Din categoria ”feeling like...”

Asta e o postare de moft, mai degrabă din categoria ”să nu spun că n-am postat ceva pe 29 februarie”. 

Dar dacă tot m-am apucat, țin să mă dau mare că mi-am făcut damblaua de a-mi lua tastatură mecanică. Mi-o doream de multă vreme, fiindcă atunci când tastezi are un sound asemănător cu al unei mașini de scris, iar feedback-ul tactil pe care îl oferă tastele este comparabil cu acela al clapelor mașinii de scris. Și asta-mi place mult... mă face să mă simt ca J.B. Fletcher din ”Murder, she wrote” și în același timp îmi amintește de ceea ce am visat multă vreme să devin. 

Așa stând lucrurile, momentan mă simt cam în felul ăsta...

În altă ordine de idei, azi am primit și ultimele acte care ne lipseau pentru a fi proprietari cu acte în regulă - confirmarea  înscrierii apartamentului pe numele nostru în cartea funciară.

Între timp, ne acomodăm tot mai bine în căsuță și de ce ne obișnuim, de ce-o iubim mai mult 🙂 Este un sentiment incredibil, acela de-a fi în casa TA... 

Ok, tehnic vorbind pentru următorii 20 de ani e a noastră și a băncii, dar având în vedere că rata lunară e fix cât ar fi chiria pentru un astfel de apartament, acceptăm mai ușor ideea celor două decenii de rate. 

Nu pot să nu menționez că luna asta s-au împlinit 5 ani de când mama s-a călătorit în altă lume. Pe 12 februarie, în ”acea zi”, eram la Luvru. Am privit ”Victoria din Samotrace”, despre care ea a predat toată viața și m-am gândit cât de mult i-ar fi plăcut să o vadă în realitate. 

M-am mai gândit, din nou, cât de mult mi-aș fi dorit să fi mers noi două la Paris.

N-a fost să fie. Și-o să doară mereu.

Cam atât de la acest 29 februarie.

Coronavirusul pune în evidență urâțenia oamenilor

Zilele astea am tot urmărit și eu, în presă și în Social Media deopotrivă, ceea ce-a devenit cu siguranță subiectul momentului în cea mai mare parte a lumii, probabil. Încerc să-mi mențin o poziție neutră - nu mi-e indiferent, dar nici nu intru în panică, nu mă las terorizată, dar nici nu iau situația în râs. Mi-e frică nu pentru mine, ci pentru cei dragi. Evit pe cât posibil spațiile aglomerate, mă spăl pe mâini mai des ca înainte, sper să ne ocolească și în rest aștept și eu, ca mai toată lumea, să treacă.

Nu pot să nu remarc însă, apropo de titlu, cât de multă răutate și ce mizerie sufletească zace în mulți - poate prea mulți - dintre conaționali. Și mă refer aici la români, nemții fiindu-mi de asemenea compatrioți (prin adopție), dar nu despre ei e vorba acum. Ci despre ai noștri ca brazii, care au niște reacții cel puțin jenante. Mi-ar fi mie rușine de rușinea lor, dacă ar ști ce înseamnă asta și cum se scrie. 

- Îi disprețuiesc și jignesc pe oamenii care s-au aprovizionat cu de-ale gurii. Asta e, așa s-au gândit acei oameni să procedeze, nu știm ce i-a determinat să facă asta, cu ce fel de lipsuri s-or fi confruntat de-a lungul vieții, de ce se simt mai în siguranță cumpărând 3 pungi de făină, 4 sticle de ulei și 2 pungi de zahăr de persoană. Nu știm, practic, nimic despre ei. Și nu există niciun motiv să-i batjocorim. Absolut niciunul.

De ce să râdem de ei, îndemnându-i - citez - ”să-și facă provizii de hârtie igienică, dacă tot se... pe ei de frică”? De ce să-i jignim? Am văzut-o pe una care din ”proști” nu-i scotea, plesnind de aroganță pe mândra-i pagină de Facebook. ”Proștilor, prostia voastră, panică stupidă” și alte asemenea. Ea e numai un exemplu (care m-a enervat suficient de tare încât să simt nevoia să scriu despre asta), dar am văzut mulți ca ea. Și nu reușesc să înțeleg. De ce jigniri? De ce batjocură? Cine te crezi tu, care faci mișto de oamenii ăia? Ți-au luat ultima pungă de făină de sub nas? Riști să flămânzești din cauza lor?

Îndoi-m-aș.

