puna pe schimb cu el, ca-i e frica. S-a discutat cu el, aparent a inteles ca "asa nu merge", a fost liniste vreo saptamana, dupa care a reinceput si mai abitir ca inainte.

Pe de alta parte, omul face greseli majore - care ajung la clienti si despre care se afla doar dupa ce acestia se plang. Cand este confruntat, rezulta ca tot departamentul e responsabil pentru greselile cu pricina, numai el nu. Cum problema asta dureaza deja de exagerat de mult timp, team leader-ul a convocat saptamana trecuta o sedinta la care sa ia parte numai el, Alergatorul si sefa noastra. Ce-am aflat dupa asta ne-a facut sa ne punem mainile in cap...

In primul rand, s-a prezentat la sedinta cu o agenda in care-si notase, pe zile: "7 aprilie - Greta a spus asa si pe dincolo si m-am simtit insultat. 16 mai - Claudia a preferat sa ia singura decizia X, in loc sa ma intrebe pe mine si am considerat asta ca fiind lipsa de respect". Samd samd, am inteles ca lista era foarte lunga si din notitele sale se cristaliza faptul ca el e bun ca franzela calda, iar zmeoaicele de noi ii fac viata amara si se simte oprimat din cauza noastra.

Strict la adresa mea, a avut urmatoarele reclamatii:

1. Nu-l respect (am inteles ca i s-au cerut exemple concrete, nu a putut aduce niciunul si a mormait doar ca "asa face ea.... nu ma respecta"). Foarte concludent, indeed.
2. Il izolez (probabil se poate interpreta si asa, dar in momentul in care te intreb ceva si, cu toate ca e clar ca m-ai auzit, nu-mi raspunzi, poti fi convins ca a doua oara nu te mai intreb si incerc si eu sa evit comunicarea cu tine).
3. Il spionez cand vorbeste la telefon  (asta le intrece pe toate si nu suporta niciun comentariu. Dar for future reference, nu, nu-l spionez, in primul rand pentru ca nu mi-e felul si-n al doilea rand pentru ca nu-i necesar: de indata ce-a incheiat convorbirea, trambiteaza el insusi cu cine a vorbit, cum s-a zbatut sa rezolve cutare chestie, cum s-ar duce naibii sandramaua daca n-ar fi el sa se ocupe, etc).

Bineinteles ca mi-a cazut tavanul pe scafarlie cand, ulterior, mi s-au comunicat "plangerile" lui si mi s-a recomandat sa tin seama de aceste zdrobitor de relevante aspecte. Partea buna, daca se poate spune asta, e ca n-am fost singura de care s-a plans, ci a tras in toata lumea, fara discriminare. Toate suntem bad, bad, bad.
A doua zi am avut si noi o discutie cu team leader-ul (fara Alergator, si bine c-a fost asa), care team leader ne-a pus in vedere ca:

- "asa nu merge" (parc-am mai auzit chestia asta);
- "ce se intampla aici e ca la gradinita" (true enough - dar o gradinita initiata si intretinuta de un om in varsta de 61 de ani si care, pe langa faptul ca fabuleaza, se declara terorizat de niste femei care au jumatate sau chiar de trei ori mai putin varsta lui).
- "dumneavoastra sunteti mai tinere, trebuie sa va adaptati" (adica sa-i cantam in struna nebunului, ca altfel ne scrie la caiet).
- "comunicati deschis si spuneti ce va deranjeaza" (da' nu mai bine ne facem si noi caiete?).

Ma rog, am avut ocazia sa ne spunem si noi punctul de vedere, ceea ce-am si facut. Nu stiu ce-a inteles team leader-ul sau cat i-a pasat de of-urile noastre, ce e evident e ca, din pricini doar de el stiute, il simpatizeaza pe sonatul asta.
Sonat despre care, tinand cont de varsta si de faptul ca e nascut in fosta RDG, ma intreb ce nume de cod o fi avut la Stasi.

Momentan, atmosfera in departament e una "politically correct".  Si de asemenea, una total lipsita de autentic: daca ar fi sa ne comportam asa cum simtim, i-am spune ca e un turnator mincinos, care se duce la seful cel mare cu plangeri inventate si care, mai presus de orice, putea avea bunul simt de a ne spune ce-l deranjeaza, dandu-ne astfel posibilitatea sa ne imbunatatim comportamentul.

Cum insa nu putem sa-i spunem toate astea, ne straduim sa avem o relatie cat mai apropiata de firesc si ne intrebam ce mai scrie, oare, in caiet.

marți, 10 iulie 2012

Schnaps pe Facebook. Or something.