- Culmea e că exact aceștia, care se amuză de ignoranța altora, se pozează mândri purtând măști și lăudându-se că ei se protejează. Apropo de ignoranță, se pare că nu sunt în stare să vadă proverbiala bârnă din ochii lor. Măștile nu-i protejează pe ei, ci pe aceia din jurul lor. Dar ei habar nu au de asta și deh, prostul până nu-i fudul... mno 🙄

- Și cum să fi lipsit Șora din borșul ăsta? Practic, omul ăla are o părere despre orice. Cred c-ar fi în stare să-și dea cu părerea și despre împerecherea porcușorilor de Guineea. Mi-a apărut în Feed o postare în care onorabilul suspina că vai, rafturile de la Cărturești sunt pline și nimeni nu e interesat de ele... 

Facepalm! Ce asociere e asta? Cum poți să faci asemenea comparație? Adică mă rog, nu e vorba că nu poți... dacă nu știi ce să mai faci ca să te dai interesant sau dacă ai un creier de meduză, iaca poți 🤭 Și evident, comentariile pe care le are sunt pe măsură: lumea suspină că-i cultă și vai nouă, cititul nu mai prezintă interes... 

Serios de nu mi se face silă când văd așa ceva. I-a găsit pe toți hrana minții și-a spiritului, ca să vezi. Foarte impresionant. Not.

Urâte reacții, urâți oameni. Sunt aceiași care altminteri pledează foarte intens pentru empatie și dragostea de semeni. Oh, da. Desigur. 

Sănătate să avem cu toții! Că minte și omenie, cum se vede... unii mai pe loc, alții mai deloc...

Jacques și societatea secretă care m-a luat prizonieră

(Dacă nici titlul ăsta nu-i cliffhanger, nu știu ce mai e 😃)

Când am fost la Paris luna trecută în team building am avut parte de o experiență inedită, despre care mai auzisem, dar pe care nu avusesem până atunci ocazia să o trăiesc eu însămi: un escape room. Probabil știți ce este: în principiu, un joc pentru oameni mari în cadrul căruia trebuie să rezolvi o enigmă și/ sau să soluționezi o ghicitoare împreună cu echipa ta, într-un interval de timp dat. 

Pentru un team building ideea n-a fost rea, fiindcă ne-a adus în situația de-a lucra împreună, foarte intens și concentrat, timp de 90 de minute. Mă rog, eu m-am simțit nițel trasă pe sfoară, pentru că înțelesesem că vom face ”o incursiune în Vechiul Paris” și eram teribil de încântată. În fapt, singura legătură cu Vechiul Paris era că acolo se afla locația; dar incursiunea a fost cu totul altfel decât îmi imaginasem eu. Ceva de genul ”m-ați chemat să mănânc pere și de fapt mi-ați dat nuci”. Nu mai rău, doar altceva decât mă așteptasem.

Pe scurt, iată cum a fost:

- ajunși acolo, ne-a luat în primire gazda noastră, un tip tânăr îmbrăcat cu o robă neagră și purtând o mască venețiană prin care nu i se vedeau decât ochii. Pe un ton sumbru, ne-a informat că numele său este Jacques, din acel moment suntem prizonierii lui și, pentru că ne-am făcut vinovați de păcatul de a viola n-am-înțeles-ce-cod-străvechi, suntem condamnați la moarte. 

Poftim cultură. 

- avem, totuși, o șansă, a cuvântat mai departe Jacques. O șansă unică, pe care-am face bine să n-o irosim, fiindcă alta nu mai pupăm (hait 🙄). Pasămite avem 90 de minute la dispoziție pentru a rezolva o serie de ghicitori și enigme, urmând ca rezultatul final să fie numele societății secrete care ne ține prizonieri. Dacă nu reușim, vom fi siliți să bem o cupă de otravă, pe care ne-a și fluturat-o amenințător în fața ochilor. În ea clipocea un lichid roșu-aprins.

”Deci ar urma să murim ca Socrate”, am mormăit eu și preț de câteva momente mi-am imaginat cum ar fi ca jocul să fie cât se poate de serios. Așa, ca-ntr-un film absurd (și musai american, fiindcă numai acolo vezi aiureli de-astea, sanchi răsturnări de situație). 

- ni s-au distribuit robe negre și măști, pe care ni le-am pus (ochelariștii au avut inițial ceva probleme cu măștile, dar am reușit să le punem într-un oarecare echilibru). Apoi Jacques ne-a împărțit pe echipe și ne-a condus la mese, într-o încăpere luminată numai cu făclii fixate în perete. Efectul era destul de convingător, pot să spun. 

- pe masă am găsit două cufere încuiate, niște lumânări electrice, pixuri și chestia aia din mijloc, care era mobilă (avea un mecanism prin care se putea deschide trăgând de margini), în mijloc fiind niște coli de hârtie cu desene, diagrame și ghicitori logice de tipul celor care se dau la testele de inteligență. Rezolvând ghicitorile urma să putem deschide cele două cufere care conțineau, și ele, alte indicii.

- am purces la treabă, foarte motivați. Fă notițe, scheme, calculează, mormăia fiecare în legea lui, apoi cu glas tare, dar atenți să nu ne audă celelalte echipe. Jacques se plimba printre noi ca un fel de spectru chipurile sinistru, fără să rostească un cuvânt. Când ne-a văzut că nu reușeam să ne punem de acord asupra unei soluții, a zis printre dinți ”ați identificat numerele corecte; dar succesiunea e greșită”. Indiciul s-a dovedit foarte prețios. Am observat că-i mai ajuta, discret, și pe alții - cred că voia să facă economie de otravă 🤔

- în încăpere se aflau ascunse indicii în diferite locuri - în niște panouri cu simboluri, bunăoară sau în rama unei oglinzi. Mă simțeam exact ca într-un roman de Dan Brown, cu atât mai mult cu cât în cufărul mic din stânga imaginii de mai sus era un criptex care, de asemenea, avea un cod. (Off topic: am înțeles că Dănuț lucrează la o nouă carte, în care acțiunea se va petrece la Praga. Splendidă locație și-a ales. Pentru numele lui Merlin, sper să izbutească o poveste mai bună decât ”Origini”). 

Criptex

- ”thi isa sev en”, a bolborosit o colegă, notând frenetic rezultatul unei ghicitori. Apoi s-a enervat: ”chestia asta n-are niciun sens!” Cum n-are, zisei eu simțindu-mă ca Sophie din ”Codul lui Da Vinci”, uite ce spune: this is a seven. Seven. Cifra 7!

Colega a chiuit de fericire și ne-am reluat truda. Pe măsură ce avansam eram tot mai motivați și încercam să facem abstracție de uralele colegilor de la alte mese, care izbutiseră să soluționeze enigma deja.

- m-aș fi bucurat să spun că echipa noastră a reușit să rezolve ghicitoarea și să ghicească numele societății secrete în intervalul de timp alocat, dar n-a fost cazul. Ne-ar mai fi trebuit vreo 10 minute ca să ghicim toate numerele (din nouă, identificaserăm șapte) și apoi să recompunem, tot pe baza unei ghicitori alcătuite din numerele respective, numele societății (se intitula Alpha, apropo).

După cum se vede, Jacques ne-a grațiat pe toți. Foarte drăguț din partea lui, dacă mi se permite observația. Mi-a plăcut conceptul și, de când am aflat că există și escape room-uri inspirate din ”Harry Potter”, îmi doresc să experimentez și una din asta într-o bună zi. Cred că m-aș distra pe cinste 🙂

Un raft de cărți (un-fel-de-leapșă)

Dacă tot am vorbit atât de mult despre Harry Potter în ultima vreme, simt că mi s-a făcut dor de-o leapșă despre cărți, subiect care în ceea ce mă privește va fi probabil pentru totdeauna inepuizabil. Dând peste imaginea asta, m-am gândit imediat la un raft de cărți - chiar dacă nu toate de acolo își vor fi găsit locul la mine... 

Prin urmare, haideți să răsfoim 🙂

1) ”Cartea pe care n-am putut să o las din mână”

De dată recentă ”Harry Potter”, desigur. Încă le răsfoiesc pe toate, încă recitesc pasaje sau capitole, încă revăd secvențe din filme, încă nu simt că m-am ”îndestulat”, sufletește vorbind. Abia aștept să recitesc toate cărțile în engleză și să fac un ”maraton” al filmelor. Poate va deveni o tradiție de Crăciun, să vedem 🙂

2) ”Cartea pe care n-am putut s-o ridic”

Niciuna care să-mi vină în minte. Poate dacă aș citi compendii de medicină, dar nu e cazul. Aparte de asta îmi aduc aminte că am avut cândva ”Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent” de George Călinescu și era atât de mare și de grea, încât nici măcar nu m-a tentat vreodată să o deschid. 

3) ”Cartea pe care mi-ai dăruit-o (încă n-am citit-o - îmi pare rău!)”

Am primit mai demult de la o amică ”Sabotaj din iubire” de Amelie Nothomb. Fără vreun motiv anume, până acum nu am citit-o. Foarte probabil îi va veni rândul într-o bună zi. Am învățat deja că fiecare carte își are vremea ei. 

4) ”Cartea pe care am luat-o la plajă”

N-am în vedere un titlu anume, dar cu siguranță ar fi ceva din categoria ”chewing gum for the brain”, nu vreo biografie complexă. Probabil literatură polițistă, de aventură sau chic lit.