Pe langa multe alte chestii, prea putin semnificative pentru a merita mentionate, in ceea ce priveste Facebook nu inteleg urmatoarele aspecte:

- De ce se inghesuie lumea sa dea share la poze cu mancaruri ilegal de imbietoare?
In categoria asta se incadreaza preponderent prajiturile. De fapt cred c-am facut un atac subit de pofta acuta, fiindca-n secunda in care un "friend" a share-uit un tort cu fructe care-ar fi scos din minti si-o antilopa, instinctiv am deschis pagina de blog ca sa protestez in tihna. Asta dupa ce-am dat "hide story", optiune pentru care multumesc lui Zuckerberg, familiei si prietenilor :D
(Paranteza: exemplul cu antilopa e aleatoriu, dar poate fi contrazis numai in masura in care-ati vazut vreuna infulecand cu pofta un tort cu frisca si fructe).
So - de ce-ai da share la poza unui tort pe care nu l-ai facut tu, nu l-ai mancat si despre care nici nu stii daca si cat de "ornat" a fost in Photoshop? Care e, hm, rationamentul? (Asta-n cazul fericit in care exista vreunul, desi personal ma indoiesc). 

- Care e treaba cu "citatul zilei"? De obicei niste siroposenii gen "fii tu insuti, just keep going" (hm, Greto, asta nu e siroposenie, e mai degraba un indiciu al subconstientului care-ti sugereaza ca nu ti-ar strica un Schnapps). Bun, depasind momentul, de ce ar share-ui cineva "citatul zilei"? Pana la urma e pentru mine, citatul meu personal (vorba sa fie), de ce as da cu el de (sau pe) pereti? Same thing in ceea ce priveste horoscopul, nu ca ala ar fi excesiv de personalizat, anyway.... :D

- "Cutarica se afla cu alt cutarica la restaurant / bar / lactobar" (chiar, cati va mai aduceti aminte de lactobar? :)) ) Asa, si? De ce-ar fi asta de interes? Ca mananci o grisina la barul X? Cui ii pasa, in afara de tine si de grisina? Ok, o recenzie despre barul respectiv ar putea fi de interes, dar asa.... doar ca te-ai dus acolo si (probabil) urmeaza sa te intorci acasa candva, pe una sau mai multe carari?

Intre tort cu fructe si grisina, eu aleg Schnaps-ul. Voi?

vineri, 6 iulie 2012

L-am primit in dar pe Beethoven


De curand l-am descoperit pe Beethoven. Intr-un fel cam stupid si, tinand cont de titanul despre care vorbim, as spune chiar penibil: nu stiam ce muzica as putea sa mai ascult in masina, timp de aproximativ doua ore pe zi. Ascultasem si ras-para-ascultasem sute de piese apartinand celor mai diverse genuri. Inclusiv muzica clasica: Mozart (my eternal love in domeniu), Brahms, Bach, Johann Strauss (atat tatal, cat si fiul). Dar cumva ajunsesem la saturatie si-n privinta acestora. 

Asa ca am dat drumul la simfonia a V-a, din care pana acum stiam doar inceputul (inconfundabil si cred ca nu-s multi care sa nu-l stie). Am lasat-o sa mearga pana la capat si nu mi-a venit sa cred cat de mult imi place. E o muzica intensa fara sa fie "grea", frumoasa fara sa fie dulceaga, accesibila fara a fi simplista. E pur si simplu perfecta. Pentru ca nu ajunsesem inca la destinatie, am dat drumul si "Imperialului" - cum se numeste concertul nr. 5 pentru pian, compus pentru Arhiducele Rudolf. Mi-a placut, nu atat de mult ca simfonia dinainte, dar suficient de mult incat sa-l mai ascult si altadata. 

Iar acum sunt in plina simfonie a IX-a. Pe care o ascult intr-o versiune interpretata de orchestra Filarmonicii din Berlin si dirijata de uriasul Herbert von Karajan, dar in acelasi timp aducandu-mi aminte ca l-am vazut pe Zubin Mehta dirijand-o la Bucuresti. Si care este extraordinar de frumoasa, linistitoare si antrenanta in acelasi timp. Sunt nerabdatoare sa ascult cat mai mult, nu stiu cu ce sa incep, ma simt ca un copil  scapat la cofetarie, care nu se poate decide din ce sa se infrupte mai intai. De cateva zile ma intreb unde-a fost Beethoven pana acum, de nu-l descoperisem inca....

Cu siguranta, marea mea iubire ramane Mozart. De care m-am indragostit pentru totdeauna dupa ce am ascultat prima data Recviemul si am vazut celebrul "Amadeus". Despre care am citit si pe care am incercat sa-l cunosc, atat cat a fost posibil si cat imi permit extrem de sumarele cunostinte in domeniu. Imi place si Brahms (simfonia a IV-a e superba), imi plac si Concertele Brandenburgice ale lui Bach, si concertele de pian ale lui Rachmaninov, si valsurile sau marsurile familiei Strauss, si Concertul nr. 1 pentru pian si orchestra al lui Tchaikovsky, si "Spargatorul de nuci" al aceluiasi si multe, multe altele.