5) ”Cartea pe care m-am străduit să o plac”

Ar fi mai multe, dar la o primă evocare îmi vine în minte numai ”Origini” a lui Dan Brown. O așteptasem cu foarte mare nerăbdare, m-am bucurat enorm când am primit-o și dezamăgirea mi-a fost direct proporțională. O carte cu o intrigă slabă și superficială, despre care am bombănit cu năduf aici. 

6) ”Cartea pe care o dețin în 3 exemplare”

Nu am așa ceva. Cel mult în două exemplare - în format fizic și electronic, dar asta mai degrabă întâmplător - nu că mi-aș fi propus eu asta.

7) ”Cartea care mi-a salvat viața”

Probabil toate cărțile pe care le-am citit în adolescență și care mi-au permis să evadez într-o realitate paralelă, cu mult mai frumoasă decât realitatea în care trăiam. 

8) ”Cartea pe care ți-am împrumutat-o (poți să mi-o restitui?)”

Din fericire, n-am pierdut multe cărți pe care să le fi împrumutat și să nu le mai fi primit înapoi. Îmi amintesc de-un roman de Agatha Christie pe care l-am împrumutat unei amice de aici și pe care nu mi l-a mai returnat niciodată. Și cum între timp ne-am mutat la aproape 700 de kilometri distanță, mă îndoiesc că o voi mai primi. Măcar nu era o carte greu de găsit... dar stai, dacă ar fi fost așa nu cred că i-aș fi împrumutat-o ei.

9) ”Cartea pe care o citesc înainte de culcare”

Nu cred că-i greu de intuit 🙂 Asta e, încă sunt complet ”mesmerizată” de universul creat de J.K. Rowling și n-am nici cea mai vagă idee cât va mai dura această etapă. Dar ce bine că nu există o dată limită 🙂

10) ”Cartea pe care am confundat-o cu o pălărie”

Interesantă perspectivă, dar nu mi s-a întâmplat niciodată 🙂 Și chiar nu știu ce s-ar mai putea spune pe tema asta. Cum și de ce-ai confunda o carte cu o pălărie? 

11) ”Cartea pe care încerc cu disperare să o scriu”

Ugh... ăsta e un subiect sensibil pentru mine, după cum poate știți, că am mai perorat pe subiect. Ani de zile mi-am dorit din tot sufletul să scriu o carte, dar în final pesemne că nu e să fie. At the end of the day, nu cred că sunt atât de talentată încât să scriu o carte bună. Iar de pseudo-scriitori, care profită de-o fărâmă de faimă pentru a-și promova scrierile mediocre, e plin. Nu vreau să fiu una dintre ei.

12) ”Cărțile care mi-au schimbat viața”

Cu riscul de-a emite un clișeu de-o banalitate covârșitoare, toate cărțile pe care le-am citit, mai bune sau mai puțin bune, m-au adus în punctul în care sunt acum. 

... și totuși, sunt cam dezamăgită: n-am primit scrisoarea de la Hogwarts... 

Dar cine știe, poate va veni! În definitiv, it's magic... 🙂 Voi ați primit-o? 🙃 Și de curiozitate, voi ce-ați răspunde la prima și ultima întrebare?

Oscar 2020 - decolteuri supraburicate și cepe ambulante

Bună ziua, petuniilor. Ce mai faceți, pițigoilor? 🙄

(Nu intrați în panică. Doar v-am prevenit că așa o să se întâmple. Ăsta se poate numi efectul săptămânii care tocmai se încheie și care-a fost pe cât de bogată în experiențe, pe atât de epuizantă). 

Despre ce și cum la Paris, în articolul următor. Astăzi, chiar dacă mai târziu decât ar trebui, forfecăm cu simț de răspundere ținutele de la Oscar. 

La categoria ”Pune-mi-aș ochelarii invers să mi-i pun... ”

Doi elefanți/ au fost mâncați/ de doamna în rochie roșie... 🎶🎶

Nu știu cine e cetățeana, dar cu siguranță nu a mâncat broccoli și spanac fiert la cină. Fratele meu alb - sau roșu, mai bine zis - dacă arăți așa, îmbraci o rochie neagră, cu o croială de natură să lase impresia că ai mâncat numai un elefant și-un sfert, nu doi. 

Doamnă, vă pică un, mă scuzați, sân

Nici pe dumneaei nu o cunosc, dar îi recomand să-și țină bine sânul stâng. Pare că-i iminent să-l scape, nu de alta.

Despre o postură nefericită nu prea poate fi vorba, având în vedere că umerii sunt la același nivel. Așadar, chiar îi pică un sân. Sau poate și-o fi pus silicon numai în cel drept și pentru stângul n-a mai avut fonduri. Oricum ar fi, într-o astfel de situație pui un sutien cu o cupă sănătoasă, care să mascheze problema și în niciun caz nu porți o rochie cu decolteu supraburicat (adică până la buric, mă refer. Observați șpagatul lexical, mulțumesc foarte mult).
Nici nu-mi vine să mai zic nimic despre tatuaje, care se potrivesc la o ținută de seară precum un arici într-un magazin de baloane. Dar e frumix? E! Cu stil, nu așa oricum.

Lasagna se mănâncă, nu se îmbracă

N-am zis-o eu, criticii de modă au zis-o. Cică volanele sau orice-or-fi chestiile alea din părți seamănă cu o lasagna. Personal mi se pare că aduc mai degrabă cu niște macaroane tunse scurt.

Cârcotașă mai e lumea, dom'le. Păi tot e bine că-i lasagna și nu tăiței subțiri, iaca.... 🤔 Oricum, eu notez și faptul că mănușile alea de piele se potrivesc precum antemenționatul arici la baloane.

Nici verzele nu-s bune de îmbrăcat

Nu știu ce-a pățit Saoirse Ronan, ea de obicei dă dovadă de mult bun gust, dar de data asta a vărzuit-o magistral.

De unde să-ncep? Asocierea de culori e nefericită. Materialul fustei e posac, bătrânicios și deprima(n)t. Volanele din talie vor să-și ia câmpii. Concluzionând, o rochie care te aduce-n pragul depresiei.
(Am vrut să invoc din nou ariciul, dar a mormăit ceva din care-am înțeles doar ”burnout” și ”Sindicatul Aricilor de la Hollywood”).

Suflecată pân' la brâu, ducea rochia la râu... 

Alta despre care nu am idee cine e, dar poate facem cunoștință după ce se-ntoarce de la râu.

Mă rog, tehnic vorbind nu e ”pân' la brâu”, dar suflecată cu siguranță dă impresia că este, iar partea de sus pare mai degrabă un top în care te duci la sala de fitness. Și negrul ăla de la poale e degeaba, sau înrăutățește situația, fiindcă face să pară că rochia e mai scurtă decât în realitate.
Acum că mă gândesc, ajuns la concluzia că e una din cele mai insipide ținute pe care le-am văzut la ediția de anul acesta a Oscarurilor. Și zicând asta iau în calcul și coafura. Serios, per total tanti asta pare să aibă personalitatea unei cepe umplute.

La categoria ”Să mai vedem și ceva frumos, că de verze ne-am aricit”... 

De departe, una dintre cele mai strălucitoare apariții. Cu bonus pentru reciclarea ținutei (stânga - 2014, Cannes, dreapta - 2020, Oscar).

Jane Fonda trebuie să fi stabilit un nou trend cu ocazia asta, apropo de reciclare. Și frățiuer, cum se menține femeia....

Charlize Theron, pe care-am forfecat-o de-atâtea ori, pare să-și fi băgat mințile-n superbu-i cap.

Mbine, adevăru-i că nu e chiar cea mai reușită ținută a ei, dar cu siguranță e un progres în comparație cu precedentele apariții pe covorul roșu. Îmi place rochia și apreciez că a revenit la blond (părul brunet n-o avantaja deloc, fiindcă-i înăsprea vizibil trăsăturile).

Încă o Jane Doe, adică una pe care nu o cunosc, dar mi-au plăcut și rochia, și accesoriile.

De ce mă uit, de ce-mi place mai mult. Cred că e una dintre puținele rochii pe care le-aș purta și eu (și pe cea a lui Jane Fonda, evident).

Continuăm cu Brie Larson, care de data asta a dovedit multă inspirație în alegerea ținutei.

Un miiiic minus pentru decolteul cam prea adânc pentru gustul meu, dar asta e o chestiune pur subiectivă. De altfel, a primit aprecieri unanime din partea criticilor de modă. Păcat numai de degetul ăla care-i scapă slobod din sanda 😏

Scarlett Johansson nu-mi place în mod deosebit ca femeie și n-am văzut-o în niciun film, dar de știut să se îmbrace, cu siguranță știe.

În încheiere, țin să vă asigur că v-aș fi arătat-o și pe Gwyneth Paltrow, ea mereu mă face să-mi cadă ochelarii, dar cred că a mâncat niște ciuperci care-au înviat în stomacul ei și-a rămas acasă pentru a le preda primele noțiuni de yoga sau ceva. Zic asta pentru că nu pare să fi fost prezentă la Oscaruri duminica trecută.

Întreabă-mă ceva

Săptămâna asta mă frăsunesc iar la Paris (și am un program absolut criminal, prevăd că foarte curând voi da bună ziua pițigoilor și petuniilor) - așa că m-am gândit să vă las cu o temă, pe care m-aș bucura mult să o rezolvați 🙂

”Brief-ul”, ca să zic așa, e cât se poate de simplu: ce-ați vrea să mai știți despre mine? Sau nu numai despre mine musai, ci poate ați vrea să scriu despre un subiect anume? Puteți să mă întrebați orice. Nu e nicio regulă prestabilită, practic cerul e limita 😃 Pot fi oricâte întrebări și pe orice temă, sunt foarte flexibilă în privința asta.