Dar daca Mozart va fi intotdeauna marea dragoste, Beethoven are toate sansele sa devina o mare pasiune.

marți, 3 iulie 2012

Din meandrele mecanicii auto


Dupa ce vineri am incasat una (la figurat vorbind) de nu mai stiam cum sa-mi oblojesc proaspatul cucui (tot la figurat si ala, da' la fel de greu de suportat ca unul real), ma tarasc sambata la serviciu nu-stiu-nici-eu-cum si numar cu indarjire cele 480 de minute pana la sfarsitul programului. Voiam acasa. Voiam sa nu mai vad pe nimeni de la job. Voiam doar sa ma prabusesc pe sofa, sa ma ingrop in "Dexter" (rusine daca v-ati gandit la prostii) si sa astept sa treaca vanataia pe care o avea piticul meu de pe creier.

Afara, 35 de grade. In masina puteai pregati omleta, numai ouale lipseau. Deja imi fierb ochii in cap (da, stiu, exprimare de meduza, unde altundeva ar putea fierbe ochii?). Dau cheie, zorind sa plec mai repede.

Si.... surpriza. Masina nu porneste. Mai exact, volanul e blocat si cheia nu "misca" in locasul unde-ar trebui sa se realizeze contactul. Incerc o data, de doua ori, de mai multe ori, pana-mi transpira mana pe cheie si incepe sa ma doara palma.  In parcare se zareste un coleg ratacit, pe care-l rog sa ma ajute si care, dupa ce opinteste de doua ori la cheie, conchide intelept: "volanul e blocat".

Serios? De-atata lucru se prinsese si femeia de mine. Next move - sunat sotul, care ma instruieste sa bag cheia si sa incerc s-o urnesc, incercand in acelasi timp sa misc volanul. Nexam. Inca un voluntar se ofera - un portar de la firma, impresionat de moaca mea de lost intr-ale mecanicii auto. Nope, nu merge si nu merge. "Mi-e teama sa fortez mai mult", zice omul, onest.

Booon.... hai cu birocratia, ultima cale. Mai exact - suna sotul la firma de asigurari, unde platim de ceva timp o optiune de tractare in-caz-de. Duduia de-acolo, very intepata, plescaie initial ca "nu gaseste in calculator ca am avea dreptul la acest serviciu".  Poftim? Da'-n ultimii aproximativ 2 ani, de cand ni se ia suma X din cont pentru chestia asta, ne-ai gasit? Ma rog, ne gaseste. "Nu garantam ca va fi tractata masina", mai cotcodaceste ea. Madam, exact pentru asta platim - ca masina sa fie dusa la service daca problema nu se poate remedia pe loc, deci cum devine cazul?

Ma rog, devine ca masina de tractare va ajunge la mine in aproximativ jumatate de ora, interval pe care mi-l petrec numarand oi, mai pipaind cucuiul moral si visand la nimic altceva decat la un dus. In sfarsit apare nenea, care da si el la cheie de cateva ori, dupa care scutura din cap: "Nein". E clar, am pus-o. De mamaliga, iar v-ati gandit la prostii. 

Ok, hai la service. Sun (iar) sotul, el parlamenteaza cu nenea, caruia ii explica la ce service sa duca masina (si pe mine, for that matter), in speta un service in apropiere de Bayreuth, unde masinuta a mai fost si cu alte ocazii si avem incredere in mecanici. 

Suie masina pe platforma, suie si femeia in masina si haida. Nu plecaseram de 5 minute, cand pe nenea il suna seful lui: care e situatia, poti repara, daca nu la ce service duci masina?  Si ca si cum n-ar fi fost destule pana atunci, aflu ca nenea e cam cascat si dezinformat; nu am dreptul sa fiu dusa (pe cheltuiala asigurarilor) decat la cel mai apropiat service Opel. Daca vreau la cucurigu, adica la un anume service, taxa e de 120 de marafeti pe ora de transport. Plus 50 si ceva de ora pe ora, "supliment de weekend". Chestii pe care as fi obligata sa le platesc.

Ma doare capul. Cel mai apropiat service Opel e la vreo 10 minute, dar cum las de nebuna masina asa, pe mainile unor mecanici despre care nu stim nimic si mai sunt si la mama naibii? Tot nenea gaseste o solutie: daca suntem de acord, ducem masina la service-ul firmei care m-a tractat, transportul e suportat de asigurari.