Promit să răspund la toate cu maximum de sinceritate posibil, într-o postare dedicată. Dacă e ceva prea personal îmi rezerv dreptul de-a eluda răspunsul, dar cu siguranță voi explica motivul. 

Abia vă aștept, deja sunt curioasă 🍄🍄🍄

Cum ne-am team building-uit

Nu știu cum e vremea la voi, dar la mine bate un vânt puternic, încăpățânat și rece de nu-ți vine să scoți nici vârful nasului din casă. Se poate spune că e vreme de stat la gura sobei și de povestit. Sobă n-am (iar să vă invit la calorifere nu-i așa de romantic), în schimb am povești. Dragii babei, așezați-vă-ți comod, să vă istorisesc odiseea team building-uitului de la Paris.

Pentru început și dând Cezarului ce-i al Cezarului, trebuie să spun că intențiile șefimii nu au fost rele și am apreciat la modul onest eforturile pe care le-au făcut. De altfel, a fost o acțiune reușită și din ce-am băgat de seamă toată lumea s-a simțit bine. Problema e că distanța nu poate fi suprimată cu niciun team building, iar activitatea asta e organizată doar o zi pe an - ceea ce e puțin, mult prea puțin, când echipele sunt la 2.000 de kilometri una de alta. Adică degeaba te distrezi alături de colegi timp de 24 de ore puse cap la cap, dacă-n restul anului te enervezi că X n-a făcut aia și Y a fușerit ailaltă și uite că nici la mail nu catadicsesc să răspundă. Carele-s niște azini fără aplicațiune, vorba unui mare clasic.

Așadar. Ne-am adunat cu mic, cu mare (inclusiv managerimea cea vestită, de la care în afară de urări de Crăciun și ”spor la muncă, iubiți colegi” nu prea auzim nimic în mod direct) într-o sală și după speech-urile de început, comunicarea programului zilei și alte chestii fenomenal de interesante, s-a trecut la primul joc. Fiecare trebuia să se ridice în 2 picioare și să facă 3 afirmații despre sine, una corectă și două false. Colegii urmau să ghicească, desigur, care e cea corectă. Asta era un fel de ”să ne cunoaștem mai bine”.

S-a dovedit interesant. Cel mai tare mi s-a părut că, la nivel declarativ cel puțin, celor mai multe dintre gagici nu le place să gătească. E revigorant să știi că nu-ești-tu-singura-care 😃 Un coleg italian a zis că a avut 4 prietene în același timp și toată lumea a decretat că afirmația e sigur-sigur corectă. Pff, ce reputație are băietul, mi-am zis eu. ”E fals”, a rânjit el, restabilindu-și instantaneu integritatea, pentru ca apoi să dea cu ea de pereți: ”au fost numai 3, nu 4”. Auzi la el, numai 3. Italiano vero, csf.

Când mi-a venit rândul, am glăsuit așa:
- îmi place să fac hiking;
- iubesc muzica clasică;
- sunt foarte bună la karaoke.

Nu prea dificil, nu? Totuși, vreo câțiva au zis că muzica clasică e sigur greșită. De hiking nu erau convinși, dar păreau încredințați că sunt un diamant nedescoperit la karaoke. Habar n-am ce i-ar fi putut conduce la concluzia asta. Un singur coleg a zis ”muzica clasică e varianta corectă”, iar răspunsul meu a fost ”ai dreptate. Dacă aș face karaoke aici, s-ar dărâma pereții ăștia”. Hahaha și hihihi.

A urmat o aiureală tipic corporatistă: ne-au împărțit pe echipe de câte 5 și fiecare echipă a primit câte un subiect de specialitate, pe care trebuia să-l dezbată și să identifice mai multe aspecte: ce probleme întâmpină, ce legături cauzale se stabilesc, căi de soluționare și mai ales rezoluții. Vă spun, ne-au căpiat cu rezoluțiile.

Am purces la treabă, fiecare și-a dat cu părerea, se scria cu hărnicie pe tablă, s-au desenat și niște mici grafice (nu se poate să ai rezoluții fără grafice, păi ce facem, ne jucăm?). Personal, întregul demers mi se părea cam superfluu și-aveam senzația că nimeni n-a priceput bine cerințele (adică eu sigur nu). Dar ceilalți din echipă dădeau impresia că-s foarte implicați în problemă și, amintindu-mi bancul cu nebunul aflat pe contrasens, mi-am ținut gura și mi-am compus o mutră corespunzător de preocupată și adaptată contextului.
- Mă scuzați, a zis la un moment dat unul dintre colegii din echipa mea. Eu n-am înțeles de la bun început exact ce facem noi aici.
Fii binecuvântat, tinere, ambrozie și nectar fostu-ți-au cuvintele.
În fine, am reușit să prezentăm apoi niște concluzii și, hai că ați ghicit, rezoluții. Toată lumea a răsuflat ușurată când s-a isprăvit chestia asta. A urmat ”pauza de cafea”, cu siguranță un alt motiv pentru răsuflatul ușurat.

Despre ce-am făcut la amiază voi scrie într-o postare separată, având în vedere că a fost o experiență mai deosebită. Seara, după experiența de care vă spuneam și după ce-am trecut pe la birou ca să fim relativ inutili încă vreo oră, ne-am dus cu toții să cinăm la un restaurant destul de spilcuit.

Previzibil, și-aici s-a început cu discursuri, felicitări, mărețe realizări. Noi eram cu ochii după mâncare, vag leșinați de foame fiind. Ne-au servit un aperitiv vegan pe care l-am exterminat fără să ne gândim prea mult, am băut ceva și apoi, iar ați ghicit, din nou jocuri de echipă.

La astea chiar a fost amuzant.

1) Ni s-a adus la fiecare masă o punguță cu piese de puzzle, pe care trebuia să-l facem și cine-termină-primul-câștigă. Când s-a dat semnalul, ne-am năpustit asupra lor ca vacile-n lucernă. Dă-i în viteză, asamblează, potrivește, stai că aia nu merge aici, stai că ailaltă e de dincolo, săriți a căzut o piesă pe jos, ce mai, munceam cu îndârjire. Între timp, unul de la masa noastră se postase în spate și ne făcea galerie cu elan, numai tobele-i mai lipseau: ”Allez l'equipe! Allez l'equipe!”. Da' fă și tu ceva, s-a rățoit un coleg. Ce să fac? Bagă-te sub masă că am pierdut o piesă. Tipul s-a executat și i-a dat mai departe cu allez l'equipe de sub masă. Era să leșinăm de râs.
Am pierdut proba aia. Mdeh, până s-a extras colegul de sub masă cu piesa lipsă....

Am mâncat felul principal, ceva pește cu piure. Nu tocmai cea mai bună idee. Adică mie mi-a plăcut, dar nu toți erau amatori de pește și unii s-au lăsat păgubași.

2) Pentru proba a doua trebuia să găsim o serie de obiecte ascunse prin încăpere. Iar am dat năvală, ne-am călcat pe picioare, inevitabil ne-am mai și îmbrâncit. Cât spirit de echipă, ar zice unii. Ce spirit de turmă, aș zice eu (nu că m-aș exclude, evident că eram acolo la grămadă cu toți). Dacă a fost vorba de un buchet de flori, o colegă s-a înființat cu un ghiveci agonisit la repezeală de pe-un pervaz. Asta determinare, dom'le.

La desert a fost ceva cremă de ciocolată. Nimic remarcabil, nimic de ținut minte.

3) Ajunși la cea de-a treia probă, fiecare echipă și-a ales 2 membri care să deseneze ceva pe niște panouri puse la dispoziție, fără să dezvăluie ce face acolo. Ideea era ca restul echipei să ghicească ce reprezintă desenul.
Nu prea mai rețin cine-a făcut ce, dar îmi aduc aminte că unul de la noi din echipă a efectuat niște figuri dubioase, cu ochi mari și urechi supradimensionate, pe care nu le-a ghicit nimeni. Ce era, frate? ”Personaje Disney”. Păi de ce n-ai desenat pe Mickey Mouse? Cică ar fi fost ”prea evident”. Și nu asta era ideea, d'ohh? Cinci kile de logică.
De la altă echipă, o tipă a desenat câteva bețe groase cu niște cepe-nfipte în vârf. Mă rog, adică arătau ca niște cepe. Aveam să aflăm că de fapt e Vaticanul. Oh, mon Dieu.

Cafele, sucuri și ultima probă.

4)  Proba finală a constat în recunoașterea unei melodii după primele acorduri. Aici a punctat cam toată lumea. Eu m-am ales cu felicitări și entuziaste strângeri de mână după ce am identificat ”Si tu t'appelles mélancolie” a lui Joe Dassin. Chiar nu știu ce li s-a părut așa ieșit din comun, în definitiv melodia asta e un șlagăr extrem de cunoscut.

Și cu asta, cam basta. Ni s-au înmânat premii cu sigla companiei, felicitări și la culcare, că eram leșinați de oboseală și-a doua zi urma să asistăm la o serie de prezentări care-ar fi fost de dorit să ne găsească pe cât se putea de odihniți.