Si pana la urma, asa am facut. Firma asta e cam la jumatatea drumului, intr-o localitate mult mai accesibila decat alternativa "cel mai apropiat service".
Asa ca momentan sunt lipsita de masina si-mi vine foarte greu. Sansele sunt sa o primim joi (a trebuit comandata piesa defectata, mai exact "locasul" ala in care se baga cheia; butucul de yala, cum ar veni. Domnilor, daca cititi, va rog sa fiti ingaduitori :D). Pana atunci, iau trenul la 5 dimineata (pentru care plec de acasa pe la 4:30 cel tarziu, ca sa ajung in juma' de ceas pe jos la gara, necirculand niciun autobuz pana la 5), la 6 ma preia o colega de la gara, la 6:30 sunt la serviciu - firma nefiind, cum am mai povestit, accesibila cu niciun mijloc de transport in comun. Cel putin nu la ore de-astea dubioase.

Poetic. Sper ca macar sa dau jos cativa centimetri in talie pe chestia asta.

duminică, 1 iulie 2012

De ce sa trash the dress?


Prima data am citit despre conceptul "trash the dress" pe un blog. Am ridicat o spranceana, mi-am zis "ok.... fiecare cu pasarea (sau cu stolul) lui" si mi-am vazut de treaba, uitand complet de chestia asta.  Pe urma am inceput sa intalnesc tot mai frecvent ideea, pe diferite bloguri unde mi se intampla sa ma ratacesc. Deloc o intamplare, cred, faptul ca numai pe bloguri apartinand femeilor am gasit asa ceva; la sedinta foto iau parte si barbati (fostii miri, in speta), dar n-am vazut pe niciunul sa scrie despre asta. No wonder.



Daca mai e cineva care nu stie, "trash the dress" presupune o sesiune foto organizata dupa un numar de luni sau de ani de la nunta, in locatii alese de participanti, care poarta aceeasi vestimentatie ca-n ziua nuntii. Personajul principal este rochia de mireasa, iar ideea este ca, de data aceasta, stresul inerent din ziua nuntii a disparut, iar fosta mireasa nu mai trebuie sa-si faca tot felul de griji - sa nu murdaresc rochia, sa n-o ating de ceva, sa nu-mi calc pe trena samd.  Este relaxata, retraieste ceva din magia acelei zile (really?), rochia e pusa in valoare multumita indemanarii fotografului si tehnicilor permise de aparatul performant. 

Bun, acum ca stim cu totii despre ce e vorba, pot sa-mi exprim nelamuririle si sa desenez semnele de intrebare pe care le am referitor la asta.

In primul rand... DE CE si-ar dori o femeie sa mai imbrace o data rochia de mireasa? Pentru a reedita ziua aceea? Nu este posibil. Emotiile, senzatiile, trairile... sunt unice si, prin urmare, irepetabile. Niciodata pana-n ziua nuntii n-ai mai fost mireasa, niciodata n-ai mai trait visul cu voal si rochie alba, niciodata n-ai mai simtit ca-ti tremura totul in tine de emotie cand domnisoara de onoare iti trage fermoarul rochiei si / sau iti leaga snurul corsetului. Niciodata n-ai mai vazut ACEA PRIVIRE in ochii omului ales pentru tot restul vietii. Si niciodata nu l-ai privit pe el in felul ACELA. Nicio sedinta foto nu-ti va putea readuce aceste stari, daca asta cauti.

Si daca nu asta se cauta.... care e scopul, de fapt? Nu mai spun ca, exceptand un singur set de poze, toate cele pe care le-am vizionat pe tema asta au aratat o (fosta) mireasa destul de diferita fata de cea din urma cu X ani. Uneori un pic mai plinuta, alteori poate un pic mai ridata ici-colo, de obicei cu alta tunsoare ori culoare de par si intotdeauna fara sclipirea interioara din ziua nuntii (in principiu se pune si o poza de la nunta, un fel de "before and after" cam ratat, in opinia mea). 

Eu mi-am pastrat rochia de mireasa, in ideea ca poate o voi darui vreunei viitoare mirese. Asta nu s-a intamplat deocamdata, deci inca o am si teoretic putem face si noi oricand un "trash the dress" (si 'mnealui are tinuta de-atunci, mai ales ca nu-i de unica folosinta, precum rochia :D).
Ok, si? L-as mai privi la fel? Ar mai fi acel "ceva" in ochii lui, precum in momentul in care, urmand traditia, mi-a inmanat buchetul de mireasa? Cu siguranta, nu. Suntem altii acum, si asa si trebuie sa fie. Nu inseamna ca ne-am iubi mai putin, dimpotriva; anii petrecuti impreuna si experientele avute nu sunt decat o reconfirmare a faptului ca amandoi am ales bine. De ce-ar fi nevoie sa-mi tavalesc rochia de mireasa prin noroi (pentru ca inclusiv la asta se poate ajunge)?

Poate sunt eu batuta-n cap si cu vederi inguste, nu stiu. Voi ati facut asa ceva? Daca da, cum a fost, ce-ati urmarit prin asta, cum v-ati simtit? Si daca n-ati facut - ati face-o? Cautand, ce anume?