De la deal la vale, a fost frumos. Dacă s-ar organiza măcar de 3 ori pe an așa ceva, cred că s-ar vedea niște rezultate bune pe termen lung.

Și-am biruit

Au mai rămas unele detalii de pus la punct - ca de exemplu, încă nu avem perdele (în schimb avem jaluzele metalice, așadar intimitatea ne e asigurată) - dar în mare avem ce ne trebuie, inclusiv câteva mici mofturi, cum ar fi masa de toaletă a lui yours truly. De asemenea, ar mai trebui niscaiva piese de mobilier, cum ar fi o comodă cu sertare și nu numai, dar momentan ne tragem sufletul. Și până la dovada contrarie, toate mințile ne-au rămas la locul lor (sau, vorba nemților, toate ceștile ne sunt în dulap).

Dac-ar fi să v-arăt ceva... 

... ce să v-arăt și eu, dacă nu colecția mea de suflet, știți-voi-care 🙂 Cărțile și programele de concert colecționate le-am pus în bibliotecă. A mai rămas un pic de spațiu disponibil pe raft, dar nu mă preocupă aspectul. Întotdeauna va fi loc pentru Zubin. 

Always, vorba lui Severus Snape 🙂

Aș face planuri, dar deocamdată sunt prea obosită. Au fost niște săptămâni grele și luuuungi, musai să m-apuc de-o nouă cură de magneziu.

Dar e bine.

Sunt mai ACASĂ decât oricând în viața asta. 

Suntem la locul nostru.  

Sper să fim sănătoși, să ne bucurăm de căsuța noastră și să îmbătrânim fericiți aici.  

Mai cu of și mai cu uf, spre ACASĂ

Doamne, dacă mai scăpăm și din mutarea asta cu mințile întregi, suntem eroii neîncoronați ai Universului. Parcă niciodată n-a fost așa de greu - și-am trecut prin ceva mutări la viața noastră (ca studenți, după facultate și apoi împreună). Avem suficiente repere și termene de comparație și de fiecare dată ne-a epuizat demersul ăsta - dar cum ziceam, atât de greu ca acum nu cred să mai fi fost.

Suntem epuizați fizic și emoțional, circulăm printre saci și cutii ca la cursele cu jaloane, căutăm abulici un anume cablu sau crema nutritivă de păr (cred că se-nțelege de la sine cine caută ce. Nu, niciuna din căutări n-a avut succes încă), sorbim o gură de apă sau de Cola, ne trosnim din șale în timp ce zicem printre dinți ”de s-ar termina odată...” și nervii ne sunt atât de întinși încât explodăm fie și numai dacă foșnește una dintre cele aproximativ patrusutecincizecidemiidouăsuteșaizecișitrei de pungi care zac momentan pe hol (fiindcă nu toată mobila e montată, drept pentru care nu avem unde pune o bună parte din lucruri).

Da, știu că despre mutare se spune că e printre cele mai puternice surse de stres la care suntem expuși de-a lungul vieții, dar până acum mi s-a părut mereu că gestionez bine problema, când a fost cazul. Nu și de data asta. Sunt atât de încordată, încât îmi simt nervii cum se întiiiind și plesnesc, cu un zgomot asurzitor. La fel de asurzitor ca sunetul zdrobitorului de usturoi scăpat în chiuvetă.

În naivitatea mea (de care, iată, nu mă mai vindec, deși în mai puțin de 5 luni voi celebra fabulous 40s) credeam că vom savura mutarea asta, pe care o sper - Doamne, din tot sufletul o sper - a fi ultima din viața noastră. Credeam că ne vom bucura să ne așezăm cărțile în bibliotecă , CD-urile și DVD-urile în suporturile lor, hainele în șifonier.

(Mbine, admit că asta cu șifonierul e o utopie în care n-am crezut cu adevărat nicio secundă).

Ce bucurie? No such thing. Ne uităm la pungi, saci și cutii și ne apucă amețeala, aproape la propriu. Suntem irascibili, agasați, ne irită orice, ne rățoim, spunem chestii pe care nu le gândim și de care ulterior ne pare rău.

Cum ziceam. Eroi suntem dacă ieșim din asta cu mințile la purtător. Prin comparație, Captain Planet joacă la pitici.

Dar când vom termina, vom fi cu adevărat ACASĂ 🙂

PS: la Paris a fost cumplit de obositor, dar inedit și foarte frumos. A doua oară, după experiența din iulie, când plec la Paris cu nervi și mă întorc zâmbind și încântată de cele trăite acolo. Am să vă povestesc detaliat, preț de vreo două articole suculente și despre care am convingerea că vă vor plăcea, dar stați să-mi găsesc cablul de la monitor.... 🙄